Popularea ca factor al modificării mediului

În modificarea mediului un rol însemnat îi revine creşterii numărului și răspândirii

geografice a populaţiei şi diversificarea formelor de utilizare a terenului. Problema populării în
literatură este abordată în diverse aspecte. Printre direcţiile principale de studiu al populării
teritoriului se evidenţiază direcţia istorico geografică, care constă în analiza retrospectivă a
modului de formare a sistemelor de populare. Acest studiu permite aprecierea rolului sistemelor
intravilane în valorificarea şi modificarea peisajelor şi evidenţierea caracterului modificărilor
lor antropice, în acelaşi rând şi aspectul ecologic ale sistemelor intravilane. Aşezările umane
prezintă un areal compact, teritorial integru, de concentrare a populaţiei, înzestrat cu construcţii,
străzi, căi de transport, parcuri etc. - condiţii necesare pentru viaţă, muncă şi recreare.
Aşezărileomeneşti, componente de bază ale peisajului geografic, se afirmă prin însuşirile pe
care le capătă ca urmare a unor procese de mare amploare cum sunt: accentuarea presiunii
umane asupra spaţiului, consecinţă a manifestărilor intense a colectivităţilor rurale şi urbane;
necesitatea acută a gestiunii şi gospodăririi patrimoniului naţional al mediului în favoarea
omului. Procesele ce se desfăşoară în peisajul geografic relevă actualitatea şi cerinţele
aprofundării cunoaşterii multiplelor compartimente ale ecologiei aşezărilor umane.
Cum s-a menţionat anterior, popularea este un sistem complex, format pe parcursul
dezvoltării istorice în rezultatul interactiunii diferitilor factori. Pentru elucidarea acestor factori
am folosit rezultatele cercetărilor istorice, materiale cartografice, date statistice, de arhivă etc.
Această informaţie, conform lui V. Jekulin, contribuie la studierea evoluţiei peisajelor pe
parcursul perioadelor istorice şi a modului de interacţiune dintre mediul geografic şi populaţie.
În afară de aceasta, au fost supuse cercetării unele izvoare bibliografice, în care se
caracterizează procesul de populare a teritoriului, pentru a evalua impactul aşezărilor umane
asupra peisajelor în scopul evidenţierii specificului valorificării teritoriului în plan istoric.
Procesul de populare şi răspândirea geografică a populaţiei au fost analizate prin utilizarea
metodei cartografice. Seria de hărţi şi diagrame întocmite, pe o bază geografică peisajistică,
folosind tehnologiile Sistemelor Informaţionale Geografice, reflectă istoricul populării şi
formării peisajelor intravilane actuale. Dezvoltarea procesului de populare şi formare a
peisajelor intravilane şi structurii lor teritoriale este determinată de interacţiunea factorilor
naturali, socio-economici, istorico politici, etno-demografici.
O influenţă esenţială asupra evoluţiei procesului de formare a sistemelor intravilane au avut-
o, factorii istorico-politici - dezvoltarea regiunii în limitele unui sau altui stat, statutul şi
structura administrativă, modificarea hotarelor, caracterul războaielor, invaziilor şi altor
evenimente istorice. Timp îndelungat, în diferite etape de dezvoltare, teritoriul Republicii
Moldova făcea parte din componenţa diferitelor state - Imperiul Otoman, România, Rusia,
URSS, modificându-şi hotarele de mai multe ori, fapt ce a influenţat şi modul de formare a
sistemelor de localităţi, evoluţia şi repartizarea lor geografică, care, la rândul său, s-au reflectat
asupra modului de utilizare a resurselor naturale. Invaziile tătaro-mongole, armatelor turceşti,
cazacilor etc. au condiţionat distrugerea multor localităţi şi reducerea numărului populaţiei în
ansamblu în perioadele respective.
În condiţii de pericol populaţia băştinaşă se retrăgea în întinsele păduri, care erau un sprijin
de mare preţ pentru supravieţuirea sa. Ca urmare, întemeierea de noi aşezări, în regiuni
împădurite, a adus la defrişarea în creştere a unor suprafeţe imense atât pentru teritoriile
intravilane cât şi pentru agricultură.
În regiunile de silvostepă, supuse mai rar invaziilor, apariţia aşezărilor omeneşti a decurs
mai intens. Aceste regiuni şi în prezent se evidenţiază printr-o densitate mai mare a aşezărilor
omeneşti (circa 6 aşezări la 100 km2) cu predominarea numărului mic atât al populaţiei cât şi al
suprafeţei intravilane. În peisajele sudice, formarea aşezărilor omeneşti în mare parte revine sec.
XVIII-XIX. Aici apar localităţi mari cu un număr mare de locuitori, dar cu densitatea lor mai
mică (2-4 aşezări la 100 km 2). La apariţia localităţilor omeneşti de diferite dimensiuni ulterior
contribuie şi modificările teritorial-administrative interne, ce aduc la apariţia noilor centre cu
funcţii diverse.
Influenţa factorilor social-economici în formarea peisajelor intravilane şi structurii teritoriale
se manifestă prin multiple legături. Aceste legături pot fi reprezentate astfel: nivelul dezvoltării
forţelor de producţie, formele principale de activitate a populaţiei, structura pe ramuri şi
teritorială a producţiei, necesitatea în forţa de muncă, numărul populaţiei, procesul populării
(formarea anumitelor tipuri de sisteme intravilane, raportul sistemelor intravilane urbane şi
rurale) evoluţia structurii teritoriale ale sistemelor intravilane. Succesiunea formatiunilor social-
economice provoacă restructurări profunde în procesul populării, aglomerării populaţiei,
structurii teritoriale şi asigură, în mare măsură, modificarea în numărul populaţiei sistemelor
intravilane, structurii sociale a populaţiei, a suprafeţei arealului populat. Pe teritoriul Republicii
Moldova fiecărei formaţiuni social-economice îi corespund anumite structuri teritoriale şi tipuri
intravilane. Evoluţia îndelungată a procesului de populare a teritoriului Moldovei a condiţionat
dezvoltarea unei reţele dense de aşezări omeneşti. O influenţă activă asupra aglomerării
populaţiei localităţilor şi suprafeţelor lor intravilane revine şi modului de proprietate funciară.
Agricultura, ca principala ramură a economiei naţionale, a determinat predominarea localităţilor
rurale.
O anumită influenţă asupra populării exercită şi factorii etno-demografici dintre care
enumerăm numărul populaţiei în deferite perioade istorice, structura etnică, socială, pe vârste şi
sexe a populaţiei, caracterul interacţiunii diferitelor grupuri sociale, particularităţile culturii
materiale a populaţiei. Consecinţele acţiunii acestor factori se manifestă, În mod deosebit, în
particularităţile aşezări lor omeneşti (materialul de construcţie, planificarea localităţilor etc.).
Drept bază naturală de manifestare a acţiunii factorilor enumeraţi serveşte mediul geografic
supus anumitelor modificări drept consecinţă a factorilor indicaţi.
Resursele şi condiţiile naturale, modul de valorificare a lor în mare parte determină
dezvoltarea anumitelor forme de producţie, care se reflectă şi asupra procesului populării.
Condiţiile naturale determină alegerea terenului pentru viitoarea localitate, planificarea şi
materialul utilizat în construcţia localităţii etc.
 Popularea intensivă a teritoriului a fost condiţionată de factorii naturali favorabili pentru
agricultură, de aşezarea fizico-geografică a ţării. Poziţia ţării la intersecţia căilor de transport şi
comerciale (conturate de-a lungul istoriei statului nostru), leagă practic statele Europei de Vest
cu cele ale Europei de Est şi ale bazinului Pontic.
Procesul de populare a Moldovei poate fi împărţit în câteva etape. Urmele arheologice
descoperite şi documentele istorice atestă prezenţa omului pe aceste meleaguri (în grotele
Duruitoarea Veche, Buteşti, Bobuleşti, Varvareuca, Rogojeni şi în alte locuri ale cursurilor
medii ale râurilor bazinului Nistru şi Prut) încă din paleoliticul inferior (fig.5.1 a). Prezenţa
omului paleolitic în peisajele regiunii podişurilor de silvostepă se datorează condiţiilor
favorabile pentru viaţa lui (prezenţa peşterilor pentru organizarea locuinţelor; prezenţa
rezervelor însemnate de cremene), necesare pentru confecţionarea uneltelor de muncă în
depozitele cenomaniene; resurse de apa, animaliere, vegetale, peşte şi moluşte comestibile,
pădurilor bogate în lemn pentru construcţii, foc şi unelte.
În paleoliticul mediu, condiţiile climatice mai aspre, au impus oamenii să-şi construiască
locaşuri de suprafaţă, monumente depistate în satele Buteşti, Ofatinţi, Sculeni, Trinca,
Buzdujani, Naslavcea, Bubuleşti, Floreşti, Otaci.
Monumente ale paleoliticului superior (peste 200) descoperite la Brânzeni, Corjeuţi,
Corpaci, Viişoara, Gura Camencii, Raşcov, Ciutuleşti şi a. confirmă majorarea arealelor
populate, în o regiunea Podişului de silvostepă a Codrilor şi în Câmpia Nistrului Inferior
(fig.5.1 c). În neolitic, În perioada dezvoltării agriculturii şi domesticirii animalelor, mai
solicitate pentru populare devin peisajele de silvostepă şi stepă cu soluri fertile. De rând cu
locuinţele adâncite, apar şi cele de suprafaţă, atestate lângă Soroca. Aşezările din această epocă
de obicei aveau o nouă etapă importantă în popularea teritoriului este epoca cuprului - cultura
cucuteni (Tripolie) din sec. V - IV î. e. n. când apar aşezări în luncile râurilor, iar ceva mai
târziu şi pe interfluvii. Cele mai cunoscute monumente ale culturii Cucuteni sunt cele de la
Floreşti, Rudi, Buteşti, Cărbuna, Solonceni, Brânzeni, Ofatinţi şi Jura. Acestei perioade îi
aparţin şi monumentele descoperite la Vulcăneşti, Lopăţica. Este necesar de menţionat că, în
perioada indicată, aşezările umane erau situate atât solitar cât şi în grupuri, "cuiburi" a câte 5-8
aşezări. Dimensiunile lor variau de la 15000 m2 (Costeşti, Corestăuţi) până la 40000 m2
(Saharna). O trăsătură specifică a acestei perioade este apariţia construcţiilor auxiliare din
piatră, lemn şi argilă.
La începutul culturii bronzului (sec. III î.e.n.) modul de viaţă seminomad al populaţiei se
transformă în sedentar, despre ce ne vorbesc staţiunile de la Ghindeşti, Costeşti, Slobodca-
Şirăuţi, Nisporeni, Gura-Bâcului, Coşniţa. M.A. Romankovskaia, în studiul monumentelor
arheologice din sec. II-I î.e.n. a descoperit grupuri compacte de aşezări în cursul de mijloc al r.
Nistru, bazinul r. Botna şi Răut, majoritatea fiind amplasate în lunci şi pe versanţii domoli.
Aceste aşezări aveau dimensiuni de 100-150 m lăţime şi 200 m lungime (Lucaşeuca, Ulmu,
Brăneşti). Folosirea metalului şi a uneltelor de metal, începând cu sec. I î.e.n., a mărit
posibilitatea valorificării regiunilor împădurite din zona de silvostepă.
 Cunoştinţele obţinute despre mediul înconjurător În primele secole ale erei noastre au
intensificat procesul populării în văile râurilor şi pe terasele lor (Delacău, Coşniţa, Comrat,
Ruseni, Sobari, Zăicani). Fiecare aşezare avea o suprafaţă de circa 200-300m2.
Aşezări sub formă de "cuiburi" erau caracteristice şi pentru evul mediu timpuriu (secolele
VII-IX). Centrele acestor cuiburi reprezentau oraşele feudale cu o Populaţie de 4-5 mii locuitori,
în jurul cărora pe o rază de 5-7 km de la centrul "cuibului" erau situate alte aşezări. Nucleul
aşezări lor - cuibul, era Constituit din 3-7 aşezări, amplasate la o distanţă de 0,5-1,5 km unul de
altul, formînd unităţi structurale sociale specifice. De această perioadă ţine apariţia nucleelor de
valorificare a teritoriului din preajma localităţilor Peresecina, Tighina,Soroca.
Îndeletnicirile agricole ale populaţiei au determinat apariţia, şi în decursul sec.
X I-X III,
a aşezărilor de dimensiuni mici repartizate în grupuri în jurul oraşelor, în apropierea
surselor de apă, pe terasele inferioare ale râurilor sau pe pantele domoale ale dealurilor. În acest
timp apar areale compacte de populare în văile râurilor Nistru, Prut, Răut. De această perioadă
ţine şi popularea mai intensă a regiunii Podişului de silvostepă a Codrilor, apar oraşele de lângă
Costeşti, din valea r. Botna, cu suprafaţa de circa 4 km2 şi Orheiul Vechi din valea r. Răut cu
suprafaţa de 2 km2.
La sfârşitul sec. XIV şi începutul sec. XV, ca rezultat al eliberării teritoriului de sub jugul
tătaro-mongol, se înregistrează apariţia noilor aşezări omeneşti. Are loc valorificarea noilor
teritorii cât şi a terenurilor populate anterior. În această perioadă popularea teritoriului
Moldovei în mare măsură putea fi determinată de prezenţa apei potabile de suprafaţă şi a celei
subterane, de la adâncimi mici. Schiţele cartografice întocmite de unii autori, precum şi cele
întocmite de noi, pe baza evidenţei numărului de aşezări omeneşti, apărute în diferite etape
istorice, demonstrează popularea neuniformă a teritoriului (fig. A. 2).
Practic erau nepopulate în această perioadă ( sec. XIV-XV) câmpiileBălţilor şi a Bugeacului.
Mai dens populate erau unele peisaje din regiunile de silvostepă şi din luncile r. Nistru, Prut şi
ale afluenţilor lor. Către această perioadă, în diferite regiuni fizico-geografice, sau format de la
0,83 % până la 3,2 % din localităţile actuale, evidenţiindu-se, printr-o intensitate mai mare a
populării, regiunea Podişului de silvostepă a Codrilor şi regiunea podişurilor şi platourilor de
silvostepă (fig. 5.2).
În întregul spaţiu al interfluviului Prut-Nistru, numărul de sate în sec. XV constituia circa
200. Aşezările săteşti din primele secole ale societăţii medievale aveau în medie câte 90-100
locuitori. Dezvoltarea meşteşugăritului şi comerţului. In sec. XV -XVI au determinat şi peisajul
aşezărilor umane: satele, oraşele, târgurile, în marea lor majoritate, erau aşezate de-a lungul
căilor comerciale şi pe malurile bazinelor acvatice. De rând cu apariţia localităţilor, creşte şi
numărul populaţiei.
Dezvoltarea meșteșugăritului și a comerțului au contribuit la apariția și dezvoltarea orașului
Orheiul Vechi, însă majoritatea localităților în apariție fiind de tip rural, sate și cătune mici ce
includeau 10-20 gospodării. Se considera că suprafața acestor localități varia de la 2 la 4,5 ha
sau de la 4 la 32 ha.
 Grafic 5.2

Etapa unui nou "avânt" în constituirea peisajului intravilan se observă spre sfîrşitul sec. XVI
mijlocul sec. XVII, când pentru înfiinţarea localităţilor erau defrişate padurile, lemnul fiind
folosit ca material de construcţie cum sunt cele din împrejurimile Orheiului Vechi.Reteaua
hidrografică de atunci îndeplinea şi rolul căilor de comunicaţii.
Popularea de-a lungul apelor a fost condiţionată şi de factorul economic, deoarece un rol
important în economia populaţiei o avea pescuitul, i-ar păşunile serveau ca hrană pentru
creşterea animalelor, care reprezenta încă ocupaţia principală a populaţiei. În prima jumătate a
sec. XVI au apărut un şir de aşezări şi în regiunile de sud ale zonei de stepă, în bazinul r. Cahul,
Cogâlnic, Sărata, Ialpug, Işnovăt, Botna. În a doua jumătate a sec. XVI apar aşezări şi în
regiunea de stepă a Bălţilor, în bazinul r. Cubolta, Căinari, Ciuluc. De rând cu apariţia noilor
aşezări sporeşte numeric şi populaţia. Conform unor investigaţii în 1591, în interfluviul Nistru-
Prut, erau circa 15952 de gospodării, repartizate astfel pe ţinuturi: Hotin-2583, Soroca-2287,
Orhei- 3063, Iaşi-2000, Lăpuşna-2809, Tigheci-3211. Suprafaţa aşezărilor de atunci varia în
limitele de la 2 la 15 ha, iar populaţia de la 50 la 300 locuitori. În această perioadă de timp în
diferite regiuni fizico-geografice au apărut de la 0,71 % până la 4,09 % din aşezările omeneşti
actuale (vezi fig. 5.2, fig. A. 2).
Sporirea numărului populaţiei de circa 4,5 ori (din 1591 până în 1777) precum ŞI scăderea
recoltei pe terenurile valorificate o perioadă îndelungată de timp, au determinat folosirea noilor
terenuri, cum sunt terasele superioare ale râurilor. Tot în această perioadă are loc şi introducerea
noilor culturi cerealiere, cultivate în scopul comercializării, când de rând cu alte culturi în
Moldova a fost introdus şi porumbul, care necesita şi un nou mod de prelucrare a solului.
Necătând că la sfârşitul sec. XVIII Moldova trece printr-un şir de grele încercări (războaie,
secete cumplite, foamete, epidemii) ce au provocat schimbări în numărul populaţiei, totuşi în
această perioada se înregistrează o creştere a numărului populaţiei faţă de perioada anterioară.
Astfel, în a doua jumătate a sec. XVIII-lea, populaţia Moldovei sporea în continuu, fapt reflectat
şi de catagrafiile din anii 1 772- 1773, 1774 şi 1803.
Ritmul de sporire a populaţiei Moldovei a fost în acord. sau chiar mai mare decât
coeficientul de creştere anuală a populaţiei Europei, care în sec XVIII, a evoluat astfel: 1700-
1725==0,19%; 1725-1750==0,45%; 1750-1775==0,49%" 1775-1800==0,71%. Numărul şi
repartiţia geografică a populaţiei acestei perioade pentru Moldova a fost caracterizată de V.
Băican, pe baza materialelor cartografice ale timpului.
Repartizarea geografică a populaţiei din această perioadă a fost descrisă şi în multe lucrări a
diferitor călători şi cercetători.
Astfel, contele Alexandu de Longeron în 1791 scrie că numărul populaţiei nu este mare
pentru întinderea ţării, deoarece mult teren nu este cultivat iar satele nu sunt decât cătune
izolate. P. Sumarokov, vizitând stepa Bugeacului, menţiona " ... solul roditor al păşunilor şi
imaşurilor cu iarba atât de înaltă, încât nici nu se vedeau cirezile de animale; clima ţării este
foarte favorabilă, poziţia geografică este de neasemuit; fructe, păsări, peşti diferiţi sunt o
mulţime, printr-un cuvânt "afară de populaţie" are în abundenţă de toate". Este cunoscut, că
densitatea aşezărilor era mai mare în regiunile podişurilor şi platourilor de silvostepă (4-6
aşezări la 100 km2), Densitate mai mică caracterizează regiunile câmpiilor de stepă a Bălţilor şi
Bugeacului (mai puţin de 2 aşezări la 100 km2).
Pentru această perioadă, de rând cu informaţia referitoare la geografia populaţiei rurale, apar
date şi despre populaţia urbană. Astfel, în anii 1772-1774, populaţia urbană alcătuia 3020
locuitori, repartizată neuniform în spaţiu. Unele ţinuturi (Codru), erau lipsite de populaţie
urbană; Soroca avea numai 420 de locuitori pe când tinutul Orhei număra 1820 de locuitori. La
sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX a fost iniţiat procesul de urbanizare în Moldova. De
exemplu, populaţia oraşului Orhei, din 1774 până în 1803, a crescut de la 560 la 1725 locuitori.
În legătură cu apariţia noilor căi de comunicaţie, a reţelei de drumuri şi poduri, primele fiind
trasate în cele mai dese cazuri pe interfluvii, se intensifică şi valorificarea acestor terenuri.
Acestei perioade îi corespund de la 0,95 % din localităţile actuale (regiunea Codrilor) până la
2,79 % (în regiunea Bugeacului), (fig. 5.2). Câmpiile stepei Bugeacului ademenesc diferite
popoare de a se aşeza acolo cu traiul, drept dovadă serveşte apariţia multor noi localităţi cum
sunt Satul Nou, Ialpujeni, Joltai, Chiriet-Lunga etc. Către anul 1831 în regiunile sudice s-au
stabilit cu traiul circa 7592 de familii, ce numărau 38848 oameni. De această perioadă ţine şi
înfiinţarea multor localităţi în câmpia de stepă a teraselor Nistrului Inferior. Astfel, din anul
1809 până în anul 1859, numărul aşezărilor omeneşti in judeţul Tiraspol s-a mărit de la 132 la
315, iar populaţia a sporit de la 24481 la 85494 locuitori.
În amplasarea geografică a aşezărilor se evidenţiază repartizarea lor inegală. O densitate mai
mare a aşezărilor umane în această perioadă se înregistrează în bazinele r. Ciuluc, Cula, cursul
superior al r. Bâc, fapt ce se datorează în mare parte nu numai condiţiilor climatice favorabile,
dar şi prezenţei pădurilor, resurselor de apă, pe când judeţele Bender, Cahul rămân să fie mai
slab populate. Ca exemplu, în anul 1817, în cadrul peisajului colinelor Ceaga-Cogâlnic erau
numai 27 % din localităţile actuale cu o populaţie de 12,5 % din numărul populaţiei de astăzi.
 Conform tab. 5.2 în perioada indicată se observă o repartizare spaţială neuniformă a
aşezărilor; în Nord cel mai populat este judeţul Hotin, urmat de judeţele Orhei şi Chişinău în
Centrul teritoriului, pe când judeţele din Sudul ţării răm ân încă slab populate. Mai mult decât
atât judeţul Orhei se caracterizează şi prin cea mai mare densitate a localităţilor - 5,08 la 100
km2, pe când în judeţele Cahul şi Acherman acest indice era respectiv de 1,35 şi 1,07. Afară de
aceasta, pentru judeţele sudice, era caracteristic şi numărul comparativ mare de locuitori într-un
sat, trăsătură specifică şi până în prezent.
Către jumătatea a doua a sec. XIX Moldova înregistrează şi o creştere a populaţiei urbane; în
judeţele Chişinău, Orhei, Bender, Soroca, care în principiu alcătuiesc teritoriul actual al R.
Moldova, erau deja 4 oraşe şi 719 aşezării rurale. Specific pentru cele din urmă era numărul
mare de locuitori (79 la sută din localităţi numărau de la 200 la 1000 locuitori, dar 15 localităţi
aveau de la 2000 până la 5000 locuitori, printre care Nisporeni, Cărpineni, Ciuciuleni, Volontiri,
Cimişlia, Comrat, Abaclia etc.) /188/. Concentraţia cea mai mare a populaţiei şi în această
perioadă are loc de-a lungul râurilor, care pe lângă aprovizionarea populaţiei cu apă, serveau şi
ca magistrale principale de transport; iar solurile aluviale de luncă, fiind foarte feliile,
contribuiau la dezvoltarea agriculturii. Astfel, conform datelor calculate după unele surse, de la
Naslavcea în Nord şi până la Palanca în Sud numai pe malul drept al r. Nistru erau situate 91
aşezări umane cu un număr total de 11764 gospodării şi cu o populaţie de 79990 locuitori.
Procesul de populare şi creare a peisajelor intravilane a fost într-o măsură oarecare
determinat şi de dezvoltarea intensivă a schimbului de mărfuri pe piaţa internă şi externă, la ce a
contribuit construcţia căilor ferate şi, ca urmare, apariţia a noilor tipuri de localităţi. Acest
proces mai intens a decurs în judeţele Orhei, Chişinău, Hotin, în care gradul populării
teritoriului era de 3,7; 2,8 şi respectiv 2,7, pe când în judeţele Bălţi şi Bender era respectiv de
1,8 şi 2,0 % (tab. 5.3). Gradul de populare a teritoriului s-a calculat prin determinarea ponderii
vetrei satului din suprafaţa totală a judeţului după metodica elaborată de L. Voropai şi M.
Kuniţa.

În perioada indicată suprafaţa peisajelor intravilane s-a extins cu 26220,96 ha pe parcursul a

20 ani (1870-1890) .
Timp de secole, în actualul spaţiu al republicii, condiţiile naturale favorabile au condiţionat
popularea şi valorificarea teritoriului. Dinamica numărului populaţiei pe parcursul ultimelor
două secole.
Comparând perioada sec. XIX şi XX, observăm că în sec. XIX populaţia a sporit de 8,76 ori,
iar în secolul XX de 2,24 ori. Secolul XIX, în raport cu secolul XX, se caracterizează printr-o
sporire majoră atât a numărului de populaţie cât şi a numărului de localităţi. Acestea au fost
condiţionate de resursele şi condiţiile naturale favorabile dezvoltării şi principalei ramuri a
economiei - agricultura. Asupra populării teritoriului au mai influenţat factorii social-economici
şi politici.
Menţionăm şi faptul că pe parcursul acestei perioade, sistemul de populare capătă trăsături
specifice noi; de rând cu creşterea populaţiei rurale sporeşte şi cea urbană.
Începând cu a doua jumătate a sec. XX, datorită dezvoltării intensive a economiei şi creşterii
ponderii industriei, în R. Moldova, procesul urbanizării s-a intensificat. Între anii 1970-1990
ponderea populaţiei urbane a crescut de la 31 % la 47 %. În prezent raportul dintre populaţia
urbană şi cea rurală este de 46 şi 54 % respectiv.
Sporirea numărului populaţiei a modificat în esenţă şi indicele densităţii ei. Indicii respectivi
au fost calculaţi reieşind din numărul populaţiei în momentul respectiv şi suprafaţa peisajelor.
Densitatea medie a populaţiei a crescut de la 10,32 loc/km2 în 1817 la 127 loc/km2 a. 1999.
Actual cel mai dens populate sunt peisaj ele 58,26,62,49,52, iar mai slab populate sunt peisaj
ele 66, 67, 68. Densitatea înaltă a populaţiei, chiar şi fără concentrare a industriei, are o
influenţă pronunţată asupra mediului în apariţia situaţiilor ecologice.
Populaţia este prezentă în acest proces, pe de o parte, ca factor care generează aceste situaţii
ecologice, iar pe de altă parte, populaţia este factorul care suportă consecinţele negative ale
dezechilibrului ecologic. Astfel, apariţia situaţiilor ecologice este, deci, un sistem componentele
căruia sunt: sporirea numărului populaţiei - valorificarea resurselor naturale - dezvoltarea
forţelor de producţie - majorarea impactului antropic, care condiţionează modificările nefaste în
mediul înconjurător. Un rol diştinctiv în acest proces îi revine şi peisajului intravilan.
În aşa mod, în procesul de formare a peisajului intravilan se observă anumite perioade de
intensificare a populării (prima jumătate a sec. XV - când apar nucleele multor localităţi din
prezent, sfârşitul sec. XVI, începutul sec. XVII, sfârşitul sec.

XVIII - începutul sec. XIX, mijlocul sec. XX), care se alternează cu perioade de stagnare
(sfârşitul sec. XV; sfârşitul sec. XVII), sau chiar diminuare a numărului populaţiei şi
localităţilor. Un rol semnificativ l-au avut invaziile tătaro-mongole, precum şi jugul turcesc,
care au influenţat acest proces.
În prezent, peisajul intravilan al R. Moldova este constituit din 1681 localităţi, din care 14
municipii, 51 oraşe şi 1615 aşezări rurale, ce ocupă o suprafaţă 447,1 mii ha (circa 10 %) din
teritoriu, având o densitate medie de 5 localităţii/100 km2. La începutul sec. XIX pe teritoriul R.
Moldova existau circa 60% din aşezările umane actuale, suprafaţa intravilană a cărora constituia
aproximativ 62347 ha (circa 1,8% din teritoriu). Astfel, suprafaţa ocupată de peisajul intravilan
s-a majorat de 7 ori. În aceiaşi perioadă, densitatea localităţilor s-a mărit de la 2,5 localităţi100
km2 la 5 localităţi/100 km2, adică de 2 ori, pe când densitatea populaţiei a sporit de circa 13 ori,
de la 10 loc/km2 la 127 loc/km2. Din cele expuse conchidem că Republica Moldova prezintă un
teritoriu cu un grad înalt de valorificare antropică a mediului. Aşezărilor omeneşti, ca nuclee
principale, le revine rolul de "catalizator" în concentrare a tuturor proceselor de interacţiune a
societăţii şi naturii.

Agricultura ca factor în modificarea peisajelor

Resursele funciare bogate de care dispune Republica Moldova au condiţionat dezvoltarea
agriculturii - principalei ramuri a economiei naţionale din antichitate, care substanţial a
contribuit la formarea aspectului peisajistic contemporan. Fiecare epocă, fiecare generaţie a
avut o contribuţie mai mare sau mai mică la modificarea ponderii diferitelor categorii de
folosinţă ale pământului în funcţie de necesităţi şi cerinţe, de mijloacele de muncă şi tehnica
timpului, de condiţiile naturale ale peisajelor, de gradul de populare. Studiul componentelor
fondului funciar, a gradului şi modului lor de valorificare, permit de a evidenţia nu numai
modul de utilizare a resurselor funciare, dar şi modul de transformare al peisajelor naturale în
peisaje antropice. Este evident că modificările în mediu sunt determinate de modul de utilizare
de către om a resurselor naturale.

Dinamica utilizării potenţialului natural in cultivarea plantelor .

Intensificarea impactului uman asupra mediului a fost cauzat de cultivarea unor plante
agricole şi domesticirea animalelor, încă în mezolitic. Dezvoltarea în continuare a mijloacelor
de producţie, manifestată, în primul rând, prin perfecţionarea uneltelor de muncă (apariţia
săpăligii în neolitic), care a intensificat procesul de valorificare agricolă a teritoriului.
Activitatea omului se manifesta nu numai în peisaj ele de luncă, dar şi în cele de pe terasele
inferioare cu soluri foarte fertile şi uşor supuse prelucrării, unde în afară de creşterea
animalelor, se cultivau cereale (grâu, orz, ovăz), boboase (mazăre, vica, bobul), viţa de vie şi
unii pomi fructiferi (caisul, mărul, prunul). Pentru această perioadă sunt caracteristice sistemele
de agricultură de incinerare şi de defrişare-incinerare. Astfel, încă în paleolitic, are loc impactul
antropic asupra mediului, care în neolitic se intensifică prin folosirea sistemului de agricultură
de incinerare şi de incinerare-defrişare. Acest sistem s-a menţinut până în sec. XVI, contribuind
în mod esenţial la micşorarea suprafeţelor împădurite.
Desăvârşirea uneltelor de muncă (folosirea plugului de fer) la începutul erei noastre a
contribuit la lărgirea suprafeţelor agricole ocupate cu grâu, orz, ovăz, mei şi introducerea
culturilor legumicole. Se evidenţiază o diferenţiere a sistemului de agricultură: în zona de
silvostepă predomina sistemul agriculturii de pârloagă defrişare, iar în zona de stepă - sistemul
agriculturii de pârloagă.
Secolele VI-IX se caracterizează prin modul nomad-sedentar de valorificare, când are loc
majorarea ponderii folosirii sistemului agriculturii de defrişare incinerare, fapt ce s-a răsfrânt
asupra tipurilor comunităţilor umane. În sec. XIX III în Moldova comunitătile umane erau
prezentate prin societăţi sedentare, legate de ocupaţiile sale tradiţionale - cultura plantelor şi
creşterea vitelor, la care se adăugau îndeletnicirile meşteşugăreşti. În această perioadă conform
unor estimări, structura fondului funciar avea următoarea specificaţie: arabil - 9 %; vii, livezi -
2,4 %; pajişti naturale - 21,4 %; păduri - 64,3 %; alte terenuri - 2,4 %.
Invaziile tătaro-mongole din sec. XIII au determinat, într-o oarecare măsură, intensificarea
folosirii resurselor naturale în regiunea Podişului Moldovei Centrale, având ca consecinţă
defrişările şi majorarea terenurilor folosite ca păşune, fâneţe şi teren arabil. Despre folosirea pe
larg a acestui mod de valorificare ne mărturisesc şi toponimele "curătură", "corşeucă", "Iaz",
"ciotcărie". Prezenţa păşunilor întinse a contribuit la dezvoltarea creşterii animalelor, care
reprezenta ocupaţia principală a populaţiei.
Decăderea hoardei de aur în sec. XIV a contribuit la revalorificarea terenurilor "pusteite". În
aşa mod, către sec. XIV mai valorificate erau peisaj ele din apropierea râurilor Nistru, Prut,
Răut, Ceorna, Botna, Ciugur în care ocupaţia principală a populaţiei era creşterea animalelor şi
cultivarea plantelor. Drept dovadă celor relatate servesc materialele diferiţilor călători în care se
indica că teritoriul dispune de terenuri arabile, de pe care se strânge o roadă bogată de grâu,
ovăz, mei. Practic în această perioada rămân nevalorificate doar peisaj ele din regiunile de stepă
a Bălţilor şi a Bugeacului.
În secolele XVI-XVII se introduc noi culturi agricole - porumbul şi tutunul. În agricultură
predomina sistemul agriculturii de defrişare-pârloagă. În cultivarea plantelor predominau
culturile de primăvară. Rolul principal în agricultură, ca şi în perioada precedentă îi revenea
creşterii animalelor, ce a contribuit la valorificarea intensivă a păşunilor. Anual se exporta 15-
20 mii capete de bovine, vin, dar şi peşte. Piscicultura este legată de construirea iazurilor şi
heleşteelor.
O descriere amplă a stării mediului în republică, modului de folosire şi productivitatea
terenurilor a fost efectuată de domnitorul D. Cantemir la începutul sec. XVIII, care descrie
solurile fertile ce dau roade bogate de mei (în Podişul Moldovei Centrale şi podişurile de
silvostepă). Se afirmă că grâu se strângea de 24 de ori mai mult decât se semăna, orz - de 60 de
ori, mei - de 300 de ori. Pentru perioada actuală aceşti indici, calculaţi după Ş. Moraru,
respectiv alcătuiesc pentru grâu circa de 16 ori, orz - 15-19 ori, mei - de 100 ori. După cum
observăm, productivitatea terenurilor în decursul a trei secole a scăzut de 1,5-3 ori.
Creşterea numărului populaţiei, în sec. XVI-XVIII, aduce la majorarea suprafeţelor arabile, a
păşunilor, fâneţelor, accelerează defrişările, care au loc în regiunile din jurul localităţilor. Noile
curături se adaugă la cele mai vechi, majorând suprafaţa defrişărilor, a păşunilor, a fâneţelor şi a
terenurilor arabile iniţiate încă în neolitic. Este necesar de menţionat, că sistemul de agricultură
de defrişare apărut în Moldova din timpurile străvechi a existat până în sec. XIX, când fusese
deja nimicite suprafeţe masive de păduri. De acest sistem ţine apariţia şi dezvoltarea proceselor
de eroziune, a alunecărilor de teren, colmatării unor izvoare şi bazine acvatice. Către această
perioadă mai intens valorificate au fost peisaj ele din regiunea podişului Codrilor, podişurilor de
silvostepă, unele peisaje din Podişul Tigheciului şi din lunci1e râurilor Prut, Nistru şi Răut.
Regiunile de stepă a Bugeacului şi a Bălţilor, potenţialul natural al cărora în sec. XIV era
practic nevalorificat, continuă să rămână slab valorificate şi spre sfârşitul sec. XVIII. Despre
aceasta ne vorbeşte şi evoluţia apariţiei localităţilor în aceste regiuni (fig. A. 2.).
Modificarea structurii fondului funciar către sf. sec. XVIII s-a făcut lent, dar continuu, ce a
determinat menţinerea unei armonii benefice între om şi natură, creându-se peisaje agricole
diferenţiate în teritoriu, în funcţie de condiţiile agropedoclimatuice, economice şi sociale. In
crearea acestor peisaje s-a ţinut seamade puterea productivă a solului, de fertilitate a sa, în
funcţie de care, omul şi-a organizat întreaga viaţă economică şi socială.
Regiunea principală a pomi culturii şi viticulturii devine Câmpia Nistrului inferior, iar a
cultivării tutunului - peisaj ele podişurilor de silvostepă. Locuitorii unor localităţi (Goian,
Molovata, Corjova, Cocieri, Lunga, Mahala, Pererâta, Coşniţa şi Dubăsari) seamănă tutunul în
văile cu sol nisipos, care fiind foarte solicitat, se exporta în mari cantităti de către comercianţii
ruşi, polonezi şi turci, la preţul de 15 copeici oca (1 ocă = 1,28 kg).

Evaluarea resurselor naturale a înlesnit valorificarea peisajelor de stepă care, până la

începutul sec. XIX erau încă slab populate. Este necesar de accentuat, că în Moldova către
începutul sec. XIX erau suprafeţe imense cu păşuni şi fâneţe naturale, Ponderea cărora
constituia circa 83-85 la sută din suprafaţa teritoriului. Aceasta a condiţionat dezvoltarea pe larg
a ramurii de bază a agriculturii – creşterea animalelor. Suprafaţa redusă a terenurilor agricole
erau ocupate în marea sa parte cu cereale, viţă de vie, pomi fructiferi, legume şi unele plante
tehnice ca cânepa, tutunul, inul etc. Numărul mic al populaţiei şi prezenţa terenurilor imense
virgine au făcut ca să predomine sistemul de agricultură cu pârloagă cu caracter extensiv, pentru
care era tipic împărţirea terenului în trei sectoare: teren arabil, păşune şi fâneţe, suprafaţa
ultimelor întrecând de 8,5 ori suprafaţa terenurilor arabile. În prezent sectorul păşunilor şi
fâneţelor este întrecut de cel al terenurilor arabile de 4,8 ori.
La începutul sec. XIX are loc sporirea considerabilă a terenurilor agricole datorită în mare
măsură creşterii suprafeţelor ocupate cu cereale ( tab. 5.4).

Datele din tab. 5.4 indică că cele mai imense suprafeţe ocupate de cereale erau în judeţele
Orhei şi Codreni (6,83 % din suprafaţa totală a judeţelor) urmate mai apoi de judeţele Hotin şi
Hotărniceni (mai mult de 4 %), cele mai mici suprafeţe le sunt caracteristice judeţelor Soroca,
Greceni şi Iaşi.
În structura culturilor cerealiere predomina porumbul, suprafaţa căruia depăşea suprafeţele
ocupate de celelalte culturi în ansamblu (grâu, orz, ovăz, mei) cu 20,5 mii desetine.
Predominarea porumbului în structura semănăturilor se explica nu numai prin faptul că era una
din cele mai roditoare culturi, cultură rezistentă la secetă, avea o largă întrebuinţare în economia
ţării, dar şi din considerente că solicita un volum mic de muncă. Aşa, amiralul Ciceagov în 1812
scria că 12 zile de muncă ale bărbatului şi femeii erau destul pentru a hrăni o familie compusă
din 5 persoane în decursul unui an.
Recolta tuturor cerealelor în anii favorabili depăşea de 20 ori cantitatea semănată, dar în
mediu pentru Basarabia recolta depăşea de 10 ori cantitatea semănată. Este necesar de
evidenţiat că, în împrejurimile Achermanului, recolta era foarte bogată.
În verile ploioase, grâul, porumbul şi fânul recoltat aici putea îndestula necesităţile
Basarabiei în ansamblu. Surplusul cerealelor se exporta în cantităţi mari. De exemplu, în anul
1825, numai din stepa Bugeacului, s-a exportat 62223 sferturi (1 sfert = 8-10 puduri) de grâu,
2382 sferturi de orz şi 100 sferturi de făină de secară. Preţul la cereale în anul 1826 era la grâu
de 15 ruble un sfert, la orz de 6 ruble, făina de secară de 10 ruble.
La începutul sec. XIX în Basarabia se evidenţiau 2 regiuni agricole specializate; de nord şi
centru (judeţele Hotin, Iaşi, Orhei) cu soluri fertile şi umiditate suficientă pentru cultivarea
plantelor, şi regiunea sudică (judeţele Bender, Acherman, Ismail) cu verile calde, secetoase şi
soluri mai puţin fertile pentru cereale, dar foarte favorabile pentru dezvoltarea viticulturii,
renumit fiind, în deosebi, judeţul Acherman. Totodată luncile râurilor Nistru şi Prut erau intens
folosite pentru pomicultură, viticultură şi cultivarea legumelor. Pe alocuri se cultiva cânepa,
inul, tutunul.
Interes prezintă faptul că stepa Bugeacului la începutul sec. XIX era un "pustiu"- " ... unde nu
se cultiva aproape nimic, decât iarbă şi buruieni înalte, ... câmpuri prelucrate, însămânţate, erau
foarte puţine şi numai lângă sate; plugul agricol încă nu brăzdase terenul întelenit, ... stăpânii
acestor stepe erau animalele de pradă şi cârdurile de păsări, ce se ascundeau la apariţia omului.
Omul era oaspetele temporar, temându-se să răm ânăo perioadă mai îndelungată în acest pustiu".
Peisaje de felul acesta erau caracteristice şi pentru regiunea câmpiilor de stepă şi fâneaţă a
Bălţilor.
Însă, spre sfârşitul anilor 20 ai sec. XIX terenurile arabile s-au extins ocupând deja 10-30 %
din teritoriu. Astfel, în judeţul Tiraspol, cu densitatea populaţiei de 14,7 loc/km2 în această
perioadă, terenului arabil îi revenea 14 2 % stepelor şi fânetelor - 76,6 % , pădurilor - 1,8 %,
terenurilor inconveniente - 5 %. În această perioadă începe valorificarea mai intensă a
teritoriului. Anii 30 ai sec. XIX pot servi drept reper de la care începe intensificarea
considerabilă a impactului antropic asupra peisajelor naturale, determinată de gradul înalt de
valorificare a teritoriului, când se încep desteleniri intensive, cu transformarea fânetelor şi
păşunilor în ţarină, şi extinderea mare a terenurilor cultivate cu cereale, tutun, sfeclă de zahăr,
plantaţii de vii. Inul cultivat cândva pentru fibre, a început să fie cultivat şi pentru seminţe,
destinate exportului. Sistemul de pârloagă în agricultură, în mare măsură este înlocuit cu
valorificarea intensivă a regiunilor de stepă, proces oglindit în tab. 5.5.
 Din tab. 5.5 conchidem, că în urma utilizării diferenţiate în spaţiu a diferitelor categorii ale
fondului funciar, în mijlocul sec. XIX, are loc majorarea suprafeţei arabile în detrimentul
celorlalte categorii de terenuri. Păşunile luxuriante de altă dată n u mai satisfăceau cerinţele
agricultorului şi era necesar completarea cu fâneţe artificiale, prin cultivarea plantelor furajere.
Cultivarea cerealelor în această perioadă rămâne ramura principală în agricultura Basarabiei.
Suprafaţa lor s-a majorat de 7,5 ori (de la 80 mii desetine (87403,2ha) în 1814, la 6.00 mii
desetine (655524 ha) în anii 50), porumbului revenind-ui peste 1/3 din suprafaţa cultivată.
Producerea globală de cereale a sporit în aceasta perioada de 6-6,5 ori. Principalele cereale
cultivate erau grau de toamna, care devenise cel mai însemnat articol de export și porumbul,
care constituia hrana principală a locuitorilor. În anul1845 Basarabia ocupă locul al doilea între
guberniile Novorosiei in ceea ce priveste suprafata insamintata si locul I in producerea de
cereale.
Tendinţa de majorare a suprafetelor ocupate de cereale contribuie la modificarea structurii
ramurilor agriculturii. Astfel regiunea sudica, evidenţiată pe vremuri prin creşterea animalelor,
se transformă într-un nou centru de cultivare a cerealelor, căreia îi revenea 1/3 din cerealele
produse în Basarabia. În regiunile sudice apar şi mari suprafeţe de in, care se semăna pe terenuri
noi desţelenite şi care, conform unor cercetători, contribuia la degradarea solului mai mult ca
oricare cultură cerealieră.
S-au lărgit esenţial podgoriile în centrul şi sudul Basarabiei. Suprafaţa viilor s-a mărit de la
10,5 mii desetine (11471,67 ha) în 1819 la 24,8 mii desetine (27095 ha) în 1858. În anii roditori
se producea circa 700 mii vedre (105000hl) de vin. Cele mai importante centre ale vinificaţiei
erau Naslavcea, Teleneşti, Căuşeni, Parcani. Numai din judeţul Orhei anual se exportau 100 mii
vedre (15000 hl) de vin. Pomicultura era mai dezvoltată în judeţele Hotin, Orhei, Chişinău,
Bender şi Tiraspol.
Tutunul era cultivat predominant în peisajele podişurilor de silvostepă, în deosebi în
localitătile din lunca r. Nistru, însă tutunul de calitatea superioară se cultiva în apropiere de
Dubăsari şi Chişinău. Împrejurimile Sorocii se evidenţiază prin plantaţiile de tutun, îndeosebi
localitatea Ţepilovca, însă cele mai mari suprafeţe de tutun erau concentrate în judeţul Orhei
(1550 desetine (1693,44 ha)). În Soroca fiind numai de 474 desetine (517,86 ha).
Productivitatea înaltă a permis creşterea recoltei globale a tutunului de la 25 mii puduri
(4095,13 chintale) în 1851, la 56 mii puduri (9173,08 chintale), în 1856/77. Legumicultura
ocupa teritorii întinse în luncile râurilor Prut şi Nistru, precum și în împrejurimile Chişinăului,
unde pentru prima dată în Basarabia, au fost folosite mașinile de irigare. În anii 40-50 ai sec.
XIX, în regiunea de stepă a Bugeacului judetul Cahul) odata cu infiintarea coloniilor germane s-
a intensificat şi cultivarea cartofului.
 În raport cu specificul reliefului, climei şi solurilor, în Basarabia, în perioada respectivă, pot
fi distinse trei zone cu caracteristici diverse în modul specializării agrare: zona de nord (judeţele
Hotin, Bălţi, Soroca), zona de centru (judeţele Orhei, Chişinău), şi zona de sud (judeţele
Bender, Cahul, Acherman). Dezvoltarea agriculturii, de rând cu îndestularea necesităţilor
populaţiei, avea scopul şi de a obţine producţie-marfă pentru export. În consecinţă, în această
perioadă, a sporit considerabil producţia de cereale, vin, fructe, tutun şi alte produse agricole.
Creşterea populaţiei şi a exportului producţiei agricole au contribuit la lărgirea suprafeţelor
supuse prelucrării, intensificând astfel valorificarea mediului natural. Terenurile arabile şi
fâneţele ocupau circa 70 la sută din toată suprafaţa (terenurile arabile constituiau 1600000
desetine (1748064 ha), revenind la un locuitor câte 1,5 desetine 0,64 ha). Peste 100 ani (în anul
1953) acest indice alcătuia 0,83 ha, iar în anul 1 9 8 9 doar
- numai de O ,40 ha la un locuitor.
La modificarea mediului geografic a contribuit şi sistemul de agricultură. În această perioadă
sistemul de agricultură se baza pe cel cu pârloagă, care deseori însă nu se respecta. Terenul, în
multe cazuri, se folosea până la degradarea completă a solului, fără a se tine cont de fertilitatea
naturală a lui. .
Specific pentru jumătatea a doua a sec XIX este creşterea pronunţata a impactului
antropic asupra mediului datorita şi modului extensiv de valorificare a terenurilor , cind pe baza
reducerii suprafetelor de păduri, păşuni şi fâneţe are loc majorarea suprafeţelor de terenuri
arabile, ce au atins 2376908 desetine (2596867 ha). Valorificarea teritoriului se intensifică,
îndeosebi, în regiunea sudică (tab. 5.6).
Intensificarea valorificării potenţialului natural a fost condiţionat şi de folosirea pe larg a
tehnicii agricole mai perfecţionate (tab. 5.7), proces care a luat amploare deosebită la sfârşitul
sec. XIX şi începutul sec. XX.
Menţionăm că numai pe parcursul a 20 ani numărul plugurilor desăvârşite a crescut de 4 ori,
a treierătorilor şi semănătorilor respectiv de 11 şi 14 ori.
Începând cu anii 90, suprafaţa terenurilor arabile se măreşte, îndeosebi pe baza micşorării
suprafeţelor de păşuni, fâneţe şi de păduri. Astfel, ponderea păşunilor şi fâneţelor se reduce de
la 64 % în anul 1817 la 21 % în anul 1887. Se întreprind şi încercări de folosire a terenurilor
considerate anterior inconveniente. În consecinţă suprafaţa unor aşa terenuri s-a micşorat din
anul 1880 şi până în 1890 cu 50 m ii de desetine (54627 ha). Aceasta, la rândul său, a contribuit
în mod substanţial la degradarea ulterioară a acestor categorii de terenuri. În perioada indicată
intensificarea impactului antropic are loc şi datorită majorării suprafeţelor ocupate cu peisaje
intravilane, care, pe parcursul a 20 ani (1870-1890), s-au extins cu 24 mii desetine.
Către această perioadă ponderea diferitelor categorii ale fondului funciar avea o repartizare
variabilă în spaţiu (fig. 5.6).
În fig. 5.6 sunt oglindite datele calculate de noi pe baza informaţiei şi care demonstrează
modul de utilizare a potenţialului peisajelor către sfârşitul sec. XIX. Grădinăritul era concentrat
în judeţul Hotin (regiunea podişurilor de silvostepă), pe când în prezent - în regiunea Câmpiei
Nistrului Inferior. Podgoriile şi livezile în majoritatea sa erau amplasate în judeţele Chişinău şi
Orhei. Podgoriile s-au extins de la 30 mii desetine (30976,2 ha) în anii 70 la 75 mii desetine
(81940,5 ha) în anii 90 producţia de vin constituind, în anul 1900 circa 14,7 mln vedre
(2205000 hl) de vin. La sfârşitul anilor 80 începutul anilor 90 ai sec. XIX apar plantaţii de vii şi
în raioanele din stânga Nistrului.
În anii 90 ai sec. XIX se majorează cu mult şi suprafaţa plantaţiilor de pomi fructiferi care
atinge 26 mii desetine (28406,04 ha). Un rol de seamă în economia ţării revenind-ui producerii
fructelor uscate. Specializarea în producţia dată are loc din timpurile străvechi, dar cu o
intensitate sporită se dezvoltă începând cu mijlocul sec. XIX, perioada când practic pe tot
întinsul republicii se observă o tendinţă de majorare a producţiei fructelor când se produc circa
400000 puduri de fructe uscate (în anul 1875), care la începutul sec. XX practic s-a dublat. Cea
mai mare cantitate de fructe uscate revenea judeţelor Hotin şi Bender constituind 24556 şi
respectiv 129829 puduri. Paralel cu aceasta are loc şi majorarea producţiei de fructe uscate în
judeţele Orhei şi Chişinău. În prezent producţia fructelor uscate în R. Moldova constituie 1141
tone.
Suprafeţe arabile predominau în judeţul Soroca, unde valorificarea peisajelor de silvostepă a
început din timpurile străvechi. Se măresc considerabil şi suprafeţele arabile în peisaj ele
regiunilor de stepă a Bălţilor şi a Bugeacului. Terenurile arabile erau predominant ocupate şi în
această perioadă cu culturi cerealiere, suprafaţa cărora în Basarabia, pe parcursul sec. XIX, se
măreşte în continuu (fig. 5.7).
În prezent, din 1063,5 m ii ha repartizate culturilor cerealiere, porumbuJui îi revine 26,2 %,
grâului de toamnă - 23,5 %, orzului de toamnă - 3,4 % şi celui de primavară 4,1 %. Suprafaţa
ocupată de grâu începând cu anii 20 ai sec. XIX a crescut considerabil, constituind spre mijlocul
anilor 90 circa 45 %, care însă câtre 1899 se reduce la 35 %. Semănăturile cu secară şi porumb
manifestă pe parcursul întregii perioade (1819-1899) o tendinţă de reducere, pe când suprafeţele
ocupate cu orz şi ovăz dimpotrivă - o creştere. Aceasta a determinat creşterea producţiei globale
de cereale de la 1,3-3,3 mln. sferturi în anii 60 la 3,5-15 mln. sferturi în anii 90 ai sec. XIX
Sporirea producţiei globale de cereale a avut loc, îndeosebi, pe baza majorării suprafeţelor
însămânţate, care în unele cazuri s-au majorat în detrimentul celor de păşuni şi fâneţe, dar şi al
suprafeţelor de pădure. Aceasta a adus la modificări climatice care, la rândul său au diminuat
productivitatea agricolă în ansamblu, inclusiv şi a cerealelor (fig. 5.8).
În anii 1875-1879 plantaţiile de tutun ocupau 26722 desetine (29194,85 ha), fiind
concentrate în judeţele Orhei şi Soroca. Producţia globală a tutunului fiind de 1150772 puduri
(188502,21 chintale). În prezent producţia tutunului este de 23,8 mii tone, producţia medie la ha
fiind de 13,7 chintale.
Din culturile oleaginoase mai răspândite erau cânepa şi inul, cărora, în anul 1893, le revenea
respectiv 1168 (1276,09 ha) şi 9634 desetine (10525,53 ha). În literatura de specialitate încă în
secolul XIX se menţiona rolul evident al unor plante (tutunul, cânepa) în degradarea solului.
După cum se poate constata, peisajele se modifică vertiginos către sf. sec. XIX, proces care
continuă şi în sec. XX. Dezvoltarea agriculturii, în primul rând a sectorului vegetal, pe de o
parte, şi exploatarea excesivă a pădurilor, pe de altă parte, a structurat mult fondul funciar.
Astfel, suprafaţa totală de 3449153,48 ha, în 1912 includea categoriile de folosinţă reprezentate
în tab. 5.8.
Majorarea suprafeţei arabile de la 37,8 % în 1860 la 69 % în 1912, s-a datorat expansiunii
deosebite a culturilor cerealiere, care au sporit nu atât pentru acoperirea nevoilor interne de
consum ale populaţiei, chiar dacă şi aceasta crescuseră în perioada studiata cât mai ales datorită
cererii mari de cereale şi a preturilor ridicate pe piaţa externa.
În această perioadă din Basarabia se exporta o cantitate enormă de cereale (tab. 5.9).
Majorarea suprafeţelor arabile era un proces continuu care către anul 1914 constituiau
2394000 desetine (2615540,76 ha), în raport cu 2315279,85 ha în anul 1912. Pe primele locuri
se menţin judeţele Soroca şi Hotin a căror suprafaţă arabilă constituia respectiv 8 5% şi 73% din
teritoriu, majoritatea terenurilor arabile fiind ocupate cu cereale. Aşa, în anul 1900, suprafaţa
principalelor culturi cerealiere (grâu, porumb, orz, secară, ovăz) era de 1852 mii desetine
(2023384,08 ha), pe când în anul 1913 ea constituia deja 2301 mii desetine (2513,93 ha), deci
sporind cu 24%. După productivitatea culturilor cerealiere în Basarabia se evidenţiau 3 regiuni:
de Nord (Hotin, Bălţi, Soroca), Centrală (Orhei, Chişinău) şi de Sud (Bender, Acherman,
Izmail). În privinţa suprafeţelor ocupate cu culturi cerealiere şi productivitatea cerealelor la cap
de locuitor, primul loc revenea regiunii de sud în care locuiau 37,7% din populaţia Basarabiei,
unde erau concentrate 56% din suprafaţa culturilor cerealiere ce dădea 49,2% din producţia
globală de cereale. Pe locul doi era situată regiunea de nord cu indicii respectivi de 38 %, 30,9
% şi 35 %, iar pe locul trei - regiunea centrală cu respectiv 24,5 %, 13,2 % şi 15,7 %. De rând
cu culturile cerealiere, un rol deosebit de important în economia Basarabiei, în sec. XIX revin
plantaţiilor de vii, livezi şi tutun. Suprafaţa podgoriilor în această perioadă ocupa 89471,38 ha
pondere mai mare a lor fiind în judeţele Chişinău şi Orhei unde ele ocupau respectiv 5,8 % şi
3,8 % din suprafaţă. Tot aceste judeţe deţineau întaietea şi în privinţa suprafeţelor ocupate cu
livezi.
Prezintă interes geografia păşunilor şi a suprafeţelor împădurite de la începutul sec.XX.
Păşunile mai predominau încă în peisaj ele din regiunea câmpiilor de stepă a Bugeacului şi în
regiunile câmpiilor şi podişurilor de fâneaţă şi stepă a Bălţilor, unde aveau o pondere de peste
20 la sută din structura peisajelor, pe când în peisaj ele regiunii podişurilor de silvostepă,
păşunilor le revenea numai 6 %. Suprafeţele mai mari împădurite se întâlneau în judeţele
Chişinău, Orhei şi Hotin unde ele alcătuiau respectiv 15,6, 12,6 şi 10,6 %.
Astfel, către începutul sec. XX ponderea peisajelor naturale constituia în judeţul Bălţi 28,4;
Chişinău 26,9; Bender 25,9; Acherman 23,2; Orhei 20,3; Hotin 16,6 şi Soroca 8,2 din suprafaţa
judeţelor. Valoarea medie a acestui indice pentru Basarabia era de 21,36, şi asigura stabilitatea
naturală a peisajelor, care s-a menţinut în Basarabia până la mijlocul sec. XX, când a început
deja "degradarea sistemului ecologic natural în Basarabia". Cemoziomurile, după aprecierile lui
V. Docuceaev, N. Dimo, 1. Crupenicov, A. Ursu, posedau preţioase calităţi ecologice şi
agrotehnice (conţinut înalt de humus, structură stabilă, capacitate de absorbţie înaltă), datorită
cărora au rezistat unei astfel de presiuni antropice. Aceasta se explică prin faptul, că în trecut
agricultura se practica extensiv, solul cu fertilitate naturală înaltă se lucra superficial, fără a
atinge orizonturile mai adânci. Cea mai mare parte din terenurile arabile erau ocupate de culturi
mai puţin pretenţioase faţă de fertilitatea solului.
Menţionăm, de asemenea, că unii autori, afirmă, că în Basarabia solul fertil nu necesita
introducerea îngrăşămintelor şi, până la începutul sec. XX nu se practica folosirea
îngrăşămintelor minerale, iar cele organice (gunoiul de grajd) se foloseau episodic. Aceasta se
explică şi prin faptul că ţara dispunea încă de suprafeţe de terenuri nevalorificate în regiunea de
sud, ce permitea folosirea sistemului de pârloagă, când terenul arabil era periodic folosit ca
păşune sau fâneaţă, dar care, posibil, nu se respecta cu stricteţe.
Îngrăşăminte se foloseau luai pe larg în judeţele Hotin, Soroca, în unele gospodării din
judeţul Orhei (în medie 2-3 puduri la o desetină), precum şi în unele podgorii din judeţul
Bender şi Acherman. Cu toate acestea, agricultorii din Basarabia atenţionau deja atunci, că
câmpurile fertile de odinioară au nevoie de îngrăşăminte, care majorau şi rezistenţa culturilor la
secetă. De exemplu, în urma secetei din anul 1887, de pe câmpurile cu îngrăşăminte recolta de
pe o desetină era de 11 sarni (adică se strângea de 11 ori mai mult decât se semăna), iar de pe
câmpurile fără îngrăşăminte era numai de 3 sami (adică se strângea de 3 ori mai mult decât se
semăna). Pentru menţinerea fertilităţii solului, după părerea savanţilor, este necesar să se aplice
anual câte 10-12 tone, iar pe solurile erodate câte 14-15 tone de îngrăşăminte organice la ha.
Analiza comparativă a cantităţii de îngrăşăminte organice, necesare să se aplice în sol ne
vorbeşte despre modificările în fertilitatea solului, apărute ca rezultat al valorificării iraţionale a
mediului. Însă, conform unor cercetători, majorarea recoltei are tendinţa spre reducere, în raport
cu creşterea cantităţii de îngrăşăminte minerale introduse.
Apariţia tehnicii avansate, majorarea suprafeţelor ocupate cu culturi tehnice şi legumicole au
necesitat aratul adânc al solului şi efectuarea multiplelor operaţii de îngrijire a plantelor.
Lucrările sistematice asupra solului au determinat apariţia unor procese degradaţionale noi, şi în
primul rând, dehumificarea, degradarea structurii, tasarea, care, la rândul lor, au activizat
procesele naturale, în primul rând eroziunea, care se accelerează pe măsura intensificării
valorificării agricole a învelişului de sol.
În a doua jumătate a sec. XX procesele de valorificare a mediului s-au intensificat şi mai
pronunţat. Creşterea suprafeţelor agricole se realizează şi prin includerea în asolament a
terenurilor neproductive. Astfel, în a doua jumătate a sec. X X ,în luncile râurilor Nistru, Prut cât
şi a altor râuri mai mici, se începe valorificarea agricolă a unor mari suprafeţe, anterior
inundabile. Are loc, astfel, o modificare fundamentală a peisajelor, prin înlocuirea peisajelor pur
naturale (suprafeţe de apâ, bălţi, stufăriş), cu peisaje antropice rară o expertiză ştiinţific
argumentată.
Una din marile actiuni întreprinse de societate în mijlocul sec. XX a fost şi, majorarea
suprafeţei irigate. Iniţial, încă în sec. XIX, în calitate de resurse acvatice pentru irigare erau
folosite apele din fântânile arteziene.
 În apropierea r. Nistru, Prut si alte râuri mai mici, pentru irigare era folosită apa din râu. În
multe peisaje pentru irigarea grădinilor şi livezilor au fost construite iazuri sau rezervoare
pentru acumularea apelor atmosferice. O răspândire largă a acestora a fost şi în peisajele sudice,
începând cu a doua jumătate a sec. XIX. Construcţia sistemelor de irigaţie mai desăvârşite în R.
Moldova au început în anii 3O ai sec. XX. Primul sistem de irigaţie a fost construit în peisajele
Câmpiei Nistrului Inferior pe o suprafaţă de 3 mii ha, care în anul 1953 a atins circa 20 mii ha
pe tot teritoriul, în 1969 - 100 mii ha, iar în prezent ajunge la 307 mii ha. Realizarea acestor
mari sisteme de irigaţie au schimbat complet peisajul natural în regiunile respective, încât
fondul de irigaţie constituie 14,5 mii km canale de irigaţie, circa 30 mii construcţii hidrotehnice
şi peste 1720 staţiuni de pompare a apei. Toate aceste construcţii, în multe cazuri, influenţează
negativ stabilitatea peisajelor. Ca rezultat se intensifică alunecările de teren, eroziune a etc. În
ultimii ani criza economică a adus la o diminuare catastrofală a suprafeţelor irigate. Cu toate că
suprafaţa terenurilor pentru irigaţie sa majorat de la 291,6 mii ha în 1990 la 307 mii ha în 1997,
cantitatea de apă folosită pentru irigare în această perioadă s-a micşorat de la 898 mil. m3 la 128
m3, micşorându-se astfel cantitatea de apă folosită de la 2939 m3 la ha în 1990 la 361 m3 la 1 ha
în 1997.
În scopul combaterii alunecărilor de teren au fost plantate specii arborescente de mică
valoare biologică, puţin potrivite pentru condiţiile Moldovei, şi care insuficient îndeplinesc
funcţiile de formare a microclimei şi alte funcţii proprii pădurilor aborigene, adaptate de milenii
la specificul condiţiilor naturale locale. În prezent pe suprafeţele fondului silvic de stat se
plantează mesteceni, salcâmi, pini, molizi, longevitatea cărora este mai mică, având şi o coroană
ajurată cu o foliatură măruntă, care absoarbe puţină umezeală din terenurile degradate de
alunecări, în timp ce în Codri în trecut pădurile de fag şi stejar erau un factor important în
stabilizarea versantilor accidentati de alunecări. Despre necesitatea de folosire preponderentă a
stejarului la împădurirea zonei de stepă indica, încă M. Turskii, sistemul radicular al căruia
ajunge la adâncimi mari, îndestulându-şi necesitatea cu apă în anii secetoşi, care creează o
microclimă specifică peisajelor din împrejurimi. Pentru ameliorarea situaţiei ecologice necesită
restabilirea elementelor naturale ale peisajelor şi în primul rând ale pădurilor şi creării unor fâşii
de protecţie.
 Dinamica utilizării potenţialului natural în creşterea animalelor
Creşterea animalelor în R. Moldova, din timpurile străvechi, era deja o ramură însemnată a
ocupaţiei populaţiei. În etapele iniţiale predomina păstoritul nomad, care mai apoi a fost înlocuit
cu cel sedentar. Animalele erau folosite şi ca forţă de tracţiune. În sec. XIV şi XV, în regiunea
Podişului Moldovei Centrale, păstoritul era reprezentat prin creşterea bovinelor şi porcinelor. O
informaţie bogată în acest plan o găsim în multiplele materiale ale sec. XVI -XVII, în care se
descriu spaţiile unde predomina creşterea animalelor. În a doua jumătate a sec. XVIII se
măreşte simţitor şeptelul animalelor. Dacă în anul 1742 erau supuse impozitului 336600 ovine,
atunci în anul 1785 - 1167600, iar în anul 1812 - 2655000 ovine. Numărul de bovine a crescut
de la 400 mii în anul 1742 la 800 mii în anul 1785. Despre predominarea creşterii animalelor în
economia ţării şi comercializarea lor ne vorbeşte şi bâlciul cel mai mare din Bălţi, unde pentru
vânzare se strângeau de la 8- 12 mii la 20 mii de capete. Multe vite se cumpărau de austrieci,
exportul în Austria fiind de 50 mii de capete. La sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, în
fiecare an, Basarabia exporta 70 mii de oi cu preţul de 2 lei oaia. Un cal costa de la 40 la 100
ruble, o vacă de la 15 la 35 ruble, o pereche de boi - 100 ruble, pudul de lână se vindea cu 6-7
ruble. Creşterea animalelor chiar şi la începutul sec. XIX avea un caracter predominat
comercial. Din 1813 până în anul 1816 din Basarabia s-au exportat 47986 bovine, 15982 ovine,
8472 cabaline. Circuitul total al banilor la bâlciul din Bălti constituia anual 800 mii ruble. Către
mijlocul sec. XIX.
Basarabia devine un mare exportator de produse animaliere, cu toate că în această perioadă
s-au evidentiat multe epizootii (anii 1844, 1845, 1846, 1848, 1852). Cea mai efectivă ramură a
zootehniei era creşterea ovinelor. Ponderea şeptelului de ovine îi revenea în anul 1848 - 63,7 %,
în 1851 - 68,3 %, i-ar în 1860 -73 %, din şeptelul total de vite, venitul cărora constituia 1840000
ruble argint. Dezvoltarea intensivă a ovinelor a contribuit la degradarea vegetaţiei de stepă şi la
transformarea stepelor în areale pentru popândăi. Un rol însemnat revenea şi creşterii bovinelor.
Anual se exporta în alte ţări peste 25000 capete de bovine, greutatea maximă a cărora era de 5-6
chintale, 13500 piei neprelucrate în sumă de circa 400 mii ruble de argint. În anii 50 anual se
strângeau 120-170 puduri (2784,66kg) de lână, inclusiv şi pentru export. Aşa, din 1844 până în
anul 1854 anual se exporta o cantitate de 48 mii puduri (786264 kg) de lână. Este evident că
dezvoltarea vităritului necesita şi o bogată bază furajeră. Fâneţele predominau în podişului
Codrilor, în văile şi luncile râurilor Ichel, Bâc, Lăpuşna.
La începutul sec. XIX, paralel cu extinderea suprafeţelor culturilor cerealiere, creşterea
animalelor continua să rămână ramura esenţială a economiei, ce se sprijinea exclusiv pe baza
furaj eră naturală (păşuni şi fâneţe), ponderea cărora constituia circa 83-85 la sută din suprafaţa
teritoriului. Fâneţele dădeau anual circa 1775255 puduri (290795,65 chintale) de fân. Pentru
comparaţie, in prezent suprafaţa păşunilor şi fâneţelor alcătuiesc 11,07 % din teritoriu.
Potenţialul păşunilor şi fâneţelor Basarabiei, în primul sfert al sec. XIX, asigura hrana
abundentă pentru nenumăratele turme de oi şi cirezi de bovine, iar în stepa Bugeacului, tătarii
au adus şi mari herghelii de cabaline. Numărul vitelor în Basarabia era considerabil, foarte
puţini ţărani erau fără vite, iar un ţăran bogat avea 20-30 capete bovine şi cabaline, unii chiar şi
sute de capete.
La începutul anilor 50 ai secolului XIX, se observă o intensificare a cultivării plantelor, dar
totuşi şeptelul de animale din 1842 până în 1856 a sporit considerabil, dintre care bovinele de
1,2 ori, cabalinele de 1,3 ori, ovinele de 1,8 ori, i-ar porcinele de circa 4 ori, păstrându-şi
caracterul lor comercial. Astfel, din 1844 până în 1854 anual din Basarabia se exporta 26,5 mii
capete de bovine şi cabaline, circa 48 mii puduri de lână de oaie, 13,5 mii puduri de piei, 8 mii
puduri de brânză şi unt de vaci. În anii 60 ai sec. XIX din Basarabia s-au exportat produse
agricole în sumă de 6,5 mln. ruble, produselor animaliere revenindu-le 40-45 % din exportul
total.
Necătând la reducerea suprafeţei fâneţelor naturale cu aproximativ 60 % către anii 60 ai sec.
XIX, în raport cu începutul secolului, suprafaţa lor de 25 % din teritoriu era suficientă pentru
întreţinerea a 100 mii cabaline, 600 mii bovine şi circa 1,5 mln. ovine.
Ritmurile rapide de creştere a ovinelor în prima jumătate a sec. XIX în Basarabia au fost
favorizate de cererea mare a lânii pe piaţa mondială. Această ramură era concentrată îndeosebi
în peisajele sudice de stepă cu suprafeţe imense de păşuni şi fâneţe, unde creşterea animalelor
continua să aibă un caracter extensiv. Geografia creşterii ovinelor era concentrată preponderent
în judeţul Bender, unde erau cele mai mari turme de oi (circa 31 mii), pe când creşterea
porcinelor se practica în judeţele nordice, numărul cărora era în permanentă creştere de la 45,7
mii în anul 1842 la 203,5 mii în anul 1855.
Paralel cu reducerea suprafeţelor de păşune (de la 85 % la începutul sec. XIX la 21 % spre
sfârşitul lui) şi majorarea suprafeţelor arabile, are loc şi reducerea şeptelului de vite. În anul
1880, la o 100 de locuitori, şeptelul era de 293, în 1909 - 132 iar în 1915 respectiv 118. În anul
1900 şeptelul de vite (ovine, bovine, porcine, cabaline) constituia 3 mln, i-ar în anii 1909-1915
numărul lor s-a redus la 2,7 mln. Foarte mult s-a redus numărul de ovine, de la 42 de capete pe
o verstă pătrată în anul 1900, la 33,5 capete în anul 1909. Dacă în anul 1871 la 100 de locuitori
reveneau 220,6 oi, în 1904 - 61,4, atunci în 1914 - numai 32,2. Cele mai multe ovine erau
concentrate în judeţele sudice, în care către anul 1900 erau 57% din şeptelul total, în cele de
nord - 31% şi 12% - în centru. Datorită reducerii suprafeţelor de păşuni unele gospodării
înlocuiau bovinele cu caprine, cele mai multe fiind în judeţul Bălţi. Din 1875 până în anul 1905
a sporit numărul cabalinelor de 2,5 ori (de la 152,7 mii la 377,4 mii), fiind în anul 1909 de 9 cai
la o verstă pătrată, şi 17 cai la o sută de locuitori, fapt ce a contribuit la prelucrarea mai rapidă şi
mai calitativă a terenurilor arabile. Între timp a crescut numărul de porcine până la 577 mii în
1864, 787 mii - în 1871, 1725 mii - în 1904, 2164 mii - în 1914.
De rând cu reducerea suprafeţelor de păşune, micşorarea numărului de animale a fost
influenţată şi de insuficienţa de furaje, ce în anii secetoşi cauza pierirea animalelor.
La începutul sec. XX păşunile ocupau încă suprafeţe mai mari în judeţele sudice şi în judeţul
Bălţi, ponderea lor fiind aici de peste 20 la sută, pe când în judeţele Hotin şi Soroca, păşunile
alcătuiau circa 6 % (vezi tab. 5.5). Micşorarea suprafeţelor cu păşuni şi fâneţe naturale era
compensată prin majorarea suprafeţelor cu fâneţe artificiale, îndeosebi în judeţele nordice
(Hotin, Soroca, Bălţi), deci are loc trecerea la sistemul intensiv de zootehnie. În a. 1913
culturile furajere în suprafaţa arabilă a Basarabiei ocupau 33,7 mii ha (circa 1,6 %), părângului
revenindu-i din această suprafaţă circa 82 %. În prezent suprafaţa culturilor furajere alcătuieşte
235,5 mii ha (13,5 %). Cu ritmuri rapide în această perioadă se măresc suprafeţele arabile, fapt
care s-a răsfrânt atât asupra şeptelului de animale cât şi asupra modului întreţinerii lor. Apar
complexe animaliere care exercită o influenţă majoră asupra peisajelor naturale, comparabilă cu
gradul de influenţă a unui oraş mare.
Unii autori argumentează ideea, că densitatea mare a animalelor domestice contribuie la
distrugerea covorului vegetal, condiţionează dezvoltarea eroziunii şi, în rezultat are loc
modificarea calităţii solului. În regiunile de stepă, prin locurile frecvent traversate de cirezile de
vite, s-au format numeroase ravene. Păşunatul intensiv de lungă durată şi lărgirea păşunilor de
graminee au sporit simultan numărul de rozătoare, contribuind şi la invaziile lăcustelor.
Păşunatul intensiv şi numărul mare de animale la o unitate de suprafaţă de păşune a
contribuit la degradarea lor pronunţată şi la modificarea comunităţilor vegetale, care, la rândul
său au dus la scăderea nivelului apelor freatice, modificarea gradului de mineralizare a lor şi la
intensificarea deşertificării. Studiile efectuate au permis de a determina indicele ce reflectă
presiunea exercitată de creşterea animalelor asupra păşunilor şi a peisajelor în ansamblu. Acest
indice reprezintă, numărul de vite (bovine, cabaline, caprine, ovine) în unităţi convenţionale
(bovine) la un ha. Şi anume: o bovină=cu o cabalină=cu 5 ovine=cu 5 caprine. F. Ramad
consideră că pentru fiecare biotop există o limită posibilă de folosire a lui pentru păşuni, care nu
provoacă degradarea lor. Astfel, A. Ahaminov şi colaboratorii pentru regiunea Kursk, consideră
că densitatea normală a animalelor trebuie să fie de 2,5-3 capete/ha, şi aceasta are drept rezultat
reducerea eroziunii solului, păstrarea învelişului pedovegetal etc. Conform altor autori, numărul
optim de vite fără impact păstoral negativ este de 2 capete/ha, iar pentru păşunile din regiunile
ari de 0,25 capete/ha este considerat indice critic. Reieşind din cele menţionate, noi am calculat
indicii respectivi pentru teritoriul R. Moldova în sec. XIX-XX (fig. 5.9).
Analiza acestei informaţii ne-a permis să conchidem, că suprafaţa păşunilor şi fâneţelor în
perioada anilor 1828-1990 în urma majorării suprafeţelor de terenuri arabile s-a redus de circa
3,5 ori, ca urmare, densitatea vitelor, raportată la suprafaţa fâneţelor, calculată în bovine, a
crescut în aceiaşi perioadă de 10,7 ori, fapt ce s-a resimţit în situaţia ecologică a peisajelor (vezi
fig. 5.9).
În a doua jumătate a sec. XIX, în raport cu începutul secolului, datorită cererii crescânde în
cereale pe piaţa mondială, are loc majorarea suprafeţelor ocupate cu această cultură de circa 7-8
ori. Majorarea suprafeţelor însămânţate cu cereale a redus posibilitatea lor de a fi asigurate cu
îngrăşăminte organice, pe care le căpătau în perioada, când animalele regenerau fertilitate a
solului în procesul păşunatului. Aceasta a contribuit la degradarea resurselor agricole,
manifestată prin reducerea fertilităţii solului pe de o parte, şi creşterea impactului păstoral
asupra păşunilor pe de altă parte.
Către începutul sec. XX producţia medie de fân era de circa 2320 kg/ha, În această perioadă
suprafeţele furajere (artificiale şi naturale) ocupau 36280 ha de pe care se recolta 110 66720 kg
de fân, constituind de circa 10 ori mai putin decât se producea anterior. Ca rezultat al scăderii
productivităţii păşunilor (sf sec. XIX) are locș reducerea
i numărului de vite, proces înregistrat
până în mijlocul sec. XX, dupa care se observa cresterea numarului lor, datorita concentrarii in comple
animaliere gigantice. Aparitia complexelor animaliere gigantice a contribuit in mod radical la pol
apelor freatice si a solurilor.
În aşa mod, sistemul de agricultură folosit de-a lungul timpurilor a generat probleme enorme
legate de economie, ecologie şi de protecţie a mediului, cauzând degradarea resurselor naturale.
Dintre factorii decisivi în degradarea resurselor naturale sunt defrişările, majorarea exagerată a
suprafeţelor arabile, fără asigurarea regenerării fertilităţii solului, creşterea impactului păstoral
asupra păşunilor, manifestat prin reducerea suprafeţelor de păşuni şi fâneţe şi creşterea
numărului de animale, introducerea unor culturi agricole cu o influenţă mai mare asupra
peisajelor cum sunt porumbul şi cartoful, după recoltarea cărora, solul rămâne o perioadă
îndelungată lipsit de învelişul vegetal, contribuind astfel la dezvoltarea eroziunii. Dar, d u p ăcum
am menţionat anterior, de-a lungul secolelor cultura principală a fost porumbul şi în măsură mai
mică cânepa, inul şi tutunul, care probabil au contribuit în mod substantial la modificarea
peisajelor în Republica Moldova. Extinderea suprafeţelor arabile, îndeosebi în peisajele sudice
cu capacitate ecologică instabilă, au provocat dezechilibrul naturii, manifestat prin accelerarea
proceselor erozive, alunecărilor de teren, prin micşorarea considerabilă a valorii procentuale de
humus din sol prin salinizarea solurilor.

Mestesugaritul si folosirea potentialului natural al peisajelor

 Printre formele activitătilor umane cu repercusiuni în peisajele geografice sunt și diferitele
îndeletniciri sau meşteşuguri, dezvoltarea cărora, în mare măsură, se datoreaza specificului
resurselor naturale.
Studiile arheologice demonstrează că, încă în mezolitic începe exploatarea subsolului prin
extragerea argilei, folosită pe larg pentru producerea ceramicii. Este evident, că fabricarea
ceramicii necesita şi exploatarea, pe alocuri intensivă a resurselor forestiere. Folosirea largă a
resurselor forestiere era condiţionată şi de dezvoltarea unor astfel de meşteşuguri cum ar fi
dogăritul, facerea căruţelor, roţilor, plugurilor din lemn şi alte meşteşuguri, răspândite în
principal în partea centrală şi de nord a teritoriului investigat. Aceste îndeletniciri asigurau, în
careva măsură, existenţa populaţiei, aşa cum, de exemplu, în mijlocul sec. XIX, căruţa se vindea
cu 6-8 roble, roata - cu 3 ruble, butoiul - cu 5-15 ruble. Dar totuşi, cele mai esentiale modificări
în peisaj ele naturale, au fost provocate de aşa meşteşuguri cum sunt producerea cărbunelui din
lemn (mangalului) şi a sării de potasiu (silitrei), care au contribuit la defrişări masive. Despre
producerea silitrei în ţinutul Soroca, Lăpuşna relatează D. Cantemir, G. Bezviconi. La începutul
sec. XIX (a. 1806) în ţinutul Lăpuşna, anual se producea circa 12 mii de ocă de silitră care mai
apoi se vindea la Constantinopol şi Austria cu 58 parale oca. Pentru producerea silitrei anual se
tăiau din ţinutul Lăpuşna circa 20 mii din cei mai mari stejari. Dintr-un stângen de lemne se
căpăta circa 5 sferturi de mangal. Locuitorii din împrejurimile Orheiului, datorită resurselor
forestiere bogate, se ocupau cu producerea cărbunelui din lemn (mangalului) pe care îl
transportau în Odesa, Acherman, Izmail. Se menţionează, că anul împrejur (a. 1826) drumurile
erau ocupate de căruţele trase de 10-12 boi, care transportau mangalul în diferite regiuni.
Îndeletnicirile ce tineau de folosirea resurselor forestiere (producerea mangalului, olăritul,
producerea cărămizii, roţilor etc.) aveau o mare dezvoltare până la sfârşitul secolului XIX. Către
această perioadă, în centrul Basarabiei, îndeletnicirile bazate pe resursele forestiere, ca urmare a
diminuării catastrofale a sUprafeţelor de păduri, puţin au decăzut. Totuşi, în gospodăriile
ţărăneşti din judeţele Orhei şi Chişinău se continua încă producerea mangalului.
O mare cantitate de lemn, îndeosebi lemn de stejar, se folosea în construcţia lnorilor de vânt,
care erau mai răspândite în centrul şi sudul Basarabiei, numărul cărora s-a mărit considerabil
începând cu a doua jumătate a sec. XIX. Morile de vânt au înlocuit pe cele de apă, care în mare
măsură şi-au încetat funcţionarea, ca rezultat al colmatării râurilor şi a scăderii capacităţii lor
energetice. În judeţele sudice, în cursurile inferioare ale râurilor Nistru şi Dunăre era răspândită
exploatarea resurselor însemnate de stuf. Suprafeţele ocupate de stuf aici constituiau circa 160
mii desetine.
Printre îndeletnicirile populaţiei din această perioadă un loc deosebit îi revenea colectării
scumpiei, folosită pentru producerea vopselelor şi ca materie primă întrebuinţată în tăbăcirea
pieilor. Scumpia se întâlnea pretutindeni în văile râurilor Nistru, Icheli, Bâc, Bucovăţ, Răut,
Botna, Cogâlnic, îndeosebi suprafeţe mari erau prezente în judeţul Bender şi Orhei. Din cele
130 de gospodării ale localităţii Buiucani, mai mult de jumătate din populaţie se ocupa cu
producerea materiei din scumpie, întrebuinţate în tăbăcirea piei lor. Colectarea scumpiei timp de
o lună da un venit echivalent cu venitul obtinut de tăran într-un an de zile. Oca de frunze se
vindeau cu 2 lei, ba chiar şi mai mult. Mari cantităţi de scumpie, circa 1000 puduri, se exporta
anual, îndeosebi, în Austria. În a. 1844 în Chişinău au fost folosite 6850 puduri de scumpie, în
Orhei - 600, Bender -100, Hotin - 100.
Printre îndeletnicirile bazate pe folosirea resurselor naturale se menţionează extracţia şi
arderea pietrei de var, îndeosebi în judeţul Orhei, unde ea se extrage din timpurile străvechi,
fapt dovedit şi de vestigiile arheologice. Rezerve mari de piatră de" var, situate la suprafaţă, se
extrăgeau în apropiere de Cosăuţi (Saraca), Slobodca, Peresecina (Orhei), în văile râurilor
Ciorna, Răut, Cogâlnic, Sărata. Arderea varului a căpătat o dezvoltare largă începând cu secolul
XIX, odată cu utilizarea lui în constructie. Extragerea pietrei de var, la începutul anilor 60 ai
secolului XIX, constituia circa 1000 stângeni din care se producea 240-270 mii puduri de var
nestins, realizat la preţul de circa 30 mii ruble de argint. Cu această îndeletnicire erau ocupaţi în
jur de 3000 persoane. În judeţul Orhei anual funcţionau 200-300 cuptoare. Pentru fiecare cuptor
se folosea cite 12-15 stingeni3 de lemne, in total, la cuptoarele din judetul Orhei se foloseau de
la 2000 pina la 2500 stingeni3 de lemne anual, taiat din padurile din imprejurimi, fapt ce a
majorat suprafetele defrisate. La transportarea varului erau ocupati locuitorii satelor
Poharniceni, Lucaseuca, Seliste, Peresecina, Mitoc.
De rând cu extracţia pietrei de var, o îndeletnicire însemnată este şi extracţia calcarului,
gipsului, fosforitelor, argilei şi caolinului, care se exploatau din timpurile străvechi. Ca dovadă
pot servi galeriile subterane din apropierea s. Trebujeni, care, probabil, nu sunt altceva decât
cariere părăsite din timpurile străvechi. Calcarul pentru construcţii se extrăgea în toate judeţele,
din valea r. Nistru, mai cu seamă, lângă Bender, Bulboaca, Chişinău, Orhei, Soroca, Purcari, de-
a lungul r. Cogâlnic şi Sărata. Multe din aceste zăcăminte rămân să fie explorate şi în prezent.
În apropiere de Chişinău, Vulcăneşti, Costeşti, Horodişte, Corjeuţi, Trinca şi îndeosebi lângă
Saraca şi Otaci se extrăgea gresia. Cremenea se extrăgea în mare parte lângă Lipcani şi Saraca.
Materia primă pentru producerea obiectelor de faianţă se extrăgea la Mihailovca, Corcmaz, în
Popeasca (jud. Acherman) - zăcăminte de alebastru. În anul 1910 la cele 151 de cariere de
piatră, unde lucrau circa 1257 de lucrători pe zi, s-a extras 10649 stângeni de piatră la o sumă
de 72870 ruble.
În unele localităţi din judeţele Izmail, Hotin, Chişinău, şi îndeosebi în judeţul Orhei, un rol
important îi revenea şi olăritului. La sfârşitul sec. XIX în judeţul Orhei existau 237 de cuptoare
de ardere, centrele principale fiind amplasate în localităţile Vâşcăuţi, Mândra, Păuleşti,
Frumoasa, Ţâgăneşti, Morozeni situate țn apropierea orasului Orhei precum si in Cinseuti,
Sircova unde peste 400 de familii se ocupau cu olăritul. Un rol insemnat in indeletnicirile
populatiei il avea pescuitul. Cele mai multe iazuri in sec XV erau in apropierea riurilor Nistru si
Prut.
În sec. XVI se construiesc noi iazuri în scopul creşterii peştelui. O productivitate mai mare
avea lacul din apropierea Orheiului, unde se creştea peşte în sumă de 3000 galbeni. Pescuitul
rămâne o îndeletnicire a populaţiei pe larg profesată şi în sec. XIX, când apar multe iazuri în
văile râurilor Prut, Nistru, Bâc, Botna, Cogâlnuic, Ialpug, Salcia, etc. O cantitate mare de peşte
se prindea nemijlocit în râurile Nistru şi Prut, printre care şi specii valoroase ca morunul,
nisetrul, cega. Către mijlocul sec. XIX de la Bender în aval pe r. Nistru funcţionau 14 fabrici de
peşte care erau aprovizionate cu peşte de către 930 de pescari. În mijlocul sec. XIX pescuitul,
cu toate că preţul la peşte era mic (morunul costa 2-3 ruble pudul, nisetrul- 2-4 ruble, cega - 2-3
ruble, păstruga - 1,5-2,5 ruble, crapul - 1,5-4 ruble, somnul - 1-3 ruble), asigura un venit
considerabil, datorită cantităţii mari de peşte realizat. Se exporta o cantitate mare de specii
valoroase de peşte (circa 300 mii puduri) şi icre negre (circa 2500 puduri). O pondere mai mare
în acest proces aveau judeţele sudice (Bender, Acherman, Izmail). Cantitatea de peşte prins la
sfârşitul sec. XIX în judeţul Bender se estima la 1790 ruble. Este necesar de menţionat că
volumul de peşte obţinut în iazurile artificiale din judeţul Bălţi întrecea pe cel din lacurile
judeţelor Soroca, Orhei şi Chişinău.
Un interes deosebit, în conceptia noastră prezintă analizadinamicii unei alte îndeletniciri cum
ar fi vânatul. Suprafeţele forestiere întinse din trecutul istoric adăposteau un fond cinegetic
bogat şi divers, oferind un amplu câmp de activitate pentru vânători. Printre animalele sălbatice
căutate pentru vânat se numarau cerbii, căprioarele, iepurii, mistreţii, bourii, vulpile, zimbrii,
ultimii dispăruţi la începutul secolului al XIX-lea.
Suprafeţele mari ale pajiştilor naturale cu floră diversă au favorizat în mare măsură
dezvoltarea albinăritului. În literatura de specialitate se indică că "teritoriul, era vestit prin
albinetul său şi că era greu de străbătut din cauza multimii albinelor. În sec. XV cele mai multe
prisăci se observă în interfluviile râurilor Răut, Ichel precum şi în cursul inferior al râului
Botna, formând centrele principale de dezvoltare a albinăritului în Moldova. În sec. XVI-XVIII
albinăritul continua să de tină un rol important în economia Moldovei, care exporta o mare
cantitate de miere şi ceară.
Conform statisticii din 1764 stupii erau repartizaţi pe judeţe astfel: Soroca - 45500, Iaşi -
66066, Lăpuşna-Orhei - 141960, Greceni - 910. Aceasta asigura un venit considerabil. Aşa,
călătorul Hacquet în anii 1800-1806 remarca că "albinele fac circa 72000 lei pe an". De
îndeletnicirea dată era ocupată şi populaţia din sudul ţării. Astfel, se relatează că în 1818, la sud
erau peste 153 prisăci, care întreţineau 19409 stupi ce produceau anual 6273 puduri de miere şi
1275 puduri de ceară. Defrisarile continue a padurilor, secetele frecvente, scaderea pretului la
miere si la ceara au dus la o anumita scadere a albinaritului la aceasta contribuind si majorarea
suprafetelor arabile, cind se nimiceste flora spontana de plante melifere. În 1845 Basarabia
exporta în Austria 170 puduri de miere, în 1852 _ 1740, i-ar în anul 1853 numai 765 puduri de
miere. În anul 1909 în Basarabia se număra 3435 prisăci cu 50978 stupi, care au produs 12297
puduri de miere şi 5058 puduri de ceară. Mierea se vindea la preţul de circa 4 ruble pudul, i-ar
ceara circa 8 ruble pudul. Către anul 1913 numărul prisăcilor, în comparaţie cu anul 1894, s a
redus cu 26 %, i-ar a stupilor cu 59 %. Albinăritul rămâne a fi mai răspândit în judeţele nordice
(Hotin, Soroca, Bălţi) şi în peisajele împădurite ale judeţelor Orhei, Chişinău şi Bender.
Producţia totală de miere şi ceară în anul 1903 se estima la 200 mii ruble, i-ar în anul 1913
suma aceasta constituia numai 123,2 mii ruble.
Toate îndeletnicirile sus numite au influenţat mai mult sau mai puţin asupra modificării
peisajelor, iar unele îndeletniciri cum ar fi albinăritul indirect ne mărturisesc despre modificările
ce s-au produs în peisaje. Astfel, îndeletnicirile din trecut au contribuit într-o oarecare măsură la
crearea situaţiei geoecologice actuale, manifestată prin reducerea suprafeţelor împădurite,
majorarea suprafeţelor arabile, modificarea componentelor florei, faunei, etc.

Reteaua cailor de comunicatie si modificarile in peisaje

 Eficacitatea funcţionării economiei în mare măsură depinde de asigurarea cu căi de
comunicaţie şi de nivelul de dezvoltare a transportului, care la rândul său exercită o influenţă
asupra mediului, modificând vegetaţia naturală, solul, specificul reliefului, ale scurgerii de
suprafaţă etc.
Baza actualei reţele de comunicaţie a fost pusă încă în timpurile străvechi.
Începând cu secolul XVIII reteaua de drumuri s-a îndesit considerabil. Căile de comunicaţie
au început să fie reprezentate mai amănunţit pe hărţile geografice, evidenţiind repartiţia lor
spaţială. De o mare importanţă era considerat drumul tătărăsc, de la Iaşi spre valea Bâcului,
Chişinău, spre Tighina, unde, trecând Nistrul, se îndrepta spre Crimei a, sau spre Cetatea Albă.
De la Lăpuşna se disprindea o ramură ce ducea spre Chilia. Numeroase drumuri ce existau
anterior, în secolul al XVIII-lea capătă o importanţă deosebită. Cea mai dezvoltată reţea de
drumuri era În valea râurilor Nistru şi Prut, care În multe locuri, erau traversate de poduri,
construite în marea sa parte din lemn de stejar. Aceste drumuri asigurau legătura dintre
localităţile bazinelor râurilor Nistru şi Prut. în această perioadă mai erau cunoscute şi aşa
drumuri ca: drumul Hotinului, drumul Sorocii, cât şi numeroase drumuri tradiţionale vechi,
care ocoleau satele şi căile însemnate. De obicei acestea erau destinate categoriei profesionale a
celor care le foloseau mai frecvent, ca exemplu, drumurile păstorilor, drumurile sării. O
dezvoltare vertiginoasă a gospodăriei drumurilor se observă către începutul sec. XIX proces
conditionat de intensificarea populării şi valorificarea mai accentuată a teritoriului (fig. 5.10).
Spre sfârşitul sec. XIX, simultan cu îndesirea drumurilor vicinale (de ţară) are loc şi
îndesirea celor principale, care, având o importanţă mai mare în generalizarea cartografică, sunt
oglindite în primul rând. În această perioadă apar şi căile ferate, dea lungul cărora apar un şir de
construcţii auxiliare. În sec. XIX sau intensificat lucrările de îmbunătăţire a drumurilor, care
constau, în principal, în construcţia podurilor peste râurile mici, ravene şi crearea podurilor
plutitoare peste râurile mai mari.
Căile de comunicaţie ale Basarabiei erau constituite din două sisteme: de nord şi de sud
reprezentate prin nodurile de comunicaţie de la Bălţi şi Chişinău. Din aceste sisteme făceau
parte drumurile de poştă (şoselele principale), drumurile comerciale şi cele vicinale. Drumurile
de poştă, cu o lungime totală de 1060 verste, traversau păduri, păşuni şi fâneţe şi mai puţin
terenurile arabile. Către mijlocul sec. XIX lungimea totală a drumurilor din Basarabia alcătuia
circa 1300 verste. Cele mai de seamă fiind: Chişinău-Rotin - 268,5 verste, Chişinău-Gura
Galbenă-Izmail _ 167,25 verste, Chişinău-Bender - 58,75 verste, Chişinău-Dubăsari - 38 verste,
Chişinău Bălţi-Soroca-Otaci - 104,75 verste, Chişinău-Sculeni - 55 verste, Chişinău-Bender
Acherman - 108,5 verste. Pe toate cele 1300 verste de drumuri principale şi de poştă erau
construite 337 de poduri.
La sfârşitul sec. XIX şi începutul sec. XX în Basarabia are loc o dezvoltare accelerată a
reţelei de drumuri, când lungimea lor totală este de 24031 verste. În 1913, acestei categorii de
utilizare a fondului funciar îi revenea o suprafaţă de 19831 desetine. În aceiaşi perioadă în
regiune se numărau 668 de poduri cu lungimea totală de 1599 stângeni, din care 253 de piatră,
(lungimea - 353 stângeni), 297 poduri de lemn (lungimea - 508 stângeni), 2 poduri din beton
(lungimea - 99 stângeni), şi 116 poduri din alte materiale (lungimea - 637 stângeni). După cum
observăm, într un timp scurt numărul podurilor pe căile de comunicaţie a sporit de cea 3 ori (de
la 200 poduri la 668 poduri). În construcţia podurilor predomina lemnul (stejarul), situaţie
prezentă şi în perioada anilor 40 ai sec. XX. Construcţia noilor poduri şi reparaţia celor vechi, în
marea sa parte erau efectuate tot din lemn. Un exemplu convingător în această privinţă ne
servesc podurile de la Butuceni şi Peresecina.
În sec. XX continuă extindere acestei categorii de folosinţă a fondului funciar, prin
repartizarea a noi terenuri pentru constructia căilor de transport Astfel în anul 1913 sistemul
căilor de comunicaţie ocupa o suprafaţă de 19831 desetine (21666 ha), în 1965 căilor de
comunicaţie le reveneau 63,1 mii ha, pe când în a. 1995 ele ocupă deja 100 mii ha. Majorarea
suprafeţelor ocupate de căile de comunicaţie (d e 4,6 ori) are loc în detrimentul terenurilor
arabile, păşunilor, pădurilor, etc. Cele mai mari suprafeţe incluse în sistemul de transport le
revin peisajelor Câmpiei Bugeacului şi Câmpiei Nistrului Inferior (fig. 5.12).
Pe parcursul timpului s-a modificat nu numai suprafaţa ocupată de această categorie de
folosinţă, dar şi calitatea căilor de comunicaţie. Astfel, în anul 1997 lungimea totală a
drumurilor cu pavaj dur constituie circa 8,7 mii km, în raport cu 87 verste în anul 1900.
Rolul principal în asigurarea serviciilor de transport aparţine transportului auto, care
simultan are şi un impact mai pronunţat asupra mediului. Crearea unei retele dense de transport
auto (circa 0,31 km/km 2), precum şi înzestrarea cu mijloace tehnice a parcurilor, au sporit
traficul de mărfuri şi pasageri. Cu toate că calitatea reţelei de transport este în continuă
deteriorare, numărul autovehiculelor s-a dublat, încât au sporit intensitatea traficului pe
drumurile naţionale de 300 automobile/zi în sud şi 1200 în nordul republicii. În 1998 în
circulaţie erau 282,6 mii autovehicule, care au transportat 26,4 mln. tone de mărfuri şi 58,3 mln.
călători. Pentru comparaţie, în a. 1940 traficul de mărfuri constituia 1,5 mln. tone, iar cel de
pasageri 0,5 mln.
În prezent majoritatea mijloacelor rurale sunt depăşite şi uzate, în consecinţă, impactul
negativ al lor asupra mediului, prin emisia poluanţilor, în ultimii ani, a crescut vertiginos.
Emisia substanţelor toxice constituie circa 60-80 % din cantitatea totală de poluanţi atmosferici
orăşeneşti. Compoziţia gazelor de eşapament includ circa 1000 substante nocive. Cele mai
multe substante nocive sunt emise de-a lungul principalelor magistrale (Chişinău-Bălţi,
Ungheni-Chişinău- Tiraspol, Râbniţa-Tiraspol), în deosebi, ale celor internaţionale (269,4 t/km
an), naţionale (104,1 t/km an) şi locale (15,6 t/km an). Substanţele nocive gazoase şi lichide
emise de mijloacele de transport auto au sporit numai pe parcursul anului 1997 de circa 2 ori
faţă de 1996, inclusiv: oxid de carbon - de 2 ori, hidrocarburi de 2,4 ori, bioxid de azot - de 3,7
ori. Mijloacele de transport generează mai mult de jumătate din cantitatea totală de monooxid
de carbon, poluantul principal al oraşelor, care se reflectă, în primul rând, asupra organismelor
vii. Poluarea aerului are o influenţă negativă asupra calităţii plantaţiilor forestiere, recoltei
culturilor agricole etc.
O influenţă mare asupra mediului a revenit căilor ferate, care au avut o reflectare directă în
specificul vegetaţiei, solului şi în relief. Primul sector de cale ferată, între Razdelinaia şi
Cuciurgan, dat în exploatare în a. 1865, a fost prelungit în a. 1869 până la Tiraspol. În anii
următori este finisat traseul Tiraspol-Bender Chişinău (1871), Chişinău-Corneşti (1873) şi
Corneşti-Ungheni-Noua Suliţă (1875).
Actualmente transportul este unul din sursele esenţiale de poluare a mediului ambiant.
Emisiile transportului în atmosferă constituie circa 36 % din totalul emisiilor nocive în mediul
înconjurător. De activitatea lui ţine emanarea în mediu a aşa substanţe nocive ca plumb, oxizi
de azot, sulf, carbon, hidrocarburi etc. Cele mai mari cantităţi de noxe sunt emise de transportul
auto în acele peisaie unde este mai mare densitatea reţelei de drumuri, cât şi de numărul mai
mare al unitătilor de transport (Chişinău, Bălţi, Tiraspol, Tighina). Astfel, numărul mare de
autovehicole (282,6mii), cât şi cantitatea enormă de poluanţi la o unitate de suprafaţă, precum şi
suprafata mare (de circa 100 mii ha) ocupată de toate sistemele de transport, au o influenţă atât
directă cât şi indirectă, influenţând anumite componente ale peisajului sa upeisajul în ansamblu.

Valorificarea potenţialului natural şi modificările în mediul geografic în R. Moldova

Modificările în mediul geografic, după cu am menţionat şi anterior, sunt determinate în mare
măsură de modul şi gradul de utilizare a potenţialului lui natural în trecut şi prezent de către
factorul uman. În Basarabia, urmele impactului antropic asupra mediului, pot fi sesizate încă din
paleolitic. Investigaţiile arheologice confirmă aşa modificări în platourile de silvostepă, în
câmpia Bălţilor, unde omul, folosind focul şi vânatul au început să modifice aşa componente ale
peisajului ca vegetaţia şi lumea animală.
În mezolitic are loc domesticirea animalelor şi cultivarea unor plante agricole, extragerea
unor substanţe minerale, de exemplu, a lutului în scopul fabricării ceramicii. Perfectionarea
uneltelor de muncă, de exemplu, inventarea săpăligii în neolitic, sporeşte gradul de exploatare a
pădurilor. Tot în această perioadă îşi are începutul valorificarea terenurilor din luncile râurilor şi
de pe terasele inferioare cu soIuri fertile şi mai accesibile prelucrării. Odată cu valorificarea
terenurilor de luncă şi a teraselor inferioare are loc şi modificarea în ansamblu a acestor peisaje
naturale. Aceasta a permis unor autori să afirme, că, în neolitic, impactul antropic asupra
mediului a contribuit la apariţia primelor peisaje antropice. Despre modificări semnificative ale
mediului în nordul şi centrul regiunii ne vorbesc şi vestigiile culturii Cucuteni (Tripolie), pe larg
prezente în aceste regiuni (peisajele platoului de silvostepa, câmpia de stepă a Băltilor, câmpiei
Nistrului Inferior şi a podişului Codrilor). Populaţia în această perioadă se ocupa cu creşterea
vitelor, cultivarea plantelor, fiind pe larg răspândit de asemenea vînatul și pescuitul.
În secolele VI-IX o dezvoltare mai amplă capată și meşteşugaritul, care, paralel cu sistemul
de defrişare-incinerare în agricultură a contribuit la intensificarea gradului de exploatare a
subsolului şi a resurselor forestiere. Sporirea numărului populaţiei, utilizarea tehnicii agricole
mai perfectionate de exemplu, a plugului din metal, şi folosirea animalelor ca fortă de tractiune
au contribuit la apariţia câmpurilor agricole permanent supuse prelucrării în consecintă şi la
modificări mai accentuate în mediu.
Către secolul XVIII teritoriul R. Moldova se caracterizează printr-o valorificare diferenţiată
a potenţialului natural, determinată, în mare măsură, de geografia aşezărilor. Aşezările umane
sunt mai concentrate în luncile râurilor Nistru, Prut, Răut din Podişul Codrilor, Podişul Tigheci,
Platoul de silvostepă. Utilizarea potenţialului natural, s-a manifestat prin aratul unor regiuni de
stepă, defrişarea pădurilor, tasarea păşunilor şi fâneţelor de către animale, colmatarea bazinelor
acvatice /10/. În această perioadă, rămân încă slab valorificate câmpiile de stepă a Bălţilor şi ale
Bugeacului. Însă,Ispre sfârşitul sec. XVIII cât şi pe parcursul sec. XIX, înfiinţarea noilor
localităţi, sporirea numărului populaţiei, exportul de cereale, au accelerat aratul terenurilor
înţelenite, a păşunilor şi fâneţelor, contribuind simultan la majorarea suprafeţelor degradate."
Astfel, din a. 1861 şi până în a. 1881 suprafaţa terenurilor degradate s-a majorat cu 161 mii ha,
ocupând, de exemplu, în judeţul Chişinău, o suprafaţă de 13327 ha, în judeţul Bender - 5521 ha,
în judeţul Orhei - 7350ha; Soroca - 3078 ha /41/. Toate acestea au adus la modificări pronunţate
în vegetatia de stepă care anterior era vestită prin numărul mare de iepuri, mistreţi, lupi, dropii,
cocostârci, etc. Majorarea terenurilor arabile s-a făcut şi pe baza terenurilor împădurite.
Defrişările intensive au redus suprafeţele împădurite de la 12 % în 1812, la 5,6 % în 1914, iar
pe parcursul a 43 de ani (1845-1888) în Basarabia au fost nimicite 201 mii ha de pădure.
Defrişările se efectuau de obicei în jurul centrelor populate, (fig. 5.13), care, împreună cu
carierele de extragere a calcarului şi argilei, au contribuit la intensificarea proceselor de versant,
şi în primul rând, la activizarea alunecărilor de teren.
Defrişările masive au fost cauzate de asemenea şi de folosirea lemnului în calitate de
combustibil în fabricarea ceramicii şi sticlei, în arderea varului, în producerea mangalului,
utilizarea lemnului în construcţii navale, căi ferate, înfiinţarii noilor aşezări omeneşti, în
construcţii individuale etc.
Defrişările şi transformarea suprafeţelor împădurite în terenuri arabile, începute încă în
neolitic pe teritoriul Moldovei, s-au intensificat cu mult în secolul XIX, şi nu au încetat cu
regret nici până la finele sec. XX, totuşi continuă defrişările ilicite, cu toate că în ultimele
decenii se observă o creştere a suprafeţelor împădurite.
Suprafeţe mai mari în raport cu prezentul erau carateristice pentru păşuni şi fâneţe, ponderea
cărora întrecea de circa 3 ori suprafaţa terenurilor arabile. Pentru comparaţie, în prezent,
suprafaţa păşuni lor şi fâneţelor este mai mică de 4,8 ori faţă de cea a terenurilor arabile (fig.
5.14).
Începând cu mijlocul sec. XIX considerabil se modifică structura fondului funciar (cresc
suprafeţele arabile, se reduc suprafeţele de păşuni-fâneţe şi cele impădurite), fapt ce nu a putut
să nu să se răsfrângă şi asupra structurii peisajelor şi productivităţii lor. Analiza figurilor 5.13,
5.14 ne permite să evidenţiem o corelare directă între apariţia noilor aşezări umane, majorarea
numărului populaţiei în ele, lărgirea suprafeţelor arabile, a celor ocupate de reţeaua de
comunicaţie şi reducerea paralelă a suprafeţelor împădurite, a mlaştinilor etc., care au contribuit
esenţial la apariţia situaţiilor geoecologice în R. Moldova.
Aşa dar, cele spuse vin să confirme, că la formarea situaţiei ecologice actuale, de exemplu,
din Sud-Estul republicii, apreciată drept tensionată un aport însemnat îl aduc formele şi modul
de utilizare a potenţialului natural încă în sec. XIX, când au loc modificări în structura
peisajelor, când suprafaţa terenurilor arabile s-a majorat de 6 ori, iar a celor stabilizatoare
(păşuni, fâneţe, păduri) s-a redus de circa 3 ori. În regiunea de centru unde situatia ecologica se
apreciaza in prezent ca satisfactoare, acesti indici sunt m ult m ai m ici.
Pe parcursul istoriei omul, însă a tins şi spre ameliorarea mediului ambiant prin intermediul
unor măsuri concrete. Printre acestea putem evidentia măsurile ce tin de plantarea noilor
suprafeţe de păduri, îndeosebi în sudul republicii. A. Zaşcuk descrie necesitatea gospodăririi
silvice, nu numai din cauza că Basarabia nimicind pădurile sale poate fi lipsită de material
necesar pentru construcţie şi combustibil, dar si restabilirea suprafetelor de păduri în scopul
mentinerii fertilitătii solului.
Degradarea solurilor în stepa Bugeacului a fost cauzată şi de furtuni le de praf, care, aduceau
mari pagube agriculturii, încă în sec. XIX şi care, în concepţia lui V. Docuceaev, puteau fi
atenuate prin plantarea fâşiilor de protecţie. Plantaţiile erau apreciate ca eficiente, numai dacă
suprafaţa lor alcătuia 10-20 % din suprafaţa totală a teritoriului.
Procesul de împădurire a teritoriului Basarabiei s-a început, probabil, în primul sfert al sec.
XIX. Unii autori afirmă, că în anul 1827 în plaurile Nistrului au fost plantate 6,6 ha de salcie.
Pentru plantaţii forestiere erau folosite diferite specii de arbori, printre care şi stejarul, specie
rezistentă la condiţiile de stepă. Dar se plantau şi alte specii de arbori, de exemplu, salcâmul
care în multe sate din judeţul Orhei şi Chişinău a contribuit la stoparea procesului de ravenare.
Crearea plantaţiilor forestiere decurgea foarte lent şi, ca urmare, în 1912 suprafaţa lor constituia
doar 1041 desetine, fiind mai răspândire în împrejurimile c. Ţaul (judeţul Soraca), Sângerei
(Bălţi), Adjilari (Bender), Goian (Chişinău).
Un aport apreciabil în restabilirea suprafeţelor împădurite în primele decade ale sec. XX
revine Departamentului Silvic. Aşa, în anul 1912 Comisia Departamentului Silvic, însărcinată
cu estimarea ravenelor din Basarabia, în scopul combaterii eroziunii, propune plantarea cu
arbori, în judeţul Bender a unei suprafeţe de 27,8 ha. De rând cu aceste plantaţii, până în anul
1914 în Basarabia au fost plantate circa 5625 ha de plantaţii în pădurile statului şi 1550 ha au
fost plantate de populaţie, constituind în total o suprafaţă de circa 7203 ha.
La începutul sec. XX din cele 240511 desetine de pădure, 5983 desetine erau considerate
păduri de protecţie, din care 528 desetine aveau rolul de protecţie acvatică. În prezent aceste
suprafeţe sau majorat, ariile protejate constituie 19608,62ha, rezervaţiile peisajistice - 22436 ha,
braniştile - 2927 ha, sectoarele de lunca 397 ha. Aceste suprafete protejate contribuie în mod
substanţial la menţinerea echilibrului ecologic al mediului.
Este necesar de menţionat că încă L. Socalischi considera că, de rând cu plantarea arborilor,
tufarilor, combaterea proceselor erozionale poate fi efectuată cu succes şi prin introducerea în
asolament a culturilor furajere, suprafaţa cărora în prezent constituie 235,5 mii ha.
O măsură radicală menită să majoreze recoltele şi producţia agricolă globală o constituie şi
diverse metode de ameliorare a solurilor (irigarea, desecarea, desalinizarea soloneţurilor de
stepă etc.). În procesul irigării solurile sunt supuse unor schimbări negative: ridicarea nivelului
apelor freatice mai sus de cel critic, salinizarea şi alcalinizarea solurilor etc.
Un mare volum de lucrări ameliorative ale solurilor de luncă s-au efectuat în anii 70-80 ai
sec. XX. Au fost ameliorate (prin desecare sau irigare) circa 180 mii ha din cele 230 mii ha pe
care le ocupă solurile aluviale din luncile râurilor, dintre care, în prezent, cu regret, peste 100
mii ha sunt într-o stare ecologică deplorabilă. Aceasta se datorează faptului, că în procesul de
proiectare, i-ar apoi şi în procesul exploatării terenurilor ameliorate au fost comise un şir de
greşeli: reglarea scurgerii râurilor fară un drenaj suficient, încălcarea normelor tehnice de
exploatare a sistemelor de desecare, irigarea cu apă necondiţionată etc. Toate acestea au
contribuit la intensificarea proceselor de acumulare a sărurilor la suprafaţă, ridicarea nivelului
apelor freatice mai sus de cel critic.

Lucrările hidroameliorative pentru desecarea luncilor râurilor Nistru, Prut, Răut, precum şi
reglarea regimului lor (construirea bazinelor de acumulare) au scos din echilibru aceste peisaje
de luncă. În scopul ameliorării agriculturi au fost construite unele diguri de apărare contra
inundaţiilor. Dar digurile nu contribuie la rezolvarea definitivă a problemei. În urma colmatării
albiilor minore uneori şi a celor majore, fundul albiei râurilor se ridică deasupra terenurilor
protejate.
În scopul ameliorării peisajelor şi crearea unor condiţii optime ce ar permite stabilitatea
ecologică, în concepţia unor autori, este necesar elaborarea unui sistem de măsuri ecologice, ce
ar permite stoparea procesului de degradare a mediului. Acest sistem ar putea include: a)
plantarea unor fâşii forestiere din specii aborigene, în deosebi din stejar, care având un sistem
radicular puternic dezvoltat ar diminua gradul de ariditate a climei şi ar reduce intensitatea
proceselor de eroziune; b) reducerea suprafeţelor arabile, în regiunile peisajistice din sudul
republicii şi din regiunile de podiş, şi majorarea suprafeţelor ocupate de fâneţe şi păşuni; c)
restabilirea unor sectoare înmlăştinite ce servesc ca inele de legătură între ecosistemele terestre
şi cele acvatice; d) crearea coridoarelor biologice în interfluviul Nistru-Prut, pentru dezvoltarea
optimă a lumii animale, vegetale, precum şi alte măsuri menite de a menţine peisajele în stare
funcţională şi durabil echilibrate.