UNIVERSITATEA “PETRE ANDREI” DIN IAŞI

FACULTATEA DE ECONOMIE
Master – Management economico-financiar european
Anul I

REFERAT
-EVOLUŢIA INTEGRĂRII ECONOMICE ÎN U.E.-

Procesul de creditare în condiţiile integrării

europene

Îndrumător:
Prof. dr. Niculae G. Niculescu

Întocmit,
Masterand: Ursache Diana Ştefania

2009
 CUPRINS

Cap. 1. Introducere – Integrarea economică

Cap. 2. Caracterizarea generală a sistemului bancar
2.1.1.1. Rolul şi funcţiile sistemului bancar naţional
2.1.1.2. Structura sistemului bancar
2.1.1.3. Evoluţia sistemului bancar din România
2.1.1.4. Conţinutul şi funcţiile creditului

Cap.3.Evoluţia sistemului bancar privind creditarea

companiilor nefinanciare şi a populaţiei din
România
3.1. Creditarea companiilor nefinanciare
3.2. Standarde de creditare a populaţiei

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE
 Cap. 1. Introducere – Integrarea economică

Uniunea Europeană este rezultatul eforturilor depuse începând din anii 1950 de
către promotorii Europei Comunitare. Ea reprezintă cea mai avansată organizaţie de
integrare multilaterală, având posibilitatea de acţiune atât în domeniul economic, social şi
politic, cât şi în domeniul drepturilor omului şi al relaţiilor externe dintre statele membre.
Economistul Bela Balassa a propus în 1961 o tipologie larg recunoscută şi
utilizată chiar şi în prezent care distinge cinci grade pe scara integrării:
a. zona de liber schimb;
b. uniunea vamală;
c. piaţa comună;
d. uniunea economică şi monetară;
e. uniunea politică.
Integrarea economică este un proces complex şi dinamic care vizează unificarea
unor spaţii economice anterior distincte şi se materializează prin proliferarea legăturilor
între ele exprimate prin intensificarea schimburilor comerciale, fluxurilor de mărfuri,
persoane, capitaluri şi idei, cât şi stabilirea unor interdependenţe crescânde între aceste
spaţii economice în vederea formăriii unui sistem deschis, ce înglobează variate domenii
de ordin economic, politic, social.
Activitatea economică a unui stat este influenţată în foarte mare măsură de
sectorul bancar, iar stabilitatea sa este extrem de importantă pentru orice economie.
În ultimii ani, în toate ţările ale uniunii europene, s-a acordat o deosebită
importanţă problemelor privind starea sistemului financiar-bancar. Aceasta întrucât
sectorul financiar şi, în special cel bancar, sunt extrem de vulnerabile la crizele
sistematice care au dus la crearea schemelor de asigurare ca metode de garantare a
depunerilor însoţite de binecunoscutele probleme de hazard moral. În prezent, este
dezbătută tot mai mult ideea că există o serie de dovezi potrivit cărora băncile ar fi “cutii
negre” din cauza slabei transparenţe şi a refuzului băncilor de a oferi informaţii
(Hyytinen şi Takalo, 2002 şi 2003).
Sistemele financiare reprezintă o trăsătură fundamentală a procesului de
dezvoltare economică, existând o strânsă corelaţie între funcţionarea sistemului financiar
şi dezvoltarea economică pe termen lung.
Acceptarea României în structurile Uniunii Europene presupune capacitatea de a
crea o dezvoltare economică reală care să fie susţinută de un sistem bancar capabil să
răspundă atât influenţelor interne, cât şi a celor externe.
 Cap. 2. Caracterizarea generală a sistemului bancar

2.1.2. Rolul şi funcţiile sistemului bancar naţional

Activitatea bancară în economia unei ţări presupune un mod specific de

organizare a acesteia, fiind de asemenea domeniul cel mai reglementat.
Reglementarea este dată în fiecare ţară de Legea Bancară Naţională care are
menirea de a crea condiţii pentru o concurenţă normală, pentru asigurarea solidităţii şi
viabilităţii sistemului bancar. Pentru ţările Uniunii Monetare Europene, cadrul legislativ
este dat de directivele europene transpuse în reglementări naţionale.
Băncile într-o economie au rolul de intermediari financiari principali în relaţia
economisire-investire, relaţie decisivă în creşterea economică. Băncile realizează legătura
între cei care au nevoie de resurse financiare şi cei care realizează excedente.
Rolul de intermediari comerciali se materializează / concretizează şi prin funcţiile
pe care le îndeplinesc băncile în economie. Aceste funcţii vizează / se referă la:
a) Distribuirea de credite în economie;
b) Colectarea de lichidităţi;
c) Gestionarea de mijloace şi instrumente de plată;
d) Furnizarea de informaţii şi asigurarea de lichidităţi.
În prezent, există o puternică interdependenţă între componentele structurale ale
unui sistem bancar naţional. Datorită acestui fapt, falimentul unei bănci poate antrena
falimentul altei bănci, şi în ultimă instanţă a sistemului bancar în ansamblu. Apare
fenomenul cunoscut sub denumirea de risc de sistem.
Cauza fundamentală a falimentului trebuie căutată în “asimetria bilanţului” =
angajamentele unei bănci, obligaţiile ei (reflectate în pasiv) sunt exigibile / lichide în timp
ce plasamentele (reflectate în activ) îndeosebi sub formă de credite sunt mai puţin lichide
şi mai greu de valorificat (ele sunt extrem de riscante). Din acest motiv, securitatea
sistemului bancar reprezintă o problemă esenţială şi o preocupare majoră pentru
autoritatea monetară, respectiv pentru banca de emisiune.
În scopul menţinerii securităţii, aproape în toate ţările (civilizate) se utilizează
asigurarea depozitelor ca instrument ce garantează încrederea deponenţilor. La noi există
Fondul de Garantare a Depozitelor. Acest mecanism al garantării depozitelor, deşi foarte
util, nu se substituie intervenţiei băncii centrale în calitatea sa de banca-băncilor, de
împrumutător de ultimă instanţă / rang. Intervenţia băncii centrale este imediată şi
restaurează încrederea deponenţilor mai rapid comparativ cu plăţile realizate prin
sistemul de garantare.

2.1.3. Structura sistemului bancar

La modul cel mai general, sistemul bancar al unei ţări este format din Banca
Centrală şi băncile din sistem, care în funcţie de natura activităţii sunt:
0 - Bănci comerciale – denumite şi bănci de depozit sau universale;
1 - Băncile de afaceri;
2 - Bănci şi instituţii specializate.
 Din punct de vedere al organizării activităţii bancare şi al gradului de specializare,
putem vorbi de două sisteme bancare:
♦ Sisteme bancare ale europei continentale, puţin specializate şi care funcţionează
după modelul băncii universale;
♦ Modelul american aplicat şi în Japonia şi care este bazat pe principiul unei
specializări stricte a instituţiilor bancare.

2.1.4. Evoluţia sistemului bancar din România

Sistemul bancar din România s-a constituit odată cu înfiinţarea Băncii Naţionale a
României (1880). Apoi au apărut bănci mari si mijlocii având capitaluri importante si
posibilităţile de obţinere a creditelor, atât de la B.N.R, cât şi de la mari bănci din
străinătate.
În perioada interbelică, sistemul bancar s-a dezvoltat ca urmare a pătrunderii
capitalului străin. Au apărut astfel Banca Italo - Română , Anglo – Română, Franco –
Romană , etc.
După al doilea război mondial au apărut bănci cu capital de stat care mobilizau
mijloacele băneşti disponibile din economia naţională şi le dirijau sub formă de credite in
sectoarele economiei la care erau arondate.
Structura sistemului bancar românesc înainte de 1990 era în mare parte similar cu
cea a celorlalte economii din Europa Centrală si de Est, totuşi in anumite privinţe era mai
rigidă şi a avut un rol pasiv în economie. Sistemul bancar românesc dinainte de reformă
consta din Banca Naţională a României, care juca rolul atât de Bancă Centrală cât şi
comercială şi din Băncile specializate pentru investiţii , comerţ exterior, agricultură şi
economii.
După 1990 sistemul bancar este considerat ca fiind cel mai fragil mecanism al
unei economii, în sensul că resimte cel mai puternic şocurile induse în economie.
Sistemul bancar românesc, deşi afectat de falimentul câtorva bănci private, s-a dovedit a
avea cea mai bună evoluţie, prestaţia Băncii Naţionale influenţând hotărâtor atât băncile
comerciale cât şi evoluţia economiei în ansamblu . Reforma sistemului bancar românesc
a început în 1991 prin crearea unui sistem pe două nivele, în care Banca Naţională îşi
pierde caracterul de bancă comercială (prin desprinderea din BNR a BCR) si, domeniul
se deschide noilor operatori bancari. In perioada scursă din 1990, în pofida unor sincope
ale câtorva bănci, receptate negativ de către populaţie, sistemul bancar românesc este
vizibil mai stabil şi mai bine reglementat decât restul economiei în ansamblul prin:
prezenţa unor bănci străine alături de băncile cu capital mixt român-străin , cerinţe de
capital minim stabilit de BNR, crearea Bursei de Valori, reglementări prudenţiale cum ar
fi maximul împrumutului pe un singur client, plasamentele în societăţii nebancare,
cumpărarea pachetelor de acţiuni ce depăşesc 5 % din capital; asigurarea depozitelor
populaţiei la bănci, cerinţe de rezerve minime obligatorii, constituirea fondului de rezervă
şi a provizioanelor specifice de risc deductibile fiscal, înfiinţarea sistemului de decontări
interbancare prin intermediul Casei de Compensaţie, reglementări în domeniul valutar.
Dubiile care au planat asupra modalităţii de acordare a creditelor de către băncile
comerciale au dus la perfecţionarea normelor de creditare a societăţilor bancare, la
scăderea riscului general de creditare în sistemul bancar şi la apariţia unor fonduri
specializate de garantare a creditelor. Ca urmare a şocului resimţit de industria bancară
românească în urma dificultăţilor majore întâmpinate de unele bănci cauzate şi de
retragerile masive ale depozitelor populaţiei, Banca Naţională a instituit Fondul de
Garantare a Depozitelor Bancare, apariţia Legii nr. 83/1997 privind privatizarea
societăţilor comerciale bancare la care Statul este acţionar. Prin intrarea in vigoare a Legii
nr. 58/1998 – legea bancară şi a Legii nr. 101/1998 privind statutul Băncii Naţionale a
României, cadrul legal privind autorizarea, reglementarea şi supravegherea prudenţială a
băncilor a fost lărgit şi îmbunătăţit. Începând cu luna ianuarie 1998 realizarea
obiectivelor de supraveghere a fost facilitată de introducerea noului plan de conturi
pentru sistemul bancar 1998 – 1999 privatizarea primelor două bănci cu capital majoritar
de stat, prin achiziţionarea pachetului majoritar de către investitorii străini. Crearea
AVAB constituie premisele reducerii substanţiale a volumului creditului restant din
bilanţul băncilor, prin preluarea de către AVAB a unui volum important de credite
neperformante. Si după crearea sistemului pe două nivele şi deschiderea domeniului
noilor operatori, băncile specializate rămase nu au fost reconfigurate, iar sistemul bancar
românesc a fost dominat până în 1999 de cele cinci bănci de stat care iniţial aveau o
poziţie de monopol în sectoarele respective .
Printre carenţele sistemului bancar românesc se numărau :
- restructurarea inadecvată a băncilor comerciale româneşti;
- lipsa unui culturi adecvate în domeniu atât în rândul populaţiei cât şi a
personalului bancar;
- creditele neperformante şi legislaţia în curs de formare;
- conducerea corporatistă în formare la nivelul întregii economii.
Chiar dacă bilanţul băncilor pare sănătos în termenii contabili – aceasta este în
parte pentru că băncile au fost reţinute în extinderea creditului, alegând să se concentreze
mai curând pe venitul din comision, decât pe cel din rata dobânzii.
Menţinerea distorsiunilor în sectorul real, fluctuaţiilor ratelor dobânzilor, ale
cursului de schimb al monedei naţionale, precum şi ale preţurilor de consum şi-au pus
amprenta asupra sectorului bancar, influenţând negativ performanţele financiare ale
băncilor şi indicatorii de prudenţă bancară în sensul creşterii ponderii veniturilor
nerealizate din dobânzi şi din influenţe de curs valutar în totalul profitului brut.
Evoluţia de ansamblu a sistemului bancar nu poate fi detaşată de situaţia generală
a economiei naţionale care s-a confruntat cu disfuncţionalităţi majore atât la nivel
microeconomic, cât şi macroeconomic.
Începând cu anul 2000 apar primele realizări în sistemul bancar:
- continuarea procesului de restructurare şi privatizare;
- creşterea calităţii serviciilor prestate şi educarea populaţiei;
- stimularea atragerii economiilor agenţilor economici şi populaţiei în sistemul
bancar;
- modernizarea sistemului de plăţi prin dezvoltarea sistemului electronic de plată;
- intensificarea operaţiunilor de piaţă de capital;
- dezvoltarea de instituţii financiare specializate pentru activităţi de leasing,
brokeraj, asigurări, investment banking, fonduri de investiţii, fonduri de pensii.
Sectorul bancar alături de economia românească, au cunoscut în ultimii ani
schimbări profunde, cum ar fi privatizări ale majorităţii instituţiilor financiare, punerea la
punct a normelor regulamentare, întărirea prezenţei investitorilor străini ca Societe
Generale, ING, Citibank, Erste Bank etc. Printre marile forţe financiar-bancare din
Europa au reuţit să creeze un brand în lumea bancară şi două instituţii financiare cu
capital majoritar românesc: Banca Transilvania şi Banca Comercială Carpatica. Aceste
tendinţe de fond, cuplate cu o creştere economică susţinută şi o diminuare importantă a
inflaţiei au permis restabilirea încrederii companiilor şi persoanelor fizice în bănci, ceea
ce a însemnat o creştere fără precedent a creditelor pentru consum şi imobiliare. Câteva
cifre ilustrează concret creşterea sectorului bancar până la jumătatea lui 2008: peste 1300
de noi agenţii ale băncilor deschise în 2008, o rată de bancarizare care a crescut de la
28% în 2000 până la 52% în 2008 şi mai mult de 7,2 miliarde investiţii străine. Următorii
paşi pe care mediul bancar românesc îi va face pentru a creşte până la nivelul celor din
Europa de Vest sunt punerea accentului pe cunoaşterea cât mai bună a clienţilor şi a
nevoilor acestora, lărgirea ofertei de produse, pentru a se ajunge la creşterea economisirii
şi creşterea activelor bancare per client.
În contextul integrării europene restructurarea sistemului bancar românesc este o
necesitate stringentă. În primii zece ani de tranziţie la economia de piaţă, se poate spune
că sectorul bancar românesc a fost substanţial dominat de vechile bănci specializate.
Studiul relevă caracteristica perioadei de tranziţie respectiv, dezvoltarea
cantitativă a sistemului bancar românesc, gradul relativ de concentrare şi segmentare,
dezvoltare structurală şi calitativă a activităţii majorităţii băncilor, lipsa de competitivitate
pe diferite pieţe internaţionale, etc. Sistemul bancar românesc este încă subdezvoltat, dar
mai avansat decât celelalte ramuri economice. Este necesară în continuare restructurarea
şi dezvoltarea sub aspectul creşterii numărului de unităţi bancare, sub aspectul calităţii în
sensul perfecţionării structurilor de operare şi modernizării activităţii, implementării de
produse şi servicii moderne care să aducă avantaje atât băncilor cât şi clienţilor acestora.
Procesul integrării europene este echivalent cu procesul de dezvoltare a României pe
calea reformei, luând în considerare modelul existent al statelor europene. Deoarece
economia de piaţă presupune implicit existenţa unei economii băneşti în contextul căreia
sistemul bancar trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor
fondurilor băneşti disponibile în economie şi orientarea lor temporală către diferite
activităţi economice, în cadrul procesului de reformă, restructurarea sistemului bancar
este o necesitate.
Restructurarea sistemului bancar alături de reglementarea, autorizarea şi
supravegherea activităţii bancare sunt două din principalele aspecte vizate de remodelarea
sistemului bancar românesc .
În România, în perioada de după 1990 sistemul monetar-financiar este puternic
dominat de sectorul bancar acesta reprezentând cel mai important intermediar financiar.
În perioada mai sus amintită, sistemul bancar românesc se caracterizează printr-un nivel
scăzut de monetizare şi intermediere financiară. Poziţia dominantă a sectorului bancar în
cadrul sistemului monetar-financiar din România se explică printr-o serie de factori cum
ar fi insuficienta dezvoltare a pieţelor de capital, moştenirea economiei cu planificare
centrală în care băncile erau acelea ce contabilizau activitatea întreprinderilor economice
fără independenţă financiară etc.
Înainte de anul 1990 structura sistemului bancar românesc era similară cu cea
din celelalte economii centralizate. BNR combină funcţiile unei bănci centrale cu unele
din funcţiile unei bănci comerciale. Existau patru bănci specializate (Banca Română de
Comerţ Exterior pentru operaţiunile de comerţ exterior; Banca de Investiţii pentru
operaţiunile privind finanţarea pe termen lung a economiei; Banca Agricolă pentru
operaţiunile din domeniul agriculturii şi industriei alimentare şi Casa de Economii şi
Consemnaţiuni pentru preluarea resurselor disponibile ale populaţiei) care aveau conturi
la BNR şi primeau la nevoie credite pentru suplimentarea resurselor (excepţie făcea CEC
care redepunea banii populaţiei la BNR, activitatea de creditare fiind redusă).
În concordanţă cu economia, sectorul bancar român a evoluat sub impulsul
investitorilor străini şi a condiţiilor de intrare în Uniunea Europeană. Azi, mediul bancar
românesc este o piaţă foarte concentrată, deţinută în majoritate de către băncile străine,
care au mai mult de 90% din activele bancare. Există 41 de bănci din care 29 de drept
român. Dintre acestea, numai 2 sunt cu capital majoritar românesc. Există 12 sucursale de
bănci străine europene. Din punct de vedere al activităţii, marea majoritate a băncilor sunt
generaliste, existând doar două banci specializate în credit imobiliar şi una specializată în
credit auto.
Totalul activelor bancare depăşeşte 79,6 de miliarde de euro din care 60% sunt
concentrate în primele cinci bănci ale sistemului. În ceea ce priveşte creditul bancar,
ritmul de creştere a fost foarte puternic, ajungând până la 68,9% în 2006-2007. Structura
creditului este încă foarte dezechilibrată - 78% din credite sunt de consum pe termen
lung. În prezent, datorită crizei financiare, sectorul de credit a simţit din plin lipsa de
lichidităţi, care a paralizat procesul.
În acelaşi timp trebuie subliniat că sectorul bancar român a ştiut să îşi
modernizeze infrastructura înainte ca regulamentele europene să impună acest lucru.
Până la jumătatea lui 2008 creşterile în mediul bancar românesc au avut două cifre,
repartiţia geografică a dezvoltării a fost uniformă iar sistemul regulamentar a devenit
conform normelor Uniunii Europene. În plus, infrastructura comunicaţională şi
informatică este la zi, respectând standardele internaţionale.
În România, chiar şi în situaţia actuală, există un potenţial foarte mare de creştere
faţă de Europa de Vest, deoarece rata de bancarizare a populaţiei este de doar 52%,
departe încă de cei 70%-80% din Europa Centrala. Oferta de produse bancare poate fi
dezvoltată în continuare, finanţarea IMM-urilor poate fi îmbunătăţită, acestea fiind alte
domenii care dau speranţe că în mediul bancar românesc vor exista în continuare creşteri.
Toate aceste speranţe sunt sub rezerva unui plan anti-criză care să deblocheze procesul de
creditare şi să reducă efectele crizei economice.
Maturizarea sectorului bancar românesc este unul din lucrurile aşteptate în
perioada următoare. Această maturizare implică atingerea taliei critice, specializarea în
funcţie de nevoile clienţilor şi mai ales accentuarea activităţilor de cunoaştere şi fidelizare
a clienţilor. În acest sens au fost făcute progrese majore şi evoluţia va continua până la
ajungerea la nivelul instituţiilor occidentale.
Piaţa de retail banking a ajuns deja la stabilitate în ceea ce priveşte numărul de
actori şi al regulilor de intrare pe piaţă. Instituţiile bancare trebuie să se concentreze în
continuare pe obţinerea de noi clienţi şi pe fidelizarea clienţilor existenţi, pentru a-şi
organiza durabil creşterea. O foarte mare parte dintre clienţii băncilor folosesc serviciile
acestora la minim. Pentru a creşte educaţia bancară a populaţiei, băncile trebuie să-şi
dezvolte din ce în ce mai mult arta de a-şi fideliza clienţii. În această optică, vor trebui să
pună mult mai mult accent pe servicii care uşurează relaţia dintre bancă şi client, cum ar
fi internet banking-ul şi CRM bancar. Clasa mijlocie există deja şi are nevoie de
instrumente de economisire şi de investiţii pertinente, IMM-urile se dezvoltă în
continuare şi caută oferte de finanţare inovative.
 Acestora li se adaugă necesitatea conformării noilor directive europene referitoare
la SEPA şi la politicile împotriva spălării banilor, care au un mare impact asupra lumii
bancare a Uniunii Europene. Băncile româneşti îşi pregătesc terenul pentru a deveni
concurenţi viabili în întreaga Europă.
De asemenea, criza a ridicat şi câteva priorităţi strategice şi mult mai importante.
Printre acestea se află găsirea resurselor de lichidităţi la clienţii din Romania şi nu în
instituţiile mamă din UE, găsirea formulelor potrivite pentru a relua procesul de credit
pentru persoanele fizice şi pentru întreprinderi după o negociere inteligentă cu BNR şi
găsirea resurselor interne pentru reducerea dobânzilor la valori suportabile pentru clienţi.
Pe o piaţă pe care, chiar şi în condiţiile actuale, o rată de creştere optimistă este
estimată la 3-6% pentru 2009, sectorul bancar român va dezvolta în continuare noi
servicii şi oferte. Soluţiile de internet banking, CRM bancar specializat, private banking,
care sunt doar câteva din ariile de expertiză ale Viveo Technology, vin în sprijinul acestei
dezvoltări. Cu o experienţă de peste 15 ani în România şi aparţinând grupului Viveo,
actor european care dispune de competenţe şi de soluţii recunoscute în sectorul bancar,
Viveo Technology este în măsură să acompanieze băncile româneşti în asigurarea unei
creşteri armonioase în continuare.
În condiţiile alinierii la standaredele U.E. a apărut şi s-a dezvoltat şi piaţa de
Retail Banking, piaţa creditelor pentru populaţie. Activitatea bancară cu persoanele fizice
este cunoscută şi sub denumirea de retail banking, iar cea privind companiile drept
activitate de corporate banking.
Alături de companii (regii autonome, societăţi naţionale, societăţi comerciale),
persoanele individuale reprezintă al doilea mare segment de clienţi vizat de bănci în
operaţiunile lor de plasare a fondurilor atrase în cadrul activităţii generale de
intermediere.
Retail Banking-ul se caracterizează printr-un număr mare de clienţi, conturi şi
tranzacţii, o mare varietate de produse şi servicii, o dependenţă strânsă faţă de evoluţia
noilor tehnologii, precum şi un nivel ridicat de cooperare între bănci, comercianţi, firme
şi consumatori.
În România, majoritatea societăţilor bancare includ activitatea cu întreprinderile
mici şi mijlocii în cadrul activităţii de corporate banking, iar altele o monitorizează ca
atare, în acest din urmă caz, piaţa clientelei fiind reglementată în trei categorii:
- corporate banking;
- retail banking;
- întreprinderile mici şi mijlocii.
Rolul diviziei retail este de a dezvolta relaţii de afaceri, în principal cu persoanele
fizice. Există societăţi bancare care cuprind în sectorul retail şi întreprinderile mici şi
mijlocii.
Pe plan internaţional, această problemă nu este rezolvată unitar. Unele bănci
includ întreprinderile mici şi mijlocii fie la activitatea corporatistă, fie la activitatea de
retail, alte bănci au organizat divizie separată pentru întreprinderi mici şi mijlocii.
Sistemul bancar românesc s-a transformat continuu, absorbind o parte din
inflexiunile evoluţiei economiei româneşti. Reforma profundă a dat naştere la un nou
sistem bancar, diferit fundamental atât la nivel operaţional, cât şi structural faţă de
sistemul care a funcţionat până în 1990.
 Noua istorie a sectorului bancar intern a fost marcată de elemente cu o
semnificaţie deosebită, precum apariţia şi consolidarea unei comunităţi a băncilor
comerciale independente, constituirea şi întărirea treptată a structurii şi activităţii de
supraveghere spectifice unui mediu bancar dezvoltat, extinderea pe piaţa românească a
activităţii instituţiilor bancare internaţionale, formarea unei culturi bancare pe piaţa
locală, concomitent cu apariţia de noi produse şi servicii adaptate cerinţelor unei clientele
tot mai sofisticate, intensificarea concurenţei pe o piaţă încă insuficient consolidată,
formarea şi dezvoltarea pieţelor financiare adiacente – de capital, de asigurări, de leasing
şi a fondurilor de investiţii – monitorizate de instituţii specifice de reglementare şi
supraveghere. Nu pot fi uitate nici puseurile inflaţioniste, cum a fost cel din 1997, sau
turbulenţele induse pe piaţa monetar-valutară, care au pus probleme deosebite băncilor
din România şi economiei naţionale în general.
Pe piaţa bancară românească în ultimii ani au început să se simtă unele „mişcări”
importante care denotă o anumită creştere a concurenţei. De fapt, intrarea pe piaţă a unor
bănci străine ca Société Générale, Raiffeisen, şi extinderea activităţii ING Bank sau ABN
AMRO Bank ( RBS Bank), au fost de natură să schimbe strategiile băncilor, să le
determină să treacă la o abordare mai agresivă a pieţei, să mărească nivelul investiţiilor.
Recent, mai ales pe piaţa de retail banking putem găsi ipostaze ale concurenţei bancare
dintre cele mai îmbucurătoare pentru clienţi, însemnând de fapt practici existente deja pe
pieţele europene dezvoltate (de cele mai multe ori, însemnând implementarea în
România, de către unele bănci străine a unor servicii şi produse bancare pe care le ofereau
de ceva vreme pe pieţele lor de origine, întrucât printre cele mai active bănci întâlnim
BRD-GSG, Unicredit România, Raiffeisen Bank, sau ING Bank).
La finele anului 1990, când a avut loc demararea de fapt a reformei bancare din
România, integrarea europeană a ţării noastre era încă un vis îndepărtat. Dar ceea ce am
început să înfăptuim atunci a deschis drumul nostru către Uniunea Europeană. Practic,
sistemul de tip monobancă - alcătuit din Banca Naţională a României şi patru bănci
specializate (Banca Română de Comerţ Exterior, Banca pentru Agricultură şi Industrie
Alimentară, Banca de Investiţii şi Casa de Economii şi Consemnaţiuni) - a fost înlocuit
cu un sistem structurat pe două niveluri.
Un palier a fost ocupat de banca centrală, care a devenit unicul organ de emisiune.
Prin lege, BNR a devenit responsabilă cu stabilirea şi conducerea politicii monetare şi de
credit, cu autorizarea, reglementarea şi supravegherea activităţii societăţilor bancare.
Al doilea palier a revenit băncilor comerciale, constituite ca societăţi pe acţiuni, cu
dreptul de a desfăşura o gamă largă de operaţiuni, în condiţiile respectării cerinţelor
stabilite de BNR în domeniile reglementării şi supravegherii.
Privind acum înapoi, distingem două mari etape în desfăşurarea reformei bancare:
a. Prima etapă s-a derulat în perioada 1990-1997. Aşa cum deja am subliniat,
atunci s-au pus bazele sistemului bancar pe două niveluri, specific economiei de piaţă.
România a dobândit trei importante acte legislative: Legea bancară, Legea privind
Statutul BNR şi, către sfârşitul perioadei, Legea privind privatizarea societăţilor bancare
la care statul este acţionar.
b. În cea de-a doua etapă, ulterioară anului 1997, banca centrală a acţionat pentru
îmbunătăţirea legislaţiei bancare prin alinierea acesteia la standardele europene. Totodată,
a iniţiat un proces de asanare şi consolidare a sistemului bancar. Un proces absolut
necesar după problemele grave din anii 1998-1999, când recesiunea economică a lovit
puternic verigile slabe ale sistemului bancar.
Din punct de vedere al evoluţiei cantitative a sistemului bancar, prima etapă s-a
caracterizat printr-o extindere rapidă, numărul băncilor comerciale crescând de aproape
trei ori. Concomitent cu mărirea reţelei teritoriale şi cu diversificarea operaţiunilor
societăţilor bancare cu capital de stat, capitalul privat, capitalul cooperatist şi cel mixt şi-
au făcut tot mai mult simţită prezenţa, în paralel cu continuarea procesului de integrare a
sucursalelor băncilor străine în activitatea bancară autohtonă.
Deşi reformele au înaintat repede, până în anul 1997 poziţia deţinută de
proprietatea de stat în ansamblul sectorului bancar a rămas dominantă, cu toate că BNR a
autorizat, aproape în exclusivitate, numai înfiinţarea de noi bănci private, cu capital
românesc sau străin. În privinţa structurii activelor, de exemplu, sistemul bancar se
caracteriza printr-o concentrare pronunţată, la nivelul principalelor patru bănci de stat -
Banca Agricolă, Banca Comercială Română (BCR), Banca Română de Comerţ Exterior
(Bancorex) şi Banca Română pentru Dezvoltare (BRD). Acest fenomen a înregistrat însă
o tendinţă de estompare datorită apariţiei noilor bănci private. Astfel, ca pondere în
totalul activelor la nivel de sistem, bilanţul celor patru bănci a scăzut de la 83 la sută în
anul 1991 la 62 la sută în anul 1998.
O altă caracteristică a sistemului bancar în perioada 1990-1997 a fost menţinerea
unui grad ridicat de segmentare - reflectat prin orientarea prioritară a băncilor de stat
către finanţarea sectorului public, a celor cu capital privat românesc către creditarea
agenţilor economici privaţi autohtoni, în timp ce băncile străine au colaborat îndeosebi cu
marile companii străine prezente în ţara noastră. Cu toate că, în acest cadru, s-a putut
remarca orientarea tot mai accentuată a instituţiilor bancare către operaţiuni cu parteneri
privaţi, tema pe care o dezbatem astăzi, retail banking, ar fi fost atunci lipsită de
relevanţă.
Dar reforma înainta şi transformările erau consistente. În vederea asigurării unei
baze economice sănătoase a sistemului bancar şi a funcţionării sale pe criterii
competitive, BNR a adoptat o politică de autorizare prudentă, favorabilă înfiinţării unui
număr relativ mic de bănci, dar puternice, cu capital solid. Aprecierea corectă a acestei
poziţii a BNR trebuie să aibă în vedere, pe de o parte, entuziasmul general faţă de
înfiinţarea de noi bănci (fenomen înregistrat şi în alte ţări postcomuniste), iar pe de altă
parte, cunoştinţele insuficiente la nivelul societăţii româneşti privind riscurile industriei
bancare.
Pentru a face faţă avalanşei de solicitări, BNR a hotărât, încă din anul 1992, ca
nivelul minim al capitalului social necesar autorizării unei bănci comerciale să fie cel
puţin egal cu cel prevăzut de standardele europene - 5 milioane ECU/euro. Aceleaşi
standarde au fost avute în vedere şi la stabilirea cerinţelor de autorizare referitoare la
calitatea managerilor şi a acţionarilor principali ai unei bănci. În acelaşi scop, de a evita
apariţia de noi bănci neviabile, BNR a introdus, în special începând cu anul 1995,
restricţii referitoare la posibilitatea participării companiilor cu capital de stat în calitate de
acţionar la constituirea unor societăţi bancare.
O preocupare permanentă a BNR, în acest interval, a constat în creşterea eficienţei
activităţii de supraveghere a instituţiilor de credit, orientată în primul rând către evaluarea
performanţelor şi analiza în dinamică a situaţiei fiecărei bănci. În acelaşi timp, am avut ca
scop verificarea gradului de respectare a indicatorilor prudenţiali prevăzuţi de
reglementările în materie şi, totodată, adoptarea, pe această bază, a măsurilor de prevenire
a deteriorării situaţiei financiare a băncilor în cauză şi stabilirea sancţiunilor legale
aplicabile în cazul nerespectării acestor norme.
Experienţa anilor '90 a relevat că, în afară de existenţa unui cadru adecvat de
reglementare şi supraveghere prudenţială, starea de sănătate a unui sistem bancar depinde
în mod decisiv de buna funcţionare a economiei în general. Disfuncţionalităţile de ordin
structural, consemnate la nivelul sectorului real al economiei - cu deosebire gradul înalt
de îndatorare a unui număr mare de întreprinderi faţă de stat şi de furnizori şi declinul
producţiei în intervalul 1997-1999 - s-au reflectat în deteriorarea calităţii portofoliului de
credite al băncilor. Mai cu seamă al acelor bănci cu expuneri sectoriale mari. Sunt de
notorietate cazurile Băncii Agricole, Bancorex şi Băncii Columna.
Această evoluţie a fost accentuată de cadrul legislativ, favorabil debitorului.
Desigur, în sensul nesancţionării eficiente a rău-platnicilor şi al procedurilor greoaie de
obţinere a dreptului de executare silită a garanţiilor. Un alt aspect negativ l-a constituit
absenţa unei pieţe lichide pentru valorificarea garanţiilor aferente creditelor acordate.
Rezultatele modeste în privinţa restructurării sectorului real, la care s-a adăugat
instabilitatea preţurilor de consum, a dobânzilor şi a cursului de schimb, au afectat
comportamentul băncilor comerciale. Apetitul acestora pentru creditarea economiei reale
s-a redus, crescând ponderea veniturilor obţinute din plasamente în titluri de stat şi din
diferenţe de curs valutar. Mai erau încă paşi mari de făcut până când să vedem, în
România, dezvoltându-se retail banking-ul.
O caracteristică marcantă a modului de funcţionare a băncilor comerciale în
perioada 1990-1997 a fost imixtiunea factorului politic, prin intermediul unor legi
speciale sau hotărâri ale Guvernului, în baza cărora s-au acordat credite preferenţiale
pentru susţinerea sectoarelor energetic şi agricol. Pe această cale, a fost distorsionată
alocarea raţională a resurselor de finanţare în economie, fenomen care a culminat în anii
1995 şi 1996.
Soluţia pentru protejarea băncilor faţă de astfel de influenţe şi asigurarea unei
guvernanţe corporatiste sănătoase era oferită de privatizare. Deşi prin acordul stand-by
pentru perioada 1994-1995, autorităţile române se angajau deja faţă de FMI să privatizeze
două societăţi bancare cu capital majoritar de stat în termen de un an, rezultatele concrete
au apărut abia peste câţiva ani, trenarea procesului de privatizare a băncilor de stat fiind
motivată de interesele anterior menţionate. Renunţarea începând din 1997 la această
orientare de politică economică a condus la schimbări de fond în sistemul bancar.
Creditul preferenţial, acumulat cu deosebire la Bancorex şi Banca Agricolă, a fost
socotit credit neperformant. Venise timpul ca băncile să nu mai fie privite doar ca sursă
de bani, ci să devină instrumente de eficientizare a economiei. Echipele manageriale şi
acţionarii (fie privaţi, fie publici), care au manifestat un comportament neadecvat,
practicând politici de creditare riscante şi manifestând neglijenţă în conducerea băncilor,
s-au trezit în faţa unei rigori noi, cu care nu erau obişnuiţi. Mai ales după ce o astfel de
conduită a avut serioase repercusiuni asupra mai multor bănci comerciale, începând cu
1996 şi culminând cu criza bancară din 1998-1999.
Poziţia băncii centrale a fost nuanţată. Ca regulă generală, Banca Naţională a
căutat să evite criza de sistem şi a utilizat, în acest sens, întregul arsenal de mijloace
prevăzut de legea bancară, inclusiv exercitarea rolului de împrumutător de ultimă
instanţă. Fireşte, cu riscurile care decurgeau în planul hazardului moral şi al dificultăţii
controlării deficitului bugetar.
Totodată, finanţarea unor bănci cu probleme în scopul evitării crizei sistemice a
fost astfel concepută încât să afecteze cât mai puţin politica monetară, focalizată pe
asigurarea stabilităţii macroeconomice. Preţul acestei politici de echilibru între două
obiective contrare a constat în dispariţia unor bănci. Evitând, însă, pericolul producerii
fenomenului de contagiune la nivel de sistem.
În cea de-a două etapă, direcţiile de acţiune pentru continuarea reformei bancare
au fost definite de două evenimente majore: criza bancară din anii 1998-1999 şi invitaţia
adresată României la Helsinki (decembrie 1999) de a începe negocierile de aderare la
Uniunea Europeană.
La începutul anului 1999, BNR a demarat un program de restructurare a
sistemului bancar. Program destinat prevenirii riscului sistemic, care a vizat pe lângă
rezolvarea situaţiei băncilor-problemă, îmbunătăţirea calităţii supravegherii prudenţiale.
În principal, am acţionat prin pârghii a căror eficienţă nu a întârziat să se
manifeste: introducerea unui sistem de rating bancar şi avertizare timpurie, îmbunătăţirea
cadrului legislativ, cu accent pe reglementarea conduitei prudenţiale în sectorul bancar,
creşterea exigenţei în sancţionarea băncilor, menţinerea unei politici prudente de
autorizare a unor noi bănci.
Principala ameninţare la adresa viabilităţii sistemului bancar o reprezenta, la
momentul 1998, funcţionarea defectuoasă a unor bănci de mari dimensiuni, cu capital de
stat (Bancorex şi Banca Agricolă).
Un sprijin esenţial în identificarea soluţiilor şi în derularea cu succes a procesului
de restructurare, urmărindu-se în acelaşi timp minimizarea impactului monetar al
măsurilor întreprinse şi, ulterior, a celui de privatizare, l-a constituit demararea acţiunii de
preluare de la aceste bănci a creditelor neperformante şi a activelor extrabilanţiere din
aceeaşi categorie, prin decizia de înfiinţare, la începutul anului 1999, a Agenţiei de
Valorificare a Activelor Bancare (AVAB).
În final, operaţiunea de asanare a sistemului bancar a condus la eliminarea
entităţilor neviabile, ajungându-se în timp la o asumare adecvată a funcţiei de
intermediere. Întrucât restructurarea sistemului bancar a devansat ritmul restructurării
economiei reale, într-o primă fază (anii 2000-2002) băncile au adoptat o atitudine
reticentă faţă de creditarea economiei, ceea ce a atras numeroase critici din partea
publicului, dar şi a autorităţilor. Fără a fi avocatul băncilor, BNR a trebuit să abordeze cu
tact această problemă, explicând faptul că prudenţa excesivă manifestată de bănci
reprezintă o reacţie la volumul mare de credite neperformante acumulat până în 1998, dar
şi o sancţionare a ritmului lent al reformelor structurale. Ulterior, însă, activitatea de
creditare avea să evolueze în plan cantitativ, dar - la fel de important! - şi în plan calitativ,
fiind tot mai mult orientată către proiecte bancabile şi tot mai puţin tributară fenomenului
de selecţie adversă.
Activitatea de restructurare în sensul curăţării sistemului bancar s-a desfăşurat pe
fondul consolidării funcţiei de supraveghere prudenţială din mai multe puncte de vedere -
legislativ-normativ, organizatoric şi, ca o consecinţă, din cel al exigenţei şi al eficienţei în
verificarea şi sancţionarea băncilor. Urmărind consecvent atingerea obiectivului de
realizare a unui sistem bancar competitiv şi stabil, sporirea eficienţei activităţii de
supraveghere bancară a rămas - şi după depăşirea cu succes a crizei bancare - o
preocupare esenţială a băncii centrale.
Modificările legislative ulterioare noului pachet de legi bancare - Legea bancară,
Legea privind Statutul BNR şi Legea falimentului bancar, adoptate în 1998 - au creat
premisele îmbunătăţirii cadrului normativ al unei supravegheri eficiente. S-a asigurat
astfel creşterea exigenţei în autorizarea conducătorilor, administratorilor şi acţionarilor
băncilor comerciale şi au fost introduse cerinţe de ordin calitativ pentru acţionarii
semnificativi.
În acelaşi timp, a fost constituit suportul legal pentru colaborarea BNR cu
autorităţile de supraveghere competente din ţară şi din străinătate, precum şi pentru
alinierea la standardele internaţionale a prevederilor referitoare la protecţia
supraveghetorului. Totodată, au fost puse bazele unor îmbunătăţiri de ordin procedural în
domeniul falimentului bancar, inclusiv în privinţa protecţiei deponenţilor. În plus,
deschiderea negocierilor cu Uniunea Europeană a presupus intensificarea procesului de
armonizare legislativă cu directivele comunitare şi cu principiile Comitetului de la Basel,
astfel că în prezent legislaţia bancară internă este aliniată la standardele europene.
După ce BRD, Bancpost şi Banca Agricolă au fost privatizate cu succes prin
preluarea pachetului majoritar de acţiuni de către instituţii financiare străine cu reputaţie
consolidată, capitalul străin a ajuns să deţină poziţia dominantă pe piaţa bancară
românească, ponderea acestuia urmând să depăşească 90 la sută o dată cu încheierea
proceselor de privatizare pe care le parcurg în prezent BCR şi CEC.
Dezvoltarea sistemului bancar românesc se încadrează, astfel, în tendinţa de
globalizare care a dominat economia mondială în ultimele decenii, cu atât mai mult cu cât
serviciile financiare reprezintă, alături de informatică, unul din domeniile cu cea mai
intensă manifestare a acestui fenomen. De altfel, în cazul României mai corect ar fi
termenul de regionalizare, în condiţiile în care capitalul străin prezent pe piaţa bancară
românească provine cu precădere din ţările Uniunii Europene, contribuind la procesul de
integrare a întregii economii româneşti în acest bloc comercial. Din această perspectivă
aş îndrăzni chiar să afirm că suntem mai integraţi decât ţări precum Irlanda sau Suedia,
unde mai mult de 50 la sută din sistemul bancar se află încă în proprietate naţională.
Aceasta nu înseamnă însă că, în viitor, când capitalul privat românesc va căpăta
suficientă forţă, noi bănci româneşti nu vor putea apărea ca actori importanţi în sistem.
Dat fiind acest proces de regionalizare, tendinţele care se manifestă în sistemul
financiar european îşi pun amprenta şi asupra evoluţiei pieţei bancare interne. Astfel, aşa
cum pe plan european băncile mari vor să devină şi mai mari, şi în România este în plină
desfăşurare un proces de concentrare, prin achiziţii şi fuziuni, cea mai recentă fiind cea
dintre HVB Bank Romania şi Banca "Ion Ţiriac". Concomitent, se înregistrează o
tendinţă de specializare, ilustrată foarte bine în domeniul finanţării IMM-urilor de
ProCredit Bank, în domeniul locativ de băncile pentru locuinţe create de Raiffeisen Bank
şi HVB Bank, iar în domeniul creditului pentru autoturisme de Porsche Bank.
De asemenea, conexiunea cu practicile bancare moderne, asigurată de băncile cu
capital străin, la care se adaugă creşterea exigenţei clienţilor au condus la asimilarea
rapidă şi la dezvoltarea unor servicii care implică tehnologie avansată.
Datorită progreselor tehnice, România a reuşit să depăşească relativ rapid etapa
cecurilor şi a instrumentelor pe suport hârtie şi să se înscrie în etapa instrumentelor
procesate electronic, proces care în alte ţări a durat câteva decenii. Astfel, dincolo de
creşterea accelerată a numărului de utilizatori şi a volumului de operaţiuni derulate prin
mijloace electronice de plată, care, în numai câţiva ani, au devenit din excepţie, regulă, în
România câştigă din ce în ce mai mult teren serviciile de internet banking, în linie cu
tendinţele de dezvoltare la nivel european şi chiar global a serviciilor de e-banking şi e-
finance.
Totodată, apelul pe scară largă la tehnologia informaţiilor a permis introducerea în
România a unui nou concept - selfbanking - care, pe de o parte, satisface cerinţele
clienţilor privind flexibilizarea programului de lucru al băncilor, iar pe de altă parte, le
permite acestora reducerea costurilor operaţionale, element deosebit de important în
contextul unei competiţii acerbe.
O expresie a rolului tot mai important jucat de tehnologia informaţională în
dezvoltarea serviciilor bancare o constituie şi modernizarea Sistemului Electronic de Plăţi
(SEP) - deşi cu o oarecare întârziere -, care va permite, începând cu acest an, reducerea
timpilor de decontare, diminuarea costurilor cu comisioanele, interconectivitatea cu
sistemul european TARGET, precum şi creşterea siguranţei sistemului.
Influenţa procesului de regionalizare se reflectă şi prin tendinţa de inovare a
băncilor autohtone, concretizată în diversificarea continuă a gamei de produse oferite
clienţilor, fie prin deschiderea de filiale cu un profil distinct (societăţi de asigurare, de
brokeraj, de leasing), fie prin oferirea de produse noi (credit imobiliar, credit pentru
vacanţe etc.).
În unele domenii (de exemplu, leasing-ul), băncile comerciale au profitat de
relativ mai slaba reglementare şi supraveghere, pentru a-şi maximiza profiturile într-o
piaţă insuficient de matură. Pe măsură ce autorităţile iau măsuri de reglementare şi
supraveghere, vor rămâne tot mai puţine "portiţe" pentru extragerea de rente (rent-
seeking).
În privinţa produselor noi, după ce ani de zile băncile s-au orientat numai spre
clienţii instituţionali (corporate), începând cu 2002-2003 a avut loc un boom al creditului
de consum, urmat la scurt timp de creditul imobiliar şi ipotecar, segmentul de retail
începând să se apropie de poziţia pe care o ocupă în ţări cu sisteme bancare dezvoltate.
Următoarea etapă (şi cea mai dificilă) o constituie accesul băncilor comerciale în mediul
rural, acolo unde locuieşte aproape jumătate din populaţia României şi unde există două
resurse abundente slab utilizate: transferurile muncitorilor sezonieri români şi fondurile
nerambursabile din partea UE.
Privind în viitor, dezvoltarea sistemului bancar românesc are câteva direcţii
previzibile şi altele în care evoluţiile pot fi mai puţin certe. Între cele previzibile se
înscriu reducerea semnificativă şi, aş spune, substanţială (cel puţin pentru câţiva ani) a
costurilor cu intermedierea bancară.
S-a avut în vedere, în acest sens, în primul rând, reducerea costurilor legate de
transferurile de plăţi, odată cu introducerea Sistemului Electronic de Plăţi (SEP), pentru
ca acestea să se apropie în timp de nivelul costurilor din Uniunea Europeană. În ceea ce
priveşte costul plăţilor de mare valoare, acesta se va reduce de câteva ori pe unitate de
plată.
Un alt domeniu unde reducerea costurilor de intermediere va fi evidenţiată în
perioada următoare este cel al depozitelor populaţiei. Contribuţia băncilor comerciale
pentru înfiinţarea şi apoi funcţionarea Fondului de garantare a depozitelor în sistemul
bancar a fost substanţială. Fondul şi-a creat o resursă considerabilă, ceea ce va permite
ridicarea plafoanelor de garantare până la nivelul celui european. Şi cred că ar fi
momentul să ne gândim la reducerea contribuţiei băncilor comerciale.
Lupta contra inflaţiei a trebuit dusă cu diverse instrumente, pe care BNR le-a
utilizat din plin, dar cu costuri mari, inevitabile, pentru intermedierea financiară, în
general, şi pentru creditarea în monedă naţională, în special.
Reducerea rezervelor minime obligatorii este un proces care a fost deja declanşat,
va continua în perioada următoare şi va avea ca efect atât reducerea costurilor băncilor
comerciale cât şi evitarea unui mismatch periculos între economisirea majoritară în lei şi
creditul majoritar, încă, în valută.
O altă tendinţă, care este evidentă şi care va continua o bună perioadă de timp, pe
măsura dezvoltării economiei româneşti, a creşterii concurenţei în domeniul bancar, a
apariţiei de noi produse bancare şi a remonetizării în continuare a economiei, pe măsura
scăderii inflaţiei, este creşterea ponderii creditului neguvernamental în PIB.
Dacă la sfârşitul anului 2004, intermedierea bancară a fost de 17,5 la sută (faţă de
9,3 la sută în 2000), în prezent, ea se situează la aproximativ 20 la sută.
Dacă acceptăm că timp de 4-5 ani, România va avea un ritm anual susţinut de
creştere economică (şi avem şanse) de 5,5 la sută, iar ritmul mediu anual de creştere a
creditului neguvernamental va fi de 25 la sută, gradul de intermediere bancară va ajunge
la circa 41 la sută.
Menţionăm că media gradului de intermediere a celor 10 ţări care au aderat la UE
în 2004 a fost de 39 la sută şi, probabil, că vor ajunge în momentul trecerii la euro la un
nivel de intermediere de circa 50 la sută. La acest nivel ar putea ajunge şi România la
momentul adoptării euro.
Tot o chestiune certă o reprezintă îngustarea marjelor de dobândă sub presiunea
accentuării concurenţe în sistemul bancar. Este logic să fie aşa, deoarece pe pieţele
eficiente funcţionale profitul se obţine din volum şi nu din marje. Este evident că nici
România nu poate evita acest proces. Învingători vor fi cei care vor înţelege mai devreme
această logică a pieţelor concurenţiale, care se aplică peste tot în lume.
În categoria evoluţiilor mai puţin certe se înscrie numărul de bănci care vor
funcţiona în România în perioada 2010-2012. Există opinii contradictorii legate de acest
aspect. Pe de o parte, se spune că numărul băncilor se va reduce şi se argumentează în
acest sens că jumătate din băncile existente acum în România, deţin mai puţin de 10 la
sută din active. Este evident că aici trebuie să se întâmple ceva. Ori îşi vor creşte cota de
piaţă, ori vor fuziona, ori vor fi achiziţionate.
Este mai puţin sigur că astfel se va reduce numărul de bănci pentru că, aşa cum s-
a întâmplat anul trecut, pot apărea noi categorii de bănci (bănci specializate pentru
locuinţe, achiziţionări de automobile).
Pe de altă parte, cei care consideră că numărul băncilor nu va scădea, vin cu
argumentul că gradul de bancarizare (număr de locuitori ce revin la o unitate bancară)
este încă mic. Nici acest argument nu este suficient, deoarece numărul de bănci poate să
scadă dar reţeaua lor teritorială (sucursale, agenţii) să se dezvolte puternic.
În privinţa numărului de bănci din România anilor 2012-2014 (când se va adopta
euro), acesta va fi rezultanta unor procese complexe în care, nu în ultimul rând, un rol
important îl vor juca atât concurenţa pe piaţa bancară, cât şi politica marilor actori de pe
piaţă privind dezvoltarea reţelelor lor teritoriale şi a profilului de creditare. În viitor,
calitatea serviciilor oferite de sistemul bancar românesc va fi mai importantă decât
numărul de bănci.
În condiţiile de criză economico-financiară mondială băncile din România la
finele anului 2008, la îndemnul şi sub atenta supraveghere a BNR au limitat evoluţia
pieţei de Retail Banking, aliniind normele interne de creditare cerinţelor actuale.
Banca Naţională a tras semnalul de alarmă de multă vreme, iar măsurile de
frânare a procesului de creditare s-au tot înmulţit. Tendinţa de a consuma mereu mai mult
decât producem poate conduce la falimentarea clienţilor, fie ei persoane fizice, fie
persoane juridice. Consecinţele se vor răsfrânge apoi asupra instituţiilor creditoare, care
se vor vedea în imposibilitatea de recuperare a creanţelor sau, în cel mai bun caz, de
recuperare cu nişte costuri suplimentare mari.
Chiar dacă este acuzată de mulţi de restricţionarea creditării, banca centrală va
aplica, după cum guvernatorul Mugur Isărescu a subliniat de nenumărate ori, măsuri de
politică monetară cât mai adecvate, astfel încât să nu mai asistăm niciodată la falimente
bancare, iar ponderea creditelor neperformante să se menţină la cote rezonabile. Situaţia a
devenit acum şi mai complicată, după ce, "de voie, de nevoie", BNR a acceptat mărirea
deficitului bugetar (fără ca argumentele să-l fi convins pe guvernator).
Aşa cum BNR afirmase în nenumărate rânduri, chiar dacă exemplul american a
probat faptul că principalele oportunităţi de dezvoltare economică sunt creşterea
consumului şi accelerarea vitezei de circulaţie a banilor, nici o mărire prea mare a
expunerii băncilor şi clienţilor nu e de bun augur.
În afara acestei probleme, BNR mai este alarmată şi de procesul de refinanţare
perpetuă a creditelor, de expunerea prea mare a băncilor pe anumiţi clienţi şi de
introducerea în portofoliul instituţiilor de credit a unor clienţi cu bonitate îndoielnică.
Concluzia finală care rezultă ar fi că, împotriva tuturor asigurărilor bancherilor, drumul
de parcurs către Europa e încă lung, iar pericolele care pândesc la colţ nu sunt puţine.
Principalele motive ale supracreditării identificate de Banca Centrală Europeană
sunt îmbunătăţirea încrederii consumatorilor, creşterea economică semnificativă şi
stabilizarea situaţiei macroeconomice (inclusiv reducerea inflaţiei sub 10 procente). Dacă
până nu de mult problema principală o reprezentau creditele în valută, mai nou şi cele în
lei au tras semnalul de alarmă la BNR care s-a văzut obligată să ia două măsuri de
restricţionare a acestui tip de împrumuturi: mărirea rezervelor minime obligatorii în lei şi
creşterea ratei dobânzii de referinţă.
De ce spun europenii că trebuie să ne temem însă de împrumuturile în valută?
Pentru că pieţele financiare au devenit extrem de volatile, cursurile fluctuează în marje
destul de mari, iar dobânzile externe sunt în creştere după minimele din ultimii ani.
Astfel, o parte importantă a populaţiei, care a decis să ia credite în valută, se confruntă cu
un risc valutar semnificativ, ceea ce ar putea crea probleme până la urmă şi băncilor,
după cum susţin specialiştii BCE. "Tranzacţiile în valută pot avea efecte negative asupra
stabilităţii financiare, întrucât entităţile economice vor fi nevoite să se confrunte cu
riscuri valutare. Acest lucru va creşte gradul de vulnerabilitate în cazul unei crize
financiare", se arată în raportul BCE.
Conform statisticilor băncii centrale, în România, anul trecut, 54% din creditele
acordate persoanelor fizice şi juridice au fost în valută, în timp ce în Bulgaria ponderea a
fost de 47%, în Turcia de 16%, iar în Croaţia de 10%.
 Diferenţele de curs valutar pot avea un rol important în exacerbarea crizelor
financiare şi pot determina creşterea semnificativă a costurilor necesare pentru rezolvarea
lor, cea mai mare parte a acestor costuri fiind suportată de contribuabili, susţin specialiştii
BCE.
Deprecierea semnificativă a monedei naţionale ar putea determina o serie de
falimente în sectorul bancar şi deteriorarea bilanţurilor instituţiilor de credit, ceea ce ar
acutiza criza.
Structura activelor bilanţiere ale băncilor româneşti diferă de cea a instituţiilor de
credit din zona euro. În România, băncile se bazează în principal pe depozite atrase de la
rezidenţi şi pe împrumuturile din străinătate pentru a obţine resurse, în timp ce băncile
europene au la dispoziţie o gamă variată de posibilităţi de creditare, precum pieţele
interbancare şi de titluri, foarte dezvoltate. Sectorul bancar românesc a fost caracterizat
printr-un grad ridicat de profitabilitate, generată în principal de veniturile obţinute din
dobânzi şi mai ales datorită avansului rapid al creditelor.
Pe viitor, sectorul bancar din România se va confrunta cu o tendinţă mai
accentuată de reducere a profiturilor operaţionale, intensificarea concurenţei, diminuarea
depozitelor atrase de la rezidenţi şi încetinirea ritmului de scădere a costurilor interne.
Potrivit oficialilor, Banca Naţională a României a identificat o serie de deficienţe
în ceea ce priveşte managementul riscurilor la bănci, precum aplicarea defectuoasă a
metodologiei de clasificare a creditelor, extinderea repetată a liniilor de credit şi
reeşalonarea datoriilor, gradul ridicat de expunere faţă de un număr relativ redus de
clienţi sau acordarea de împrumuturi preferenţiale.
Totodată, BCE mai remarcă şi că majorarea ponderii băncilor cu capital străin ar
putea contribui la creşterea elasticităţii sistemului bancar, întrucât poate conduce la
îmbunătăţirea calităţii creditelor şi poate contribui la aportul de cunostinţe în ceea ce
priveşte administrarea riscurilor şi a creditelor.

2.1.5. Conţinutul şi funcţiile creditului

Apariţia creditului este strâns legată de dezvoltarea producţiei şi circulaţiei

mărfurilor; evoluţia acestor fenomene a impus includerea schimbului – şi, odată cu el, şi a
creditului – în cadrul relaţiilor monetare. Creditul reprezintă operaţiunea prin care o
valoare de întrebuinţare actuală este cedată (transmisă) de către un creditor
(împrumutător sau investitor) unui debitor (împrumutat) care se angajează să o returneze
sub forma unor valori de primit în viitor, în condiţiile stabilite în acordul de credit.
Termenul ,, credit,, îşi are originea în participiul trecut al verbului latinesc
,,credere,, = a crede, mai exact ,, creditum,, = încredere în promisiunea de rambursare a
celui ce oferă bunuri, lucrări, servicii sau alte valori în cel care se îndatorează. Limba
română a consemnat acest cuvânt ca neologism , el pătrunzând în vocabularul nostru abia
în secolul al XVIII-lea prin preluarea din limba franceză a substantivului ,,credit,, =
încredere fermă (confiance) din punct de vedere financiar.
Relaţiile de credit au existat şi în economiile premonetare, însă aşa cum schimbul
devine din ce în ce mai dependent de haina monetară (prin însăşi scindarea sa în cele
două acte – vânzarea şi cumpărarea ) aşa şi creditul este tot mai greu de închipuit în lipsa
banilor. Apărut din necesitatea stingerii obligaţiilor dintre diferiţi agenţi economici,
proces căruia moneda lichidă nu-i putea face faţă, creditul constituie una din condiţiile
desfăşurării oricărui proces economic. Depăşind sfera proceselor economice interne,
creditul a fost extins treptat şi în relaţiile cu partenerii externi, fie ei simpli agenţi
economici sau chiar state. Astfel, creditul este văzut ca o pârghie economică
indispensabilă, este ca o forţă activă ce s-a concretizat în întreţinerea de relaţii între
furnizori şi cumpărători, în contribuţia la formarea de unităţi productive sau în
fructificarea acumulărilor băneşti.
Înainte de definirea creditului şi a funcţiilor sale, se impune realizarea unei
distincţii între finanţe, bani şi credit. Astfel, trebuie subliniat că, numai în cadrul rotaţiei
de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale şi monetare , creditul se poate
transforma fie în bani, fie în finanţe; în timp ce finanţele presupun capitaluri deja formate
care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice în urma cărora
apar capitaluri temporar disponibile. În acest sens, creditul poate fi considerat o formă
specială de mişcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferarea
temporară de monedă cu titlu de împrumut . Intr-o formă extinsă creditul mai poate fi
identificat cu circulaţia capitalului de împrumut. Numeroasele interpretări reducţioniste
au furnizat o serie de accepţiuni de genul : creditul = bani şi finanţe; creditul = împrumut
; creditul = pârghie; creditul = capital: etc. Una din definiţiile demne de reţinut indică
operaţiunea de creditare ca cedarea unei sume de bani efectuată la un moment dat din
partea unui subiect economic, în folosinţa altui subiect economic, cu obligaţia pentru
acesta din urmă de a restitui mai târziu , la un termen fixat, suma primită plus o sumă de
bani care se cheamă interes sau dobândă (Victor Slănescu) .
Elementele comune care se găsesc însă în toate definiţiile date creditului sunt
următoarele:
- existenţa unor disponibilităţi la unii agenţi economici şi acceptarea de a fi
cedate (împrumutate) altor agenţi (debitori);
- pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul
(împrumutant) şi instituirea altor drepturi pentru cel împrumutat;
- obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit
scadenţă, însoţit în mod obligatoriu de dobândă.
Creditul bancar cuprinde o sferă largă de raporturi angajând modalităţi diferite pe
termen scurt şi pe termen lung şi mijlociu privind operaţiile bazate pe înscrisuri sau fără ,
garantate sau negarantate în fiecare caz în parte sau în cadrul unui acord general.
Raporturile de credit ale întreprinderilor cu băncile sunt de regulă reciproce. Pe
de o parte întreprinderile având conturi deschise la bănci, formează depozite care pot fi
folosite de către acestea, ca resurse. Pe de altă parte băncile acordă credite
întreprinderilor pentru nevoile lor de producţie curente sau de recuperare ulterioară,
pentru investiţii.
Creditul bancar realizează 3 funcţii :
- redistribuirea fondurilor disponibile;
- emisiunea monetară;
- reflectarea şi stimulare a eficienţei activităţilor agenţilor economici.
Funcţia de redistribuire - Prin intermediul băncilor se mobilizează disponibilităţi
băneşti temporare existente la anumite categorii de agenţi economici, populaţie, urmând a
fi utilizate drept credite pe termen scurt pentru acoperirea unor nevoi temporare la alţi
agenţi economici. Funcţia redistributivă a creditului nu poate pune în evidenţă dinamica
masei monetare în circulaţie , întrucât în ea se regăseşte şi se reflectă doar înlocuirea
monedei pasive cu moneda activă, cantitatea rămânând aceeaşi, aşa cum schimbând
poziţia clepsidrei, cantitatea de nisip cuprinsă în ea rămâne neschimbată.
Funcţia de emisiune – Indiciul funcţiei de emisiune este crearea de noi mijloace
de plată în economie, a unei mase monetare suplimentare. Emisiunea monetară nu poate
fi arbitrară ci ea trebuie corelată cu realităţile economiei. Atât supracreditarea cât şi sub-
creditarea au efecte perturbatoare pentru economie. Supracreditarea conduce la onorarea
unei cereri monetare neacoperite prin mărfuri şi servicii, cerere ce exercită presiune
asupra preţurilor. Subcreditarea expresiei a insuficienţei aprovizionării cu bani a
economiei frânează activitatea economică, creează dificultăţi în finanţarea curentă a
activităţii de producţie şi conduce la proliferarea plăţilor restante.
Funcţia de reflectare şi stimulare a eficienţei activităţii agenţilor economici. -
Eficienţa economică cu care lucrează întreprinderile se reflectă sensibil în situaţia lor
financiară, iar aceasta din urmă în volumul fondurilor utilizate pentru un nivel dat de
activitate şi în gradul de asigurare a capacităţii de plată. Se poate considera că acţionează
o lege obiectivă a raportului invers între eficienţa în activitatea economică şi necesarul de
fonduri. Ca urmare, cu cât eficienţa economică a unei activităţi date este mai ridicată cu
atât necesarul de fonduri este mai redus. Creditul nu este doar un seismograf al eficienţei
economice ci şi un instrument de influenţare în direcţia stimulării activităţii calitativ
superioare.
 Cap. 3. Evoluţia sistemului bancar privind creditarea
companiilor nefinanciare şi a populaţiei din România
În ultimii ani BNR a încercat să obţină informaţii calitative despre procesul de
creditare pentru a monitorizarea mai bună a riscurilor şi înţelegerea procesului de
creditare din România. Informaţiile dorite se referă la evoluţia: stadardelor de creditare
(normele interne de creditare sau criteriile ce ghidează politica de creditare a instituţiilor
de credit), termenilor şi condiţiilor de creditare (obligaţiilor specifice agreate de creditor
şi debitor în contractul de credit încheiat, cum ar fi de exemplu rata dobânzii, colateralul,
scadenţa), riscurilor asociate creditării, cererii şi ofertei de creditare, precum şi preţului
mediu pe metru pătrat al unei locuinţe.

3.1. Creditarea companiilor nefinanciare

La nivel agregat, standardele de creditare au rămas relativ constante. Astfel,
instituţiile de credit se aşteptau la sfârşitul anului 2007 ca standardele de creditare să se
relaxeze într-o oarecare măsură în primul trimestru al anului 2008. Comparativ, în zona
euro, băncile au înăsprit standardele de creditare la nivel agregat, într-o mai mare măsură
decât previzionaseră la sfârşitul anului 2007.
Factorii care au contribuit la înăsprirea standardelor de creditare pentru
companiile nefinanciare în primul trimestru al anului 2008 au fost:
- deciziile de politică monetară sau prudenţială a BNR;
- aşteptările privind situaţia economică generală, în sensul deteriorării acesteia,
previziune realizată;
- factori specifici companiilor.
Factorii care au condus la înăsprirea condiţiilor de creditare sunt, într-o mare
măsură, comuni celor aferenţi băncilor din zona euro.
3.1.1. Termenii creditării companiilor nefinanciare
Termenii contractelor de creditare s-au înăsprit în primul trimestru al anului 2008
faţă de sfârşitul anului 2007 :
- spread-ul ratei medii de dobândă a creditului faţă de ROBOR 1M a crescut;
- prima solicitată pentru creditele mai riscante s-a mărit;
- plafonul maxim pentru valoarea creditului s-a redus;
- clauzele contractuale au devenit mai restrictive;
- scadenţa maximă de acordare a creditelor a fost diminuată;
- costurile creditării au crescut.

Grafic 3.1. Modificări ale standardelor de creditare

 3.1.2. Dinamica cererii de credite către companiile nefinanciare
Dinamica cererii de credite noi s-a temperat in 2008 comparativ cu 2007.
Diminuarea dinamicii cererii de credite poate fi asociată într-o anumită măsură cu
întărirea standardelor de creditare.
Evoluţia este în concordanţă cu cea de la nivel european, unde însă cererea din
partea companiilor a înregistrat un sold conjunctural negativ, datorită temerilor de
încetinire a creşterii economice şi tendinţei de a sta în aşteptare până ce efectele
turbulenţelor financiare mai dispar.

Grafic 3.2. Dinamica cererii de credite

3.1.3. Evoluţii ale riscului de credit asociat creditării companiilor nefinanciare

Riscul de credit al companiilor pe sectoare de activitate s-a menţinut relativ
constant în 2008 comparativ cu 2007, cu unele excepţii:
- sectorul agricol este perceput ca fiind considerabil mai riscant;
- tranzacţiile imobiliare, intermedierea financiară şi construcţiile sunt într-o
oarecare măsură mai riscante;
- comerţul şi turismul sunt într-o oarecare măsură mai puţin riscante.
Riscul de credit evaluat după dimensiunea companiilor este considerabil în
creştere, datorită percepţiei asupra IMM-urilor. Corporaţiile sunt privite ca având risc de
credit în scădere faţă de 2007.
Aceste evoluţii sunt contrare celor înregistrate la nivel european, băncile din zona
euro percepând companiile mari ca având o evoluţie negativă din perspectiva riscului de
credit.

3.2. Standarde de creditare a populaţiei

Standardele de creditare s-au relaxat in primul trimestru al anului 2008, în special

în cazul creditelor pentru achiziţia de locuinţe şi terenuri. Factorii determinanţi au fost
creşterea concurenţei bancare şi aşteptările privind evoluţia economiei. Spre deosebire de
România, în zona euro, standardele de creditare a populaţiei şi-au continuat trendul de
înăsprire şi în 2008, efectele propagându-se şi la noi în ţară spre sfârşitul anului 2008 şi
începutul acestui an.
 Grafic 3.3. Modificarea standardelor de creditare a populaţiei

3.2.1. Evoluţia cererii de credite ipotecare şi preţurile locuinţelor

Cererea a crescut în 2008, dar nu în aceeaşi măsura ca în 2007. Cererea va fi în
continuare pozitivă, dar cu tendinţe temperate. În zona euro, evoluţia cererii ipotecare
nete în 2008 diferă fundamental faţă de cazul României, dinamica acesteia fiind
semnificativ negativă, efect propragat şi în România la sfârşitul anului 2008.
În trimestrul doi al anului 2008 preţurile locuinţelor au crescut, urmând ca să nu
mai fie exuberante în această perioadă.
3.2.2. Aspecte specifice creditului de consum
Ca şi în cazul creditelor ipotecare, termenii creditului de consum asociaţi
costurilor s-au înăsprit în primul trimestru al anului 2008, în special prin creşterea altor
cheltuieli decât dobânzile, iar la sfârşitul anului 2008 prin creşterea dobânzilor.
Cererea netă de credite de consum a crescut în 2008, comparativ cu reducerea
înregistrată în 2007. Cererea netă de credite de consum a fost superioară celei înregistrate
de creditul ipotecar. Aşteptările în ceea ce priveşte dinamica cererii de credit de consum
la sfârşitul lui 2008 a rămas pozitivă, dar mai puţin optimiste faţă de cele asociate
creditului ipotecar.
Banca Centrală a fost în permanenţă preocupată de realizarea unui sistem bancar
sigur, modern şi competitiv şi a monitorizat sistematic piaţa internă a produselor şi
serviciilor bancare pentru a fi în tendinţele sectorului bancar european.
În condiţiile în care piaţa creditelor corporative pe termen scurt este saturată
strategiile de expansiune a băncilor vizează următoarele produse:
- creditele pentru investiţii;
- creditele ipotecare;
- creditele pentru agricultură;
- creditele pentru Administraţia Publică Locală (APL);
- creditele pentru Întreprinderile Mici şi Mijlocii(IMM);
- instrumentele financiare derivate.
Produsele de mai sus sunt într-un stadiu incipient de dezvoltare, iar factorii care
frânează dezvoltarea acestora sunt următorii:
Condiţii macroeconomice
 Instabilitatea mediului macroeconomic constituie un impediment pentru buna
desfăşurare a activităţii agenţilor economici, dar şi a băncilor, prin faptul că în condiiţii
mult prea puţin predictibile, planurile de afaceri ce stau la baza creditării au un grad mai
scăzut de credibilitate din punctul de vedere al finanţatorului.
Cadrul legal inadecvat şi insuficient dezvoltat
Existenţa unui cadru legal inconsecvent şi incomplet, precum şi a unor proceduri
judiciare şi extrajudiciare pentru recuperarea creanţelor pe calea executării silite,
costisitoare şi de lungă durată, are un impact negativ asupra activităţii de creditare.
Comportamentul participanţilor la piaţă
Parteneriatul bancă-client are de suferit, din cauza:
- lipsei de transparenţă a situaţiei reale a patrimoniului aenţilor economici;
- nepromovării principiilor de conducere corporativă;
- slabei utilizări a instrumentelor specifice managementului riscurilor.
Nivelul redus de instruire economică şi, în special bancară, al consumatorilor
efectivi şi potenţiali de produse/servicii bancare, precum şi pregătirea profesională încă
deficitară, ca medie pe sistem bancar, a personalului instituţiilor de credit împiedică
realizarea unei comunicări eficiente între cele două părţi.
În ceea ce priveşte eficienţa activităţii, sunt necesare eforturi suplimentare din
partea instituţiilor de credit pentru a fi în măsură să facă faţă nivelului de competivitate
din Uniunea Europeană. În ceea ce priveşte productivitatea activităţii bancare (active
bancare/angajaţi în sectorul bancar) aceasta este în România, de trei ori mai mică decât în
Polonia şi de şase ori mai mică decât în Cehia.
Pornind de la cauze au fost identificare următoarele măsuri posibile pentru
stimularea activităţii bancare în concordanţă cu cele ale sistemului bancar european:
1. Măsuri cu caracter general
- Eficientizarea întreprinderilor cu pierderi şi accelerarea privatizării pentru a
creşte ponderea sănătoasă a economiei;
- Modificarea cadrului legislativ în vederea protejării într-o mai mare măsură a
drepturilor creditorilor;
- Instituirea unor măsuri mai aspre de sancţionare a fraudelor bancare;
- Intensificarea concurenţei în sectorul bancar;
- Consolidarea pieţelor financiare prin asigurarea accesului direct al băncilor pe
piaţa de capital;
- Creşterea gradului de pregătire economică a solicitantului de credite;
- Creşterea rolului Centralei Riscurilor Bancare şi al Centralei Incidenţelor de
Plăţi în procesul analizei solicitărilor de credit, prin îmbunătăţirea informaţiilor furnizate
şi creşterea gradului de utilizare a acestora de către bănci.
2. Măsuri specifice pe tipuri de credite
Credite pentru investiţii
- Creşterea stabilităţii cadrului legal şi instituţional şi evitarea inconsecvemţei
legislative în ceea ce priveşte regimul investiţiilor străine;
- Diminuarea fiscalităţii exagerate;
- Simplificarea procedurilor administrative impuse la înfiinţarea unei noi
afaceri.

Credite ipotecare
 - Acordarea de facilităţi fiscale beneficiarilor de credite ipotecare în domeniul
impozitului pe venitul global, respectiv deductibilitatea fiscală a ratei şi a dobânzii
achitate pentru rambursarea creditului ipotecar, într-o primă fază până la un anumit
procent sau până la un nivel absolute din cuantumul plăţii lunare. De astfel de facilităţi ar
trebui să beneficieze într-o măsură mai mare tinerii căsătoriţi sau solicitanţii de credit
care se află la prima achiziţiobare a unei proprietăţi;
- Asigurarea cadrului legal necesar creării pieţei obligaţiunilor ipotecare;
- Crearea premiselor necesare asigurării lichidităţii pieţei creanţelor ipotecare
prin adoptarea legislaţiei care să permită titlurizarea acestora şi prin înfiinţarea unui find
ipotecar, care să achiziţioneze creanţele ipotecare şi privilegiate deţinute de bănci şi să
emită titluri de valoare în baza acestora;
- Constituirea unor baze de date electronice pentru înregistrarea şi evidenţa
garanţiilor imobiliare;
- Înfiinţarea unui fond de garantare a creditului ipotecar, care să participle la
împărţirea riscului de nerambursare a creditului de către client.
Credite agricole
- Accelerarea finalizării reformelor structurale pentru întărirea proprietăţii
private prin eliberarea tuturor titlurilor de proprietate asupra terenurilor agricole,
retrocedarea către proprietarii de drept a terenurilor agricole şi forestiere şi privatizarea
întreprinderilor agricole cu capital majoritar de stat;
- Stimularea competiţiei în industria agenţilor economici de depozitare, sector
dominat încă de stat, astfel încât calitatea serviciilor oferite şi preţurile practicate să
stimuleze producătorii agricoli să apeleze la serviciile acestora;
- Acordarea de sprijin guvernamental pentru stimularea implicării băncilor
private în finanţarea sectorului rural.
Credite pentru APL
- Renunţarea la practica modificării procentului de alocare a veniturilor
bugetului de stat către APL în vederea asigurării condiţiilor pentru realizarea unor
fundamentări credibile (analize de fluxuri de numerar predictibile) ale solicitărilor de
finanţare adresate de APL băncilor;
- Creşterea gradului de autonomie financiară a APL (identificarea bazei de
impozitarea nedeclarate, descentralizarea impozitului pe venit de la bugetul de stat la
bugetele locale, identificarea altor impozite şi taxe ce se pot descentraliza de la bugetul
de stat la bugetele locale);
- Înlocuirea sistemului actual de raportări financiare ale APL cu unul care să
faciliteze realizarea de către bănci a unei analize de credit;
- Crearea unui cadru legal care să reglementeze modul de soluţionare a
cazurilor a cazurilor de insolvabilitate a APL.
Credite pentru IMM
- Creşterea gradului de atractivitate pentru bănci a garanţiilor oferite de Fondul
Naţional pentru Garantarea Creditelor pentru Întreprinderi Mici şi Mijlocii, respective
extinderea garanţiilor şi asupra dobânzilor, existenţa unei garanţii explicite din partea
statului şi modificarea procedurii actuale de valorificare a acestor garanţii;
- Renunţarea la derularea fondurilor externe destinate finanţării IMM prin
Agenţiile de Dezvoltare Regională în favoarea băncilor comerciale. Asigurarea într-o mai
mare măsură a accesului la finanţare a IMM nou înfiinţate; în acest sens, alternative la
finanţarea din sursele proprii ale băncilor ar putea-o constitui granturile.
Instrument financiare derivate
- Urgentarea adoptării de către agenţii economici a standardelor internaţionale
de contabilitate şi a principiilor de guvernanţă corporativă, care să permită atât
identificarea şi evaluarea corespunzătoare a riscurilor valutare şi de dobândă, precum şi a
altor riscuri specifice evoluţiilor pieţei, cât şi găsirea de soluţii pentru acoperirea acestora,
inclusive prin operaţiuni de hedging cu instrumente financiare derivate;
- Alocarea de resurse (bugetare şi extrabugetare) pentru educarea permanentă a
consumatorilor de produse financiare; în acest sens ar fi utilă demararea, în colaborare cu
Asociaţia Română a Băncilor şi asociaţiile profesionale ale agenţilor economici puternic
expuşi la riscuri financiare, a unor programe de training/informare pe scară largă în
domeniul instrumentelor financiare derivate;
- Amendarea cadrului de reglementare bancar în sensul implementării cerinţelor
referitoare la evaluarea şi monitorizarea riscului de piaţă.
 CONCLUZII

Chiar dacă ritmul actual de creştere a economiei româneşti este relativ lent, gradul
de cultură economică este foarte scăzut, iar înclinaţia către risc şi investire nu este foarte
evidentă, aderarea la Uniunea Europeană impune creşterea competivităţii sistemului
bancar şi a economiei în ansamblu.
Pentru a-şi menţine un nivel ridicat de profitabilitate şi pentru a face faţă
concurenţei, în 2009, băncile vor trebui să fie pregătite să-şi asume şi să gestioneze în
mod eficient riscuri mai mari, atât în nume şi cont propriu, cât şi în numele clienţilor lor,
în condiţiile în care indicatorul de solvabilitate va înregistra o depreciere artifială,
datorată trecerii la metodologia de calcul stabilită de New Basel Capital Accord.
În plus, liberalizările de pe piaţa monetară, inclusiv înlăturarea restricţiilor legate
de constituirea de depozite în lei de către nerezidenţi se vor reflecta într-o dinamică
ascendentă a operaţiunilor speculative şi deci în sporirea riscurilor, ceea ce va conduce la
creşterea rolului instrumentelor financiare derivate în economie.
În acest context, considerăm că până la momentul realizării respectivelor
liberalizări este necesară consolidarea creşterii macroeconomice înregistrate în ultima
perioadă pentru a se asigura sustenabilitatea acestui proces.
 Bibliografie

1. Burciu, A., Sandu, P., Sandu, Gh. Activitatea bancară

internaţională, Editura Economică, Bucureşti, 1999
2. Profiroiu M., Popescu. Politici europene, Editura Econimică,
Bucureşti, 2003
3. Bernea, Paul. Modernizarea sistemului bancar, Editura Expert,
Bucureşti, 2004
4. Banca Centrală Europeană (www.ecb.int)
5. Uniunea Europeană (www.eu.int)
6. Banca Naţională a României (www.bnr.ro)