Lupta Romaniei pentru o politica externa autonoma, Robert R KING

The World Today, august 1979(pp340-348)

“Există o presiune continuă sovietică pentru a limita şansa unei actiuni autonome şi o
încercare continuă a Romîniei de a o extinde”

România işi revendică unicitatea în ceea ce priveşte politica externă. De-a lungul a mai
bine de două decenii, liderii români au urmărit cu precauţie propriile interese in relaţiile
internaţionale şi treptat au extins autonomia faţă de Uniunea Sovietică şi acest lucru a fost
realizat în ciuda faptului ca România a rămas membră a Pactului de la Varşovia şi a
Consiliului pentru Asistenţă Economică Mutuală (CAER). Bucureştiul a reuşit cu pruenţă
să evite o intervenţie militară sovietică, în timp ce a urmărit politici care erau diferite din
multe puncte de vedere de cele de la Moscova. Românii au dezvoltat contacte
internaţionale şi au menţinut relaţii bune cu ţări care aveau o varietate de sisteme politice
şi economice interne şi politici externe diferite.
Îngaduinţa aratată de URSS abaterii politicii externe a României a fost mai puţin o
funcţie a edificării propriului interes a unei părţi a leadershipului Partidului Comunist al
Uniunii Sovietice (PCUS) si mai mult o consecintă a sensibilităţii percepţiei liderilor
români a limitelor idulgenţei sovietice. În contrast situaţia Iugoslaviei conduse de către
Dubcek in 1968, monopolul puterii Partidului Comunist(PC) din România nu a fost
ameninţat. Mai mult chiar, România nu a pus sub semnul interbării intersele
fundamentale ale securităţii sovietice prin politicile sale externe. Deşi au cerut dizolvarea
blocurilor militare şi au limitat participarea la exerciţiile militare combinate ale Pactului
Varşovia, liderii români au continuat să îşi afirme intenţiile de a îşi indeplini obligaţiile
asumate faţă de aliaţi prin Pact. România a ales sa urmeze o politică exeternă proprie în
domenii care priveau mai puţin interesele URSS.
Limitele nu au fost definite în mod clar, din această cauză a existat preiunea sovietică
continuă de a limita o politică autonomă şi o încercare a Românie de a o extinde.
Schimbarea constelaţiei forţelor inernaţionale joacă un rol important in ceea ce ruşii au
permis şi românii au obţinut. Cursul autonomiei românesti nu a urmat un model de
expansiune constantă, dar a fluctuat pe măsură ce presiunea sovietică pentru conformism
s –a intesificat sau a scăzut şi îndrăzneala României a alternat cu precauţia. Totuşi această
autonomie a fost institutionalizată într-un anumit grad deoarece a continuat pe parcursul a
aproximativ 20 de ani, nefiind nici o dovadă a acceptului sovietic faţă de această situaţie
ca o condiţie permanentă. Relaţia sovieto-română a semănat mai degrabă cu oscilaţia
unui pendul, cu balansări bruşte în direcţia autonomiei României urmate de eforturile
sovietice de a strânge frâiele.
Relaţiile trecute romano-sovietice
Diferenţele româno-sovietice au început la finele anilor 50 si la începutul anilor 60 asupra
aspectelor economice, dar autonomia română a fost încurajată de disputele dintre
partidele chinez şi sovietic şi de un Vest mai activ, în special SUA, care a depus eforturi
in a construi legaturi cu Europa de Est. Punctul culminant al acestei prime faze de
accelerarea a autonomiei este plasat in 1967-8, cand, în pofida URSS, România a stabilit
relaţii diplomatice cu Germania ed Vest, a refuzat să rupă legaturile cu Israel dupa
conflictul arabo-israelian din iunie 1967 şi a dezaprobat in mod public URSS la o
Conferinţă mondială a comuniştilor. Ruşii au strâns frâiele odată cu cu intervenţia din
Cehoslovacia din august 1968. Deşi conducătorul PCR, Nicolae Ceauşescu, a condamnat
iniţial acea acţiune în cei mai duri termeni, dezaprobarea a fost moderată după o
avertizare aspră din partea URSS. În următorii 2 ani România a participat la Conferinta
PC de la Moscova, a acceptat anumite cereri de modificări structurale aduse pactului
Varsovia venite din partea sovieticilor şi a reînnoit tratatul de prietenie şi alianţa cu
URSS. În timp ce România a dobândit o poziţie unică in cadrul Pactului Varşovia, fapt
care era recunoscut în mod implicit prin noul tratat semnat de cele două ţări, a anumită
înasprire a autorităţii sovietice a fost evidentă.
Acest trend a fost inversat în iunie 1971 când ceauşescu a vizitat Pekinul, însă încercările
de a apropia legăturile româno chineze au fost zădărnicite de o campanie condusă de
sovietici împotriva Bucureştiului. În conecinţă românii au căutat sa-şi întarească baza
politicii externe prin cultivarea cât mai multor puncte de suport posibile. În ceea ce
priveşte URSS, România a urmărit relaţii normale, păstrând contradicţiile doar pentru
chestiunile esenţiale şi evitând, pe cât posibil încordarea care a marca relaţiile celor două
intre 1967-8 şi 1971. România a încercat să aibă relaţii bune cu ceilalti aliaţi ai Pactului
varşovia, iar relaţiile cu Bulgaria au fost în mod particular calme în ciuda adeziunii Sofiei
la linia slavă sovietică. Iugoslavia a fost un aliat politic apropiat, dar si relaţii cu alte state
comuniste (China, Korea de Nord, Vietnam) şi partide independente de Moscova, in
special cele din Italia, Spania , Japonia si uneori Franta, au fost cultivatre de PCR.
Legaturile cu SUA si Europa vestică au fost stabilizate când Războiul Rece încă domina
relaţiile E-V, dar pe masură ce relaxarea a evouat din anii 70, România şi a pierdut
statutul unic în îmbunătătţirea relatiilor dintre statele pactului Varşovia si cele ale NATO.
România a continuat să menţină legaturi speciale cu Vestul, deşi acestea erau mai putin
importante decât inainte. În anii 70 a cultivat relaţii cu o serie de state în curs de
dezvoltare şi această aordare s-a lărgit devenind o politică de recunoaştere a României
cu/în Lumea a Treia. României i s-a acordat statutul de membră a Grupului 77 al ONU in
1976 şi Mişcarea Nonaliniatilor I a acordat statut de invitată la summitul şi conferinţele
miniştrilor (apartenenţa la Pactul Varsovia excludea statutul de membru plin sau chiar de
observator).
Revitalizând legatura cu China
Acest model al politicii externe româneşti-confruntare urmată de ormalizare în scopul de
a lărgi sau menţine eutonomia vis a vis de URSS- a fost din nou confirmată în 1978.
Schimbările de pe scena internaţională au dat Bucureştiului oportunitatea de a atinge noi
si mai largi limite ale autonomiei. Profitând de afirmarea conducerii post maoiste pe plan
internaţional, românia afacut o serie de paşi care au adus-o mai aproape de China. În
acest scop Ceauşescu a vizitat Pekinul in mai 1978, iar premierul chinez şi liderul
paridului comunist, Hua Kuo-Feng, a venit pentru 5 zile in Bucureşti. Ceea ce s-a
întamplat ulterior nu a constituit ceva radical, dar cele două vizite în sine au avut o
semnificaţie aparte.
Chinezii, înaintea venirii lui Ceauşescu la Pekin şi pe parcursul vizitei sale, au lăudat
modul în care România şi-a aparaa independenţa natională şi suveranitatea. Hua s-a
referit la cele două ţări ca la “camarazi de arme” în apararea independenţei lor şi a afirmat
faptul că sunt legate printr-un destin comun în ciuda distanţei dintre ele. (aceasta a fos
văzută ca o parţială modificare a afirmaţiei lui Chou En-Lai în timpul perioadei de
preiune sovietică asupra Romaniei in august 1971: “distant waters cannot quench fire”,
care era interpretată în cheia unei avertizări din partea Chinei că nu ar fi putu reprezenta
un ajutor important pentru statele balcanice în faţa presiunii sovietice.) În timpul
perioadei vizitei lui Ceauşeşcu a fost semnată o înţelegere în vederea deschiderii de
consulate pe teritoriul fiecareia , un pas care ar fi putut întări prezenţa chineză în Balcani.
Ruşii au fost nemulţumiţi de vizita lui Ceauşescu la Pekin, dar nu s-au manifestat la fel
vizibil ca in 1971.vizita lui Hua în Bucureşti şi Belgrad trei luni mai târziu a fost
percepută ca o chestiune mult mai serioasă. Cu o săptamână înaintea vizitei lui Hua
China şi Japonia au smnat un tratat de pace şi prietenie, acţiune criticată de Kremlin ca
fiind îndreptată împotriva URSS. Vizita lui Hua a crescut spectrul influenţei Chinei în
pragul uşii vestice a Moscovei. Acestă teama a fost accentuată în ajunul venirii lui Hua
prin publicarea unei scrisori deschise din partea conducerii Albaniei, adresate Chinei,
prin care se repeta sugestia facută de China in trecut de a se crea o axă militară Belgrad-
Bucureşti-Tirana în scopul contrabalansării expansionismului sovietic din Balcani.
Îngrijorările Moscovei au fost reflectate în vara anului 1978 la întâlnirea din Crimeea
dintre liderii Europei de Est şi preşedintele URSS/secretarul general PCUS Leonid
Brejnev. Ceauşescu a fost prezent doar o zi, cu o saptamană înanite de venirea liderului
chinez in Bucureşti. Era clar că centrul atenţiei a fost China, in condiţiile în care toate
comunicatele acest subiect era prezent, politica externă a pekinului a fost criticată, s-a
cerut o întărire a coeziunii în cadrul Pactului de la Varşovia.
Vizita lui Hua a fost suficient de provoctoare la adresa Moscovei astfel încât românii au
ales sa nu riposteze şi sa minimalizeze retorica instigatoare pe parcursul vizitei oficialilor
chinezi, care au observat această situaţie deilcată, fiind respectuoşi faţă de gazdele lor.
Discursurile lui Ceauşescu au conţinut afirmaţii pro forma referitoare la apărarea
suveranităţii si independenţei, dar nimic nu a depăşit rutina frazeologică. Deşi în cateva
împrejurari Hua a folosit termneul “hegemonism” (principalul cuvânt anti-URSS utilizat
de China ), s-a observat o abţinere de la criticarea URSS. Rusia si aliaţii ei loiali din
pPactul Varşovia au reacţionat printr-o campanie de presă în care China era acuzată că
încerca să intervină între România şi partenerii ei din Pact şi că urmăreşte să submineze
coeziunea politică si ideologică a “comunităţii socialiste”.
Confruntarea de la summitul Pactului Varşovia
Anxietatea sovietică vis a vis de politicile chineze a reprezentat factorul cheie în
eforturile de consolida coeziunea Pactului Varşovia şi de a uni Blocul Estic împotriva
Pekinului. Brejnev a vizitat Bulgaria in ianuarie 1979, în mare parte pt reafirmarea
intereselor sovietice în Balcani cu cateva luni înainte de venirea lui Hua. În noiembrie
1978 summitul Pactului Varsovia ţinut la Moscova a fost unul dintre eforturile importante
întreprinse in acest scop. Summitul a fost precedat de o vizită la Bucureşti a ministrului
de externe sovietic, Andrei Gromîko şi a secretarului Comitetului Central al PCUS, Boris
Ponomarev, care, aparent, a venit pentru a asigura susţinerea României pentru măsuri ce
urmau a fi introduse la întâlnire. La summit URSS a făcut o serie de propuneri care aveau
ca scop consolidarea Pactului prin includerea unor măsuri care să îmbunătăţească
centralizarea comenzii militare în cadrul aliantei, a unui angajament pentru creşterea
cheltuielilor, se urmăreşte coordonarea suportului pt Vietnam împotriva Chinei şi
împiedicarea încheierii unei păci între Israel şi Egipt. România a refuzat să accepte
oricare din cererile sovieticilor şi la sfârşitul intâlnirii s-a facut o declaraţie publică asupra
situaţiei din Orientul Mijlociu, criticând atât Egiptul cât şi Israelul, fără ca această
concluzie a summitului să fie semnată si ed România.
După summit Românii au adus in public discuţia despre neînţelegerile care au apărut in
Moscova. Ceauşescu a respins creşterea cheltuielilor militare ca formă ed intensificare a
cursei înarmaărilor şi a denunţaţ propunerile care ar fi luat dreptul oficialilor români de a
decide în ceea ce priveşte forţa armată a ţării şi utilizarea acesteia. A reafirmat
deasemenea intenţia de a consolida relaţiile cu toate “statele socialiste”(experesie folosită
de China pt a defini aliaţii loiali ai URSS) şi a reiterat ideea că Pactul ed la Varşovia este
o alianţa defensivă europeană, ceea ce implica faptul ca Rusia urmărea să extindă aria de
interes pt a include şi China în Europa. Pentru a-şi întări poziţia, a iniţia o campanie
masivă de susţinere care includea aprobarea Comitetului central al PCR şi a altor partide
şi grupări civice faţă de atitudinea manifestată la Moscova.
Aducerea în public a acestor chestiuni confidenţiale a provocat indirect, dar sigur atacuri
asupra poziţionării României din partea altor lideri est europeni şi a mass media pe care
aceştia o controlau. Cel mai puternic critic, indirect, a fost chiar Brejnev. Pe timpul
summitului atitudinea URSS faţa de România a fost chiar mai autoritară decât in
contextul vizitei lui Hua. Confruntarea Bucureşti Moscova I a oferit lui Ceauşescu ocazia
de a căuta susţinerea mai multor cercuri. În urma summitului de la Moscova s-a luat
contact cu oficiali ai partidelor comuniste francey, spaiol, italian, care criticau de
asemenea unele politici sovietice. Primul ministru român, Paul Niculescu, in drum spre
Korea de Nord, s a oprit la Pekin unde oficialii chinezi l au asigurat de susţinerea in lupta
României pentu apărarea independenţei naţionale şi a suveranităţii. Preşedintele Carter
(SUA), pe de o parte ca răspuns la insistenţa României, îl trimite pe ministrul ed finanţe,
Michael Blumenthal la Bucureşti pentru a “reasigura poporul român si pe preşed.
Ceauşescu de importanţa pe care SUA o acordă independenţei României şi prieteniei
româno americane”. Disputa cu Moscova a fost o a portunitate de a atrage atenţia la nivel
internaţional şi de a dramatiza situaţia unică a Ro vis a vis de URSS, ceea ce era mai
dificl de realizat in anii 70 decat fusese in 60.
Actiunile din timpul şi de după summitul de la Moscova au fost considerate esenţiale
pentru ca România sa îşi poată menţine autonomia in politica externă pe care o construise
timp de 2 decenii. Îngrijoraea crescândă a Moscovei in legaătură cu manevrele de politică
externă ale Chinei in Asia(in special succescul cu Japonia), Africa, Europa şi SUA a
determinat Kremlinul să vadă aceste acţiuni ca ameninţări la adresa sa şi pe cale de
consecinţă a incercat să consolideze Pactul Varşovia împotriva influenţei Chinei. Pentru
România aceasta a implicat reducerea autonomiei în politica externă. Pentru ambele parţi
această experienţă a constituit un exerciţiu de testare a limitelor, fiecare ţară cunoscându-
şi limitele propriilor actiuni. URRS nu a avut succes în a aduce Ro mai aproape de restul
blocului estic, dar in acelşi timp, România nu a reuşit să extindă graniţele intre care
opera, dar a reafirmat poziţia pe care o câştigase in trecut. În februarie 1979 ministrul de
externe român, Stefan Andrei, vizitează londra şi marchează astfel reîntroarcerea la o
relaţie normală şi corectă între cele 2 ţări. Nici una dintre cele 2 nu era dispusă să şi
compromită situaţia de bază, dar nici să rişte să împingă diferenţele către o confruntare
directă în eforturile de a obţine o rezoluţie favorabilă.
Dimensiunea politicii interne
Pentru politica internă a lui Ceauşescu confruntarea cu URSS a fost o portunitate
binevenită ca şi pe plan internaţional. Pe parcursul celor 15 ani în care Ceauşescu a
condus România, susţinerea populară de care s a bucurat a variat considerabil. Aceasta a
atins apogeul în 1968, în contexul denuntării acţiunii de invazie a Cehoslovaciei iniţiată
de sovietici, dar a început să se diminueze rapid in timp ce acesta îndemna la sacrificii în
scopul creşterii economice, în defavoarea creşterii standardului de viaţă. Un alt factor al
declinului sustinerii populare a fost managementul prost, evident mai ales in ezitarea lui
de a implementa reforme economice care ar fi permis o mai bună utilizare a legaturilor cu
Vestul. Modul autocratic şi capricios de a conduce şi toleranţa faţă de incompetenţă,
cronyism(promovarea in funcţii a unor prieteni vechi) şi nepotismul au contribuit de
asemenea la alienare.
Chestiunea din noiembrie de la summitul Pactului Varşovia era ideală pt Ceauşescu,
expoatând-o putea să crească simpatia pe plan intern. O confruntare cu URSS, principalul
duşman al RO şi principala ameninţare la adresa independenţei sale, electriza în
permanenţă sentimentul de patriotism. Ceauşescu a jucat cartea naţionalismului, afirmând
că oficialii români sunt cei care ar trebui să controleze forţele militare ale tării şi că Ro nu
ar trebui să se predea în favoarea unei autorităţi din afară.
Cel mai popular aspect a fost constituit de refuzul lui C. în a accepta cererea sovietică de
a creşte cheltuielile pentru apărare. A argumentat că bugetul militar al Ro este “raţional şi
rezonabil” şi că modificarea acestuia va duce la augmentarea cursei înarmărilor şi că
astfel ar afecta planul de creşterere a standardului de viată. Din moment ce materialele de
război nu au constituit nicodată o prioritate politică in trecut, menţinând aceeaşi linie în
faţa URSS trebuie să fi fost o poziţie bine primită. Oricum, forţele militare şi de
securitate trebuiau calmate în această chestiune in urma dezertării unui oficial de rang
înalt al Ministerului de Interne, fapt care a determinat schimbări majore de personal iar
moralul general a avut de suferit. Într-un speech susţinut în faţa liderilor Ministerului
Apărarii şi a Internelor, Ceauşescu a afirmat că cererile privitoare la o apărare adecvată
vor fi realizate, dar a reamintit ca o creştere a standardului de viaţă este importantă din
moment ce un razboi defensiv ar cere suportul activ al întregii populaţii.
Confrunarea cu URSS a avut ca urmări de necontestat creşterea susţinerii populare a lui
ceauşescu şi a guvernului său, dar cel mai probabil nu a durat mai mult decât criza.
Problemele zilnice, frustarea de a avea un standard scăzut de viaţă sunt surse immediate
mult mai importante care generează atitudinea cetăţenilor faţă de guvern in comparaţie cu
alte conflicte cu Uniunea Sovietică. Pe perioadă lungă tensiunile între o politică externă
independentă, populară şi o politică internă represivă şi nepopulară poate fi factorul care
va determina abilitatea României de a menţine poziţia internaţională.
Ce urmează?
Uniunea Sovietică şi România trec periodic printr-un ritual de confruntare, dar limitele
ambelor părţi sunt definite şi au rămas stabile in ultima decandă. Criza succesiunii post
Brejnevpoate oferi o oportunitate pentru România de a şi largi limitele autonomiei
politicii externe. (Înlocuirea lui Nikita Hruşciov în octombrie 1964 a fost un factor
important î a da României oportunitatea exteinderii autonomiei la momentul respectiv,
deşi moartea lui Gheorghiu-Dej în 1965 a inhibat îndrîzneala României într-un moment
important.) Chiar în timp ce liderii sovietici sunt preocupaţi cu relaţiile lor interne, e
improbabil ca României să I se permită o libertate de acţiune substanţial mai mare decât
cea din prezent. Mai mult, ameninţarea sovietică rămâne un factor major în cadrul
menţinerii puterii la nivel intern in PCR. E imporbabil ca România să iasă total din sfera
de influentă sovietică, drept pentru care forma actuală a PCR este acceptată ca cea mai
buna alegere dintre mai multe alternative rele, fiind deasemenea imporbabil ca partidul să
hotărască ruperea legăturilor cu URSS.
Dacă alţi factori nu variază, relaţia România-URSS va continua în aceeaşi manieră ca în
decursul ultimei decade. În relaţiile internaţionale stabilitatea pare să fie mai degrabă
excepţia decât regula. Incertitudinile pot la fel de bine să afecteze această relaţie şi din
nefericire, schimbarea va fi în detrimentul autonomiei României. Un factor major va fi
cel al cursului evenimentelor în Iugoslavia după moartea lui Tito. Dacă Iugoslavia
continuă politica externă de nealiniere, cursul României va fi relativ securizat, dar
creşterea instabilităţii interne şi tendinţele centrifuge la nivelul naţionalităţile
minorităţilor iugoslave ar putea determina URSS să impună un mai mare grad de
conformitate pentru România ca parte a unui effort mai larg de a influenţa dezvoltarea
evenimentelor din Iugoslavia. Schimbarea apărarii la nivelul partidului bulgar ar putea
introduce factionalismul, care a fost o marcă a partidului bulgar în trecut. Dacă acest
lucru va zgudui influenţa sovietică în Balcani, Moscova va simţi o mai mare nevoie de a
impune disciplină în Romania. Chiar şi in Turcia, Grecia sau Mediterana de Est s-ar putea
consolida nivelul de conformitate ca şi la nivelul Românei.
Schimbările din România pot afecta de asemenea cursul politicii sale externe. Deşi
tendinţa către autonomie faţă de URSS a fost iniţiată cu mult inainte de venirea lui
Ceausescu în fruntea partidului, el s-a identificat in permanenţă cu aceasta. În timp ce are
susţinerea membrilor de partid şi elitelor, această politică s ar putea să nu aibă aceeaşi
manifestare sau prioritate sub un succesor, indiferent care ar fi cauza numirii acestuia. În
plus, Ceauşescu a fost deosebit de abil in a manageria relaţia cu URSS şi în a dezvolta
relaţiile României cu ţările industrializate şi cu cele din Lumea a Treia. Rămâne o
întrebare deschisă dacă un alt lider care I ar putea urma lui Ceauşescu ar fi adeptul
aceleaşi politici.
Pare că cea mai buna perspectivă pentru România este continuarea relaţiei existente cu
URSS în aceiaşi termeni. Aceasta va implica perioade de confruntate cu Moscowa pe
măsură ce liderii sovietici vor cauta să restrângă limitele autonomiei politicii externe în
timp ce ce liderii români vor incerca să o menţină cel puţin la acelaşi nivel sau să o
exindă.perioadele de normalizare şi aparentă reconciliere sunt părţi ale acestui model în
care interesele comune ale celor două ţări sunt în prim plan. Natura relaţiei URSS-SUA,
evenimentele din Balcani si (în ideologia marxistă) corelaţia dintre forţele internaţionale
vor juca un rol cheie în stabilirea scenei pentru viitoarele interacţiuni. Din nefericire cel
mai important dintre aceşti factori se află dincolo de controlul României. Aceasta,
oricum, a fost mereu soarta puterilor mai mici.