Alpinismul, în acceptiunea cea mai larga a cuvântului, desemneaza orice activitate recreativa sau sportiva

care are ca scop ascensiunea în munti. Termenul initial vine de la ascensiuni în muntii Alpi (alpi+nism).
Ulterior, pe masura evolutiei activitatii, termenul “alpinism” s-a nuantat doar pe intinerarii greu
accesibile, ce necesita tehnica, echipament si experienta corespunzatoare.

Alpinismul implica, în majoritatea cazurilor, asumarea unei doze mai mici sau mai mari de risc, datorita
naturii traseelor care pot fi deseori o combinatie de pasaje de stânca, zapada sau gheata, cu factorii de risc
implicati. Acestora li se adauga, în unele cazuri, dificultatile pe care le ridica accesul la traseul propriu-
zis, gasirea liniei acestuia, durata ascensiunii, schimbarile de vreme, etc.

Varietatile alpinismului

Alpinismul îmbraca mai multe forme care sunt, mai mult sau mai putin, dictate de natura traseelor
parcurse, maniera în care se face ascensiunea si tehnicile puse în joc.

Se disting astfel:

• alpinism clasic (vai, creste, brâne pâna la gradul 3A)

• alpinismul tehnic (sinonim: catarare alpina)

o catararea „big-wall“ (pe pereti de stânca foarte mari)

o catararea pe gheata/mixt

• catararea libera (sinonim: escalada)

o bouldering-ul (catararea libera la mica înaltime, fara coarda)

o buildering-ul (catararea libera pe cladiri urbane înalte)

De asemenea, în functie de stil se pot distinge:

• catararea libera

• catararea artificiala (sinonim: mecanica)

• catararea solitara (sinonim: solo. Singur dar cu auto asigurare)

• catararea solo integral (Singur si fara coarda)

• catararea “la vedere”

• catararea “dupa lucru”

Pentru fiecare dintre acestea exista combinatii si nuantari, cele de mai sus fiind doar o sumarizare a celor
mai importante delimitari în cadrul generic al alpinismului.

Gradul de dificultate al unui traseu de alpinism este o cotatie utilizata pentru a se putea compara
dificultatea diferitelor trasee de alpinism.

În sistemul românesc de cotare, se are în vedere dificultatea de ansamblu a traseului. Astfel, un traseu
scurt dar foarte greu este cotat la fel sau mai slab decât unul cu pasaje nu prea grele dar foarte lung.

Gradele de dificultate ale traseelor de alpinism:

RO International

1A/B = Facil = usor , catarare usoara pe stânca sau zapada/gheata unde nu este necesara folosirea
echipamentului sau tehnicilor speciale; mersul pe ghetar; traseele care nu necesita legarea în coarda ca
masura de protectie împotriva caderii, exceptie facând mersul pe ghetar.

2A/B = Peu Difficile = putin dificil, trasee cu scurte pasaje tehnice pentru care se recomanda folosirea
echipamentului de asigurare si trasee complicate pe ghetar.

se recomanda doar alpinistilor experimentati

3A/B = Assez Difficile = destul de dificil, trasee cu pasaje de catarat sau pante de zapada / gheata cu
unghiul de înclinare mai mare de 50 grade.

4A/B = Dificile =dificil, trasee sustinute(lungi/pasaje periculoase)cu catarare pe stânca , zapada sau
gheata, destul de serioase.

5A/B = Tres Difficile = foarte dificil, trasee lungi, serioase, cu diferente mari de nivel care necesita o
pregatire tehnica si fizica foarte buna.

6A/B = Extremement Difficile = extrem de dificile, cele mai grele trasee de catarare cu dificultati
continue.

*Acest articol a fost preluat de pe wikipedia.org-enciclopedie libera cu conținut liber și gratuit

 SCURT ISTORIC

Istoria alpinismului se confunda cu istoria descoperirii si cuceririi muntilor înalti; ea constituie o faza a
cunoasterii planetei noastre.

Faptul ca în antichitate si în evul mediu oamenii aveau teama de muntii înalti, putin primitori 17417y244r
din cauza climatului lor aspru si a violentelor fenomene meteorologice, a facut ca aceasta parte a
pamîntului sa nu fie cercetata. Mai mult chiar, ea a fost socotita locuinta fiintelor supranaturale (zei si
demoni), care guvernau, dupa conceptia celor vechi, fenomenele naturale, la a caror explicatie stiintifica
nu se ajunsese.

Cine a urcat primul pe munte, nu se stie. În istoria alpinismului se aminteste însa de traversarile pe care
armatele romane le-au facut peste Alpi, de senzationala trecere peste aceiasi munti a armatei cartagineze
comandate de Hannibal (armata care cuprindea si cîteva zeci de elefanti), de ascensiunea lui Petrarca pe
Mont Venteux în secolul al XIV-lea si de alte ascensiuni ale unor izolati îndrazneti. Dintre acestia merita
a fi mentionat în special Antoine de Viile din Dauphine (Franta), care în anul 1492 face o escalada pe
Muntele Acul, numit si Muntele Inaccesibil din cauza unui turn de calcare ce alcatuia vîrful sau, pe care
nu se urcase nimeni. Antoine de Ville a facut ascensiunea doar pentru a arata ca se poate urca acest munte
si a folosit pentru aceasta si mijloace artificiale (scari de lemn). Fapta izolata a acestui precursor al
alpinismului nu poate fi socotita totusi ca punct de plecare, sute de ani dupa aceea nemaigasindu-se
imitatori.

Alpinismul ca sport s-a nascut catre sfîrsitul secolului al XVIII-lea, cînd, dupa îndemnul unui om de
stiinta elvetian, Horace Benedict de Saussure, doi francezi din Chamonix — Balmat si Paccard — reusesc
sa urce la 8 august 1786, pentru prima oara, pe Mont Blanc, vîrful cel mai înalt al Alpilor si totodata al
continentului nostru (4816 m altitudine).

Isprava lor, dar mai ales ascensiunea lui Saussure, condus de Balmat si însotit de înca 17 ghizi, din anul
urmator (3 august 1787) a facut mare vîlva, atragînd atentia opiniei publice asupra unei noi activitati:
alpinismul.

În secolul al XIX-lea au fost cucerite toate vîrfurile Alpilor, dupa care au fost atacate lanturile de munti
din afara Europei. În Alpi, la urcarea pe versantii si crestele dificile, s-au folosit nu numai frînghia si
pioletul, ci si pitoanele.
Cea mai mare înaltime din lume a fost atinsa tot de alpinismul stiintific: o expeditie engleza a urcat în
anul 1922 pe muntele Everest la înaltimea de 8 300 m.

În Carpatii românesti alpinismul, considerat ca actiune de escaladare a unor înaltimi, cu metode

specializate, a aparut catre sfîrsitul secolului trecut, întîrzierea se datoreste faptului ca muntii nostri, avînd
înaltimi medii, au fost în general cercetati de om din cele mai vechi timpuri, asa ca nu a fost nevoie de
aparitia alpinismului pentru cucerirea lor, cu exceptia unor versanti mai abrupti.

Printre pionierii alpinismului românesc trebuie amintit Nestor Urechea, care, sub conducerea vînatorilor
de capre Gelepeanu si Butmaloiu, a facut ascensiunea vailor din Bucegi (Valea Seaca a Caraimanului,
partial, Valea Malinului, Valea Alba etc.).

Alpinismul tehnic a început sa fie practicat la noi tot în masivul Bucegi, cu aproximativ 50 de ani în urma,
data cînd au luat fiinta si primele unitati de vînatori de munte, ca si primele organizatii sportive care
practicau alpinismul acrobatic.