CAPITOLUL I

ASPECTE GENERALE PRIVIND URMĂRIREA PENALĂ

Secţiunea 1

Urmărirea penală, prima fază a procesului penal.

Obiectul şi limitele urmăririi penale

În mecanismul înfăptuirii justiţiei s-a conturat necesitatea

ca înaintea judecării cauzei penale să existe o activitate
prealabilă, desfăşurată de organe specializate în descoperirea
infracţiunilor şi prinderea infractorilor, reglementată într-o fază
separată.
Această fază denumită în reglementarea procedural
penală urmărire penală, se justifică prin aceea că faptele
penale nu pot fi dovedite prin probe preconstituite, elementele
probatorii urmând a fi descoperite şi adunate după săvârşirea
infracţiunii, cât şi prin aceea că infractorii, deseori necunoscuţi,
trebuie în primul rând identificaţi, şi abia apoi traşi la
răspundere penală.
Instanţa nu poate acoperi în bune condiţiuni toate
cerinţele legate de strângerea probelor privind săvârşirea
infracţiunii, identificarea şi prinderea infractorului, ceea ce
implică o diversificare a organelor judiciare şi a formelor în care
ele îşi desfăşoară activitatea procesuală.

1
 Necesitatea unui sistem procesual în care urmărirea
penală constituie o fază distinctă nu se impune în mod absolut,
întrucât există cazuri în care procesul penal nu parcurge toate
fazele sale; sunt situaţii când fapta penală nu este supusă unei
urmăriri penale (plângerea prealabilă adresată instanţei,
extinderea procesului penal în faza judecăţii).
Urmărirea penală este reglementată în cadrul Titlului I din
Partea specială a Codului de procedură penală (art.200-286).
În conformitate cu art.200 C.p.p., urmărirea penală are
ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa
infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea
răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu
cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Prin „strângerea probelor necesare” se înţelege atât
descoperirea şi adunarea probelor, dar şi aprecierea lor pentru
a concluziona dacă sunt suficiente în vederea soluţionării
cauzei.
Expresia „existenţa infracţiunilor” are în vedere fapta
penală indiferent de modalitatea de săvârşire (tentativă,
infracţiune consumată, infracţiune continuată etc.), iar prin
expresia „identificarea făptuitorului”, se înţelege aflarea datelor
necesare cunoaşterii făptuitorului, atât ca persoană fizică cât şi
cu privire la identitatea sa.
„Stabilirea răspunderii făptuitorului” are în vedere
clarificarea aspectelor legate de vinovăţia acestuia pentru a se
decide dacă este sau nu cazul trimiterii în judecată.
Deşi art.200 C.p.p. nu se referă expres decât la
identificarea făptuitorului, este neîndoielnic că în cadrul
urmăririi penale trebuie să se stabilească şi cine este victima

2
infracţiunii, identificarea persoanei vătămate având importanţă
în legătură cu soluţionarea acţiunii civile.
Deşi măsurile procesuale nu sunt înscrise expres printre
obiectivele enumerate de art.200 C.p.p., acestea nu sunt
excluse; de ex. cele cu caracter real (restrâgerea inviolabilităţii
domiciliului în caz de percheziţie; violarea secretului
corespondenţei în cazul interceptării acesteia; restrângerea
atributelor proprietăţii prin aplicarea unui sechestru etc.) sau
cele cu caracter personal (arestarea preventivă a
învinuitului/inculpatului, aducerea silită cu mandat a unui
martor, luarea măsurilor de ocrotire şi siguranţă etc.).
În vederea realizării obiectivelor urmăririi penale organele
de cercetare penală şi procurorul îşi concretizează activitatea
prin actele de urmărire penală care sunt actele procesuale
(acte de dispoziţie) cum ar fi: începerea urmăririi penale,
punerea în mişcare a acţiunii penale, dispunerea percheziţiei
domiciliare etc. şi actele procedurale (acte prin care se aduc la
îndeplinire dispoziţiile cuprinse în actele procesuale: efectuarea
percheziţiei domiciliare, ridicarea unor obiecte şi înscrisuri
potrivit art.98 etc.).
În sens larg, act de urmărire penală înseamnă orice
activitate procesuală desfăşurată în cursul urmăririi penale.
În ceea ce priveşte limitele sale, din dispoziţiile art.200
rezultă că urmărirea penală se situează între două momente
procesuale importante.
Limita iniţială a fazei de urmărire penală conincide cu
declanşarea cercetărilor. Urmărirea penală începe după
sesizarea organului de urmărire penală prin dispoziţia acestuia
de a porni ancheta. Marcarea momentului se materializează

3
printr-o rezoluţie pusă pe actul de sesizare (în cazul sesizării
prin plângere sau denunţ), sau prin încheierea unui proces-
verbal în cazul sesizării din oficiu.
Limita finală a urmăririi penale vizează soluţiile date în
cauză de procuror fie prin trimiterea în judecată a inculpatului
(prin rechizitoriu), fie prin netrimiterea în judecată (scoaterea
de sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale, clasarea
cauzei).

Secţiunea a II-a

Principiile specifice fazei de urmărire penală

Generalităţi. În cadrul urmăririi penale sunt aplicabile

toate regulile de bază (principiile fundamentale) ale procesului
penal. Particularităţile urmăriri penale pot influenţa desigur
modul specific în care unele din regulile de bază se realizează în
această fază.
În afara regulilor fundamentale ale procesului, urmărirea
penală se desfăşoară pe baza anumitor principii proprii,
determinate de necesitatea realizării obiectivelor sale şi care se
manifestă ca trăsături caracteristice ale fazei respective.
Trăsăturile caracteristice ale urmăririi penale sunt
numeroase având în vedere particularităţile după care se
realizează activitatea judiciară în această fază a procesului
penal. Dintre ele urmează a se evidenţia numai cele mai
importante, care pe plan organizatoric sau procedural
marchează specificitatea urmăririi penale şi sunt considerate
esenţiale în opinia majorităţii autorilor.

4
 Spre deosebire de activitatea de judecată care se
desfăşoară potrivit principiilor publicităţii, contradictorialităţii şi
oralităţii, iar judecătorii sunt independenţi, activitatea de
urmărire penală este în general nepublică, lipsită de
contradictorialitate şi are un caracter preponderent scris, iar
organele care efectuează urmărirea penală sunt supuse
controlului ierarhic.
Caracterul limitativ al publicităţii actelor de
urmărire penale. Sarcinile urmăririi penale pot fi realizate
numai dacă publicitatea procesului – proprie fazei judecăţii –
este limitată. În condiţiile în care elementele cauzei penale nu
s-au conturat încă, probele urmând a se strânge, desfăşurarea
activităţilor de urmărire penală potrivit reglementărilor specifice
judecăţii ar îngreuna aflarea adevărului, ridicând dificultăţi de
ordin tactic. La aceasta se adaugă împrejurarea că
desfăşurarea în condiţii de publicitate a unor acte de urmărire
penală (ex. interceptări sau înregistrări audio sau video,
folosirea investigatorilor sub acoperire etc.), ar influenţa
negativ rezultatele acestor activităţi.
Judecata se desfăşoară la momente şi locuri dinainte
stabilite şi comunicate celor interesaţi. Efectuarea actelor de
urmărire penală de îndată ce este posibil, precum şi mobilitatea
activităţii judiciare care se poate realiza oriunde (nu numai la
sediul organului judiciar sau alt loc dinainte stabilit) fac
publicitatea imposibilă.
Urmărirea nu este secretă, cum impropriu s-a afirmat în
trecut; nu poate fi considerat secret ceea ce ştiu părţile,
apărătorii, martorii sau expertul, ori ceea ce cunosc persoanele

5
care participă sau asistă la o percheziţie, reconstituire sau
cercetare la faţa locului etc.
De regulă, în cursul urmăririi penale nu este public dosarul
cauzei la care în principiu au acces în condiţiile legii părţile.
Acest caracter nu este însă absolut. De exemplu, instanţa sau
inculpatul ori apărătorul, are dreptul să cunoască conţinutul
dosarului cu ocazia luării măsurii arestării preventive sau
prelungirii acestei măsuri; expertul poate să ia cunoştinţă, cu
încuviinţarea organului de urmărire penală, de materialul
dosarului necesar efectuării expertizei; procedura în cauză cu
infractori minori permite ca, în cursul urmăririi penale, la
ascultarea sau confruntarea minorului care nu a împlinit 16 ani
să fie prezenţi şi părinţii, delegatul autorităţii tutelare etc. Lipsa
publicităţii poate fi întâlnită şi în faza judecăţii (art.290 C.p.p.).
Caracterul necontradictoriu al urmăririi penale.
Sistemul procesual penal român este un sistem contradictorial
deoarece în desfăşurarea lui apar şi se dezvoltă două acţiuni
paralele şi contradictorii: acţiunea de tragere la răspundere
penală a inculpatului şi acţiunea opusă de apărare, de
combatere a acţiunii de tragere la răspundere penală. Aceste
tendinţe opuse capătă contururi clare în faza de judecată prin
separarea expresă a funcţiilor procesuale exercitate de acuzare
şi apărare şi prin activitatea părţilor, care susţin şi promovează
interese contrarii.
Publicitatea limitată a urmăririi penale determină în mare
măsură şi limitarea posibilităţilor de concretizare a unor
manifestări de contradictorialitate. Acestea ar impune, ca în
fiecare moment o parte să cunoască acţiunile şi susţinerile
celorlalte părţi, şi să întreprindă actele de contracarare

6
considerate necesare. O asemenea construcţie procesuală nu
este însă posibilă în condiţiile în care abia se strâng probele şi
organul de urmărire are obligaţia rezolvării din oficiu a cauzei.
O contradictorialitate, implicită se manifestă însă şi în faza
de urmărire penală, datorită obligaţiei organelor judiciare de a
avea un rol activ şi de a asigura exercitarea dreptului la apărare
(art.6, art.202, art.216).
Alteori urmărirea penală cunoaşte chiar anumite elemente
de contradictorialitate expresă. Astfel, se poate vorbi de
existenţa unor elemente de contradictorialitate în cadrul acelor
activităţi de urmărire penală la care participă apărătorul (ex.
procedura în cauzele cu infractori minori); de asemenea,
trăsăturile contradictorialităţii manifeste sunt introduse de
legea în conţinutul anumitor instituţii specifice urmăririi penale
(de ex. prezentarea materialului de urmărire penală, arestarea
sau prelungirea arestării inculpatului, activităţile desfăşurate în
conformitate cu art.913 alin.3 C.p.p.).
În cursul judecăţii contradictorialitatea se manifestă deplin
când toate părţile sunt prezente, or potrivit art.291 C.p.p.,
judecata poate avea loc şi în lipsa uneia sau mai multor părţi.
Caracterul preponderent al formei scrise. Actele
procesuale ale organelor care realizează procedura judiciară
îmbracă forma scrisă. Pentru activitatea de urmărire, această
formă devine preponderentă, căpătând eficacitate şi relevanţă
juridică numai actele care sunt cuprinse în dosar sub formă
scrisă. Instanţa nu poate ţine seama în soluţionarea cauzei
decât de acele elemente probatorii derivate din urmărirea
penală, care au fost exprimate în scris şi aflate la dosarul
cauzei.

7
 Caracterul preponderent al formei scrise nu exclude
existenţa alăturată a numeroase activităţi desfăşurate oral în
cursul urmăririi penale (ex. în procedura confuntării). De aceea,
forma preponderent scrisă a urmăririi nu trebuie înţeleasă în
sensul excluderii posibilităţilor folosirii graiului viu ca mijloc de
comunicare între participanţii la cauza penală. De altfel, şi în
cursul judecăţii chiar dacă probele se administrează oral,
depoziţiile martorilor şi părţilor se consemnează în scris.
Controlul ierarhic în efectuarea actelor de urmărire
penală. Parchetele sunt constituite într-un sistem organizatoric
asemănător sistemului instanţelor astfel cum sunt dispuse în
piramidă de la vârf (Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie) la bază
(judecătoria).
Având în vedere că parchetele funcţionează potrivit
art.131 alin.3 din Constituţie, pe lângă instanţele de judecată în
prezent sistemul parchetelor este alcătuit din: Parchetul de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, parchetele de pe lângă
curţile de apel, parchetele de pe lângă tribunale, parchetele de
pe lângă judecătorii şi parchetele de pe lângă instanţele
militare. Pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie funcţionează
şi Parchetul Naţional Anticorupţie, structură autonomă în cadrul
Ministerului Public, specializată în combaterea infracţiunilor de
corupţie.
Constituţia din 1965 şi Legea nr.60/1968 de organizare şi
funcţionare a Procuraturii consacrau subordonarea ierarhică ca
principiu fundamental al funcţionalităţii organelor procuraturii,
procurorii exercitându-şi atribuţiile şi în baza dispoziţiilor
organului ierarhic superior.

8
 Constituţia din 1991 şi Legea nr.304/2004 privind
organizarea judiciară au modificat substanţial Statutul
procurorilor înlocuind principiul subordonării ierarhice cu
principiul controlului ierarhic sub autoritatea ministrului justiţiei,
în condiţiile legii, menţionând totodată că aceştia îşi desfăşoară
activitatea şi potrivit principiilor legalităţii şi imparţialităţii.
Principiul controlului ierarhic derivat din principiul unicităţii
de acţiune a membrilor Ministerului Public (indivizibilităţii
Ministerului Public) este specific procurorilor şi diferenţiază
statutul acestora de statutul judecătorilor care sunt
independenţi şi se bucură de inamovibilitate în condiţiile legii.
În vechea reglementare Procuratura fiind chemată să
asigure aplicarea unitară a legii pe întreg teritoriul statului era
constituită ca un sistem de organe distinct şi strict centralizat şi
vizând întreaga activitate a procurorilor.
Noile reglementări în domeniu consacrând Ministerul
Public ca structură a autorităţii judecătoreşti şi care acţionează
numai în sfera activităţii judiciare exceptează de la controlul
ierarhic procurorii care participă la şedinţele de judecată (art.64
din Legea nr.304/2004).
În privinţa celorlalţi procurori legea arată că procurorii din
fiecare parchet pot fi controlaţi de conducătorul parchetului
respectiv, iar conducătorul unui parchet poate fi controlat de
conducătorul parchetului ierarhic superior. Procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
exercită direct sau prin procurori inspectori controlul asupra
tuturor parchetelor.
Art.61, 62 şi 69 din Legea nr.304/2004 care configurează
conţinutul controlului ierarhic, precizează că dispoziţiile

9
procurorului superior sunt obligatorii pentru procurorii din
subordine, numai dacă sunt date în scris şi în conformitate cu
legea şi că în soluţiile dispuse procurorul este autonom. A fost
abandonată teza cuprinsă în art.28 din Legea nr.92/1992 pentru
organizarea judecătorească, potrivit căreia procurorul ierarhic
superior putea îndeplini oricare dintre atribuţiile procurorilor în
subordine.
Autoritea ministrului justiţiei asupra procurorilor are
conţinutul stabilit, în principal de art.66 din Legea nr.304/2004
şi este în esenţă de natură administrativă.
Principiul controlului ierarhic în activitatea de urmărire
penală apare mai pregnant în privinţa supravegherii actelor de
cercetare penală efectuate de poliţia judiciară şi alte organe de
cercetare penală.
În legătură cu relaţia procuror-organ de cercetare penală
Legea nr.364/2004 privind organizarea şi funcţionarea poliţiei
judiciare subliniază că procurorul conduce, supraveghează şi
controlează activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare,
aceste organe fiind obligate să aducă la îndeplinire dispoziţiile
procurorului. Reglementarea priveşte şi organele de cercetare
speciale (art.209 alin.1, art.218 alin.1 C.p.p.).
Supravegherea cercetării penale de către procuror a fost
totdeauna o componentă a subordonării ierarhice în domeniul
activităţii judiciare specifice fazei de urmărire penală. Pentru ca
această trăsătură să fie scoasă în evidenţă art.209 şi art.218 au
fost modificate prin Legea nr.281/2004, în sensul exprimării
exprese că în exercitarea atribuţiei de supraveghere a urmăririi
penale procurorii conduc şi controlează nemijlocit activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de

10
cercetare. Apare în acest mod neîndoielnic faptul că organele
care sunt conduse şi controlate de procurori se află faţă de
aceştia, în domeniul judiciar al efectuării actelor de urmărire
penală, într-o subordonare ierarhică.
În cadrul supravegherii, procurorul poate să dea dispoziţii
obligatorii cu privire la efectuarea oricărui act de cercetare
penală sau să-l efectueze personal.
În cazul organelor de cercetare ale poliţiei judiciare
organele ierarhic superioare ale acestora nu pot da îndrumări
sau dispoziţii privind cercetarea penală.

Secţiunea a III-a

Alte aspecte generale privind urmărirea penală

În afara aspectelor la care s-a făcut deja referire în

legătură cu obiectul urmăririi penale, legea mai cuprinde şi alte
dispoziţii generale privitoare la organele care efectuează
urmărirea penală, rolul activ al organelor de urmărire penală,
rezoluţiile şi ordonanţele pe care acestea le emit, efectuarea
actelor de urmărire în incinta unor unităţi şi păstrarea în
general a actelor de urmărire penală.
Potrivit art.201 C.p.p. urmărirea penală se efectuează de
către procuror şi organele de cercetare penală. Organele de
cercetare penală sunt: organele de cercetare penală ale poliţiei
judiciare şi organele de cercetare penală speciale. Rezultă că în
noţiunea de organe de urmărire penală intră aceste categorii de
organe, cu precizarea că procurorul este în principal organ de
supraveghere a urmăririi penale şi numai în anumite situaţii,

11
strict delimitate de lege, are calitatea de organ de urmărire
penală (art.209 C.p.p.).
Organele de urmărire penală trebuie să manifeste un rol
activ sub numeroase aspecte (art.202). Ele sunt obligate să
strângă probele necesare aflării adevărului şi lămuririi cauzei
din toate punctele de vedere, adunând atât probele în favoarea
cât şi cele în defavoarea învinuitului sau inculpatului.
Pentru a sublinia necesitatea poziţiei active în aflarea
adevărului, legea precizează că obligaţia revine organului
judiciar chiar în ipoteza recunoaşterii faptei de către învinuit
sau inculpat.
Tot în baza rolului activ, organul de urmărire este obligat
să explice părţilor drepturile lor procesuale şi să indice
mijloacele legale de realizare a acestora.
Organele de urmărire sunt obligate să strângă date cu
privire la împrejurările care au determinat, înlesnit sau favorizat
săvârşirea infracţiunii, precum şi orice alte date de natură să
servească la soluţionarea cauzei.
Organele de urmărire penală dispun asupra actelor sau
măsurilor pe care le iau prin ordonanţă sau prin rezoluţie
(art.203). Pentru asigurarea legalităţii atât ordonanţa cât şi
rezoluţia trebuie motivate. Ordonanţele sunt folosite numai
când legea prevede expres că organul judiciar dispune pe
această cale. De regulă ordonanţele se referă la acte şi măsuri
de o anumită importanţă pentru desfăşurarea procesului penal
(ex. în cazul punerii în mişcare a acţiunii penale sau în cazul
reţinerii).
Conţinutul general al ordonanţei este fixat de art.203
alin.2 C.p.p.: data şi locul întocmirii, numele, prenumele şi

12
calitatea celui care o întocmeşte, cauza la care se referă,
obiectul actului sau măsurii procesuale, temeiul legal al
acesteia şi semnătura celui care o întocmeşte. Unele ordonanţe
cuprind în plus menţiuni speciale prevăzute de lege pentru
diferite acte sau măsuri. De exemplu, art.235 prevede că în
afara menţiunilor obişnuite, ordonanţa de punere în mişcare a
acţiunii penale cuprinde date cu privire la persoana inculpatului,
fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia,
iar în cazul măsurilor preventive actul prin care se ia măsura
trebuie să cuprindă menţiunile arătate la art.137 C.p.p.
Deşi în cazul rezoluţiei legea nu prevede ce trebuie să
conţină, ea trebuie să cuprindă, asemenea ordonanţe, un
minimum de date specifice oricărui act de dispoziţie: data
întocmirii, numele şi funcţia celui care a întocmit-o, dispoziţia şi
motivarea ei, semnătura.
Există şi situaţii în care legea prevede în mod expres că
organele de urmărire penală dispun în cursul cercetărilor prin
rezoluţie (ex. în cazul prevăzut de art.228 alin.1 ori în situaţiile
prevăzute de art.228 alin.6, art.243 alin.2, art.249).
Unele activităţi pot fi iniţiate, dar nu pot fi dispuse de
organele de cercetare penală (de ex. suspendarea urmăririi
penale). În asemenea cazuri, dacă organul de cercetare
consideră necesar, adresează procurorului propuneri motivate.
În cazul măsurilor preventive propunerile se fac prin referat
motivat (art.138).
În vederea păstrării unor acte de urmărire penală, când
legea prevede că o activitate sau măsura procesuală trebuie
încuviinţată, autorizată sau confirmată de procuror, un
exemplar al ordonanţei sau al actului procesual rămâne la

13
procuror (art.205). Cu privire la sensul expresiilor
„încuviinţare”, „autorizare”, „confirmare”, a se vedea în
continuare capitolul III.
Efectuarea actelor de urmărire penală în incinta unei
unităţi dintre cele la care se referă art.145 C.p., poate avea loc
numai cu consimţământul conducerii acesteia sau după caz, cu
autorizaţia judecătorului ori procurorului. Îndeplinirea condiţiei
nu este necesară în cazul infracţiunilor flagrante (art.204).

JURISPRUDENŢĂ

DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE Nr. 207*) din 5 iunie 1997

privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 2, ale art. 4
şi, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedură penală
MONITORUL OFICIAL NR. 77 din 18 februarie 1998

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin încheierea din 14 ianuarie 1997, pronunţată în Dosarul nr. 1.809/1996,
Curtea de Apel Oradea a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a art. 346 alin. 2, art. 4 şi, în bloc, a art. 200-278 din Codul
de procedură penală, invocată de G.I.
În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de
procedură penală încalcă prevederile constituţionale ale art. 21 privind accesul
liber la justiţie şi ale art. 23 privind libertatea individuală, deoarece, cu toate că a
fost achitat pentru lipsă de vinovăţie, inculpatul a fost obligat să plătească
despăgubiri civile în favoarea părţii vătămate, în solidar cu partea responsabilă
civilmente.
Art. 4 din Codul de procedură penală, care consacră principiul rolului activ al
organelor judiciare, se consideră neconstituţional, deoarece "duce, în realitate, la
transformarea judecătorului în parte, implicându-l în mod nepermis în
direcţionarea procesului spre soluţia dorită, în unele cazuri, de putere sau
interese materiale".
Autorul excepţiei apreciază ca neconstituţionale şi dispoziţiile art. 200-278
din Codul de procedură penală, în bloc, pentru că "reglementează urmărirea
penală în lipsa judecătorului de instrucţie" fără de care nu poate exista urmărire
penală corectă.
De asemenea, este criticată aşezarea procurorului în sala de şedinţă "la masa
prezidiului instanţei", într-o poziţie care nu marchează suficient de clar
14
deosebirea lui faţă de instanţă, ceea ce face ca publicul să confunde procurorul
cu instanţa, în defavoarea apărării. Prin aceasta se consideră că se încalcă
prevederile art. 23 din Constituţie şi ale art. 17 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, precum şi "principiul egalităţii dintre acuzare şi
apărare".

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Senatului şi
Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile părţilor şi ale
procurorului, dispoziţiile atacate, raportate la prevederile Constituţiei şi ale
Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie, art. 3 şi art. 23 din Legea nr. 47/1992,
Curtea Constituţională este competentă să soluţioneze excepţia invocată, fiind
legal sesizată.
Principala critică de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 346 alin. 2
din Codul de procedură penală, care se referă, ca şi celelalte dispoziţii din
acelaşi articol, la rezolvarea acţiunii civile în procesul penal.
Articolul sus-menţionat are următorul cuprins: "Când achitarea s-a pronunţat
pentru cazul prevăzut în art. 10 lit. b^1 ori pentru că instanţa a constatat
existenţa unei alte cauze care înlătură caracterul penal al faptei sau pentru că
lipseşte vreunul din elementele constitutive ale infracţiunii, instanţa poate obliga
la repararea pagubei potrivit legii civile".
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate consideră că răspunderea civilă
delictuală, în toate aceste situaţii şi mai ales când lipseşte vinovăţia ca element
al infracţiunii, ar fi o răspundere obiectivă, ceea ce constituie o încălcare a
principiilor de drept în materie.
Argumentele autorului excepţiei nu pot fi primite, deoarece, în toate cazurile
de achitare la care se referă textul în discuţie, fapta prevăzută de legea penală,
săvârşită de inculpatul achitat, poate constitui temei pentru o răspundere juridică
nepenală: civilă, administrativă sau disciplinară. În cazul prevăzut la art. 10 lit.
b^1 din Codul de procedură penală, respectiv la art. 18^1 din Codul penal, deşi
fapta nu constituie infracţiune, însăşi legea prevede că aceasta constituie temei
pentru răspunderea care atrage aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ,
prevăzută de legea penală, şi chiar obligă procurorul sau instanţa să aplice
făptuitorului una dintre sancţiunile prevăzute la art. 91 din Codul penal. Evident
că o astfel de faptă poate constitui temei pentru răspunderea civilă delictuală,
întrunind toate elementele acesteia. Cât priveşte cauzele care înlătură caracterul
penal al faptei, se constată că, în aceste situaţii, fapta săvârşită poate şi trebuie să
servească drept temei pentru răspunderea civilă delictuală ori de câte ori, în
sarcina făptuitorului, se reţine o culpă ce ar putea servi ca temei subiectiv pentru
o astfel de răspundere.
Soluţionarea acţiunii civile în procesul penal, prin obligarea la repararea
pagubei, se face potrivit dispoziţiilor art. 14 alin. 3 şi ale art. 346 alin. 2 din
15
Codul de procedură penală. Vor fi incidente, deci, dispoziţiile art. 998 şi
următoarele din Codul civil, care presupun existenţa tuturor elementelor
răspunderii civile. Dispoziţiile art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală nu
instituie noi condiţii ale răspunderii civile delictuale, ci trimite la legea civilă.
Instanţa care l-a achitat pe inculpat îl poate obliga la despăgubiri civile numai în
măsura în care s-a reţinut în sarcina lui o culpă în producerea prejudiciului,
situaţie care poate exista, aşa cum s-a arătat, în toate cazurile prevăzute în
dispoziţiile în discuţie. Tocmai de aceea legea prevede că instanţa îl poate obliga
pe inculpatul achitat la despăgubiri civile, având în vedere acele situaţii în care
există o culpă a făptuitorului în producerea prejudiciului.
Constatarea inexistenţei culpei ca element al infracţiunii nu înseamnă
întotdeauna şi inexistenţa culpei ca element al răspunderii civile delictuale.
Culpa penală există, aşa cum prevede art. 19 alin. 1 pct. 2 lit. b) din Codul penal,
atunci când făptuitorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l
prevadă. Nu este suficient să existe obligaţia de a prevedea rezultatul,
determinată pe baza unui criteriu obiectiv, ci trebuie să se constate şi
posibilitatea subiectivă a acestei prevederi. Culpa civilă poate exista însă dacă s-
a constatat existenţa obligaţiei de prevedere, făptuitorul fiind vinovat pentru că
nu s-a folosit de posibilitatea pe care o avea de a prevedea rezultatul. Tocmai de
aceea este posibil să nu existe culpă penală, atunci când făptuitorul nu a putut
folosi posibilităţile de a prevedea rezultatul, dar să existe culpa civilă bazată pe
aceste posibilităţi pe care, obiectiv, le avea, dar nu le-a putut folosi în situaţia
concretă, nedovedind străduinţa şi diligenţa omului obişnuit.
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate afirmă că dispoziţiile art. 346 alin. 2
din Codul de procedură penală contravin prevederilor constituţionale ale art. 21
privind accesul liber la justiţie şi ale art. 23 referitoare la libertatea individuală.
Or, se constată că nu există legătură între aceste prevederi ale Constituţiei şi cele
ale art. 346 alin. 2 din Codul de procedură penală.
În ceea ce priveşte critica adusă dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură
penală, privitoare la rolul activ al organelor judiciare, la aşezarea procurorului în
sala de şedinţe şi la insuficienta separare a acestuia de instanţa de judecată,
menţionăm că asupra acestor critici de neconstituţionalitate Curtea
Constituţională s-a pronunţat prin Decizia nr. 143 din 21 noiembrie 1996,
definitivă prin nerecurare şi publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 49 din 21 martie 1997. Prin această decizie Curtea a respins excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 4 din Codul de procedură penală, arătând
că aceste dispoziţii sunt în concordanţă cu prevederile constituţionale şi cu
regulile de bază ale procesului penal. Poziţia procurorului în sală de judecată nu
poate constitui o problemă de contencios constituţional.
În fine, cu referire la neconstituţionalitatea dispoziţiilor art. 200-278 din
Codul de procedură penală, sub motiv că reglementează urmărirea penală în
lipsa instituţiei judecătorului de instrucţie, aceasta nu este întemeiată. Pe lângă
faptul că dispoziţiile criticate nu sunt dintre cele de care depinde judecarea
cauzei, acestea nu pot fi considerate în nici un caz contrare Constituţiei.
16
 Cât priveşte critica adusă pentru neprevederea în sistemul român a instituţiei
judecătorului de instrucţie, aceasta nu este întemeiată, având în vedere că
obiectul controlului efectuat prin soluţionarea excepţiilor de
neconstituţionalitate priveşte numai texte de lege în vigoare, nu şi norme şi
instituţii care nu există încă şi cu privire la care nici Constituţia şi nici Codul de
procedură penală nu cuprind nici o referire. Controlul de neconstituţionalitate nu
poate privi omisiuni, deoarece, altminteri, dintr-un legislator negativ, care este
de natura rolului şi funcţiei Curţii Constituţionale în asigurarea supremaţiei
Constituţiei, aceasta s-ar transforma într-un legislator pozitiv, care este de natura
rolului şi funcţiei exclusive a Parlamentului, ca unică autoritate legiuitoare a
ţării.

Pentru considerentele expuse şi având în vedere prevederile art. 144 lit. c) din
Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23 alin. (2), ale art. 24
şi ale art. 25 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 346 alin. 2, ale

art. 4 şi, în bloc, ale art. 200-278 din Codul de procedură penală, invocată de
G.I. în Dosarul nr. 1.809/1996 al Curţii de Apel Oradea.
Cu recurs în termen de 10 zile de la comunicare.
Pronunţată în şedinţa publică din 5 iunie 1997.

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 293 din 5 noiembrie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 3 teza
întâi din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare
( MONITORUL OFICIAL NR. 876 din 4 decembrie 2002)

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 13 iunie 2002, pronunţată în Dosarul nr. 16.251/2001,
Judecătoria Galaţi a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 3 teza întâi din Legea nr.
92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că
dispoziţiile criticate încalcă prevederile constituţionale ale art. 131 alin. (1)
referitoare la statutul procurorilor, deoarece "controlul ierarhic, ca principiu ce
guvernează activitatea procurorilor, este incompatibil cu substituirea
17
procurorului ierarhic superior în atribuţiile ce revin prin lege procurorului
ierarhic inferior, nefiind de conceput ca procurorul ierarhic superior să şi
controleze şi să îşi aroge şi dreptul de a efectua lucrări şi desfăşura activităţi ce
revin celui pe care îl controlează". De asemenea, autorul excepţiei de
neconstituţionalitate apreciază că a fost adăugat la principiile constituţionale
care reglementează activitatea procurorilor încă un principiu, acela "al
subordonării ierarhice, caracteristic organizării şi funcţionării vechii procuraturi,
care a fost înlăturat o dată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a Constituţiei din
1991".

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi celor ale art. 1 alin.
(1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate, astfel cum rezultă din încheierea
de sesizare a Curţii Constituţionale, îl constituie dispoziţiile art. 28 alin. 3 teza
întâi din Legea nr. 92/1992 privind organizarea judecătorească, republicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997, cu
modificările şi completările ulterioare. Dispoziţiile legale criticate au următorul
conţinut: "Procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre
atribuţiile procurorilor în subordine [...]."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că dispoziţiile
legale criticate prevăd posibilitatea procurorului ierarhic superior de a îndeplini
oricare dintre atribuţiile procurorilor în subordine, ceea ce, în opinia autorului,
ar adăuga la dispoziţiile art. 131 alin. (1) din Legea fundamentală un nou
principiu, acela al subordonării. Prevederile art. 131 fac parte din secţiunea a 2-a
- "Ministerul Public" a capitolului VI - "Autoritatea judecătorească" din titlul III
- "Autorităţile publice" al Constituţiei şi reglementează cele trei principii care
guvernează activitatea procurorilor, şi anume: principiul legalităţii, principiul
imparţialităţii şi principiul controlului ierarhic.
Principiul subordonării ierarhice sau al unităţii de acţiune a membrilor
Ministerului Public, specific acestei instituţii, semnifică legătura existentă între
magistraţii care compun Ministerul Public, în virtutea căreia aceştia sunt obligaţi
să se supună şefilor lor, adică să efectueze sau să se abţină de la efectuarea unor
acte, din ordinul acestora.
În sistemul consacrat prin Constituţia din 1991, principiul subordonării
ierarhice a procurorilor a fost formulat într-o manieră mai puţin rigidă sub
denumirea de "control ierarhic", pentru armonizarea lui cu celelalte două

18
principii prevăzute de art. 131 alin. (1), şi anume principiul legalităţii şi
principiul imparţialităţii.
Ca urmare a consacrării prin Constituţie a principiului controlului ierarhic în
activitatea procurorilor, art. 28 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea
judecătorească, republicată, care este inclus în capitolul I - "Dispoziţii comune"
al titlului III - "Ministerul Public", stabileşte conţinutul şi limitele acestui
principiu. În conformitate cu prevederile alin. 3 al articolului menţionat,
procurorul ierarhic superior poate să îndeplinească oricare dintre atribuţiile
procurorilor în subordine şi să suspende ori să infirme actele şi dispoziţiile
acestora.
De asemenea, legiuitorul instituie o serie de limitări ale principiului
controlului ierarhic, procurorul ierarhic superior putând să suspende ori să
infirme actele şi dispoziţiile procurorului în subordinea sa numai în cazul în care
acestea sunt contrare legii. În acest sens, numai dispoziţiile date în conformitate
cu legea sunt obligatorii pentru procurorii în subordine, iar procurorul este liber
să prezinte în instanţă concluziile pe care le consideră întemeiate potrivit legii,
ţinând seama de probele administrate în cauză. Totodată procurorul ierarhic
superior nu are dreptul să impună procurorilor în subordine efectuarea unor acte
sau luarea unor măsuri contrare convingerii acestora din urmă, întemeiate pe
analiza cazurilor pe care le instrumentează şi a normelor de drept aplicabile.
Curtea constată că, în virtutea statutului procurorilor consacrat de Constituţie,
diferit de cel al judecătorilor, care sunt independenţi, controlul ierarhic în
activitatea procurorilor nu se poate realiza fără posibilitatea efectuării actelor şi
lucrărilor de către însuşi procurorul ierarhic superior, care controlează
activitatea procurorilor din subordinea sa. Ca urmare, dispoziţiile legale criticate
nu contravin prevederilor art. 131 alin. (1) din Constituţie, ci, dimpotrivă,
dezvoltă principiul constituţional al controlului ierarhic în activitatea
procurorilor, reprezentând totodată o garanţie legală a respectării dispoziţiilor
constituţionale.
În acelaşi sens, Curtea observă că în jurisprudenţa sa referitoare la noţiunea
de "magistrat" Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că în cazul
magistratului abilitat de lege să exercite funcţii judiciare nu este exclusă orice
subordonare faţă de alţi magistraţi (de exemplu, cauza Schiesser contra Elveţiei
1979, cauza Huber contra Elveţiei, 1990, şi cauza Brincat contra Italiei, 1992).
Ca atare, susţinerile autorului excepţiei conform cărora art. 28 alin. 3 teza
întâi din Legea nr. 92/1992, republicată, ar adăuga un nou principiu la acela al
controlului ierarhic în activitatea procurorilor, încălcând astfel prevederile art.
131 alin. (1) din Constituţie, sunt neîntemeiate şi urmează a fi respinse.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul dispoziţiilor art. 144 lit. c) şi ale art.
145 alin. (2) din Constituţie, precum şi ale art. 13 alin. (1) lit. A.c), ale art. 23 şi
ale art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA
19
 În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 28 alin. 3 teza

întâi din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, excepţie ridicată de A. C. în Dosarul nr.
16.251/2001 al Judecătoriei Galaţi.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 5 noiembrie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

Capitolul II

COMPETENŢA ORGANELOR DE URMĂRIRE PENALĂ

20
 Secţiunea a I-a

Competenţa procurorului ca organ de urmărire penală

Din interpretarea textului art.209 C.p.p. rezultă că

urmărirea penală poate fi efectuată de procuror în orice cauză
penală, neexistând norme care să interzică acestuia
îndeplinirea unei asemenea activităţi. Cazurile în care
procurorul efectuează urmărirea penală din proprie iniţiativă
sau îndeplineşte anumite activităţi în cadrul supravegherii
urmăririi penale, nu trebuie confundate cu ipotezele din art.209
alin.3 în care numai procurorul are dreptul exclusiv al
realizării urmăririi penale.
Urmărirea penală se efectuează obligatoriu de procuror în
cauzele referitoare la infracţiunile prevăzute în mod expres în
art.209 alin.3 C.p.p.:
- infracţiuni contra siguranţei statului (art.155-173 C.p.);
- infracţiuni contra vieţii (art.174-177 C.p.);
- determinarea sau înlesnirea sinuciderii (art.179 C.p.);
- lipsirea de libertate în mod ilegal (art.189 alin.3-5 C.p.);
- sclavia (art.190 C.p.);
- supunerea la muncă forţată sau obligatorie (art.191
C.p.);
- tâlhăria (art.211 alin.4 C.p.);
- pirateria (art.212 C.p.);
- ofensă adusă unor însemne (art.236 C.p.);
- defăimarea ţării sau a naţiunii (art.2361 C.p.);
- ultrajul (art.239 C.p. şi art.2391 C.p.);

21
- purtare abuzivă (art.250 C.p.);
- neglijenţă în păstrarea secretului de stat (art.252 C.p.);
- luarea de mită (art.254 C.p.);
- darea de mită (art.255 C.p.);
- traficul de influenţă (art.255 C.p.);
- omisiunea de a încunoştiinţa organele judiciare (art.265
C.p.);
- arestarea ilegală şi cercetarea abuzivă (art.266 C.p.);
- supunerea la rele tratamente (art.267 C.p.);
- tortura (art.2671 C.p.);
- represiunea nedreaptă (art.268 C.p.);
- infracţiuni contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate
(art.273-276 C.p.);
- nerespectarea regimului materialelor nucleare sau al
altor materii radioactive (art.2791 C.p.);
- nerespectarea regimului materiilor explozive (art.280
C.p.);
- nerespectarea regimului de ocrotire a unor bunuri
(art.2801 C.p.);
- nerespectarea dispoziţiilor privind importul de deşeuri şi
reziduuri (art.3022 C.p.);
- propaganda naţionalist-şovină (art.317 C.p.);
- asocierea pentru săvârşirea de infracţiuni (art.323 C.p.);
- infracţiuni contra păcii şi omenirii (art.356-361 C.p.);
- infracţiunile săvârşite cu intenţie care au avut ca
urmare moartea unei persoane;
- infracţiunile privind siguranţa naţională prevăzute în legi
speciale (ex. Legea nr.51/1991 privind siguranţa
naţională);

22
- infracţiunea de spălare a banilor şi infracţiunile privind
traficul şi consumul ilicit de droguri (Legea nr.656/2002,
Legea nr.143/2000);
- infracţiunea de bacrută frauduloasă dacă fapta priveşte
sistemul financiar (art.27 pct.1 lit.b-e C.p.p.);
- infracţiunile săvârşite de judecătorii de la judecătorii şi
tribunale, de procurorii de la parchetele de pe lângă
aceste instanţe precum şi de notarii publici (art.281
pct.1 lit.b C.p.p.);
- infracţiunile săvârşite de controlorii financiari de la
Curtea de Conturi şi controlorii financiari ai camerelor
de conturi judeţene (art.281 pct.1 lit.c C.p.);
- infracţiunile săvârşite de judecătorii tribunalelor militare
şi ai tribunalelor militare teritoriale precum şi de
procurorii militari de la parchetele de pe lângă aceste
instanţe (art.282 pct.1 lit.b C.p.);
- infracţiunile săvârşite de persoanele arătate în art.29
pct.1 C.p.p.;
- infracţiunile împotriva protecţioei muncii;
- alte infracţiuni date prin lege în competenţa de urmărire
penală obligatorie a procurorului. Astfel, procurorii
Parchetului Naţional Anticorupţie efectuează obligatoriu
urmărirea penală în cazul infracţiunilor de corupţie şi
infracţiunile asimilate prevăzute de Legea nr.78/2000
săvârşite în condiţiile art.13 din O.U.G. nr.43/2002
aprobată prin Legea nr.503/2002 (O.U.G. nr.43/2002 a
fost modificată prin O.U.G. nr.24/2004) aprobată prin
Legea nr.1150/2004). Prin Legea nr.508/2004 în cadrul
Ministerului Public a fost înfiinţată Direcţia de

23
 Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate Organizată
şi Terorism. Procurorii acestei direcţii efectuează
urmărirea penală pentru infracţiunile prevăzute în art.12
din Legea nr.508/2004 (infracţiunile prevăzute în Legea
nr.39/2003 privind prevenirea şi combaterea
criminalităţii organizate, infracţiunile prevăzute în Legea
nr.535/2004 privind prevenirea şi combaterea
terorismului etc).
Competenţa de a efectua urmărirea penală revine
procurorului de la parchetul corespunzător instanţei care judecă
în primă instanţă cauza.
Urmărirea penală efectuată de procuror se realizează în
principiu în aceleaşi forme procesuale ca şi ancheta realizată de
organul de cercetare penală. În cauzele în care urmărirea
penală se efectuează de procuror, acesta poate dispune ca
anumite acte de urmărire penală să fie efectuate de organele
de cercetare penală (art.217 alin.4).
Unele din actele procurorului care efectuează urmărirea
penală au nevoie de acordul anumitor organe superioare.
Astfel, potrivit art.209 alin.5 rechizitoriul este supus confirmării
conducătorului unităţii din care face parte procurorul; când
urmărirea este efectuată chiar de către conducătorul
parchetului, confirmarea se dă de procurorul ierarhic superior.
Când urmărirea penală este efectuată de un procuror de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie,
rechizitoriul este supus confirmării procurorului şef de secţie,
iar când urmărirea penală este efectuată de acesta confirmarea
se face de procurorul general. Nerespectarea acestor dispoziţii
determină sancţiunea nulităţii absolute întrucât rechizitoriul

24
constituie un act de sesizare a instanţei (art.197 alin.2,
art.264).
În legătură cu competenţa procurorului în privinţa
exercitării supravegherii activităţii de urmărire penală a se
vedea în continuare capitolul III.

Secţiunea a II-a

Competenţa organelor de cercetare penală

Organele poliţiei judiciare. Potrivit art.207 C.p.p.

cercetarea penală se efectuează de organele de cercetare
penală ale poliţiei judiciare pentru orice infracţiune care nu este
dată în mod obligatoriu în competenţa altor organe de urmărire
penală. Rezultă că aceste organe de cercetare nu sunt îndrituite
să cerceteze cauzele date în competenţa obligatorie de
urmărire penală a procurorului (art.209 alin.3), şi nici cele
revenind organelor de cercetare specială (art.208). În toate
celelalte cauze organul de cercetare al poliţiei judiciare este
competent să efectueze urmărirea penală.
Potrivit art.27 din Legea nr.218/2002 privind organizarea şi
funcţionarea Poliţiei Române, ministrul administraţiei şi
internelor cu avizul procurorului general al Parchetului de pe
lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie desemnează poliţiştii
care au calitatea de organe de cercetare penală ale poliţiei
judiciare, iar potrivit art.10 din O.U.G. nr.43/2002 privind
organizarea şi funcţionarea Parchetului Naţional Anticorupţie
ofiţerii de poliţie judiciară care îşi desfăşoară activitatea în
cadrul Parchetului Naţional Anticorupţie sunt numiţi prin ordin

25
al procurorului general al Parchetului Naţional Anticorupţie şi
trebuie să aibe o vechime de minim 6 ani în structuri cu atribuţii
de constatare, investigare şi cercetare a faptelor de corupţie.
De asemenea, ministrul administraţiei şi internelor cu avizul
favorabil al procurorului general al Parchetului de pe lângă
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va desemna ofiţerii şi agenţii
poliţiei judiciare care îşi vor desfăşura activitatea sub
conducerea Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de
Criminalitate Organizată şi Terorism (art.10 din Legea
nr.508/2004).
Potrivit Legii nr.364/2004 privind organizarea şi
funcţionarea poliţiei judiciare au calitatea de organe de
cercetare ale poliţiei judiciare, ofiţerii şi agenţii de poliţie
specializaţi în efectuarea activităţilor de constatare a
infracţiunilor, de strângere a datelor în vederea începerii
urmăririi penale şi de cercetare penală.
Organele de cercetare ale poliţiei judiciare sunt organizate
şi funcţionează în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei
Române, Inspectoratului General al Poliţiei de Frontieră şi
unităţile teritoriale ale acestora.
Pe lângă numeroasele aspecte care revin poliţiei ca organ
administrativ (paza, ordinea, evidenţa populaţiei, regimul
paşapoartelor, circulaţia pe drumurile publice, acordarea de
autorizaţii în anumite domenii etc.) aceasta în ansamblul ei are
şi sarcini legate de prevenirea săvârşirii de infracţiuni. După ce
fapta penală s-a comis, sarcinile legate de constatarea faptelor,
identificarea şi eventual prinderea infractorului precum şi
strângerea datelor necesare începerii urmăririi penale şi de
cercetare penală sunt sarcini care revin poliţiei judiciare.

26
 Cu ocazia săvârşirii unei infracţiuni sau imediat după
comiterea acesteia nici un lucrător din aparatul poliţiei nu poate
refuza intervenţia. Astfel potrivit Legii nr.364/2004 lucrătorii de
poliţie care nu fac parte din poliţia judiciară au dreptul dar şi
obligaţia de a efectua orice act de constatare a infracţiunilor
încunoştiinţând despre aceasta procurorul sau organele poliţiei
judiciare şi de a le înainta actele de constatare.
Prin luarea acestor măsuri urgente agentul de poliţie care
intervine nu capătă statutul de ofiţer de poliţie judiciară, iar
activităţile respective nu dobândesc caracterul unor acte de
urmărire penală.
Organele de cercetare speciale. Sunt asemenea
organe potrivit art.208 C.p.p. ofiţerii anume desemnaţi de către
comandanţii unităţilor militare pentru infracţiunile săvârşite de
militarii în subordine, de către şefii comenduirilor de garnizoană
pentru infracţiunile săvârşite de militari în afara unităţilor
militare şi de către comandanţii centrelor militare pentru
infracţiunile săvârşite de persoanele civile în legătură cu
obligaţiile lor militare, precum şi ofiţerii poliţiei de frontieră
anume desemnaţi pentru infracţiunile de frontieră, şi căpitanii
de porturi pentru infracţiunile menţionate în art.208 alin.1 lit.c.
Când competenţa de cercetare revine ofiţerilor desemnaţi
de comandanţii unităţilor militare, de şefii comenduirilor de
garnizoană sau de comandanţii centrelor militare, cercetarea se
poate efectua şi de către cei care au făcut desemnările. Aceste
organe speciale au o competenţă de cercetare penală
exclusivă.
Pentru infracţiunile legate de regimul de frontieră,
competenţa de cercetare revine ofiţerilor poliţiei de frontieră

27
(O.U.G. nr.105/2001 privind frontiera de stat a României
aprobată prin Legea nr.243/2002).

Secţiunea a III-a

Unele probleme privind competenţa în cursul urmăririi

penale

După sesizare, organele de urmărire penală au obligaţia

să-şi verifice competenţa şi să nu treacă la efectuarea urmăriri
penale decât dacă constată că sunt competente (art.210
alin.1). La această regulă există o excepţie determinată de
necesitatea obiectivă a rezolvării unor cazuri urgente. Potrivit
art.213 C.p.p. când un act de cercetare nu suferă amânare,
organul de cercetare este obligat să-l efectueze, chiar dacă
verificându-şi competenţa constată că respectiva cauză nu-i
aparţine. Lucrările astfel efectuate se trimit de îndată
procurorului competent, prin intermediul procurorului care
supraveghează activitatea desfăşurată în condiţii de urgenţă.
Dacă în urma verificării, organul de cercetare constată că
nu este competent şi nu subzistă nici necesitatea efectuării
unor acte de urmărire ce nu suferă amânare, cauza se trimite
de îndată procurorului care exercită supravegherea, în vederea
sesizării organului competen (art.210 alin.2).
Îndatoririle la care se referă art.210 au caracter
permanent şi privesc toate formele competenţei. Această
regulă se aplică prin analogie şi procurorului. Nerespectarea

28
dispoziţiilor legale privind competenţa atrage sancţiunea
nulităţii în conformitate cu art.197 C.p.p.
Organele de cercetare penală efectuează activitatea
judiciară în limita competenţei lor. Art.211 C.p.p. permite
extinderea competenţei teritoriale când actele de urmărire
se înfăptuiesc în afara circumscipţiei organului judiciar. Aceasta
se poate realiza fie prin efectuarea actelor de cercetare de
însăşi organul de cercetare, fie prin intermediul comisiei
rogatorii sau delegării (art.132, art.135).
Pentru efectuarea unor acte de cercetare în afara
circumscripţiei sale organul de urmărire penală trebuie să
înştiinţeze în prealabil pe cel în circumscripţia căruia se
îndeplinesc actele respective. Pentru evitarea folosirii comisiei
rogatorii sau delegării în cadrul aceleiaşi localităţi legea
prevede că organul de cercetare penală poate efectua toate
actele de cercetare, chiar dacă unele dintre ele trebuie
îndeplinite în afara razei sale teritoriale, cu obligaţia înştiinţării
organului de urmărire penală competent.

Secţiunea a IV-a

Acte încheiate de alte organe decât cele de urmărire

penală

În cazul săvârşirii anumitor fapte penale, legea a dat

dreptul efectuării unor acte procesuale şi altor organe decât
cele de urmărire penală.
Potrivit art.214 şi art.215 C.p.p. sunt asemenea organe:

29
 a) organele inspecţiilor de stat, alte organe de stat precum
şi organele unităţilor la care se referă art.145 C.p. care
exercită controlul într-un anumit domeniu de activitate;
b) organele de control şi cele de conducere ale
administraţiei publice, ale altor unităţi la care se referă
art.145 C.p.;
c) ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române;
d) comandanţii de nave şi aeronave;
e) agenţii poliţiei de frontieră.
Organele menţionate la literele a-c se numesc organe de
constatare.
Competenţa materială a acestor organe este diferită în
funcţie de specificul activităţii lor. Astfel, competenţa
inspecţiilor de stat şi a celorlalte organe cuprinse în aceiaşi
categorie se limitează la infracţiunile ce constituie încălcări ale
dispoziţiilor şi obligaţiilor a căror respectare este controlată de
aceste organe – art.214 alin.1 lit.a (de ex. inspecţia sanitară în
domeniul sanitar, inspecţia comercială în domeniul activităţii de
comerţ etc.). Organele de control şi cele de conducere
specificate la art.214 alin.1 lit.b sunt competente în legătură cu
infracţiunile săvârşite în legătură cu serviciul de cei aflaţi în
subordinea ori sub controlul organelor respective.
Ofiţerii şi subofiţerii din cadrul Jandarmeriei Române au
competenţă pentru infracţiunile constatate pe timpul executării
măsurilor specifice în conformitate cu Legea nr.550/2004
privind organizarea şi funcţionarea Jandarmeriei Române.
Atribuţiile acestor organe sunt restrânse numai la
efectuarea anumitor acte de cercetare. Se procedează la
ascultarea făptuitorului şi martorilor care au fost de faţă la

30
săvârşirea faptei şi întocmirea procesului-verbal de constatare a
infracţiunii. Organele arătate mai sus au dreptul să reţină
corpurile delicte şi să procedeze la evaluarea pagubelor. Întreg
materialul cauzei se înaintează procurorului în cel mult trei zile
de la descoperirea faptei. În caz de infracţiune flagrantă aceste
organe au obligaţia să-l predea de îndată pe făptuitor
procurorului împreună cu actele întocmite şi corpurile delicte.
În conformitate cu art.215 C.p.p. comandanţii de nave şi
aeronave şi agenţii poliţiei de frontieră au în plus dreptul de a
efectua percheziţii corporale asupra făptuitorului şi de a verifica
lucrurile pe care acesta le are cu sine. De asemenea, organele
menţionate mai sus îl pot prinde pe făptuitor, în care caz au
obligaţia de a-l preda procurorului sau organului de cercetare
de îndată împreună cu actele întocmite şi corpurile delicte.
În celelalte cazuri lucrările efectuate se înaintează
organului de urmărire penală competent în termen de cel mult
cinci zile de la constatare, împreună cu mijloacele materiale de
probă.
Pentru infracţiunile săvârşite pe nave sau aeronave
termenele curg de la ancorarea navei sau aterizarea aeronavei.
Competenţa comandanţilor de nave sau aeronave la care
se referă art.215 implică o dublă condiţie: a) infracţiunea să fie
săvârşită la bordul navei sau aeronavei; b) acestea să se afle în
afara porturilor sau aeroporturilor.
Procesele-verbale întocmite potrivit art.214 sau
art.215 C.p.p. constituie mijloace de probe.

JURISPRUDENŢA

31
DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE Nr. 28 din 15 februarie 2000
referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din
Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr.
92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată
MONITORUL OFICIAL NR. 301 din 3 iulie 2000

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 27 iulie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 1.048/1998,
Tribunalul Buzău - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din Codul de procedură
penală, precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, republicată, excepţie ridicată de Ş.Z.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se consideră că dispoziţiile
legale criticate contravin prevederilor art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi, prin aceasta, ale art.
11 şi 20 din Constituţie. Se arată că, potrivit art. 5 paragraful 3 din convenţia
menţionată, orice persoană arestată sau deţinută trebuie să fie adusă neîntârziat
în faţa unui judecător sau a unui alt magistrat abilitat de lege să exercite funcţii
judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-un termen rezonabil sau eliberată în
cursul procedurii. Deşi convenţia recunoaşte analogia dintre "judecător" şi
"magistrat", totuşi magistratul, altul decât judecătorul, trebuie să fie independent
faţă de executiv şi imparţial (independent faţă de părţi). Se invocă în acest sens
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, şi anume hotărârea
pronunţată în cauza "Brincat contra Italiei", 1992, prin care s-a considerat că a
fost încălcat art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului
şi a libertăţilor fundamentale, prin faptul că procurorul care a dispus privarea de
libertate a inculpatului a acţionat în calitate de adversar al acestuia, fiind şi parte
acuzatoare în procesul penal. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat
că "magistratul abilitat de lege să exercite funcţii judiciare", la care se referă art.
5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, şi în faţa căruia trebuie să fie adusă o persoană arestată preventiv,
trebuie să prezinte garanţii de independenţă şi imparţialitate. Independenţa este
privită în raport cu executivul, fără a exclude subordonarea faţă de alţi
judecători sau magistraţi, dacă aceştia se bucură ei înşişi de independenţă faţă de
executiv. Imparţialitatea se determină în mod obiectiv faţă de părţile din
procesul penal, îndeosebi faţă de inculpatul arestat. Curtea Europeană a
considerat, de asemenea, că magistratul care se pronunţă asupra stării de
libertate, chiar dacă exercită şi alte funcţiuni, nu trebuie să exercite sau să aibă
vocaţia de a exercita funcţii care ar naşte bănuieli legitime că imparţialitatea sa
ar fi pusă în discuţie de părţi; în caz contrar, art. 5 paragraful 3 din convenţie ar
fi încălcat. Autorul excepţiei consideră că în sistemul penal românesc în vigoare,
stabilit prin Codul de procedură penală şi prin Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, procurorul nu prezintă garanţiile de independenţă şi
32
imparţialitate necesare, deoarece este organ de acuzare, deci parte în procesul
penal, şi este subordonat procurorilor ierarhici şi, prin procurorii generali, este
subordonat ministrului justiţiei şi Guvernului. Se mai arată că procurorul nu este
considerat de Constituţie magistrat şi de aceea el nu poate fi asimilat cu
judecătorul, pentru a putea fi considerat competent să emită un mandat de
arestare. Procurorii, fiind subordonaţi ierarhic, nu pot fi consideraţi
independenţi, chiar dacă activitatea lor este garantată de principiul legalităţii şi
al imparţialităţii. Autorul excepţiei mai consideră că nici garanţia de
independenţă nu este îndeplinită, pentru că atât Constituţia, cât şi Legea nr.
92/1992 nu interzic ordinul dat de ministrul justiţiei unui procuror de a aresta un
inculpat. În sistemul procesual penal românesc procurorul are două funcţii
ireconciliabile: de organ de urmărire penală şi de acuzator în instanţă, fără a
exista alte structuri organizatorice distincte în cadrul parchetelor, care să
exercite atribuţiile organelor de instrucţie şi a celor de acuzare. În continuare se
mai arată că, în mod obiectiv, procurorul nu poate fi imparţial, întrucât a susţine
soluţia eliberării sau a achitării inculpatului arestat ar însemna să contribuie la
propriul său insucces profesional. În final autorul excepţiei consideră că, şi în
situaţia în care procurorul care a dispus arestarea nu este şi procuror de şedinţă,
simplul fapt că are vocaţia legală să cumuleze cele două calităţi, transformându-
se, în faza judecăţii, într-o parte în procesul penal, adversar al inculpatului, cu
interese contrare acestuia, atrage inexistenţa imparţialităţii acestuia şi încălcarea
art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale şi, implicit, a dispoziţiilor art. 11 şi 20 din Constituţie.
Dispoziţiile art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, fiind norme
preconstituţionale, contrare Constituţiei, trebuie considerate abrogate în temeiul
art. 150 alin. (1) din Constituţie. Autorul excepţiei invocă şi jurisprudenţa Curţii
Constituţionale, şi anume Decizia nr. 81 din 15 iulie 1994, rămasă definitivă ca
urmare a Deciziei nr. 136 din 7 decembrie 1994, prin care s-a statuat că
"interpretarea instanţei de contencios european, în virtutea principiului
subsidiarităţii, se impune şi faţă de instanţa de contencios constituţional
naţional". Se mai susţine că textele de lege criticate contravin şi prevederilor art.
23 alin. (4) din Constituţie, interpretate în lumina art. 5 paragraful 3 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.
47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, ale art. 1 alin. (1), precum şi
ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia
de neconstituţionalitate ridicată.
33
 Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 148 şi
236 din Codul de procedură penală, precum şi ale art. 27 din Legea nr. 92/1992
pentru organizarea judecătorească, republicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 259 din 30 septembrie 1997.
Art. 148 din Codul de procedură penală are următoarea redactare: "Măsura
arestării inculpatului poate fi luată dacă sunt întrunite condiţiile prevăzute în art.
143 şi numai în vreunul din următoarele cazuri:
a) identitatea sau domiciliul inculpatului nu pot fi stabilite din lipsa datelor
necesare;
b) infracţiunea este flagrantă, iar pedeapsa închisorii prevăzută de lege este
mai mare de 3 luni;
c) inculpatul a fugit ori s-a ascuns în scopul de a se sustrage de la urmărire
sau de la judecată, ori a făcut pregătiri pentru asemenea acte, precum şi dacă în
cursul judecăţii sunt date că inculpatul urmăreşte să se sustragă de la executarea
pedepsei;
d) sunt date suficiente că inculpatul a încercat să zădărnicească aflarea
adevărului, prin influenţarea vreunui martor sau expert, distrugerea ori alterarea
mijloacelor materiale de probă sau prin alte asemenea fapte;
e) inculpatul a comis din nou o infracţiune, ori există date care justifică
temerea că va săvârşi şi alte infracţiuni;
f) inculpatul este recidivist;
g) când există una din circumstanţele agravante;
h) inculpatul a săvârşit o infracţiune pentru care legea prevede pedeapsa
închisorii mai mare de 2 ani, iar lăsarea sa în libertate ar prezenta un pericol
pentru ordinea publică.
În cazurile prevăzute la lit. c) - g), măsura arestării inculpatului poate fi luată
numai dacă pedeapsa închisorii prevăzută de lege este mai mare de un an."
Art. 236 din Codul de procedură penală are următorul cuprins:
"Procurorul sesizat potrivit art. 234, dacă pune în mişcare acţiunea penală şi
dacă constată că sunt întrunite condiţiile prevăzute de lege pentru luarea măsurii
arestării preventive a inculpatului, procedează potrivit art. 150 şi următoarele.
Dacă învinuitul este arestat potrivit art. 233, va fi ascultat de procuror înainte
de expirarea termenului de arestare a învinuitului."
În sfârşit, art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru organizarea judecătorească,
republicată, are următoarea redactare: "Atribuţiile Ministerului Public sunt
următoarele:
a) efectuarea urmăririi penale în cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege;
b) supravegherea activităţii de cercetare penală efectuată de poliţie şi de alte
organe; în exercitarea acestor atribuţii, procurorul conduce şi controlează
activitatea de cercetare penală, dispoziţiile date de procuror fiind obligatorii
pentru organul de cercetare penală;
c) sesizarea instanţelor judecătoreşti pentru judecarea cauzelor penale;
d) exercitarea acţiunii civile în cazurile prevăzute de lege;
e) participarea, în condiţiile legii, la şedinţele de judecată;
34
 f) exercitarea căilor de atac împotriva hotărârilor judecătoreşti, în condiţiile
prevăzute de lege;
g) supravegherea respectării legii în activitatea de punere în executare a
hotărârilor judecătoreşti şi a altor titluri executorii;
h) verificarea respectării legii la locurile de deţinere preventivă, de executare
a pedepselor, a măsurilor educative şi de siguranţă;
i) apărarea drepturilor şi intereselor minorilor şi ale persoanelor puse sub
interdicţie;
j) studierea cauzelor care generează sau favorizează criminalitatea, elaborarea
şi prezentarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum şi pentru
perfecţionarea legislaţiei penale.
Ministerul Public exercită orice alte atribuţii prevăzute de lege."
Aceste dispoziţii sunt considerate de autorul excepţiei ca fiind
neconstituţionale în raport cu prevederile art. 23 alin. (4), ale art. 11 şi 20 din
Constituţie, precum şi cu prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
Textele constituţionale invocate au următorul conţinut:
- Art. 23 alin. (4): "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de
magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului,
arestatul se poate plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin
hotărâre motivată. Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de
judecată.";
- Art. 11: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu bună-
credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.";
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală
a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este
parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile
fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au
prioritate reglementările internaţionale."
Art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale are următorul cuprins: "Orice persoană arestată sau
deţinută, în condiţiile prevăzute de paragraful 1 lit. c) din prezentul articol,
trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător sau a altui magistrat împuternicit
prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare şi are dreptul de a fi judecată într-
un termen rezonabil sau eliberată în cursul procedurii. Punerea în libertate poate
fi subordonată unei garanţii care să asigure prezentarea persoanei în cauză la
audiere."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din
Codul de procedură penală, precum şi a celor prevăzute la art. 27 din Legea nr.

35
92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, Curtea constată că
aceasta este neîntemeiată pentru următoarele argumente:
În sistemul procesual penal românesc procurorul corespunde noţiunii de "alt
magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", la care se
referă art. 5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale. Astfel însăşi Constituţia, când prevede în art. 23 alin.
(4) că "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat [...]", acoperă
şi situaţia magistratului care este procuror.
De asemenea, Capitolul VI din Titlul III al Constituţiei, referitor la autorităţile
publice, capitol intitulat "Autoritatea judecătorească", prevede, pe lângă
Secţiunea 1, intitulată "Instanţele judecătoreşti", şi Secţiunea a 2-a, denumită
"Ministerul Public", iar în Secţiunea a 3-a, în art. 133 alin. (1), printre atribuţiile
Consiliului Superior al Magistraturii, se prevede competenţa acestuia de a
propune Preşedintelui României numirea în funcţie a judecătorilor şi a
procurorilor, cu excepţia celor stagiari, în condiţiile legii, în considerarea
calităţii de "magistraţi" a procurorilor.
Referindu-se la natura juridică a Ministerului Public, Curtea Constituţională,
prin Decizia nr. 73 din 4 iunie 1996, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 255 din 22 octombrie 1996, a considerat că acesta "reprezintă o
magistratură specială, care nu îndeplineşte atribuţii de natură jurisdicţională".
Procurorii îndeplinesc însă o importantă funcţie judiciară în procesul penal,
întrucât întreaga fază a urmăririi penale se desfăşoară prin activitatea sau sub
supravegherea lor. În cadrul urmăririi penale, în afara activităţii de strângere a
probelor privind existenţa faptei şi a vinovăţiei făptuitorului, au loc şi acte
procesuale de o importanţă hotărâtoare pentru dinamizarea procesului penal, şi
anume punerea în mişcare a acţiunii penale sau trimiterea în judecată a
inculpatului, precum şi măsuri procesuale necesare efectuării urmăririi penale,
între care se află şi măsurile preventive privative sau restrictive de libertate.
Pentru motivele expuse Curtea constată că procurorul este un "alt magistrat
împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor judiciare", în sensul cerut de art.
5 paragraful 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale, precum şi în sensul art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Cu privire la constituţionalitatea competenţei procurorului de a lua măsura
arestării inculpatului Curtea observă că aceasta nu poate fi examinată în afara
cadrului constituţional şi legal în care acţionează procurorul. Astfel, în temeiul
art. 23 alin. (4) din Constituţie şi potrivit art. 149 alin. 1 din Codul de procedură
penală, procurorul (magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor
judiciare) poate dispune arestarea inculpatului pe o durată de cel mult 30 de zile,
prelungirea duratei putând fi aprobată numai de instanţa de judecată (art. 155
din acelaşi cod). Împotriva ordonanţei procurorului de arestare preventivă
inculpatul arestat poate face plângere la instanţa competentă să judece cauza în
fond, iar plângerea, împreună cu dosarul cauzei, este trimisă instanţei în termen
de 24 de ore, învinuitul sau inculpatul arestat fiind adus în faţa instanţei, asistat
de apărător (art. 140^1 din Codul de procedură penală). Măsura arestării
36
încetează de drept la expirarea termenelor prevăzute de lege sau stabilite de
organul judiciar ori când acţiunea penală a rămas fără obiect (art. 140 din Codul
de procedură penală). Prin urmare, oricare ar fi organul împuternicit de lege să
ia măsura arestării preventive, acesta trebuie să acţioneze în cadrul strict stabilit
de lege, cadru care nu vine în contradicţie cu exigenţele Convenţiei pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale şi nici cu jurisprudenţa
Curţii Europene a Drepturilor Omului.
Referitor la critica adusă rolului procurorului în procesul penal, care pune în
discuţie imparţialitatea şi independenţa acestuia, Curtea observă că examinarea
ei nu trebuie făcută în mod abstract, prin compararea unor concepte, ci prin
analiza modului în care, în dreptul intern, prin reglementarea activităţii
procurorului sunt sau nu garantate în realitate drepturile fundamentale ale
omului în procesul penal. Prin organizarea procesului penal pe baza principiului
contradictorialităţii, Codul de procedură penală în vigoare obligă organul de
urmărire penală să adune probele atât în favoarea, cât şi în defavoarea
învinuitului sau a inculpatului, chiar şi atunci când acesta recunoaşte fapta (art.
202). Conform art. 130 alin. (1) din Constituţie, "În activitatea judiciară,
Ministerul Public reprezintă interesele generale ale societăţii şi apără ordinea de
drept, precum şi drepturile şi libertăţile cetăţenilor", iar normele din Codul de
procedură penală privitoare la rolul procurorului în procesul penal, ca
reprezentant al Ministerului Public, sunt în concordanţă cu prevederile
Constituţiei. Astfel, potrivit prevederilor art. 216 din Codul de procedură penală,
procurorul, exercitând supravegherea respectării legii în activitatea de urmărire
penală, veghează ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras
la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită penal fără să existe
probe sau indicii temeinice de săvârşire a unei fapte prevăzute de legea penală.
De asemenea, veghează ca nici o persoană să nu fie reţinută sau arestată decât în
cazurile şi în condiţiile prevăzute de lege. În exercitarea activităţii de
supraveghere procurorul ia măsurile necesare sau dă dispoziţii organelor de
cercetare penală să ia asemenea măsuri. În conformitate cu dispoziţiile art. 220
din Codul de procedură penală, procurorul este obligat să infirme orice act sau
măsură procesuală a organului de urmărire penală luată fără respectarea
dispoziţiilor legale. Cu privire la rolul procurorului în faza judecăţii, dispoziţiile
art. 316 din acelaşi cod prevăd că în desfăşurarea cercetării judecătoreşti
procurorul exercită un rol activ în vederea aflării adevărului şi a respectării
dispoziţiilor legale, fiind liber să prezinte concluziile pe care le consideră
întemeiate, potrivit legii, şi ţinând seama de probele administrate. Atunci când
cercetarea judecătorească nu confirmă învinuirea sau când a intervenit vreuna
dintre cauzele de încetare a procesului penal, procurorul este obligat să pună
concluzii, după caz, de achitare a inculpatului sau de încetare a procesului penal.
Curtea mai observă că procurorul nu poate fi considerat parte în proces,
deoarece el reprezintă interesele societăţii, apără drepturile persoanelor
implicate în proces, inclusiv cele ale învinuitului sau inculpatului. Nu poate fi
considerată o contradicţie faptul că procurorul care supraveghează urmărirea
37
penală dispune trimiterea în judecată a inculpatului şi susţine şi acuzarea în
proces, atâta vreme cât soluţionarea cauzei revine instanţei judecătoreşti.
Totodată nu poate fi considerată o contradicţie împrejurarea că procurorul care a
dispus luarea măsurii arestării preventive a dispus şi trimiterea în judecată,
deoarece întreaga activitate a procurorului în cursul urmăririi penale se
desfăşoară sub controlul instanţelor judecătoreşti. Aşa cum a statuat Curtea
Constituţională prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6 martie 1998, orice
persoană nemulţumită de soluţionarea plângerii sale împotriva măsurilor sau
actelor efectuate de procuror ori pe baza dispoziţiilor date de el şi care nu ajung
în faţa instanţelor judecătoreşti are dreptul să se adreseze justiţiei în temeiul art.
21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct. Prin Decizia nr. 268
din 18 iunie 1997, rămasă definitivă prin Decizia nr. 709 din 19 decembrie
1997, ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 134 din 2
aprilie 1998, Curtea a respins, ca fiind neîntemeiată, excepţia de
neconstituţionalitate privitoare, între altele, la dispoziţiile art. 148 din Codul de
procedură penală, invocând garanţiile prevăzute în art. 23 din Constituţie
împotriva unei arestări efectuate cu încălcarea legii. Aceeaşi soluţie se impune şi
în prezenta cauză, cu precizarea că reglementarea constituţională şi procesual
penală a activităţii procurorului asigură garanţii de natură să prevină atingerea
drepturilor şi libertăţilor persoanei în procesul penal, chiar dacă a efectuat
urmărirea penală, a dispus arestarea preventivă a inculpatului şi a dispus
trimiterea în judecată. Chiar dacă actele şi măsurile procesuale ar fi date în
competenţa unor persoane diferite, actele şi măsurile respective ar trebui
efectuate cu respectarea aceluiaşi cadru legal.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se invocă îndeosebi
jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului, care pune în discuţie
independenţa procurorului, şi anume hotărârile pronunţate în cauza "Schiesser
contra Elveţiei", 1979, şi în cauza "Huber contra Elveţiei", 1990. În primul caz
Curtea a decis că nu s-au încălcat prevederile art. 5 paragraful 3 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, deoarece
procurorul de district a acţionat exclusiv ca organ de instrucţie, examinând dacă
trebuie să îl inculpe pe cel vinovat şi să îl plaseze în detenţie provizorie şi apoi,
efectuând instrucţia dosarului, şi-a respectat obligaţia de a cerceta cu aceeaşi
grijă atât faptele în favoarea acuzării, cât şi cele împotriva acesteia, fără a
suporta nici o ingerinţă exterioară, ci exercitându-şi astfel propria-i putere de
decizie pe care i-o atribuie legea. În cel de-al doilea caz ("Huber contra
Elveţiei", 1990), speţă asemănătoare, Curtea a decis că, de vreme ce este posibil
ca procurorul să devină organ de urmărire şi deci "imparţialitatea sa poate fi
pusă la îndoială", s-au încălcat prevederile art. 5 din convenţie, soluţie
reafirmată şi în cauza "Brincat contra Italiei", 1992.
Deşi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului s-a fixat în sensul că
actele procesuale efectuate de procuror în cursul urmăririi penale sunt suspectate
de lipsă de imparţialitate, aceasta nu poate conduce automat la concluzia
38
neconstituţionalităţii art. 148 şi 236 din Codul de procedură penală, precum şi a
neconstituţionalităţii dispoziţiilor art. 27 din Legea nr. 92/1992 pentru
organizarea judecătorească, aşa cum solicită autorul excepţiei, deoarece, astfel
cum rezultă din analiza anterioară, prin aceste prevederi sunt asigurate drepturile
fundamentale ale persoanei în dreptul penal, neexistând o contrarietate cu
prevederile Constituţiei. Curtea Constituţională constată totodată că nu există
neconcordanţe între, pe de o parte, prevederile art. 5 paragraful 3 din convenţie
şi, pe de altă parte, legile interne (Codul de procedură penală şi Legea nr.
92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată), spre a se aplica
dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Constituţie, potrivit cărora: "Dacă există
neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale
omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările
internaţionale."
Criticile de neconstituţionalitate fiind neîntemeiate, excepţia urmează să fie
respinsă.

Faţă de cele de mai sus, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din
Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 148 şi 236 din

Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 27 din Legea nr.
92/1992 pentru organizarea judecătorească, republicată, excepţie ridicată de
Ştefan Zincă în Dosarul nr. 1.048/1998 al Tribunalului Buzău - Secţia penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 15 februarie 2000.

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Decizia nr.4672 din 1 noiembrie 2002
Revista Dreptul nr.5/2004

Urmărire penală. Competenţa materială exclusivă a procurorului

În cazul în care, pentru săvârşirea uneia dintre infracţiunile

prevăzute în art.209 alin.3 C.proc.pen., organele de cercetare ale poliţiei
efectuează şi alte acte de urmărire penală decât cele care nu suferă
amânare, potrivit art.213, acele acte sunt afectate de nulitate prin
încălcarea dispoziţiilor legale relative la competenţa după materie,
conform art.197 alin.2 şi 3 din acelaşi cod.
39
 Ca atare, dacă ascultarea majorităţii martorilor, ascultarea
inculpaţilor după punerea în mişcare a acţiunii penale, iniţierea efectuării
unor examinări medico-legale, au fost făcute de organele de poliţie,
procurorul mărginindu-se să finalizeze urmărirea penală, sesizarea
instanţei nu este conformă legii iar hotărârea este casabilă, cu
trimiterea cauzei la procuror pentru efectuarea urmăririi penale.

Prin sentinţa penală nr.31 din 13 martie 2002, Tribunalul Giurgiu

a condamnat pe inculpaţii J.N. şi S.B. pentru săvârşirea infracţiuniii de
încăierare prevăzută în art.322 alin.3 teza ultimă C.pen.
Instanţa a reţinut că, în seara zilei de 2 octombrie 1999, inculpaţii
au participat la o încăierare, urmare căreia o persoană a murit din cauza
loviturilor grave suferite.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia a II-a penală, prin decizia
nr.369/A din 13 iunie 2002, a repins apelurile declarate de inculpatul J.N.
şi părţile civile, precum şi cererea de repunere în termenul de apel
formulată de inculpatul S.B.
Împotriva acestor hotărâri au declarat recurs inculpaţii, invocând,
între altele, că urmărirea penală a fost efectuată de organele de poliţie şi
nu de procuror, cum se prevede în art.209 alin.3 C.proc.pen.
Recursul este fondat.
În speţă, la data de 3 octombrie 1999, poliţiştii de la Poliţia
oraşului Bolintin Vale au fost sesizaţi cu privire la faptul că la dispensarul
din comună a fost adus T.S., care la scurt timp a decedat. În urma
acestei sesizări au fost pornite cercetări, stabilindu-se că victima a
participat în noaptea de 2 octombrie 1999 la o încăierare între mai multe
persoane; efectuându-se actele de urmărire penală, Inspectoratul de
Poliţie al Judeţului Giurgiu a întocmit referatul de terminare a urmăririi
penale în care a propus emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de
judecată pentru comiterea infracţiunii de încăierare.
Potrivit art.209 alin.3 C.proc.pen., urmărirea penală se
efectuează, în mod obligatoriu, de către procuror, între altele, în cazul
infracţiunilor arătate în art.27 pct.1 lit.b, şi anume al infracţiunilor
săvârşite cu intenţie, care au avut ca urmare moartea unei persoane.
Infracţiunea prevăzută în art.322 alin.3 C.pen. este o infracţiune ce se
săvârşeşte cu intenţie şi, în cauza de faţă, a avut drept consecinţă
moartea victimei. Urmărirea penală, în aspectele ei esenţiale, a
fost efectuată nu de procuror, ci de organul de poliţie, deşi în cazul
săvârşirii unor infracţiuni pentru care efectuarea urmăririi penale este de
competenţa exclusivă a procurorului, organele de poliţie iniţial sesizate
pot efectua numai unele acte de urmărire penală ce nu suferă amânare,
în scopul conservării unor mijloace de probă.
În speţă, organele de poliţie nu s-au limitat la efectuarea unor
astfel de acte de urmărire penală, depăşindu-şi competenţa, procurorul
40
mârginindu-se a lua declaraţii în faza finală a urmăririi penale şi a
solicita avizul Comisiei Superioare de Avizare şi Control din cadrul
I.M.L.”Prof.dr.Mina Minovici”.
Astfel, cercetarea la locul faptei a fost efectuată exclusiv de
organele de poliţie din cadrul Poliţiei oraşului Bolintin Vale şi Postului de
Poliţie al comunei Roata de Jos, iar schiţa locului faptei şi planşele foto
au fost întocmite de acelaşi organ.
Cei 7 martori pe baza declaraţiilor cărora a fost stabilită situaţia
de fapt au fost audiaţi la 3 octombrie 1999 tot de către organele de
poliţie, aceleaşi organe s-au ocupat de efectuarea de acte medicale
privind victima, chiar inculpaţii au fost ascultaţi în această calitate de
lucrători de poliţie, în prezenţa avocaţilor aleşi.
Punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva inculpaţilor
pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute în art.322 alin.3 C.pen. s-a făcut
în baza referatului întocmit de IPJ Giurgiu care, ulterior, a redactat
referatul de terminare a urmăririi penale şi a propus emiterea
rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată.
În atare situaţie, se impune constatarea că au fost încălcate
prevederile art.209 alin.3 C.proc.pen., încât actul de sesizare a instanţei,
potrivit art.197 alin.2 din acelaşi cod este afectat de nulitate absolută.
Având în vedere că hotărârile sunt supuse casării, conform art.3859
alin.1 pct.1 C.proc.pen., când nu au fost respectate dispoziţiile privind
competenţa după materie, recursurile inculpaţilor au fost admise şi s-a
trimis cauza Parchetului de pe lângă Tribunalul Giurgiu pentru refacerea
urmăririi penale.

CAPITOLUL III

SUPRAVEGHEREA URMĂRIRII PENALE DE CĂTRE

PROCUROR

Normele referitoare la supravegherea urmăririi penale

sunt înscrise în art.209, art.216-220 C.p.p. la care se adaugă şi
dispoziţiile cuprinse în Titlul III al Legii nr.304/2004 pentru
organizarea judiciară. Principala sarcină a procurorului în timpul
urmăririi penale este supravegherea desfăşurării activităţii de

41
cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de
cercetare penală.
Supravegherea exercitată de către procuror urmăreşte
realizarea scopului general al procesului penal, prevăzut de
art.1 C.p.p. precum şi respectarea cu stricteţe a legalităţii
procesuale.
În conformitate cu art.209 alin.4 este competent să
exercite supravegherea activităţii de cercetare penală
procurorul de la parchetul corespunzător instanţei care potrivit
legii judecă cauza în primă instanţă. În cauzele penale preluate
de un organ de cercetare penală central supravegherea se
exercită de un procuror de la Parchetul de pe lângă Înalta Curte
de Casaţie şi Justiţie.
Obiectul supravegherii (art.216). Procurorul veghează
ca orice infracţiune să fie descoperită, orice infractor să fie tras
la răspundere penală şi ca nici o persoană să nu fie urmărită
penal fără să existe indicii temeinice că a săvârşit o faptă
prevăzută de legea penală. În realizarea supravegherii, legea
acordă o atenţie deosebită modului în care se dispun măsurile
privind libertatea persoanei, înscriind pentru procuror
îndatorirea de a veghea ca acestea să fie conforme cu legea.
Aceste obligaţii au fost înscrise şi prin art.160f alin. ultim C.p.p.
care atribuie şi procurorului verificarea respectării legii la
locurile de deţinere preventivă a minorilor.
Modalităţile de exercitare a supravegherii şi
mijloacele de realizare (art.216 – art.219).
În exercitarea activităţii de supraveghere, procurorul ia
măsurile necesare sau dă dispoziţii obligatorii organelor de

42
cercetare penală pentru a se conforma. Dispoziţiile şi măsurile
se iau în scris şi motivat.
Procurorul poate să dea dispoziţii obligatorii cu privire la
efectuarea oricărui act de urmărire penală. Dacă organul de
cercetare penală are de făcut obiecţiuni, în conformitate cu
art.219 C.p.p. acesta poate sesiza conducătorul parchetului; în
cazul în care dispoziţiile sunt date de conducătorul parchetului
sesizarea se adresează procurorului ierarhic superior, în ambele
situaţii fără a întrerupe executarea celor dispuse; în termen de
trei zile cei în drept sunt obligaţi să se pronunţe asupra
sesizării.
Organele ierarhic superioare ale poliţiei judiciare nu pot da
îndrumări sau dispoziţii privind cercetarea penală.
Procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de
cercetare penală a poliţiei judiciare şi a altor organe de
cercetare penală şi supraveghează ca actele de cercetare
penală să fie efectuate cu respectarea legii.
Organele de cercetare penală sunt obligate să-l
încunoştiinţeze pe procuror de îndată despre infracţiunile de
care au luat cunoştinţă.
Procurorul poate să asiste la efectuarea actelor de
urmărire îndeplinite de organul de cercetare penală; de
asemenea, el are dreptul să îndeplinească, în totul, sau în
parte, orice act de urmărire.
În vederea realizării unei supravegheri eficiente,
procurorul poate cere spre verificare de la organul de cercetare
orice dosar. Înaintarea dosarelor, împreună cu toate materialele
şi datele privitoare la cauză, este obligatorie.

43
 O altă modalitate prin care procurorul exercită
supravegherea cercetării penale este posibilitatea de a trece
cauzele penale de la un organ de cercetare la altul. Potrivit
art.217 procurorul poate să dispună, după necesitate, ca într-o
cauză în care cercetarea penală este efectuată de un anumit
organ de cercetare, să fie efectuată de un alt asemenea organ
(astfel de situaţii pot interveni în cazul unor abţineri, recuzări
etc.).
Organul de cercetare penală ierarhic superior poate prelua
o cauză de la un organ de cercetare ierarhic inferior. Preluarea
cauzei se face cu aprobarea procurorului care exercită
supravegherea.
Supravegherea activităţii de cercetare are uneori o formă
deosebită concretizată în acordarea anumitor aprobări. În
legătură cu diversele aprobări date de procuror normele legale
folosesc o terminologie diferenţiată (încuviinţare, autorizare,
confirmare, avizare).
„Încuviinţarea” (aprobarea propriu-zisă) se referă la acte a
căror efectuare este de atributul organului de cercetare, dar
valabilitatea lor este subordonată acordului dat de procuror
(art.114, art.117 alin.1). Termenul de „autorizare” se referă la
acte pe care organul de cercetare nu este competent a le
efectua fără autorizaţie; autorizaţia este totodeauna prealabilă
(art.912 alin.2, art.224 alin.2). „Confirmarea” este o ratificare a
unui act, deci posterioară efectuării actului (art.228 alin.31 şi 6).
În alte situaţii legea se referă la „avizare” (art.156 alin.2).
Avizarea este prealabilă şi reprezintă o altă modalitate de
exercitare de către procuror a controlului de legalitate.

44
 Pentru realizarea unei supravegheri corespunzătoare legea
acordă procurorului dreptul să intervină când constată
nelegalitatea unui act sau unei măsuri procesuale. Art.220
C.p.p. prevede posibilitatea infirmării motivate de către
procuror a acestor acte. Actele de urmărire nelegale vor fi
infirmate în măsura în care au produs o vătămare ce nu poate fi
înlăturată decât în acest fel. Procurorul infirmă actul din oficiu,
dacă aceasta se impune pentru aflarea adevărului şi justa
soluţionare a cauzei (art.202 C.p.p.) sau la plângerea celui
vătămat (art.275-278 C.p.p.).
Împrejurarea că procurorul conduce şi controlează
întreaga activitate de urmărire nu îngrădeşte rolul activ al
organului de cercetare, care trebuie să manifeste iniţiativă
îndeplinind toate activităţile considerate necesare, fără a
aştepta dispoziţiile procurorului pentru fiecare act în parte.
Iniţiativa organului de cercetare penală se manifestă chiar
în legătură cu unele măsuri pe care le poate lua numai
procurorul. Astfel, organul de cercetare poate face propuneri
pentru punerea în mişcare a acţiunii penale (art.234), pentru
suspendarea urmăririi penale (art.239) etc.
În faza de urmărire penală procurorul are o poziţie
procesuală dominantă, putând da dispoziţii obligatorii tuturor
organelor de cercetare pe care supraveghează, fiind şi singurul
competent în acest sens. În cazul neîndeplinirii dispoziţiilor
date, procurorul poate sesiza conducătorul organului de
cercetare penală care trebuie să comunice în termen de trei zile
măsurile luate (art.219 alin.3).

45
 De asemenea în conformitate cu art.198 alin.3 C.p.p.,
procurorul poate aplica organului de cercetare penală o
amendă judiciară.

46
 Capitolul IV

DECLANŞAREA FAZEI DE URMĂRIRE PENALĂ

Secţiunea a I-a

Sesizarea organului de urmărire penală

Declanşarea activităţii de urmărire penală presupune ca

organele judiciare să aibă cunoştinţă de săvârşirea unei
infracţiuni.
Pentru declanşarea cercetărilor penale nu este suficientă
numai informarea organului de urmărire penală, acesta
trebuind să fie sesizat în condiţiile prevăzute de lege. Investirea
organelor de urmărire şi începerea cercetărilor nu se poate face
în lipsa actului de sesizare prevăzut de lege care constituie
temeiul şi punctul de plecare al desfăşurării procesului penal.
Sesizarea organului de urmărire penală se defineşte ca un
act procesual prin care persoanele îndreptăţite, potrivit legii, se
adresează organului judiciar cu solicitarea desfăşurării
activităţilor de cercetare penală. Sesizarea presupune
încunoştiinţarea organului de urmărire penală despre săvârşirea
unei infracţiuni şi obligarea acestuia de a efectua activităţile
prevăzute de lege art.200 C.p.p.
În legătură cu modurile de sesizare ale organelor de
urmărire penală în literatura de specialitate au fost avute în
vedere diverse criterii de clasificare.

47
 Sub aspectul sursei informative din care provine sesizarea
aceasta poate fi externă (denunţ, plângere) şi internă (din
oficiu). În funcţie de organul încunoştiinţat, sesizarea poate fi
primară (nu a fost sesizat anterior un alt organ de urmărire
penală) şi complementară (de ex. sesizarea se face de un alt
organ de urmărire care îşi declină competenţa). În legătură cu
aceeaşi cauză un organ de urmărire poate fi sesizat o dată sau
de mai multe ori. După acest criteriu sesizarea poate fi
principală (în cazul sesizării iniţiale) şi secundară (de ex. cauza
revine organului de urmărire penală ca urmare a restituirii de
către instanţă în vederea completării urmăririi în condiţiile
art.333 C.p.p. ori datorită extinderii acţiunii penale ori
procesului penal potrivit art.335-337 C.p.p.).
Codul de procedură penală prevede în art.221, ca
principale modalităţi de sesizare: plângerea, denunţul şi
sesizarea din oficiu (moduri generale de sesizare). În anumite
cazuri, la acestea se adaugă forme deosebite de sesizare cum
sunt: plângerea prealabilă, sesizarea organului prevăzut de
lege, exprimarea dorinţei guvernului străin (moduri speciale de
sesizare).
Sesizarea are ca efect obligaţia organului de urmărire
penală de a începe urmărirea penală dacă din cuprinsul actului
de sesizare nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a
punerii în mişcare a acţiunii penale (art.10 C.p.p.).
Plângerea. Este încunoştiinţarea făcută de o persoană
fizică sau de o persoană juridică căreia i s-a cauzat o vătămare
prin infracţiune (art.222 C.p.p.). Plângerea se face în scris sau
oral.

48
 Plângerea scrisă trebuie să cuprindă: numele, prenumele,
calitatea şi domiciliul petiţionarului, descrierea faptei care
constituie obiectul plângerii, descrierea faptei care constituie
obiectul plângerii, indicarea făptuitorului dacă este cunoscut şi
a mijloacelor de probă prin care se pot dovedi împrejurările
cauzei. Dacă plângerea cuprinde şi formularea unor pretenţii în
privinţa daunelor provocate prin infracţiune ea reprezintă
concomitent şi o constituire de parte civilă.
Plângerea făcută oral se consemnează de organul de
urmărire penală într-un proces-verbal menţionându-se aceleaşi
elemente.
Plângerea se face de persoana vătămată; în numele
acesteia mai pot face plângerea substituiţii procesuali prevăzuţi
în art.222 alin.5 şi 6 C.p.p. şi mandatarii.
Au calitatea de substituiţi procesuali ai persoanei
vătămate: unul dintre soţi pentru celălalt, copilul major pentru
părinţi şi reprezentantul legal pentru persoanele lipsite de
capacitate. Persoana vătămată cu capacitate de exerciţiu
restrânsă, poate face plângere cu încuviinţarea
reprezentantului legal. Persoana vătămată poate declara că nu-
şi însuşeşte plângerea făcută de substituiţii procesuali (cu
excepţia plângerii introduse de reprezentantul legal pentru cel
fără capacitate de exerciţiu).
Se poate însărcina cu introducerea plângerii şi un
mandatar. Însărcinarea trebuie să fie făcută prin mandat
special, procura dată în acest sens, rămânând ataşată
plângerii.
Dacă învinuirea făcută prin plângere este mincinoasă fapta
constituie infracţiunea prevăzută de art.259 C.p.

49
 Denunţul. O modalitate mai largă de sesizare a organelor
de urmărire penală este denunţul.
Art.223 C.p.p. prevede că denunţul este încunoştiinţarea
făcută de către o persoană fizică sau de către o persoană
juridică despre săvârşirea unei infracţiuni. Spre deosebire de
plângere care poate fi făcută numai de persoana vătămată
denunţul se introduce de orice persoană.
Denunţul poate fi făcut şi de cel care a săvârşit
infracţiunea (autodenunţ). În asemenea situaţii, în cazurile
prevăzute de lege se asigură o scuză absolutorie sau atenuantă
în beneficiul infractorului, pentru a-l determina să aducă la
cunoştinţă fapta (de ex. mituitorul nu va fi pedepsit dacă
denunţă autorităţii fapta mai înainte ca organul de urmărire
penală să fi fost sesizat pentru acea infracţiune – art.255 alin.3
C.p.; cel care a săvârşit infracţiunea de denunţare calomnioasă
beneficiază de reducerea pedepsei în conformitate cu art.259
alin. ultim C.p.p.).
Denunţul are acelaşi conţinut ca şi plângerea, putând fi
scris sau oral. Denunţul oral se consemnează într-un proces-
verbal cuprinzând menţiunile de la plângere. Ca şi plângerea,
denunţul este facultativ. În cazurile prevăzute de art.170 C.p. şi
art.162 C.p. denunţul este obligatoriu, nedenunţarea
constituind infracţiune. Denunţul mincinos se pedepseşte în
conformitate cu art.259 C.p.
În practica judiciară se întâlnesc situaţii când denunţătorul
nu-şi descoperă identitatea. Denunţul anonim poate constitui o
sursă pentru sesizarea din oficiu.
Sesizarea din oficiu. Spre deosebire de instanţă,
organele de urmărire penală se pot sesiza din oficiu. Când

50
organul de urmărire penală află de săvârşirea infracţiunii pe
altă cale decât prin denunţ sau plângere are loc o sesizare din
oficiu.
Modalităţile concrete în care se realizează sesizarea din
oficiu sunt multiple. Astfel, organul de urmărire poate afla că s-
a comis o infracţiune cu prilejul constatării unei infracţiuni
flagrante sau prin primirea unui denunţ anonim ori a unei
plângeri care nu îndeplineşte cerinţele impuse de art.222. Este
posibil ca la cunoaşterea unor fapte penale să se ajungă prin
intermediul mijloacelor de informare în masă, care dau
publicităţii diferite aspecte negative privind persoane fizice sau
juridice. Tot din oficiu se sesizează organele de urmărire când,
desfăşurând o cercetare în legătură cu o cauză, descoperă
fapte sau aspecte noi. Dacă sunt descoperite fapte pentru care
legea cere o sesizare specială (plângere prealabilă, sesizarea
organului competent etc.) urmărirea penală nu poate începe.
Sesizarea din oficiu se materializează prin întocmirea unui
proces-verbal care constituie totodată act de începere a
urmăririi penale (art.228 alin.3).
Sesizarea în cazuri speciale. În anumite situaţii nu este
suficient ca organul de urmărire să ia cunoştinţă de comiterea
infracţiunii prin una din modalităţile obişnuite de sesizare
(plângere, denunţ, din oficiu) fiind necesară îndeplinirea unor
formalităţi speciale. Astfel, în cazul infracţiunilor pentru care
legea prevede că acţiunea penală se pune în mişcare la
plângere prealabilă, urmărirea nu poate începe în lipsa unei
asemenea plângeri.
Urmărirea penală nu poate începe nici în cauzele penale în
care legea pretinde pentru punerea în mişcare a acţiunii penale

51
o sesizare sau o autorizare specială. De exemplu: pentru
infracţiunile contra siguranţei circulaţiei pe căile ferate (art.273-
275 C.p.), este nevoie de sesizarea organelor competente ale
căilor ferate; pentru infracţiunile săvârşite de militari contra
ordinii şi disciplinei militare (art.331-336 C.p.), se cere sesizarea
comandantului; pentru infracţiunile la care se referă art.5 C.p.
care consacră principiul realităţii legii penale se impune
autorizaţia prealabilă a procurorului general.
Urmărirea penală nu poate începe fără exprimarea dorinţei
guvernului străin în cazul infracţiunilor prevăzute de art.171
C.p. (infracţiuni contra vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii,
libertăţii sau demnităţii reprezentantului unui stat străin).
Toate sesizările speciale se fac în scris şi trebuie semnate
de organul competent. Actul de sesizare trebuie să cuprindă în
mod corespunzător conţinutul oricărei plângeri (art.225).
Art.227 C.p.p. prevede unele obligaţii în legătură cu
sesizarea organului de urmărire penală pentru anumiţi subiecţi.
Persoanele cu funcţii de conducere sau cu atribuţii de
control într-o unitate la care se referă art.145 C.p., care au luat
cunoştinţă de săvârşirea unei infracţiuni în acea unitate, sunt
obligate să sesizeze de îndată organul de urmărire penală şi să
ia măsuri să nu dispară urmele infracţiunii, corpurile delicte şi
orice alte mijloace de probă. Aceeaşi obligaţie revine oricărei
persoane dacă a luat cunoştinţă despre săvârşirea unei
infracţiuni în legătură cu serviciul.

Secţiunea a II-a

Actele premergătoare

52
 După sesizare, gradul de informare al organului de
urmărire penală poate fi extrem de diferenţiat. Uneori, organul
judiciar este de la început în posesia anumitor informaţii care
nu lasă îndoială cu privire la existenţa faptei penale, alteori nu
există certitudine asupra informaţiilor deţinute. Datele
organului judiciar fiind incomplete, nesigure sau neverificate,
nu permit trecerea de îndată la începerea urmăririi penale.
Necesităţile practice, precum şi nevoia întăririi legalităţii în
privinţa începerii urmăririi penale au dus la includerea în lege a
reglementării actelor premergătoare.
Potrivit art.224 alin.1 C.p.p., actele premergătoare se
efectuează în vederea începerii urmăririi penale.
Exceptând cazul sesizării de oficiu, actele premergătoare
se situează după sesizarea făcută în conformitate cu oricare
dintre ipotezele arătate în art.221 C.p.p. şi premerg începerea
urmăririi penale. În cazul sesizării din oficiu ele se situează
înaintea întocmirii procesului-verbal potrivit art.228 alin.3.
Actele premergătoarea sunt facultative şi nu se mai
efectuează dacă informaţiile deţinute de organul de urmărire
penală, nu impun completări sau verificări, fiind suficiente
pentru a se dispune începerea urmăririi penale.
Actele premergătoare pot fi efectuate de organele de
urmărire penală.
În vederea strângerii datelor necesare organelor de
urmărire pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte
premergătoare şi anumiţi lucrători operativi din Ministerul
Administraţiei şi Internelor precum şi din celelalte organe de
stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale (Legea

53
nr.51/1991, Legea nr.14/1992 etc.), anume desemnaţi în acest
scop, pentru fapte care constituie ameninţări la adresa
siguranţei naţionale, (art.224 alin.2 C.p.p.).
Art.224 alin.3 menţionează că procesul-verbal prin care se
constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui
mijloc de probă. Numai în acest fel cele stabilite în cadrul
actelor premergătoare capătă relevanţă procesuală şi pot fi
folosite în probaţiune.
În cadrul actelor premergătoare se pot întreprinde diferite
activităţi care sub aspect formal pot semăna cu unele acte
procedurale, dar care nu capătă haina juridică a acestora. De
exemplu, se pot cere relaţii verbale sau scrise de la diferite
persoane ale căror relatări au unele trăsături comune cu
declaraţiile învinuitului, ale părţilor, martorilor etc.; este posibilă
verificarea gestiunii, care îmbracă anumite aspecte comune cu
expertiza contabilă etc.
Există deseori necesitatea efectuării unor activităţi
consacrate în Codul de procedură penală dar a căror realizare
nu poate avea loc decât în condiţiile reglementate de lege. De
exemplu, descoperirea unui deces survenit în condiţii violente
sau suspecte atrage după sine obligaţia dispunerii unei
constatări medico-legale, săvârşirea unei infracţiuni poate
impune efectuarea percheziţiei corporale; de asemenea,
efectuarea unei cercetări la faţa locului, ridicarea de obiecte
sau înscrisuri, interceptările şi înregistrările audio sau video,
urmează să se conformeze dispoziţiilor Codului de procedură
penală; rezultatele tuturor acestor activităţi se consemnează în
procesul-verbal încheiat potrivit art.224 alin.3 C.p.p.

54
 În conţinutul actelor premergătoare nu se regăsesc actele
procesuale şi măsurile procesuale.

Secţiunea a III-a

Actele premergătoare efectuate de investigatorii sub

acoperire (art.2241-2243)

Acest procedeu probator a fost utilizat iniţial în cercetarea

infracţiunilor privind traficul şi consumul ilicit de droguri (Legea
nr.143/2000). Ulterior, instituţia investigatorului sub acoperire a
fost extinsă în privinţa combaterii traficului de persoane (Legea
nr.678/2001), prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate
(Legea nr.39/2003) etc. Prin Legea nr.281/2003 instituţia a fost
consacrată şi în Codul de procedură penală primind o
reglementare amănunţită.
Potrivit reglementării introduse în Codul de procedură
penală în cazul în care există indicii temeinice şi concrete că s-a
săvârşit sau se pregăteşte săvârşirea unei infracţiuni contra
siguranţei naţionale prevăzute în Codul penal sau în legi
speciale precum şi în cazul infracţiunilor de trafic de
stupefiante, de arme sau de persoane, acte de terorism,
spălare de bani, falsificare de monede ori alte valori sau a unei
infracţiuni prevăzute în Legea nr.78/2000 ori a unei alte
infracţiuni grave care nu poate fi descoperită ori a cărei
făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte mijloace, pot fi folosiţi în
vederea strângerii datelor privind existenţa infracţiunii şi
identificarea presupuşilor autori, investigatori sub o altă
identitate decât cea reală (art.2241 alin.1).

55
 Prin alte infracţiuni grave, potrivit art.2 din Legea
nr.39/2003 înţelegem faptele penale sancţionate cu cel puţin 5
ani închisoare.
Pot desfăşura astfel de activităţi, în condiţiile prevăzute de
art.2242-2243 persoanele nominalizate în art.224 alin.2 C.p.p.
Aceste condiţii sunt următoarele:
- este necesară autorizarea motivată a procurorului
desemnat de procurorul general al parchetului de pe
lângă curtea de apel;
În cazurile privind infracţiunile de corupţie şi cele asimilate
corupţiei aflate în competenţa Parchetului Naţional Anticorupţie
autorizarea se dă de procurorul general al Parchetului Naţional
Anticorupţie (art.17 din O.U. nr.43/2002 astfel cum a fost
modificat prin O.U. nr.24/2004). În cazul unei infracţiuni dintre
cele stabilite prin lege în competenţa Direcţiei de Investigare a
Infracţiunilor de Criminalitate Organizată şi Terorism ce
funcţionează în cadrul Parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie autorizarea folosirii investigatorilor sub
acoperire se dă de procurorul anume desemnat de procurorul
şef al Direcţiei de Investigare a Infracţiunilor de Criminalitate
Organizată şi Terorism (art.17 din Legea nr.508/2004).
- autorizarea se dă pe o perioadă de cel mult 60 de zile;
- autorizarea poate fi prelungită pentru motive temeinic
justificate, de fiecare dată cu cel mult 30 de zile;
- durata totală a autorizării, în aceiaşi cauză şi cu privire
la aceeaşi persoană nu poate depăşi un an.
În cererea de autorizare se vor menţiona datele şi indiciile
privitoare la faptele care s-au săvârşit sau urmează a fi
săvârşite şi persoanele faţă de care există presupunerea că le-

56
au comis sau urmează a le comite precum şi perioada pentru
care se cere autorizarea.
Procurorul se pronunţă asupra cererii prin ordonanţă care
va cuprinde pe lângă menţiunile prevăzute la art.203 C.p.p.
următoarele:
- indiciile temeinice şi concrete care justifică măsura şi
motivele pentru care măsura este necesară;
- activităţile pe care le poate desfăşura investigatorul sub
acoperire;
- persoanele faţă de care există presupunerea că au
săvârşit o infracţiune sau urmează a săvârşi o
infracţiune;
- identitatea sub care investigatorul sub acoperire
urmează să desfăşoare activităţile autorizate;
- perioada pentru care se dă autorizarea;
În cazuri urgente şi temeinic justificate se poate solicita
autorizarea şi altor activităţi decât cele pentru care există
autorizarea, procurorul urmând a se pronunţa de îndată.
În legătură cu activităţile pe care le poate desfăşura
investigatorul sub acoperire trebuie precizat că ele se
circumscriu obligatoriu exigenţelor art.68 C.p.p. potrivit cărora
este oprit a determina o persoană să săvârşească sau să
continue săvârşirea unei fapte penale în scopul obţinerii unei
probe. Nesocotirea acestei interdicţii atrage sancţiunea
prevăzută de art.64 alin.2 C.p.p.
Datele şi informaţiile obţinute de investigatorii sub
acoperire pot fi folosite numai în cauza penală şi în legătură cu
persoanele la care se referă autorizaţia emisă de procuror.

57
Dacă aceste date sunt concludente şi utile pot fi folosite şi în
alte cauze sau în legătură cu alte persoane.
Identitatea reală a investigatorilor poate fi cunoscută
numai de procuror şi nu poate fi dezvăluită nici în timpul, nici
după terminarea activităţilor desfăşurate de aceştia. Procurorul
care a autorizat folosirea invetigatorilor sub acoperire are
dreptul să cunoască adevărata identitate a acestora, cu
respectarea secretului profesional (art.224 alin.4).
Având în vedere precizările făcute de art.224 alin.4 cu
privire la protecţia identităţii investigatorului sub acoperire
acesta nu poate fi obligat să întocmească, în legătură cu datele
şi informaţiile obţinute, procesul-verbal la care se referă art.224
alin.3 C.p.p.
În reglementarea instituită de Legea nr.39/2003 se
întocmesc rapoarte confidenţiale privind activitatea desfăşurată
de poliţistul sub acoperire de către aşa numitele „persoane de
legătură” care funcţionează în cadrul structurilor din care face
parte poliţistul sub acoperire.
În opinia noastră la finalizarea investigaţiilor autorizate
nimic nu împiedică întocmirea procesului-verbal în conformitate
cu art.224 alin.3 de către procuror.
În mod corespunzător au fost completate şi dispoziţiile
Legii pentru organizarea şi funcţionarea Poliţiei Române (Legea
nr.218/2003).
Astfel, potrivit art.33 din Legea nr.218/2002, pentru
prevenirea şi combaterea faptelor de corupţie, a criminalităţii
transfrontaliere, a traficului de fiinţe umane şi de droguri, a
terorismului, spălării banilor, a infracţiunilor informatice şi a
crimei organizate precum şi a altor infracţiuni grave care nu pot

58
fi descoperite sau ai căror făptuitori nu pot fi identificaţi prin
alte mijloace, la propunerea inspectorului general al
Inspectoratului General al Poliţiei Române, cu aprobarea
ministrului administraţiei şi internelor, Poliţia Română poate să
folosească şi poliţişti sub acoperire în condiţiile prevăzute de
Codul de procedură penală. În situaţii excepţionale, dacă există
indicii temeinice că s-a săvârşit sau că se pregăteşte săvârşirea
uneia dintre infracţiunile sus-menţionate, care nu poate fi
descoperită sau ai cărei făptuitori nu pot fi identificaţi prin alte
mijloace, Poliţia Română poate folosi informatori.
Informaţiile şi datele culese de investigatorii sub acoperire
trebuie puse în totalitate la dispoziţia organului de urmărire
penală. Investigatorii sub acoperire pot fi ascultaţi ca martori în
condiţiile art.861 C.p.p.

JURISPRUDENŢA

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 124 din 26 aprilie 2001

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172
alin. 1 din Codul de procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 147, art. 248
şi art. 258 din Codul penal
(MONITORUL OFICIAL NR. 466 din 15 august 2001)

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 14 iulie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 548/2000,
Judecătoria Sfântu Gheorghe a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 224 şi art. 172 alin. 1 din Codul de
procedură penală, precum şi a dispoziţiilor art. 248, art. 258 şi art. 147 din
Codul penal, excepţie ridicată de R.S. şi A.C.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia arată că
dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, privitoare la actele
premergătoare, şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, privitoare la
dreptul apărătorului învinuitului de a asista la efectuarea actelor de urmărire
penală, contravin prevederilor art. 24 alin. (1) din Constituţie, referitoare la
garantarea dreptului la apărare, prevederilor art. 49 din Constituţie, referitoare la
59
restrângerea exerciţiului unor drepturi sau al unor libertăţi, precum şi
prevederilor art. 20 din Constituţie, raportat la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) - d)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.
47/1992, reţine următoarele:

Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională

constată că în esenţă autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică dispoziţiile
art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală, întrucât acestea limitează
exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al inculpatului, asigurându-l doar
pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza premergătoare procesului, deşi în
temeiul art. 224 din acelaşi cod organul de urmărire penală efectuează
numeroase acte de cercetare anterior declanşării procesului penal. Se susţine că
organul de urmărire penală nu este obligat să încunoştinţeze persoana cercetată
în legătură cu actele premergătoare şi nici să asigure acesteia exercitarea
dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la efectuarea acestor acte. În
consecinţă, se apreciază că aceste texte din Codul de procedură penală contravin
art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a) - d) din Convenţia pentru apărarea
drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă
prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constată că,
dimpotrivă, art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală transpune în norme
procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi ale procesului penal, pe
tot parcursul procesului penal, principiul constituţional al dreptului la apărare,
inclusiv sub aspectul dreptului acestora de a fi asistaţi de apărător.
Curtea constată, de asemenea, că în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1
din Codul de procedură penală "Procesul penal se desfăşoară atât în cursul
urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de
lege". Art. 224 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea
efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor
premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi, într-adevăr,
pentru această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la
apărare. Este de observat însă că potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 din Codul
de procedură penală actele premergătoare se efectuează "în vederea începerii
urmăririi penale".
Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există
date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1
din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Organul de urmărire penală
sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie
începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor
60
premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii
în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1)".
Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă, în acelaşi timp,
există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.
Totodată, alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că
"Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate
constitui mijloc de probă". Rezultă deci că în această fază, cu excepţia
procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte de procedură
care să constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de
procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul
infracţiunii.
Curtea reţine că efectuarea în practică, în cadrul actelor premergătoare, a unor
acte specifice urmăririi penale, în scopul eludării garanţiilor procesuale asigurate
persoanelor implicate într-o urmărire penală, în speţă a dreptului la apărare, aşa
cum se susţine în motivarea excepţiei de neconstituţionalitate din cauză, chiar
dacă ar fi reală, reprezintă o problemă de aplicare şi respectare a legii, care nu
intră sub incidenţa contenciosului constituţional.
De altfel, prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999, Curtea a reţinut că
"garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal,
înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea
procesuală de învinuit sau inculpat. [...] Efectuarea de către organele de urmărire
penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea
strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul
începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt
sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal". S-a mai reţinut, de
asemenea, că, deşi "în conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de
procedură penală, procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte
premergătoare poate constitui mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului
nu poate fi considerat ca fiind încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l
combate cu alt mijloc de probă, atunci când instanţa ar înţelege să-i dea
eficienţă".
Aşa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură a modifica
această jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de
procedură penală, cu raportare la prevederile art. 24 din Constituţie.
De asemenea, Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi cea de-a
doua critică de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor art. 6
pct. 3 lit. a) - d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale. Sub acest aspect Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează
drepturile "acuzatului". În sensul acestui articol, noţiunea de "acuzat" priveşte
persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor
acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Aşa
61
cum s-a arătat şi anterior, asemenea acte se efectuează, potrivit regulilor
procedurii penale române, doar în cursul procesului penal, în condiţiile
asigurării exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie. Faţă
de cele arătate Curtea reţine că textele de lege criticate nu aduc atingere
dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) - d)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de
neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2)
din Constituţie, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art. 25 alin. (1)
din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte
soluţia de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224
din Codul de procedură penală,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 224 şi art. 172
alin. 1 din Codul de procedură penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 aprilie 2001.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

OPINIE SEPARATĂ

Suntem de acord cu soluţia pronunţată în privinţa dispoziţiilor art. 172 alin. 1

din Codul de procedură penală.
Pe de altă parte, considerăm că, prin decizia pronunţată, trebuia să se admită
în parte excepţia de neconstituţionalitate şi să se constate că dispoziţiile art. 224
din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care,
conform acestora, declaraţia dată sau expertiza efectuată în faza actelor
premergătoare - fără ca persoanei care face acea declaraţie sau la care se referă
expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul să fie asistată de un avocat
ales - pot fi constatate în procesul-verbal prevăzut de alin. final al art. 224, în
vederea folosirii acestuia în procesul penal, ca mijloc de probă împotriva
persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după caz, împotriva
persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.
În opinia noastră, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală, în
măsura în care nu previn asemenea consecinţe, sunt contrare prevederilor art. 24
alin. (1) din Constituţie, potrivit cărora "Dreptul la apărare este garantat".
I. Decizia la care se referă prezenta opinie separată ajunge la concluzia
constituţionalităţii dispoziţiilor art. 224 din Codul de procedură penală prin
62
raportarea acestora, în mod exclusiv, la prevederile alin. (2) al art. 24 din
Constituţie, text conform căruia "În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie
asistate de un avocat, ales sau numit din oficiu".
Suntem şi noi de acord că prin prisma acestor din urmă dispoziţii
constituţionale se asigură dreptul la apărare (şi anume, prin acordarea de
asistenţă calificată în domeniul juridic) pe tot parcursul procesului penal, aşadar
din momentul începerii acestuia şi până la finalizarea lui prin pronunţarea unei
hotărâri judecătoreşti definitive. Cu alte cuvinte, suntem de acord că ipoteza
normei constituţionale cuprinse în alin. (2) al art. 24 este aceea a existenţei unui
proces penal început şi nefinalizat.
Nu suntem însă de acord cu interpretarea per a contrario pe care se întemeiază
- implicit - decizia pronunţată cu majoritate de voturi, interpretare în sensul că
numai în timpul procesului penal se garantează constituţional dreptul la apărare,
sub forma asigurării asistenţei juridice de către un avocat ales. Din punctul
nostru de vedere, această interpretare per a contrario restrânge neîntemeiat
ipoteza de aplicare a prevederilor alin. (1) al art. 24 din Constituţie, text care
conţine o formulare generală: "Dreptul la apărare este garantat." În absenţa
oricărei circumstanţieri, textul reprodus are aplicabilitate şi în afara procesului
penal, aşadar inclusiv anterior începerii acestuia, cu alte cuvinte şi în faza
"actelor premergătoare" reglementate prin art. 224 din Codul de procedură
penală.
Dreptul la apărare conţine numeroase prerogative, iar una dintre acestea este
incontestabil posibilitatea persoanei de a beneficia de asistenţă juridică, în
condiţiile stabilite prin legislaţia aplicabilă acestei forme de activitate juridică.
În consecinţă, dreptul persoanei de a fi asistată de un avocat ales este
consacrat constituţional şi pentru faza "actelor premergătoare".
II. "Actele premergătoare" la care se referă art. 224 din Codul de procedură
penală se pot prezenta, în mod concret, sub multiple forme de activităţi ce sunt
săvârşite "[...] în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire
penală pentru începerea urmăririi penale [...]" (art. 224 alin. 2 teza întâi din
Codul de procedură penală), precum: ridicarea de probe materiale sau de
înscrisuri, constatări tehnico-ştiinţifice ori medico-legale, efectuarea de
expertize, operaţiuni de observare a persoanelor suspecte, luarea de declaraţii,
realizarea de fotografii, efectuarea de înregistrări audio sau video etc.
III. Deşi regula instituită de norma constituţională este aceea conform căreia
în faza actelor premergătoare persoana are dreptul de a fi asistată de un avocat,
este evident că numai unele categorii de acte premergătoare se pretează la a fi
efectuate în condiţiile în care, concomitent, se asigură asistenţa juridică a
persoanei la care ele se referă. De exemplu, nu s-ar putea concepe aducerea la
cunoştinţă persoanei, în vederea eventualei angajări de către aceasta a unui
avocat, a intenţiei de realizare a unor acte premergătoare sub forma
înregistrărilor audio sau video (efectuate, desigur, în condiţii legale, conform
prevederilor art. 91^1 şi următoarele din Codul de procedură penală). Tot astfel,
aceeaşi incompatibilitate ar exista şi în cazul operaţiunilor de observare, de către
63
organele specializate ale statului, a persoanelor suspecte de săvârşirea unor
infracţiuni, aceste acte premergătoare pierzându-şi orice eficienţă atunci când,
concomitent, s-ar asigura acelor persoane asistarea prin avocat. În aceste
ipoteze, precum şi în altele asemănătoare, activitatea de combatere şi de
prevenire a săvârşirii infracţiunilor (îndeosebi atunci când este vorba despre
formele organizate de criminalitate) ar deveni, practic, imposibilă şi, de aceea,
în privinţa actelor premergătoare, este inadmisibilă garantarea generalizată a
exercitării dreptului constituţional la apărare, sub forma prerogativei asigurării
asistenţei juridice calificate. Această consecinţă se află în deplină concordanţă
cu dispoziţiile art. 49 din Constituţie, conform cărora: "(1) Exerciţiul unor
drepturi sau al unor libertăţi poate fi restrâns numai prin lege şi numai dacă se
impune, după caz, pentru: apărarea siguranţei naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori
a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea
instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale ori ale unui
sinistru deosebit de grav.
(2) Restrângerea trebuie să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o şi
nu poate atinge existenţa dreptului sau a libertăţii."
IV. Alte categorii de acte premergătoare pot fi, însă, realizate fără ca
finalitatea lor să fie înlăturată atunci când persoanei la care acestea se referă i se
asigură exercitarea dreptului la apărare (drept garantat, fără nici o
circumstanţiere, de art. 24 alin. (1) din Constituţie) prin prerogativa asistării
acelei persoane de către avocat în timpul efectuării actului premergător.
Luarea de declaraţii şi efectuarea de expertize intră, cu siguranţă, în această
situaţie, în sensul că, în principiu, asistarea de către avocat a celui căruia i se ia o
declaraţie de către un organ al statului sau participarea avocatului la efectuarea
expertizei nu sunt incompatibile, prin ele însele, cu săvârşirea acestor categorii
de acte premergătoare.
V. Este adevărat că, în practică, se pot ivi şi situaţii când, pentru raţiuni de
tactică a cercetării, să fie necesară luarea de declaraţii sau efectuarea de
expertize fără asistarea persoanei de către avocat; aceasta nu constituie o
încălcare a dreptului constituţional la apărare, dacă rezultatul acestor acte
premergătoare nu este consemnat, în baza art. 224 alin. final din Codul de
procedură penală, în procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte
premergătoare şi care poate constitui mijloc de probă.
Nu aceeaşi este, însă, situaţia în ipoteza în care:
- declaraţia este luată unei persoane de către organe ale statului;
- acestei persoane nu i s-a adus la cunoştinţă că are dreptul ca, dacă doreşte,
să fie asistată de un avocat ales;
- ulterior, declaraţia luată în asemenea împrejurări este consemnată în
procesul-verbal ce poate constitui mijloc de probă în procesul penal, împotriva
persoanei care a făcut acea declaraţie.
Tot astfel, este încălcat dreptul la apărare garantat - într-un mod
necircumstanţiat - de art. 24 alin. (1) din Constituţie, atunci când se efectuează o
expertiză, fără ca persoana vizată prin aceasta să poată fi asistată de avocat, iar
64
rezultatele expertizei sunt utilizate, indirect (prin intermediul procesului-verbal
prevăzut la art. 224 alin. (1) din Codul de procedură penală), în procesul penal
început ulterior împotriva acelei persoane.
Respectarea dreptului constituţional la apărare prin intermediul asistării
persoanei de către avocat impune organelor statului ca, în situaţia în care, din
declaraţiile luate sau din expertizele efectuate - fără ca persoana să fi fost
asistată de avocat -, rezultă indicii cu privire la posibilitatea săvârşirii unei
infracţiuni de către acea persoană, să se procedeze din nou la luarea declaraţiei
ori, după caz, la efectuarea expertizei; de această dată, însă, este necesar să se
aducă la cunoştinţă acelei persoane că are dreptul ca, dacă doreşte, să fie asistată
de avocat ales; numai în acest fel conţinutul declaraţiilor sau acela al
expertizelor poate fi consemnat în procesul-verbal prevăzut la art. 224 alin. final
din Codul de procedură penală, care poate constitui mijloc de probă.
Dacă, totuşi, procesul-verbal ar fi întocmit fără să se fi urmat aceste
proceduri, acel proces-verbal - de plano - nu poate să constituie mijloc de probă
în procesul penal îndreptat împotriva persoanei căreia i-a fost încălcat, în faza
actelor premergătoare, dreptul constituţional la apărare.
VI. Din cele de mai sus, se desprinde existenţa unui drept "la tăcere",
consacrat - implicit - prin dispoziţiile generale ale art. 24 alin. (1) din
Constituţie, pentru persoana care, aflată în faţa unui organ al statului, îşi
manifestă voinţa de a beneficia de garanţia constituţională, prin asistarea sa de
către un avocat ales, pe parcursul îndeplinirii de către acel organ de stat a
atribuţiilor sale prevăzute de lege. Este de la sine înţeles că acest drept operează
inclusiv pentru persoana care este chemată în calitate de martor. Nici un organ al
statului, aflat în exercitarea atribuţiilor sale legale, nu poate pretinde unei
persoane să facă declaraţii fără ca, mai înainte, să aducă la cunoştinţă acelei
persoane, într-o modalitate adecvată împrejurărilor concrete, că, în baza art. 24
alin. (1) din Constituţie, are dreptul la asistenţă juridică din partea unui avocat
ales. Declaraţia ce s-ar da fără ca această condiţie să fie îndeplinită nu poate fi
utilizată - direct ori indirect - împotriva persoanei care a fost lipsită de exerciţiul
dreptului la apărare.
Enunţurile de principiu imediat anterioare pot cunoaşte, desigur,
circumstanţieri, ca urmare a aplicării prevederilor art. 49 din Constituţie, ce
permit legiuitorului să procedeze la restrângerea exerciţiului unor drepturi sau
libertăţi, inclusiv a dreptului la apărare consacrat în termeni generali de
dispoziţiile constituţionale ale art. 24 alin. (1). Asemenea restrângeri se pot,
însă, realiza: numai prin lege; numai pentru scopurile limitativ enumerate de
alin. (1) al art. 49 din Constituţie; numai dacă sunt proporţionale cu situaţia care
le-a determinat; şi numai dacă nu ating însăşi existenţa dreptului constituţional
la apărare.
VII. Legislaţia statelor cu tradiţie democrată consacră - în forme specifice -
un asemenea sistem, de garantare generală a dreptului la apărare, inclusiv prin
utilizarea prerogativei asistării persoanei de către avocat.

65
 Astfel, de exemplu, în Statele Unite ale Americii, prin decizia pronunţată în
anul 1966 în cazul Miranda v. Arizona, Curtea Supremă federală a stabilit,
printre altele, că persoanele au dreptul la apărare pe parcursul întregii etape a
actelor premergătoare. Organele statului nu pot folosi declaraţiile date de
persoane fără respectarea anumitor garanţii procesuale, printre care se află şi
dreptul la apărare prin avocat. În situaţia în care o persoană nu beneficiază de
asistenţa unui avocat, organele de stat trebuie să dovedească faptul că acea
persoană a fost informată anterior oricărei întrebări că are dreptul la asistenţa
unui avocat, astfel încât acea persoană a renunţat la dreptul său la apărare în
deplină cunoştinţă de cauză. Atunci când suspectul solicită să se consulte cu un
apărător calificat înainte de a face orice declaraţie, acestuia nu i se poate pune
nici o întrebare. Simplul fapt că suspectul a răspuns la unele întrebări sau că a
făcut în mod voluntar unele declaraţii nu determină concluzia că acesta a
renunţat la dreptul său de a nu răspunde la întrebările ulterioare. El poate decide
în orice moment să se consulte cu un avocat şi numai după aceea să continue să
răspundă.
În vederea pronunţării deciziei în cazul Miranda v. Arizona, Curtea Supremă
a Statelor Unite ale Americii a luat în considerare şi unele aspecte care reieşeau
din manualele de poliţie, referitoare la procedura de anchetă. Astfel, aceste
metode, care vizau presiuni de ordin psihologic asupra individului anchetat,
recomandau interogarea acestuia singur şi înlăturarea oricărui sprijin din
exterior. De asemenea, ofiţerii de poliţie erau instruiţi să recurgă la practica
interogatoriului fără pauză, la stratageme constând în acordarea de sfaturi
juridice intenţionat eronate şi alte asemenea metode care profitau de izolarea şi
nesiguranţa suspectului interogat.
VIII. În concluzie, dispoziţiile art. 224 din Codul de procedură penală încalcă
prevederile art. 24 alin. (1) din Constituţie ("Dreptul la apărare este garantat"),
întrucât permit ca în faza actelor premergătoare să se ia declaraţie ori să se
efectueze expertiză fără ca persoanei care face declaraţia sau la care se referă
expertiza să i se fi adus la cunoştinţă că are dreptul la asistenţă prin avocat ales,
iar acea declaraţie sau expertiză poate fi constatată în procesul-verbal prevăzut
în alin. final al art. 224, în vederea folosirii acestuia în procesul penal ca mijloc
de probă împotriva persoanei care a făcut declaraţia în aceste condiţii sau, după
caz, împotriva persoanei la care se referă expertiza efectuată în aceste condiţii.

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 210 din 26 octombrie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale
art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală
(MONITORUL OFICIAL NR. 110 din 5 martie 2001)

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
66
 Prin Încheierea din 16 mai 2000, pronunţată în Dosarul nr. 242/R/2000,
Tribunalul Teleorman - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1
şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de M.T. şi O.V.
într-o cauză penală.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate se susţine că dispoziţiile art.
224, ale art. 6 alin. 1 şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală nu
asigură persoanelor cercetate, în faza efectuării actelor premergătoare începerii
urmăririi penale, exercitarea dreptului la apărare, încălcându-se astfel art. 24
alin. (1) şi art. 20 din Constituţie, precum şi prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) - d)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
În motivarea acestei susţineri, se arată că "în faza actelor premergătoare se pot
administra orice mijloace de probă în secret, fără ca acuzatul să ia cunoştinţă
oficial despre faptele ce i se impută", precum şi că, în aceeaşi fază, "persoanei
cercetate, împotriva căreia se administrează probe în acuzare, nu-i este garantat
dreptul la apărare, întrucât formal nu are calitatea de învinuit şi nici de inculpat".

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile părţii prezente şi concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile Constituţiei,
precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 144 lit. c) din Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 6 alin.
1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, al căror
conţinut este următorul:
ART. 6 alin. 1
"Dreptul de apărare este garantat învinuitului, inculpatului şi celorlalte părţi în
tot cursul procesului penal.";
ART. 172 alin. 1
"În cursul urmăririi penale, apărătorul învinuitului sau inculpatului are dreptul
să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală şi poate formula cereri şi
depune memorii. Lipsa apărătorului nu împiedică efectuarea actului de urmărire
penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi ora
efectuării actului.";
ART. 224
"În vederea începerii urmăririi penale, organul de urmărire penală poate
efectua acte premergătoare.
De asemenea, în vederea strângerii datelor necesare organelor de urmărire
penală pentru începerea urmăririi penale, pot efectua acte premergătoare şi
lucrătorii operativi din Ministerul de Interne, precum şi din celelalte organe de
67
stat cu atribuţii în domeniul siguranţei naţionale, anume desemnaţi în acest scop,
pentru fapte care constituie, potrivit legii, ameninţări la adresa siguranţei
naţionale.
Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare
poate constitui mijloc de probă."
Autorii excepţiei de neconstituţionalitate susţin că aceste texte din Codul de
procedură penală contravin art. 24 din Constituţie, care prevede: "(1) Dreptul la
apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales
sau numit din oficiu."
Totodată se arată că sunt încălcate şi dispoziţiile art. 6 pct. 3 lit. a) - d) din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
potrivit cărora: "Orice acuzat are, în special, dreptul:
a) să fie informat, în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi
în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa;
b) să dispună de timpul şi înlesnirile necesare pregătirii apărării sale;
c) să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales de el şi, dacă nu
dispune de mijloacele necesare pentru a plăti un apărător, să poată fi asistat în
mod gratuit de un avocat din oficiu, atunci când interesele justiţiei o cer;
d) să întrebe sau să solicite audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi
audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării [...]."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea Constituţională
constată că, în esenţă, autorii excepţiei de neconstituţionalitate critică
dispoziţiile art. 6 alin. 1 şi ale art. 172 alin. 1 din Codul de procedură penală,
întrucât acestea limitează exerciţiul dreptului la apărare al învinuitului şi al
inculpatului, asigurându-l doar pe parcursul procesului penal, iar nu şi în faza
premergătoare procesului, deşi, în temeiul art. 224 din acelaşi cod, organul de
urmărire penală efectuează numeroase acte de cercetare anterior declanşării
procesului penal. Se susţine că organul de urmărire penală nu este obligat să
încunoştinţeze persoana cercetată în legătură cu actele premergătoare şi nici să
asigure acesteia exercitarea dreptului la apărare şi asistarea apărătorului la
efectuarea acestor acte. În consecinţă, se apreciază că aceste texte din Codul de
procedură penală contravin art. 24 din Constituţie şi art. 6 pct. 3 lit. a) - d) din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.
I. În legătură cu susţinerea potrivit căreia dispoziţiile legale criticate încalcă
prevederile art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională constată că,
dimpotrivă, atât art. 6 alin. 1, cât şi art. 172 alin. 1 din Codul de procedură
penală transpun în norme procedurale, pentru inculpat, învinuit şi celelalte părţi
ale procesului penal, pe tot parcursul acestuia, principiul constituţional al
dreptului la apărare, precum şi dreptul acestora de a fi asistaţi de apărător.
Curtea constată, de asemenea, că, în conformitate cu dispoziţiile art. 2 alin. 1
din Codul de procedură penală, "Procesul penal se desfăşoară atât în cursul
urmăririi penale cât şi în cursul judecăţii, potrivit dispoziţiilor prevăzute de
lege". Art. 224 din Codul de procedură penală reglementează posibilitatea
68
efectuării unor acte premergătoare începerii procesului penal. Faza actelor
premergătoare nu este parte componentă a procesului penal şi într-adevăr pentru
această fază nu este reglementată asigurarea exercitării dreptului la apărare. Este
de observat însă că, potrivit prevederilor art. 224 alin. 1 din Codul de procedură
penală, actele premergătoare se efectuează "în vederea începerii urmăririi
penale".
Începerea urmăririi penale se dispune, de principiu, in rem, atunci când există
date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni, astfel cum prevede art. 228 alin. 1
din Codul de procedură penală, potrivit căruia "Organul de urmărire penală
sesizat în vreunul din modurile prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie
începerea urmăririi penale, când din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor
premergătoare efectuate nu rezultă vreunul din cazurile de împiedicare a punerii
în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1)".
Începerea urmăririi penale se dispune in personam numai dacă în acelaşi timp
există suficiente date şi cu privire la persoana autorului infracţiunii.
Totodată alin. 3 al art. 224 din Codul de procedură penală prevede că
"Procesul-verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate
constitui mijloc de probă". Rezultă deci că în această fază, cu excepţia
procesului-verbal menţionat în textul citat, nu pot fi efectuate acte care să
constituie mijloace de probă în sensul prevederilor art. 64 din Codul de
procedură penală şi care să vizeze o anumită persoană, bănuită ca fiind autorul
infracţiunii.
De altfel, asupra constituţionalităţii dispoziţiilor art. 6 din Codul de procedură
penală, prin raportare la art. 24 din Constituţie, Curtea Constituţională s-a mai
pronunţat prin Decizia nr. 141 din 5 octombrie 1999, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 585 din 30 noiembrie 1999. Prin această
decizie, respingând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea a reţinut că
"garantarea dreptului la apărare nu se poate asigura în afara procesului penal,
înainte de începerea urmăririi penale, când făptuitorul nu are calitatea
procesuală de învinuit sau inculpat. [...] Efectuarea de către organele de urmărire
penală a unor acte premergătoare, anterior începerii urmăririi penale, în vederea
strângerii datelor necesare declanşării procesului penal, nu reprezintă momentul
începerii procesului penal şi se efectuează tocmai pentru a se constata dacă sunt
sau nu temeiuri pentru începerea procesului penal". S-a mai reţinut că, deşi "în
conformitate cu prevederile art. 224 din Codul de procedură penală, procesul-
verbal prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare poate constitui
mijloc de probă, dreptul la apărare al învinuitului nu poate fi considerat ca fiind
încălcat, pentru că acesta are posibilitatea de a-l combate cu alt mijloc de
probă".
Aşa fiind şi întrucât nu au intervenit împrejurări noi de natură să modifice
această jurisprudenţă, Curtea Constituţională urmează să respingă excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 6 alin. 1, ale art. 172 alin. 1 şi ale art. 224
din Codul de procedură penală, cu raportare la prevederile art. 24 din
Constituţie.
69
 II. De asemenea, Curtea Constituţională constată că este neîntemeiată şi cea
de a doua critică de neconstituţionalitate referitoare la încălcarea prevederilor
art. 6 pct. 3 lit. a) - d) din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale.
Examinând această critică, Curtea reţine că art. 6 pct. 3 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale reglementează
drepturile acuzatului. În sensul acestui articol, noţiunea "acuzat" priveşte
persoana căreia i se impută, formal şi explicit sau implicit, prin efectuarea unor
acte de urmărire penală îndreptate împotriva sa, săvârşirea unei infracţiuni. Aşa
cum s-a arătat şi anterior, potrivit regulilor procedurii penale române, asemenea
acte se efectuează doar în cursul procesului penal, în condiţiile asigurării
exercitării dreptului la apărare prevăzut la art. 24 din Constituţie.
Faţă de cele arătate Curtea reţine că textele de lege criticate nu aduc atingere
dreptului la apărare nici prin raportarea lor la prevederile art. 6 pct. 3 lit. a) - d)
din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale,
prevederi aplicabile potrivit dispoziţiilor art. 20 din Constituţie, excepţia de
neconstituţionalitate urmând să fie respinsă şi sub acest aspect.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2)
din Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 alin. (3) şi al art.
25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu majoritate de voturi,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 6 alin. 1, ale art.

172 alin. 1 şi ale art. 224 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de M.
T. şi O. V. în Dosarul nr. 242/R/2000 al Tribunalului Teleorman - Secţia penală.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Decizia nr 4915 din 30 septembrie 2004

Nepublicată

Probe. Investigator acoperit şi colaboratorul acestuia. Ascultarea acestora de

către procuror, în calitate de martori, după începerea urmăririi penale.
70
Rechizitoriu întocmit pe baza acestor declaraţii. Valoarea probatorie a
declaraţiilor date în aceste condiţii, neverificate de către instanţă. Necesitatea
verificării declaraţiilor în cursul cercetării judecătoreşti.

CURTEA

Asupra recursului de fată

În baza lucrărilor din dosar, constata următoarele:

Prin sentinţa penala nr.419 din 25 martie 2004 Tribunalul Bucureşti, Secţia a
ll-a penală l-a condamnat pe inculpatul Strat Florin Constantin (fiul lui
Constantin şi Dorina născut la 20 mai 1998. domiciliat în Bucureşti, str.
Valea lalomiţei nr.4. bl.C 11, sc. D, et.5, ap. 140, sect.6) la 5 ani închisoare
pentru infracţiunea prevăzută de art. 2 alin 1 şi 2 din Legea nr. 143/2000 cu
aplicarea art. 74 Iit.a - 76 lit a.Cod penal
În baza art.65 alin 2 Cod penal raportat la art.2 alin.2 din Legea nr.
143/2000 inculpatului i-au fost interzise drepturile prevăzute de art.64 lit. a si b
Cod penal, pe o durată de 3 ani.
A fost menţinută starea de arest şi s-a dedus din pedeapsa aplicată,
durata arestării preventive, de la 4 aprilie 2003
În esenţă s-a reţinut că inculpatul Strat Florin Constantin în ziua de 30 martie
2003, cu ajutorul învinuitului Câpâtână Florian a vândut colaboratorului
„Nicolae" (nume de cod) cantitatea de 1,16 gr heroină contra sumei de 3.000.000
lei.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia – penală, prin deazia penală nr.364 din 18
mai 2004 a respins, ca nefondat, apelul inculpatului.
Prin recursul declarat, inculpatul Strat Fiorin, prin apărător, a solicitat casarea
hotărârilor atacate şi achitarea în temeiul art.11 pct.2 lit.a raportat la art.10 iit
a Cod procedură penală pentru inexistenţa faptei invocând în scris, dar şi oral în
faţa Curţii, următoarele:
-soluţia de condamnare se bazează numai pe declaraţia investigatorului
„Marin", dată în cursul urmăririi penale.
- în actele întocmite în cursul urmăririi penale există neclarităţi şi
neconcordanţe
-numitul Căpătână Florian despre care se pretinde că a intermediat legătura
investigatorilor cu inculpatul, nu a fost audiat în cursul urmăririi penale, lipsind
declaraţia acestuia, iar la instanţă, acesta a arătat că nu îl cunoaşte pe inculpat şi nici
pe investigator
-privitor la Căpătână Florian a fost disjunsă cauza, prin rechizitor cu motivarea
că in raport de conţinutul datelor rezultate din certificatul de expertiză şi orientarea
profesională, al Inspectoratului Şcolar al Municipiului Bucureşti, nr.721/1998
faţă de acesta se impune efectuarea unei expertize psihiatrice, existând îndoieli
privitor la discernământul său.
-la percheziţiile domiciliare efectuate (fără autorizaţie) nu s-a constatat
nimic ilicit:

71
 -apărările invocate de inculpat au fost confirmate de martorii Jurubită Cristian
şi Oană Alexandru ale căror declaraţii au fost nejustificat înlăturate de către
instanţe.
Recursul inculpatului este fondat centru următoarele motive:
Potrivit art.200 Cod procedură penală, urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea
făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu
cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia textului sus-menţionat rezultă aşadar, că probele descoperite şi
strânse în cursul urmăririi penale nu pot servi drept temei de condamnare, ci numai
pentru trimitere în judecată.
Pentru a servi drept temei de condamnare, probele strânse în cursul urmăririi
penale, pe care se bazează trimiterea în judecată, trebuie verificate de către
instanţă, prin cercetarea judecătorească, care se efectuează în condiţiile art. 289 şi
290 Cod procedură penală, adică prin administrarea acestor probe în şedinţa
publică, oral. nemijlocit şi contradictoriu.
Numai în urma unei asemenea verificări cu respectarea celor patru principii
fundamentale, obligatorii in faza de judecată şi în urma exercitării
rolului activ, prin administrarea oricăror acte, probe care apar necesare, instanţa
trebuie sa ajungă, motivat, la o soluţie temeinică şi legală, ca unic rezultat care
exprimă cert adevărul impus de probele obţinute şi administrate legal.
Or, în cauză deşi inculpatul a negat constant săvârşirea infracţiunii,
contestând conţinutul notelor şi declaraţiilor investigatorului acoperit „Marin”
şi ale colaboratorului „Nicolae” date Ia procuror, pe care s-a bazat trimiterea în
judecată, instanţa a respins, nejustificat şi contrar obligaţiilor ce-i reveneau din
textele de lege sus-mentionate, cererile inculpatului de a fi citate şi ascultate cele
două persoane pentru a se verifica realitatea şi a se stabili adevărul.
Citarea şi ascultarea acestor persoane, era necesara întrucât, activitatea şi
rolul acestora nu s-a limitat la oferirea unor date şi informaţii în faza actelor
premergătoare, ci după începerea urmăririi penale ele au fost ascultate de procuror
la data de 22 aprilie 2003 iar declaraţiile lor au reprezentat pentru procuror probe
pe baza cărora s-a întocmit actul de sesizare a instanţei (filele 38-42 dosar
urmărire penală).
Evident că în urma ascultării celor 2 persoane în condiţiile oferite de
prevederile art.862 din Codul de procedură penala instanţa va trebui să administreze
din oficiu orice alte probe care vor apare necesare pentru aflarea adevărului şi
justa soluţionare a cauzei.
Pentru aceste considerente urmează a se admite recursul, a se casa
hotărârile atacate şi a se trimite cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
În interesul asigurării unei bune desfăşurări a administrării acestor probe,
precum şi a altora care vor apare ca fiind necesare şi pentru a preveni
posibilitatea zădărnicirii aflării adevărului Curtea, urmează să menţină măsura
arestării preventive a inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII
72
 DECIDE.

Admite recursul declarat de inculpatul Strat Florin Constantin

împotriva deciziei nr.364 din 18 mai 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia I
penală.
Casează decizia atacata şi sentinţa n r . 4 1 9 din 25 martie 2004 a
Tribunalului Bucureşti, Secţia a ll-a penală şi trimite cauza pentru rejudecare
la prima instanţă - Tribunalul Bucureşti.
Menţine starea de arest a inculpatului.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 septembrie 2004

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Secţia penală
Decizia nr.1106 din 25 februarie 2004
Nepublicată

Începerea urmăririi penale. Infracţiune pentru care urmărirea

penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror. Proces-
verbal de începere a urmăririi penale încheiat de organul de poliţie

Începerea urmăririi penale, din oficiu, prin proces-verbal încheiat

de organul de poliţie în cazul infracţiunilor pentru care urmărirea
penală se efectuează în mod obligatoriu de către procuror este legală.
Procesul-verbal încheiat potrivit art. 224 şi art. 228 alin. (3) C. proc.
pen., prin care se constată efectuarea unor acte premergătoare şi
sesizarea din oficiu, constituie act de începere a urmăririi penale.

Prin sentinţa penală nr. 200 din 17 iunie 2003, Tribunalul Giurgiu
a condamnat pe inculpatul Ş.R. pentru săvârşirea infracţiunii de trafic
de persoane prevăzută în art. 13 alin. (1) din Legea nr. 678/2001.
Instanţa a reţinut că, în august 2002, inculpatul a recrutat pe
minora C.I. în scopul de a practica prostituţia în străinătate.
Prin decizia nr. 690 din 13 noiembrie 2003, Curtea de Apel
Bucureşti, secţia a II-a penală, a respins apelul declarat de inculpat,
prin care s-a cerut restituirea cauzei la procuror pentru refacerea
actului de sesizare, întrucât în cauză nu s-a dispus începerea urmăririi
penale prin rezoluţie sau proces verbal de sesizare din oficiu.

73
 Recursul declarat de inculpat, între altele, cu privire la motivul
invocat în apel, este nefondat.
Din actele dosarului rezultă că organul de poliţie a efectuat acte
premergătoare potrivit art. 224 C. proc. pen., s-a sesizat din oficiu, a
încheiat un proces-verbal şi, constatând că potrivit art. 21 din Legea
nr. 678/2001 competenţa de efectuare a urmăririi penale aparţine
procurorului, a trimis acestuia dosarul pentru a efectua urmărirea
penală.
Procurorul, primind dosarul, nu a dispus începerea urmăririi
penale, însă procesul-verbal încheiat de organul de poliţie ca urmare a
sesizării din oficiu constituie, potrivit art. 228 alin. (3) C. proc. pen.,
actul de începere a urmăririi penale, astfel că dispunerea din nou de
către procuror, prin rezoluţie, a începerii urmăririi penale nu este
prevăzută de lege, câtă vreme, în vederea sesizării din oficiu,
organele de poliţie au efectuat acte premergătoare şi au încheiat
proces-verbal, în sensul art. 228 alin. (3) C. proc. pen.
În consecinţă, recursul inculpatului a fost respins.

74
 Capitolul V

DESFĂŞURAREA URMĂRIRII PENALE

Secţiunea a I-a

Începerea urmăririi penale

Fiind sesizat prin modalităţile prevăzute de lege organul

de urmărire penală dispune începerea urmăririi penale.
Începutul urmăririi constituie un moment de maximă
importanţă pentru că determină declanşarea procesului penal
şi permite exercitarea drepturilor procesuale de către
participanţii la urmărire penală.
Potrivit art.228 C.p.p., pentru a începe urmărirea penală
sunt necesare două condiţii cumulative:
Prima condiţie constă în existenţa unei sesizări în vreunul
din modurile prevăzute de art.221 (condiţie pozitivă).
A doua condiţie constă în inexistenţa cazurilor de
împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute de
art.10 cu excepţia celui prevăzut la lit.b1 (condiţie negativă).
Intervenţia acestor cazuri trebuie să rezulte fie din conţinutul
actului de sesizare, fie din conţinutul actelor premergătoare.
Dacă din cuprinsul sesizării şi a eventualelor acte
premergătoare efectuate apare cazul prevăzut de art.10 lit.b1,
organul de urmărire penală după începerea urmăriri penale,
înaintează dosarul procurorului cu propunerea de scoatere de
sub urmărire penală şi aplicare a unei sancţiuni cu caracter
administrativ conform art.181 C.p. Procurorul dacă este de
acord cu propunerea organului de urmărire penală, dispune
prin ordonanţă scoaterea de sub urmărire penală, aplică o
sancţiune cu caracter administrativ în conformitate cu art.91
C.p. şi înştiinţează, când este cazul, persoana care a făcut
sesizarea (art.230). Dacă procurorul apreciază că propunerea
de scoaterea de sub urmărire penală nu se justifică, restituie
dosarul organului de cercetare penală pentru continuarea
cercetării penale în conformitate cu art.231-232 C.p.p. (a se
vedea şi capitolul VI, secţiunea III).
Din cele de mai sus, rezultă că începerea urmăririi penale
este legată de existenţa unor date suficiente privind săvârşirea
unei infracţiuni.
Având în vedere importanţa procesuală a începerii
urmăririi legea a fixat actul prin care aceasta se
materializează. Potrivit art.228 începerea urmăririi penale se
dispune de organul de urmărire penală prin proces-verbal în
cazul sesizării din oficiu şi prin rezoluţie când sesizarea s-a
făcut în celelalte modalităţi prevăzute de art.221.
Suntem de părere că începerea urmăririi penale se face
prin proces-verbal şi în cazul consemnării plângerii sau
denunţului oral conform art.222 alin.4, respectiv art.223 alin.3.
Rezoluţia şi procesul-verbal încheiate potrivit art.228 sunt
acte procesuale.
În mod excepţional urmărirea penală poate fi începută în
cursul judecăţii cu prilejul întocmirii de către instanţă a
procesului-verbal de constatare a infracţiunilor de audienţă
(art.299 C.p.p.).
 În conformitate cu art.228 alin.4, text introdus prin Legea
nr.281/2003, rezoluţia şi procesul-verbal de începere a
urmăririi penale, emise de organul de cercetare penală se
supun confirmării motivate a procurorului care exercită
supravegherea cercetărilor penale în termen de 48 ore de la
data începerii urmăririi penale, organul de cercetare penală
fiind obligat să prezinte totodată procurorului şi dosarul cauzei.
Din momentul începerii urmăririi penale cel faţă de care
se efectuează cercetările penale capătă denumirea de învinuit.
Art.229 C.p.p. defineşte noţiunea de învinuit precizând că
acesta este cel faţă de care se efectuează urmărirea penală
cât timp nu s-a pus în mişcare acţiunea penală împotriva sa.
Învinuitul fiind subiect procesual are anumite drepturi
procesuale: dreptul de a fi ascultat, dreptul de a avea apărător,
etc.
Potrivit art.6 C.p.p., organul judiciar are obligaţia să-l
încunoştinţeze de îndată pe învinuit despre fapta pentru care
este cercetat şi încadrarea juridică şi să-i asigure posibilitatea
pregătirii şi exercitării apărării inclusiv despre dreptul de a fi
asistat de apărător cu prilejul audierii.
Reglementările constituţionale mai prevăd că în cazul
persoanei reţinute ori arestate învinuirea se aduce la
cunoştinţă în mod obligatoriu în prezenţa unui apărător
(art.23).
Urmărirea penală începe „in rem” nefiind necesară
cunoaşterea persoanei făptuitorului. Numai când făptuitorul
este cunoscut, urmărirea penală începe şi „in personam”.
 Dispoziţiile care reglementează începerea urmăririi
penale prevăd şi posibilitatea neînceperii urmăririi penale
(art.228 alin.4-7).
Neînceperea urmăririi penale este o consecinţă a
intervenţiei cazurilor în care punerea în mişcare a acţiunii
penale este împiedicată. Determină neînceperea urmăririi
penale existenţa oricărui caz din art.10 C.p.p. cu excepţia celui
prevăzut de art.10 lit.b1.
Art.228 alin.4 prevede că dacă din cuprinsul actului de
sesizare sau al actelor premergătoare efectuate rezultă
vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a
acţiunii penale arătate la art.10, organul de cercetare penală
înaintează procurorului actele încheiate cu propunerea de a nu
se începe urmărirea penală.
Dacă procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă
prin rezoluţie motivată în sensul că, adoptă o soluţie de
netrimitere în judecată. În conformitate cu art.228 alin.6 teza
a II-a (text introdus prin Legea nr.480/2004), copie de pe
rezoluţie se comunică persoanei care a făcut sesizarea precum
şi după caz, persoanei faţă de care s-a efectuat acte
premergătoare. În cazul în care procurorul nu este de acord cu
propunerea, restituie organului de cercetare penală actele
primite fie pentru completarea actelor premergătoare, fie
pentru a începe urmărirea penală.
Dacă urmărirea penală este efectuată de procuror, acesta
dispune neînceperea urmăririi penale prin rezoluţie.
Împotriva rezoluţiei de neînceperea urmăririi penale se
poate face plângere potrivit art.278 şi art.2781 C.p.p.
 Dacă ulterior neînceperii urmăririi penale, apar situaţii din
care rezultă că au dispărut sau nici nu au existat de la început
împrejurările care au determinat neînceperea urmăririi penale
rezoluţia se infirmă de către procuror, se dispune începerea
urmăririi penale şi restituirea actelor organului cercetare
penală pentru continuarea urmăririi penale potrivit legii şi
ţinând seama de împrejurările speciale ale fiecărei cauze
(art.228 alin.7).

Secţiunea a II-a

Efectuarea actelor de urmărire penală

Efectuarea urmăririi penale presupune cercetarea penală

şi rezolvarea cauzelor (soluţiile date de procuror în cursul
urmăririi penale).
Această etapă constituie partea centrală a fazei de
urmărire penală însumând în general cel mai mare şi complex
volum de activităţi şi presupune efectuarea tuturor actelor
procesuale şi procedurale necesare pentru realizarea
obiectivelor urmăririi, motiv pentru care majoritatea
activităţilor se concentrează în jurul strângerii şi administrării
probelor referitoare la existenţa infracţiunii, la identificarea
făptuitorului şi la stabilirea răspunderii acestuia, în aşa fel încât
să se poată decide dacă este sau nu cazul să fie trimis în
judecată.
Ordinea în care se vor administra probele în cursul
urmăririi penale nu se poate anticipa, după cum folosirea
unora dintre numeroasele măsuri procesuale. Ţinând seama de
acest specific, codul nu a înscris ordinea efectuării actelor de
urmărire penală ca în cadrul cercetării judecătoreşti.
Astfel, după începerea urmăririi penale:
- se ascultă învinuitul, inculpatul sau celelalte părţi;
- sunt audiaţi martori;
- se pot efectua confruntări;
- se ridică obiecte sau înscrisuri sau se pot efectua
percheziţii;
- se pot efectua interceptări şi înregistrări audio sau
video;
- se dispun constatări tehnico-ştiinţifice, medico-legale
sau expertize;
- se pot lua măsuri preventive ori alte măsuri procesuale;
- se efectuează cercetări la faţa locului etc.
Marea majoritate a actelor de urmărire penală se
realizează potrivit prevederilor cuprinse în partea generală a
Codului de procedură penală.
Deşi actele sus amintite formează marea majoritate a
desfăşurării urmăririi penale, ele nu constituie obiect de
analiză în această secţiune, studiul acestora realizându-se în
cadrul părţii generale. În cele de urmează vor fi examinate
numai acele instituţii ale urmăririi penale la care nu s-a făcut
referire anterior şi anume: punerea în mişcare a acţiunii
penale, extinderea urmăririi penale, suspendarea urmăririi
penale, prezentarea materialului de urmărire penală,
rezolvarea cauzelor în cursul urmăririi penale etc.

Secţiunea a III-a
 Punerea în mişcare a acţiunii penale

Cercetarea penală se poate efectua numai faţă de

învinuit, această modalitate de efectuare a urmăririi penale
fiind cunoscută sub denumirea de urmărire penală fără
punerea în mişcare a acţiunii penale. Când acţiunea penală
este pusă în mişcare în cursul cercetărilor penale modalitatea
de efectuare a urmăririi penale poartă titulatura de urmărire
penală cu punerea în mişcare a acţiunii penale.
Urmărirea penală începe „in rem” pentru declanşarea
cercetărilor nefiind necesară cunoaşterea făptuitorului. Când
acesta este cunoscut apare posibilitatea punerii în mişcare a
acţiunii penale. Acţiunea penală se exercită numai „in
personam”.
În cursul urmăririi penale dacă organul de cercetare
ajunge la concluzia că în cauză există temeiuri pentru punerea
în mişcare a acţiunii penale, face propuneri în acest sens şi le
înaintează procurorului (art.234 C.p.p.).
Persoana faţă de care s-a pus în mişcare acţiunea penală
este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat (art.23).
Temeiurile pe care se bazează propunerea organului de
cercetare în legătură cu punerea în mişcare a acţiunii penale
decurg din condiţiile care permit exercitarea acţiunii penale.
Condiţiile sunt cumulative:
a) făptuitorul este cunoscut;
b) există probe sau indicii temeinice care justifică
tragerea la răspundere penală a învinuitului (probe sau indicii
că a fost săvârşită o infracţiune, fapta penală a fost săvârşită
cu vinovăţie, acea faptă a fost săvârşită de cel faţă de care se
efectuează cercetarea penală);
c) nu subzistă vreunul din cazurile care împiedică punerea
în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art.10 C.p.p.
Propunerea organului de cercetare penală se
materializează într-un referat. Dacă propunerea este
judicioasă procurorul dispune punerea în mişcare a acţiunii
penale prin ordonanţă (art.235).
În cauzele penale care potrivit art.209 sunt urmărite de
procuror, acesta pune în mişcare acţiunea penală din oficiu.
Punerea în mişcare a acţiunii penale constituind act de
inculpare regula este că inculparea trebuie adusă la cunoştinţă
celui în cauză (se procedează la ascultarea inculpatului).
Ordonanţa de punere în mişcare a acţiunii penale este un
act de importanţă deosebită pentru că: a) conferă învinuitului
calitatea de inculpat - parte în cauză, cu toate drepturile şi
obligaţiile corespunzătoare; b) fixează cadrul în care se
desfăşoară în continuare procesul (urmărirea penală cu punere
în mişcare a acţiunii penale).
Ordonanţa cuprinde toate menţiunile generale indicate în
art.203 C.p.p. şi în plus date cu privire la persoana inculpatului,
fapta pentru care este învinuit şi încadrarea juridică a acesteia.
Punerea în mişcare a acţiunii penale (inculparea) trebuie
adusă la cunoştinţă persoanei cercetată. Aceasta reprezintă un
contact obligatoriu între organul de urmărire penală şi
persoana cercetată exceptând cazurile în care inculpatul este
dispărut sau s-a sustras de la urmărire penală.
Art.237 C.p.p. prevede că, inculpatul este ascultat de
organul de cercetare. Cu ocazia ascultării, organul de cercetare
penală îi comunică fapta pentru care este învinuit, îi dă
explicaţii cu privire la drepturile şi obligaţiile pe care le are, îi
pune în vedere inculpatului aflat în libertate că este obligat să
se prezinte la toate chemările şi că are îndatorirea să
comunice orice schimbare de adresă.
Ascultarea inculpatului se va face de procuror dacă
urmărirea penală este efectuată în conformitate cu art.209
C.p.p.
Când inculpatul nu locuieşte în ţară, organul de urmărire
penală va ţine seama la fixarea termenului de prezentare de
reglementările privind asistenţa judiciară internaţională.
Dispoziţiile art.6 şi art.172 C.p.p. se aplică în mod
corespunzător. În cazul în care inculpatul este arestat,
inculparea trebuie adusă la cunoştinţă în prezenţa avocatului
ales sau numit din oficiu.
Organul de cercetare penală va continua urmărirea şi fără
a-l asculta pe inculpat când acesta este dispărut sau se
sustrage de la cercetare.
Punerea în mişcare a acţiunii penale prin ordonanţă nu
este o instituţie obligatorie a urmăririi penale, chiar atunci
când există toate condiţiile pentru realizarea ei.
În practica judiciară, de cele mai multe ori, acţiunea
penală se pune în mişcare în cazurile când aceasta se impune
ca o condiţie pentru arestarea preventivă a unei persoane pe o
durată mai mare de 10 zile; în această situaţie este necesar ca
învinuitul să capete calitatea de inculpat (art.236).
Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face nu
numai în cursul cercetărilor, dar şi la sfârşitul acesteia
(art.262).
 În cauzele privind infracţiunile la care se referă art.279
alin.2 lit.a C.p.p., plângerea prealabilă a persoanei vătămate
adresată instanţei de judecată reprezintă şi actul de inculpare.
Asemenea procedurii plângerii prealabile (art.279 alin.2
lit.a) şi în situaţia prevăzută de art.2781 alin.8 lit.c, când
instanţa reţine cauza spre judecare, plângerea părţii vătămate
constituie şi act de inculpare.
În mod excepţional în cursul judecăţii în primă instanţă, în
situaţia prevăzută de art.336 alin.2, când procurorul nu
participă la judecată, instanţa poate extinde din oficiu procesul
penal şi pune în mişcare acţiunea penală.
Extinderea cercetărilor şi schimbarea încadrării
juridice. Potrivit art.238 C.p.p., organul de cercetare face
propuneri motivate pentru extinderea cercetării penale sau
schimbarea încadrării juridice dacă constată apariţia oricăreia
dintre situaţiile următoare:
a) fapte noi în sarcina învinuitului/inculpatului;
b) date cu privire la participarea şi a unei alte persoane la
săvârşirea infracţiunii;
c) împrejurări noi care pot duce la schimbarea încadrării
juridice a faptei.
Procurorul examinează propunerile organului de cercetare
şi, dacă le găseşte justificate, dispune extinderea cercetării cu
privire la fapte noi sau alte persoane, inclusiv a acţiunii penale
ori schimbarea încadrării juridice. Procurorul se pronunţă prin
ordonanţă motivată în cel mult 5 zile.
În practica judiciară se admite că dispoziţiile art.238 sunt
aplicabile numai în cazul cercetărilor efectuate de organul de
cercetare penală. Dacă urmărirea penală se efectuează de
procuror acesta dispune prin rezoluţie motivată în privinţa
extinderii cercetărilor şi dacă este cazul a acţiunii penale sau
schimbării încadrării juridice.

Secţiunea a IV-a

Suspendarea urmăririi penale

Urmărirea penală se desfăşoară în principiu cu

participarea învinuitului sau inculpatului. Prezenţa la
efectuarea urmăririi este necesară pentru buna desfăşurare a
procesului penal şi pentru asigurarea realizării dreptului de
apărare.
Potrivit art.239 C.p.p. urmărirea se suspendă când
învinuitul sau inculpatul suferă de o boală gravă, care îl
împiedică să ia parte la procesul penal. În legătură cu această
situaţie sunt de făcut următoarele observaţii:
a) boala învinuitului sau inculpatului urmează a se stabili
pe cale de expertiză medico-legală, nefiind suficiente în
această privinţă constatările organului de urmărire sau
diversele adeverinţe medicale prezentate de cel în cauză;
b) boala trebuie să fie gravă; în lege s-a făcut o
determinare numai generică, prin precizarea că boala trebuie
să fie de aşa natură încât să împiedice participarea celui în
cauză la procesul penal.
c) în cazul bolilor psihice urmează a se constata eventuala
stare de iresponsabilitate a făptuitorului. Dacă această stare a
existat şi în momentul săvârşirii faptei, urmărirea nu se
suspendă, ci se dispune scoaterea de sub urmărire penală
pentru cazul prevăzut în art.10 lit.e C.p.p.
Organul de cercetare nu dispune suspendarea urmăririi,
făcând propuneri în acest sens procurorului. Odată cu
propunerile se înaintează şi dosarul cauzei, procurorul urmând
a se pronunţa asupra suspendării prin ordonanţă.
Ordonanţa de suspendare cuprinde potrivit art.240
menţiunile la care se referă art.203 C.p.p. la care se adaugă
datele privitoare la persoana învinuitului sau inculpatului, fapta
de care este învinuit, cauzele care au determinat suspendarea
şi măsurile luate în vederea însănătoşirii celui în cauză.
Suspendarea urmăririi penale determină şi suspendarea
cursului termenelor de prescripţie (art.128 alin.2 C.p.).
Dacă procurorul dispune suspendarea urmăririi penale,
măsura luată (o copie a ordonanţei) se va comunica
învinuitului/inculpatului şi părţii vătămate care se poate adrese
instanţei civile în vederea reparării prejudiciului cauzat prin
infracţiune în conformitate cu art.19 alin.3 C.p.p.
Dosarul se restituie organului de cercetare penală,
acestuia revenindu-i următoarele obligaţii:
- să continue efectuarea actelor de urmărire a căror
îndeplinire nu este împiedicată de starea de boală a
celui în cauză;
- să se intereseze periodic dacă mai subzistă boala care
a determinat suspendarea deoarece în caz de
însănătoşire a învinuitului sau inculpatului, urmărirea
penală va fi reluată (art.270).
Aceleaşi obligaţii revin şi procurorului în cazul în care
urmărirea penală se efectuează potrivit art.209 alin.3.
 Secţiunea a V-a

Prezentarea materialului de urmărire penală

După modificările şi completările aduse Codului de

procedură penală prin Legea nr.281/2003, prezentarea
materialului de urmărire penală este obligatorie atât faţă de
învinuit, cât şi faţă de inculpat.
Prezentarea materialului de urmărire penală se plasează
către sfârşitul fazei de urmărire penală. Această instituţie de
drept procesual penal se constituie într-un alt moment de
contact obligatoriu al organului de urmărire penală şi îndeosebi
al procurorului cu învinuitul şi inculpatul. Se stabileşte astfel
pentru învinuit sau inculpat o serioasă garanţie a dreptului la
apărare.
Pentru a putea trece la prezentarea materialului de
urmărire penală sunt necesare următoarele condiţii
cumulative:
a) cercetarea penală să fie terminată, organul de urmărire
să fi efectuat toate actele de urmărire penală necesare;
b) să fie posibil contractul organului de urmărire penală
cu învinuitul sau inculpatul; dacă acest contact nu se poate
realiza datorită cazurilor prevăzute în art.254 C.p.p. organul de
urmărire nu va proceda la prezentarea materialului de
urmărire penală;
c) urmărirea efectuată să conducă la concluzia că
persoana faţă de care s-a efectuat urmărirea penală trebuie
trimisă în judecată.
 În practică când acţiunea penală a fost pusă în mişcare,
prezentarea materialului de urmărire penală se realizează de
organul de cercetare în conformitate cu art.250 în prezenţa
procurorului.
În vederea prezentării materialului de urmărire penală,
organul de cercetare penală cheamă în faţa sa pe inculpat şi îi
pune în vedere că are dreptul de a lua cunoştinţă de materialul
de urmărire penală, arătându-i şi încadrarea juridică a faptei
săvârşite.
Dosarul, devine accesibil în totalitate inculpatului. Dacă
acesta nu poate să citească organul de urmărire penală îi
citeşte materialul de urmărire penală.
Dreptul de apărare al inculpatului este amplificat prin
participarea apărătorului la efectuarea prezentării materialului
de urmărire penală atunci când inculpatul are apărător ales
sau numit din oficiu.
După ce a luat cunoştinţă de materialul de urmărire
penală, organul de urmărire penală îl întreabă pe inculpat dacă
are de făcut cereri noi sau declaraţii suplimentare. Dreptul de a
formula cereri revine şi apărătorului.
În conformitate cu art.251 C.p.p. aducerea la îndeplinire a
prezentării materialului de urmărire se consemnează într-un
proces-verbal, în care se specifică şi declaraţiile, cererile şi
răspunsurile inculpatului.
Cererile noi se examinează de îndată de organul de
urmărire penală, care dispune admiterea sau respingerea lor
prin ordonanţă. În caz de admitere, prin aceeaşi ordonanţă se
dispune completarea cercetării. Dacă necesitatea completării
cercetării apare în urma noilor declaraţii sau din răspunsurile
inculpatului, organul de cercetare penală dispune aceasta tot
pe cale de ordonanţă (art.252).
Potrivit art.253, după completarea urmăririi penale
organul de cercetare penală este obligat să procedeze la o
nouă prezentare a materialului de urmărire penală.
De asemenea, organul de urmărire penală este obligat să
procedeze din nou la prezentarea materialului de urmărire
penală dacă se constată necesitatea schimbării încadrării
juridice a faptei.
Nerealizarea prezentării materialului de urmărire penală
este admisă numai dacă inculpatul este dispărut, ori s-a
sustras de la chemarea înaintea organului de urmărire penală
(art.254).
Neprezentarea materialului de urmărire penală se justifică
de către organul de cercetare în referatul de terminare a
urmăririi penale întocmit potrivit art.259 C.p.p., cu indicarea
împrejurărilor concrete din care rezultă cauza împiedicării
prezentării materialului de urmărire penală.
Dacă până la înaintarea dosarului la procuror inculpatul
este prins sau adus în faţa organului de cercetare penală se
procedează la prezentarea materialului de urmărire penală.
Când inculpatul apare după înaintarea dosarului la
procuror în vederea trimiterii în judecată şi instanţa nu a fost
încă sesizată, obligaţia prezentării revine procurorului (art.261
alin.2 C.p.p.).
Dacă acţiunea penală nu a fost pusă în mişcare la
terminarea urmăririi penale, în temeiul art.257, învinuitului i se
prezintă materialul de urmărire penală de către procuror,
dispoziţiile art.250-254, respectiv art.261 alin.2 urmând a fi
aplicate în mod corespunzător.
Omisiunea prezentării materialului de urmărire penală în
prezenţa avocatului, când asistenţa juridică a inculpatului este
obligatorie, se sancţionează cu nulitatea absolută (art.197
alin.2).

JURISPRUDENŢA

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 24 din 23 februarie 1999

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a art. 257 din Codul de procedură
penală
(MONITORUL OFICIAL NR. 136 din 1 aprilie 1999)

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 30 ianuarie 1998, pronunţată în Dosarul nr. 5.656/1997,
Judecătoria Giurgiu a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 257 din Codul de procedură penală,
ridicată de C.I. În motivarea excepţiei se arată că aceste prevederi încalcă art.
24 din Constituţie privind dreptul la apărare, deoarece procurorul are obligaţia
de a-l asculta pe învinuit şi de a-i prezenta materialul de urmărire penală, în
vederea punerii în mişcare a acţiunii penale, numai dacă socoteşte necesar acest
lucru. Or, pe această cale se ajunge la trimiterea în judecată fără ca persoana în
cauză "... să ştie şi fără să ia cunoştinţă de acuzaţiile care i se aduc".

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
atacate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.
47/1992, reţine următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992,
republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Critica de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 257 din Codul de
procedură penală, potrivit cărora: "Procurorul primind dosarul, dacă socoteşte
necesar, cheamă pe învinuit şi îi prezintă materialul de urmărire penală potrivit
dispoziţiilor art. 250 şi următoarele, care se aplică în mod corespunzător."
Autorul excepţiei susţine că aceste dispoziţii contravin art. 24 din
Constituţie, conform căruia "Dreptul la apărare este garantat. În tot cursul
procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat, ales sau numit din
oficiu".
Examinând cauza, Curtea Constituţională constată că textul criticat face
parte din capitolul consacrat terminării urmăririi penale şi are două subcapitole:
unul dedicat urmăririi fără punerea în mişcare a acţiunii penale, iar celălalt
dedicat urmăririi cu acţiunea penală pusă în mişcare.
Prevederile art. 257 sunt consecutive art. 255 şi 256, în care se
reglementează urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale, respectiv
finalizarea cercetării penale de către organul de cercetare penală. Astfel,
potrivit art. 255 din Codul de procedură penală, dacă nu a fost pusă în mişcare
acţiunea penală şi organul de cercetare penală constată că există învinuit şi că
sunt suficiente probe împotriva lui, procedează la o nouă ascultare, aducându-i
la cunoştinţă învinuirea şi întrebându-l dacă are noi mijloace de apărare.
În cazul în care învinuitul nu solicită probe noi sau dacă probele propuse nu
sunt întemeiate, cercetarea se consideră terminată, dosarul urmând a fi înaintat,
potrivit art. 256 din Codul de procedură penală, procurorului, cu un referat în
care se consemnează rezultatul cercetării şi propunerile ce se impun,
precizându-se, dacă este cazul, să se procedeze la trimiterea în judecată.
Organul care decide asupra propunerilor făcute este procurorul.
În conformitate cu art. 257 din Codul de procedură penală - criticat sub
aspectul constituţionalităţii în cauza de faţă - procurorul, primind dosarul,
cheamă pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire penală, numai dacă
socoteşte necesar, ceea ce presupune că trimiterea în judecată se poate efectua
legal şi fără înştiinţarea învinuitului, considerându-se că aducerea la cunoştinţă
a învinuirii de către organul de cercetare penală, în temeiul art. 255 din Codul
de procedură penală, ar fi suficientă.
Rezultă că problema constituţionalităţii art. 257 din Codul de procedură
penală priveşte în fapt obligaţia, iar nu latitudinea, pentru procuror de a-l
chema, şi el, pe învinuit, chiar după ce organul de cercetare penală eventual a
făcut-o, pentru a-i prezenta din nou materialul de urmărire penală, fiind evident
că de această dată operaţiunea respectivă nu se efectuează în scopul completării
dosarului cu probele cerute de învinuit, ci pentru a i se aduce la cunoştinţă
trimiterea sa în judecată prin intermediul rechizitoriului (art. 261 şi 262 din
Codul de procedură penală). Curtea Constituţională constată că dispoziţiile art.
257 din Codul de procedură penală, în actuala redactare, contravin prevederilor
art. 24 din Constituţie, potrivit căruia dreptul la apărare este garantat în tot
cursul procesului, părţile având dreptul să fie asistate de un avocat ales sau
numit din oficiu.
Într-adevăr liberul exerciţiu al dreptului de apărare este condiţionat de
chemarea învinuitului spre a i se aduce la cunoştinţă materialul probator ce
stătea la baza învinuirii sale. Desigur, organul de cercetare penală este obligat
să procedeze la ascultarea sa (art. 255 din Codul de procedură penală), dar
scopul acesteia este completarea dosarului cu eventuale noi probe cerute de
către învinuit. Terminarea cercetării penale se concretizează într-un referat în
care organul de cercetare are numai atribuţia de a propune procurorului, dacă
este cazul, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei de judecată.
Răspunderea pentru luarea acestor măsuri revine exclusiv procurorului.
Or, dacă procurorul are numai latitudinea, iar nu şi obligaţia chemării
învinuitului, înseamnă că cel mai important moment al urmăririi penale -
trimiterea în judecată - se poate realiza fără ca învinuitul să fie înştiinţat de
către procuror asupra învinuirii ce i se aduce. În aceste condiţii învinuitul nu
are posibilitatea să fie asistat de către un apărător şi nici să dispună de timpul
necesar pentru a-şi pregăti apărarea, neavând cunoştinţă de soluţia dată de
procuror în urma examinării materialului primit de la organul de cercetare
penală.
Curtea Constituţională constată că, aşa după cum rezultă şi din punctul de
vedere al Guvernului, dispoziţiile art. 6 din Codul de procedură penală prevăd
că dreptul la apărare este garantat în tot cursul procesului penal. Dar, în raport
cu dispoziţiile art. 257 din Codul de procedură penală, criticat în cauza de faţă,
s-ar putea considera că cerinţa textului cu caracter general al art. 6 este
acoperită prin art. 255 din Codul de procedură penală şi deci o nouă ascultare a
învinuitului nu ar mai fi necesară înaintea procurorului, ceea ce, potrivit celor
de mai sus, ar conduce la încălcarea dreptului constituţional la apărare al
oricărei persoane trimise în judecată penală.
Pe de altă parte nu trebuie omis nici faptul că, până la rezoluţia procurorului,
după primirea dosarului de la organul de cercetare penală, învinuirea se află în
stare de simplă propunere care se cere validată de către procuror; acesta are
însă la dispoziţie şi alte soluţii decât trimiterea în judecată. Este, de aceea, cu
atât mai necesar ca rezolvarea cauzei să se facă după chemarea învinuitului şi
după înştiinţarea sa despre punerea în mişcare a acţiunii penale, în prezenţa
apărătorului său, care, alături de cel în cauză, poate determina sau influenţa
pronunţarea altei soluţii de natură să excludă trimiterea în instanţă a dosarului
(scoaterea de sub urmărire, încetarea urmăririi penale, clasarea etc.).
Faţă de cele arătate, Curtea Constituţională constată că dispoziţia "... dacă
socoteşte necesar ..." din art. 257 al Codului de procedură penală, de natură să
restrângă exercitarea dreptului la apărare, contravine prevederilor art. 24 din
Constituţie, fiind deci neconstituţională. În consecinţă, procurorul, primind
dosarul, înainte de a dispune trimiterea în judecată, are obligaţia, iar nu
latitudinea, de a-l chema pe învinuit spre a-i prezenta materialul de urmărire
penală, chiar dacă acesta i-a fost adus la cunoştinţă de către organul de
cercetare penală, urmând a se aplica în mod corespunzător dispoziţiile art. 250 -
254 din Codul de procedură penală.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie,

precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi 25 din Legea nr. 47/1992,
republicată,

CURTEA
 În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de C. I. în Dosarul nr.

5.656/1997 al Judecătoriei Giurgiu şi constată că dispoziţia "... dacă socoteşte
necesar..." din art. 257 al Codului de procedură penală este neconstituţională.
Decizia se comunică celor două Camere ale Parlamentului şi Guvernului.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 februarie 1999.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Decizia nr.1106 din 25 februarie 2004
Nepublicată

Începerea urmăririi penale, din oficiu, prin proces-verbal încheiat de organul de

poliţie în cazul infracţiunilor pentru care urmărirea penală se efectuează în mod
obligatoriu de către procuror este legală. Procesul-verbal încheiat potrivit
art.224 şi art.228 alin.3 C.p.p., prin care se constată efectuarea unor acte
premergătoare şi sesizarea din oficiu, constituie act de începere a urmăririi
penale.

CURTEA SUPREMA DE JUSTIŢIE

Decizia nr.453 din 30 ianuarie 2003

Nepublicată

Rolul şi scopul probelor descoperite şi strânse la urmărirea penală

CURTEA

Asupra recursului de faţă

În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr.232 din 21 martie 2002 Tribunalul
Bucureşti, Secţia a ll-a penală l-a condamnat pe inculpatul ZAMFIR
PETRIŞOR ( fiul lui Ion şi Ioana, născut la data de 10 martie 1971 în municipiul
Piteşti, domiciliat în Piteşti, str.Trivale nr.46 C, judeţul Argeş, cunoscut cu
 antecedente penale) la 5 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de
art.20 raportat la art.208 alin.1 - 209 lit.e Cod penal şi la 2 ani închisoare pentru
infracţiunea prevăzută de art.293 din Codul penal, dispunându-se executarea
pedepsei celei mai grele de 5 ani închisoare.
A fost dedusă din pedeapsa rezultantă durata arestării preventive a
inculpatului de la 22 noiembrie 1998 la 19 mai 1999 .
În baza art.350 Cod procedură penală, s-a dispus arestarea inculpatului.
S-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
În esenţă s-au reţinut următoarele :
Potrivit actului de sesizare a instanţei, la 22 noiembrie 1998 agenţii
însărcinaţi cu paza Hotelului „ Erbaşu”, au imobilizat o persoană de sex
masculin care a încercat să sustragă un autoturism marca Audi A 4 ce se afla
parcat în faţa Hotelului „Erbaşu" din Bucureşti.
În momentul imobilizării, persoana respectivă a propus să dea o sumă de
bani pentru a-i lăsa să plece.
La sosirea organelor de poliţie s-a prezentat sub o identitate falsă,
atribuindu-şi numele de Zamfir Marin.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală - în faţa căruia inculpatul
s-a prezentat, susţinând că nu recunoaşte faptele - a respins apelul inculpatului.
Prin recursul declarat, inculpatul, a invocat că hotărârile pronunţate sunt
nelegale şi netemeinice deoarece instanţa de fond a pronunţat soluţia de
condamnare fără să efectueze cercetarea judecătorească potrivit legii - pentru a
se stabili adevărul.
Recursul este fondat.
Potrivit art.200 din Codul de procedură penală, urmărirea penală are ca
obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la
identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din economia textului de lege enunţat rezultă în mod clar că probele
strânse în cursul urmăririi penale, nu servesc drept temei de condamnare ci doar
ca temei de trimitere în judecată.
Pentru a servi drept de condamnare, aceste probe trebuie în mod
obligatoriu verificate de către instanţă în faza de judecată în condiţiile prevăzute
de art.289 şi 290 din Codul de procedură penală, adică în şedinţă publică, oral,
nemijlocit şi contradictoriu.
Numai după verificarea de către instanţă a probelor descoperite şi strânse
Ia urmărirea penală, cu respectarea principiilor publicităţii, oralităţii,
nemijlocirii şi contradictorialităţii şi după administrarea oricăror alte probe care
apar necesare pentru aflarea adevărului, se va putea ajunge la convingerea
motivată, asupra probelor care exprimă adevărul şi asupra celor care dimpotrivă
, trebuie înlăturate .
Or, în cauză se constată că instanţa de fond, a pronunţat soluţia de
condamnare numai pe baza probelor strânse în cursul urmăririi penale,
 neverificate în condiţiile prevăzute de textele art.289 şi 290 din Codul de
procedură penală.
Astfel, în perioada 22 noiembrie 1999 - 21 martie 2002 la Tribunalul
Bucureşti ,Secţia a II-a penală, instanţa nu a făcut nici un act de cercetare
judecătorească.
Lipsa de preocupare a instanţei de fond pentru efectuarea cercetării
judecătoreşti în conformitate cu prevederile impuse de textele dispoziţiilor art.
289 şi 290 din Codul de procedură penală este de neînţeles şi nejustificată
în condiţiile în care, la termenul din 7 septembrie 2001 (fila 71) inculpatul
s-a prezentat la instanţă, asistat de apărătorul său (inculpatul s-a prezentat la
instanţă şi la termenul din 20 noiembrie 2000, fila 34).
Privitor la cei doi martori, Costache Cristian şi Andone Silviu, pe
declaraţiile cărora s-a bazat rechizitoriul, instanţa şi la acest termen, din 7
septembrie 2001, în loc să dispună aducerea lor cu mandat prin organele de
politie pentru a fi ascultaţi, s-a limitat inexplicabil la dispoziţia de a-i
amenda cu 200.000 lei, iar apoi, la termenul următor din 4 decembrie 2002, a
amânat iarăşi cauza (iniţial la 31 mai 2002, termen preschimbat la
14.03.2002), fără să mai dispună nimic privitor la aceşti martori, care nu s-au
prezentat.
La termenul următor din 14 martie 2002, reţinându-se greşit că dosarul se
află în stare de judecată, instanţa a pronunţat sentinţa de condamnare.
Curtea de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală, investită cu judecarea
apelului inculpatului, deşi a procedat la ascultarea apelantului - care a negat
faptele şi vinovăţia, invocând, în apărare, prezenţa martorului Andone Silviu
în principalele momente ale desfăşurării faptei; Ia acelaşi termen din 20 iunie
2002 a respins apelul, confirmând soluţia instanţei de fond, pronunţată fără
efectuarea cercetării judecătoreşti.
În concluzie, Curtea constată ca în cauză au fost încălcate prevederile
art.289 şi 290 din Codul de procedură penală prin
neefectuarea cercetării judecătoreşti, ceea ce echivalează cu lipsa fazei de judecată,
astfel că soluţia instanţei de fond, confirmată de instanţa de apel, este nelegală şi
netemeinică.
Drept urmare, se va admite recursul inculpatului, vor fi casate hotărârile
atacate şi se va trimite dosarul la instanţa de fond pentru judecarea cauzei, potrivit
dispoziţiilor art.289, 290 şi urm. din Codul de procedură penală, inclusiv pentru
efectuarea cercetării judecătoreşti privitor la probele testimoniale invocate în
rechizitor şi prin administrarea oricăror alte probe ce vor apare necesare pentru
aflarea adevărului şi pentru adoptarea unei soluţii legale şi temeinice.
Se va menţine dispoziţia de arestare a inculpatului.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII
DECIDE:

Admite recursul declarat de inculpatul Zamfir Petrişor împotriva deciziei

nr.39 din 20 iunie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti,Secţia a ll-a penală.
 Casează decizia atacată şi sentinţa nr.238 din 21 martie 2002 a Tribunalului
Bucureşti, Secţia a ll-a penală şi trimite cauza pentru rejudecare la prima instanţă
(Tribunalul Bucureşti).
Pronunţată în şedinţă publică, azi 30 ianuarie 2003.
 CAPITOLUL VI

FINALIZAREA URMĂRIRII PENALE PRIN SOLUŢII

DE NETRIMITERE ÎN JUDECATĂ
(Stingerea procesului în faza de urmărire penală)

Secţiunea a I-a

Consideraţii preliminare

Pe parcursul desfăşurării urmăririi penale se poate ajunge la

concluzia necesităţii trimiterii învinuitului/inculpatului în judecată,
pentru a se realiza tragerea lui la răspundere penală.
Efectuarea actelor de urmărire penală poate duce şi la alte
concluzii, care demonstrează fie lipsa de vinovăţie a celui în
cauză, fie existenţa unor împrejurări de natură a împiedica
tragerea lui la răspundere penală.
În asemenea cazuri urmărirea penală se stinge nemaifiind
posibilă trimiterea în judecată a învinuitului/inculpatului.
Pentru stingerea procesului penal în faza de urmărire penală
legea a instituit următoarele soluţii: scoaterea de sub urmărire
penală, încetarea urmăririi penale şi clasarea. Optând pentru una
din soluţii, procurorul pune capăt urmăririi penale şi totodată
procesului penal. Aceasta face ca în vocabularul de specialitate
(deşi în lege nu foloseşte această terminologie) opţiunile
respective să fie denumite soluţii de netrimitere în judecată.
Finalizarea urmăririi penale prin soluţiile de neurmărire
penală nu trebuie confundate cu rezolvarea propriu-zisă a cauzei
penale (în adevăratul său înţeles) – rezolvarea cauzei de către
instanţa de judecată (art.345-346).
Hotărârea judecătorească are autoritate de lucru judecat, iar
reluarea judecăţii nu poate avea loc decât în cazul exercitării unei
căi extraordinare de atac. Soluţiile de netrimitere în judecată (de
închidere a urmăririi penale) adoptate în cursul urmăririi penale
nu se bucură de autoritate de lucru judecat, legea consacrând
posibilitatea redeschiderii urmăririi penale (art.273).

Secţiunea a II-a

Încetarea urmăririi penale

Procesul penal nu continuă când în cursul cercetărilor se

constată existenţa vreunei cauze de împiedicare a exercitării
acţiunii penale din cele prevăzute la art.10 lit.f-j (exceptând cazul
prevăzut de art.10 lit.i aplicabil numai în faza de judecată). În
asemenea cazuri urmărire penală încetează, soluţia fiind
simetrică celei de încetare a procesului penal pe care o pronunţă
instanţa în cursul judecăţii. Încetarea urmăririi penale are loc
indiferent dacă a fost sau nu pusă în mişcare acţiunea penală.
Cazurile de încetare a urmăririi penale prevăzute de art.10
sunt următoarele:
a) lipseşte plângerea prealabilă a persoanei vătămate,
autorizarea sau sesizarea organului competent ori altă condiţie
prevăzută de lege necesară pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale (art.10 lit.f). Existenţa plângerii prealabile a persoanei
vătămate constituie potrivit art.131 C.p. o condiţie fără de care
acţiunea penală nu se poate exercita, când legea penală prevede
expres aceasta (ex. în cazul infracţiunilor prevăzute de art.180,
art.181, art.193 C.p. etc.). Pentru pornirea acţiunii penale sunt
necesare uneori autorizaţii sau sesizări din partea unor organe.
Astfel, împotriva membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în
exerciţiul funcţiei au dreptul să ceară urmărirea penală numai
Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României (art.109
Constituţie). Lipsa autorizaţiei procurorului general poate
împiedica punerea în mişcare a acţiunii penale pentru
infracţiunile prevăzute de art.5 alin.1 C.p. În cazul infracţiunilor
prevăzute de art.273-276 C.p. acţiunea penală se pune în
mişcare numai la sesizarea organelor competente ale căilor
ferate.
b) a intervenit amnistia sau prescripţia ori decesul
făptuitorului (art.10 lit.g).
Amnistia este prevăzută în art.119 C.p. ca o cauză care
înlătură răspunderea penală. Amnistia se acordă potrivit art.73
din Constituţie de către Parlament. Amnistia nu produce efecte
asupra acţiunii civile.
Prescripţia este o cauză de înlăturare a răspunderii penale şi
care operează în privinţa tuturor infracţiunilor cu excepţia celor
contra păcii şi omenirii care sunt imprescriptibile (art.121 C.p.).
Deşi art.10 lit.g nu precizează la care din cele două modalităţi ale
prescripţiei reglementate în Codul penal se referă este evident că
textul nu are în vedere prescripţia executării pedepsei, întrucât
această prescripţie intervine numai după epuizarea acţiunii
penale. Termenele de prescripţie sunt diferenţiate între 3 şi 15
ani în funcţie de pedeapsă. La calcularea termenului de
prescripţie trebuie să se ţină seama de pedeapsa prevăzută de
lege pentru infracţiunea săvârşită şi nu de pedeapsa aplicată ca
efect al existenţei unor cauze de atenuare a răspunderii penale.
Potrivit art.123 C.p. cursul prescripţiei se poate întrerupe,
prevăzându-se că actele îndeplinite în cursul urmăririi penale
pentru a întrerupe prescripţia, trebuie să fie din acelea care se
comunică învinuitului sau inculpatului (ex. începerea urmăririi
penale, punerea în mişcare a acţiunii penale etc.).
Moartea inculpatului constituie o cauză de împiedicare a
exercitării acţiunii penale întrucât răspunderea penală este strict
personală. Dacă subiectul infracţiunii dispare prin deces, nu mai
poate fi tras la răspundere penală altcineva pentru faptele sale.
Acest impediment este atât de puternic încât determină
înlăturarea oricărui alt caz cu care vine în concurenţă.
Decesul celorlalte părţi nu produce efecte asupra acţiunii
penale. Există o singură excepţie în care moartea altei persoane
decât infractorul produce efecte asupra acţiunii penale. Potrivit
art.304 alin. ultim C.p. (adulter) urmărirea încetează în caz de
moarte a soţului inocent.
c) a fost retrasă plângerea prealabilă ori părţile s-au împăcat
(art.10 lit.h). Retragerea plângerii prealabile operează numai la
infracţiunile pentru care legea penală a prevăzut expres
necesitatea plângerii prealabile în vederea punerii în mişcare a
acţiunii penale. În partea specială a Codului penal nu se specifică
în nici o situaţie că retragerea plângerii prealabile are drept efect
înlăturarea răspunderii penale. Aceasta, întrucât potrivit
dispoziţiilor părţii generale a Codului penal (art.131) retragerea
plângerii prealabile este posibilă în toate cazurile în care s-a
introdus o asemenea plângere.
Plângerea prealabilă produce efecte in rem. Acţiunea penală
introdusă împotriva unui participant la infracţiune se extinde şi
asupra celorlalţi.
Retragerea plângerii prealabile trebuie să fie necondiţionată
şi totală.
În cazul în care cel vătămat este o persoană lipsită de
capacitate de exerciţiu ori cu capacitate de exerciţiu restrânsă
acţiunea penală se poate pune în mişcare şi din oficiu (art.131
alin.5 C.p.).
De aceea în asemenea cazuri dacă acţiunea a fost
declanşată din oficiu, lipsa plângerii prealabile ori retragerea
plângerii prealabile nu constituie un impediment în calea
exercitării acţiunii.
Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală în cazurile
expres prevăzute în legea penală şi numai cu privire la acel
învinuit sau inculpat cu care partea vătămată s-a împăcat.
Împăcarea părţilor produce efecte „in personam” (art.132).
Împăcarea părţilor are un caracter independent faţă de
instituţia introducerii/retragerii plângerii prealabile. Deşi adesea
cele două instituţii sunt alăturate există cazuri când pornirea
acţiunii penale se face la plângerea prealabilă fără ca împăcarea
părţilor să ducă la stingerea acţiunii (ex. infracţiunea adulter –
art.304 C.p.) şi invers când pornirea acţiunii se face din oficiu, dar
împăcarea părţilor constituie o cauză de împiedicare a exercitării
acţiunii penale (ex. infracţiunea de seducţie – art.199 C.p.).
Împăcarea reclamă acordul ambelor părţilor şi trebuie să fie
totală şi necondiţionată.
Pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu
împăcarea se face numai de reprezentanţii legali; persoanele cu
capacitate de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu încuviinţarea
persoanelor prevăzute de lege. Împăcarea produce efecte şi în
cazul în care acţiunea penală a fost pusă în mişcare din oficiu.
d) există autoritate de lucru judecat (art.10 lit.j). În vederea
asigurării stabilităţii justiţiei hotărârile definitive ale instanţelor
capătă autoritate (putere) de lucru judecat nemaiputând fi
atacate sau schimbate decât în cadrul căilor extraordinare de
atac. Autoritatea hotărârilor definitive se sprijină pe prezumţia că
ele reflectă adevărul (res judicata pro veritate habetur). Acţiunea
penală a căpătat o rezolvare definitivă şi nu mai poate fi
exercitată din nou (non bis in idem).
Pentru a opera autoritatea de lucru judecat în materie
penală se cere o dublă identitate între cele două cauze: identitate
de persoane şi identitate de obiect. În procesul civil identitatea
trebuie să fie întreită: de persoane, de obiect şi de cauză.
e) există o cauză de nepedepsire prevăzută de lege (art.10
lit.i1 introdus prin Legea nr.281/2003). În afara cazurilor de
incidenţă generală prevăzute de art.10 C.p.p. şi care constituie
impedimente posibile în orice cauză penală, legea cuprinde şi
numeroase cazuri speciale care constituie piedici în exercitarea
acţiunii penale în situaţii restrânse sau cu valabilitate numai
pentru o anumită infracţiune. Aceste situaţii de nepedepsire sunt
prevăzute în mod obişnuit în Codul penal sau în diverse legi
speciale cu conţinut penal. Astfel, unele din aceste situaţii se
găsesc în partea generală a Codului penal (ex. art.29 alin.2,
art.30) sau în partea specială a Codului penal (ex. art.255 alin.2 şi
3, art.260 alin.2, art.304 alin.5 şi 6), iar alte situaţii sunt
prevăzute în legile speciale (ex. art.15 din Legea nr.143/2000
privind combaterea traficului şi consumului de droguri).
Potrivit art.13 C.p.p., în caz de amnistie, prescripţie sau
retragere a plângerii ori în cazul existenţei unei cauze de
nepedepsire învinuitul sau inculpatul poate cere continuarea
urmăririi penale. Dacă în cursul urmăririi penale se constată unul
din cazurile prevăzute de art.10 lit.a-e se dispune scoaterea de
sub urmărire penală. În orice altă situaţie se adoptă tot soluţia
încetării urmăririi penale, cu excepţia cazurilor prevăzute de
art.10 lit.i şi art.10 lit.i1.
Pentru încetarea urmăririi penale mai este necesară şi
existenţa în cauza penală a unui învinuit sau inculpat (art.242
C.p.p.). Neîndeplinirea acestei condiţii împiedică încetarea
urmăririi penale, dispunându-se de către procuror, din oficiu sau
la propunerea organului de cercetare, clasarea cauzei, potrivit
art.11 pct.1 lit.a C.p.p.
În conformitate cu art.243 C.p.p., în vederea încetării
urmăririi organului de cercetare face propuneri pe care le
înaintează procurorului împreună cu dosarul cauzei. Dacă
procurorul consideră întrunite condiţiile legale, dispune prin
ordonanţă sau rezoluţie încetarea urmăririi când acţiunea penală,
după caz, a fost sau nu a fost pusă în mişcare. Procurorul dispune
asupra încetării urmăririi penale prin ordonanţă şi în situaţia
prevăzută de art.262 pct.2 lit.a C.p.p. În caz contrar, restituie
dosarul organului de cercetare penală, pentru continuarea
urmăririi (art.248 C.p.p.); aceeaşi rezolvare se impune şi când
procurorul dispune parţial încetarea urmăririi.
Pentru ca soluţionarea propunerii de încetare să nu sufere
întârziere în cauzele penale cu arestaţi, procurorul are obligaţia
de a se pronunţa asupra încetării în aceiaşi zi în care a primit
dosarul şi să ceară instanţei, de îndată revocarea arestării. În
termen de 24 de ore de la primirea dosarului şi a unui referat
întocmit de procuror privind cazul de încetare a urmăririi penale,
instanţa dispune prin încheiere revocarea arestării şi punerea în
libertate a învinuitului sau inculpatului, restituie dosarul şi
comunică procurorului o copie a încheierii.
Ordonanţa procurorului prin care se dispune încetarea
urmăririi penale cuprinde, pe lângă menţiunile generale indicate
de art.203 C.p.p. datele privind persoana şi fapta la care se referă
încetarea, precum şi arătarea temeiurilor de fapt şi de drept pe
baza cărora se ia dispoziţia respectivă (art.244).
Actul prin care se dispune încetarea urmăririi penale mai
cuprinde conform art.245 C.p.p. dispoziţii complementare
privitoare la:
 a) revocarea măsurilor asiguratorii luate în vederea
executării pedepsei amenzii;
b) confiscarea specială a lucrărilor supuse acestei măsuri
potrivit art.118 C.p. şi restituirea celorlalte; dacă
proprietatea asupra mijloacelor materiale de probă care
urmează a se confisca se contestă, obiectele se păstrează
de către organul de cercetare până la pronunţarea
instanţei civile;
c) menţinerea sau revocarea măsurilor asiguratorii privind
reparaţiile civile şi restabilirea situaţiei anterioare
săvârşirii infracţiunii; dacă s-a dispus menţinerea
măsurilor asiguratorii privind reparaţiile civile, iar
persoana vătămată nu introduce acţiune în faţa instanţei
civile în termen de 30 de zile de la comunicarea încetării
urmăririi penale, măsura aplicată se consideră desfiinţată;
anularea sau desfiinţarea unui înscris poate fi dispusă
numai în cursul judecăţii (art.348 C.p.p.);
d) fixarea cuantumului cheltuielilor judiciare şi stabilirea
persoanelor care urmează să le suporte, precum şi
ordonarea încasării acestor cheltuieli;
e) restituirea cauţiunii în cazurile stabilite de lege.
Dacă în cursul urmăririi penale s-a luat vreuna din măsurile
preventive sau de siguranţă se va face menţiune în ordonanţă şi
despre aceasta.
Despre încetarea urmăririi penale procurorul
încunoştiinţează persoanele interesate, sens în care trimite
acestora copie de pe ordonanţa sau rezoluţia prin care s-a dispus
încetarea urmăririi penale (art.241 alin.1 modificat prin Legea
nr.480/2004).
 Când învinuitul sau inculpatul este arestat preventiv instanţa
înştiinţează administraţia locului de deţinere pentru punerea de
îndată în libertate (art.246 alin.2).
Când urmărirea penală se efectuează de procuror, acesta
dispune din oficiu încetarea urmăririi penale nemaifiind necesar
să facă propuneri potrivit art.243.

Secţiunea a III-a

Scoaterea de sub urmărire penală

În cursul urmăririi penale se poate constata existenţa unuia

din cazurile prevăzute în art.10 lit.a-e C.p.p., care împiedică
exercitarea acţiunii penale. Intervenirea acestor situaţii
determină scoaterea de sub urmărire penală, soluţie care este
corespunzătoare celei de achitare pronunţată de instanţă în
cursul judecăţii. Instituţia scoaterii de sub urmărire penală poate
fi dispusă în orice urmărire penală, indiferent dacă acţiunea
penală a fost pusă sau nu în mişcare.
Cazurile de scoatere de sub urmărire penală prevăzute de
art.10 sunt următoarele:
a) fapta nu există (art.10 lit.a). Inexistenţa faptei penale
înlătură baza tragerii la răspundere penală, întrucât infracţiunea
este singurul temei al răspunderii. Constatarea inexistenţei unei
fapte materiale exclude imputarea ei oricărui făptuitor. O
asemenea constatare produce efecte şi asupra posibilităţii
exercitării acţiunii civile, întrucât este evident că fapta care nu
există, nu poate fi izvor de prejudiciere a cuiva.
b) fapta nu este prevăzută de legea penală (art.10 lit.b).
Art.2 C.p. consacră principiul legalităţii incriminării prevăzând că
numai legea poate dispune care fapte constituie infracţiuni. Când
o faptă nu este prevăzută de legea penală, nu există nici
infracţiune, (nullum crimen sine lege). Fapta nefiind infracţiune
lipseşte temeiul tragerii la răspundere penală şi acţiunea penală
nu se poate exercita. Repararea pagubei se face potrivit legii
civile.
c) fapta nu prezintă gradul de pericol social al unei
infracţiuni (art.10 lit.b1). În art.181 C.p. se arată că nu constituie
infracţiune fapta prevăzută de legea penală dacă prin atingerea
minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul
ei concret fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă
gradul de pericol social al unei infracţiuni. Fapta penală fiind
singurul temei al răspunderii penale absenţa acesteia lipseşte de
temei şi acţiunea penală, neexistând baza juridică a unei trageri
la răspundere penală. În acest caz organul judiciar poate aplica o
sancţiune cu caracter administrativ în conformitate cu art.91 C.p.
Latura civilă a cauzei se soluţionează în instanţă.
d) fapta nu a fost săvârşită de învinuit sau inculpat (art.10
lit.c). Răspunderea penală fiind personală, acţiunea penală nu se
poate exercita decât împotriva celui care a săvârşit infracţiunea.
Acţiunea penală stinsă în raport cu o persoană poate fi exercitată
sau poate continua împotriva altor persoane. Stingerea acţiunii
penale pe acest considerent este de natură să ducă şi la
imposibilitatea exercitării acţiunii civile împotriva persoanei
respective.
e) faptei îi lipseşte unul din elementele constitutive ale
infracţiunii (art.10 lit.d). Absenţa oricărui element al infracţiunii
atrage împiedicarea exercitării acţiunii penale. De exemplu, lipsa
elementului intenţional în cadrul laturii subiective a unui abuz de
încredere – refuzul restituirii unui bun motivat de faptul că între
părţi există unele neînţelegeri cu caracter civil; în acest caz
instanţa poate obliga inculpatul la repararea pagubei.
 f) există una din cauzele care înlătură caracterul penal al
faptei (art.10 lit.e). Aceste cauze sunt prevăzute de art.44-51
C.p.: legitima apărare, starea de necesitate, constrângerea
morală, cazul fortuit, iresponsabilitatea, beţia, minoritatea şi
eroarea de fapt. Aceste cauze sunt întemeiate pe lipsa trăsăturii
esenţiale a vinovăţiei fără de care nu poate exista infracţiune,
ceea ce împiedică exercitarea acţiunii penale. Aceste
impedimente legale exonerează pe inculpat şi de răspundere
civilă.
Ca şi în cazul încetării urmăririi penale, pentru scoaterea de
sub urmărire nu este suficient să intervină numai cauza
respectivă de împiedicare a exercitării acţiunii penale, fiind
necesară şi existenţa învinuitului sau inculpatului în cauză.
Neîndeplinerea condiţiei atrage clasarea cauzei.
Procedura scoaterii de sub urmărire este aceiaşi cu cea a
încetării urmăririi dispoziţiile art.242-246 şi art.248 C.p.p. fiind
aplicabile în mod corespunzător. Scoaterea de sub urmărire poate
avea un caracter total sau parţial, în raport cu faptele şi
persoanele cauzei.
Când scoaterea de sub urmărire penală se face pentru cazul
prevăzut de art.10 lit.b1 (fapta nu prezintă gradul de pericol social
al unei infracţiuni) sunt de avut în vedere, în afara normelor
comune menţionate şi dispoziţiile cuprinse în art.249 alin.3 şi
art.2491 C.p.p.
În această situaţie cât şi în aceea prevăzută de art.262 pct.1
lit.a C.p.p., procurorul se pronunţă asupra scoaterii de sub
urmărire penală exclusiv prin ordonanţă. Prin aceiaşi ordonanţă
procurorul poate dispune şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter
administrativ în conformitate cu art.91 C.p.: mustrare, mustrare
cu avertisment, amendă.
 Executarea mustrării sau a mustrării cu avertisment se
efectuează de către procuror potrivit art.4411 şi art.487 C.p.p.
Punerea în executare a ordonanţei prin care s-a aplicat
sancţiunea amenzii se face după expirarea termenului de 20 zile
(prevăzut de art.249 alin.3 pentru introducerea unei eventuale
plângeri împotriva sancţiunii), iar dacă s-a făcut plângerea şi a
fost respinsă, după respingerea acesteia. Amenda se pune în
executare, în conformitate cu art.442 şi art.443, de către
procuror prin trimiterea unui extras de pe ordonanţa de scoatere
de sub urmărire către organul care, potrivit legii, execută
amenda.

Secţiunea a IV-a

Clasarea cauzei penale

Clasarea constituie o modalitate de stingere a urmăririi

penale şi are loc când sunt întrunite următoarele condiţii:
a) intervine una din cauzele de împiedicare a exercitării
acţiunii penale prevăzute de art.10 C.p.p., exceptând
ipotezele de la lit.c, j şi în mod corespunzător lit.g, h
C.p.p.;
b) nu există învinuit sau inculpat în cauză.
Încetarea urmăririi penale şi scoaterea de sub urmărire se
realizează totdeauna „intuitu personae”, soluţia fiind aplicabilă
numai în raport cu o anumită persoană certă, determinată cu
precizie. Rezultă că expresia „nu există învinuit sau inculpat în
cauză” folosită de art.11 pct.1 lit.a, urmează a fi înţeleasă în
sensul că în cursul urmăririi nu a fost determinată nici o persoană
fizică ca făptuitor al infracţiunii. Ca atare clasarea se poate
dispune numai când urmărirea penală a început „in rem”. În cazul
punerii în mişcare a acţiunii penale, clasarea nu este posibilă,
deoarece acţiunea penală se exercită numai „in personam”.
Inexistenţa învinuitului sau inculpatului nu trebuie
confundată cu neidentificarea acestuia. Se pot ivi situaţii când
făptuitorul este cunoscut ca persoană fizică, dar nu i se poate
stabili identitatea. În acest caz există învinuit sau inculpat în
cauză, eventual chiar sub o falsă identitate, iar dacă subzistă
vreuna din cauzele din art.10 C.p.p., se dispune încetarea sau
scoaterea de sub urmărire penală.
Din punct de vedere practic împrejurările concrete în care
nu există învinuit sau inculpat în cauză se polarizează în jurul a
două situaţii. Prima, mai frecventă, este împrejurarea în care
autorii rămân nedescoperiţi. La aceasta, trebuie adăugate toate
situaţiile în care se constată că rezultatele produse nu pot fi
imputate unei persoane (ex. în caz de moarte naturală sau în caz
de distrugere de bunuri urmare unor fenomene ale naturii).
Dacă nu este începută urmărirea penală împotriva unei
persoane şi intervine vreuna din situaţiile prevăzute de art.10
C.p.p. se va dispune neînceperea urmăririi penale.
Clasarea este o instituţie proprie urmăririi penale neavând
corepondent în faza judecăţii, întrucât procesul nu poate ajunge
în această fază decât în măsura punerii în mişcare a acţiunii
penale şi a trimiterii în judecată a unei persoane certe.
Clasarea se dispune prin rezoluţie când urmărirea penală
este începută in rem sau prin ordonanţă în situaţia prevăzută de
art.262 pct.2 lit.a. Clasarea poate fi adoptată deci atât în cursul
urmăririi penale cât şi la finalizarea urmăririi penale.
Împotriva soluţiilor de clasare, încetare a urmăririi penale
sau scoatere de sub urmărire penală cei interesaţi se pot plânge
potrivit art.278 C.p.p. sau potrivit art.2781 C.p.p.
 În cazul soluţiilor de clasare, scoatere de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale, urmărirea penală poate fi
reluată prin redeschidere în conformitate cu art.273 C.p.p.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 219 din 11 iulie 2002

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 din
Codul de procedură penală
(MONITORUL OFICIAL NR. 706 din 27 septembrie 2002)

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 22 noiembrie 2000, pronunţată în Dosarul nr. 6.883/2000 de
Tribunalul Dâmboviţa - Secţia civilă, respectiv prin Încheierea din 4 februarie
2002, pronunţată în Dosarul nr. 11.165/2001 de Judecătoria Târgovişte, Curtea
Constituţională a fost sesizată cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor
art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorii acesteia susţin că
dispoziţiile legale criticate prevăd dreptul procurorului de a dispune luarea unor
măsuri precum neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală sau
încetarea urmăririi penale, care sunt acte de înfăptuire a justiţiei şi constituie
atributul exclusiv al instanţelor judecătoreşti, singurele care realizează justiţia
potrivit art. 125 alin. (1) din Constituţie. Autorul excepţiei consideră că termenul
"dispune" folosit de legiuitor în cuprinsul art. 11 din Codul de procedură penală,
atunci când stabileşte atribuţiile procurorului când se constată existenţa vreunuia
dintre cazurile în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii penale este
împiedicată, este neconstituţional. Se apreciază că procurorul trebuie "să propună",
iar nu "să dispună", pentru că aceasta ar echivala cu înfăptuirea justiţiei.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui Camerei
Deputaţilor şi Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile
autorului excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate
la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională este competentă, potrivit dispoziţiilor art. 144 lit. c) din
Constituţie, precum şi ale art. 1 alin. (1), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr.
47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate cu care a fost
sesizată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art. 11 pct. 1
lit. a), b) şi c) din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut: "Când se
constată existenţa vreunuia din cazurile prevăzute în art. 10:
 1. În cursul urmăririi penale procurorul, la propunerea organului de cercetare
penală sau din oficiu, dispune:
a) clasarea, când nu există învinuit în cauză;
b) scoaterea de sub urmărire, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. a) - e), când
există învinuit sau inculpat în cauză;
c) încetarea urmăririi penale, în cazurile prevăzute în art. 10 lit. f) - h), când
există învinuit sau inculpat în cauză."
Întrucât în speţă autorul excepţiei s-a plâns împotriva rezoluţiei procurorului de
scoatere de sub urmărire penală, sunt vizate şi dispoziţiile art. 228, care sunt
următoarele:
- Art. 228: "Organul de urmărire penală sesizat în vreunul din modurile
prevăzute în art. 221 dispune prin rezoluţie începerea urmăririi penale, când din
cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate nu rezultă
vreunul din cazurile de împiedicare a punerii în mişcare a acţiunii penale
prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la lit. b^1).
În cazul arătat în art. 10 lit. b^1), organul de urmărire penală înaintează dosarul
procurorului cu propunerea de a dispune scoaterea de sub urmărire penală.
Când organul de urmărire penală se sesizează din oficiu, încheie un proces-
verbal care constituie actul de începere a urmăririi penale.
Dacă din cuprinsul actului de sesizare sau al actelor premergătoare efectuate
după primirea plângerii sau denunţului rezultă vreunul din cazurile de împiedicare
a punerii în mişcare a acţiunii penale prevăzute în art. 10, cu excepţia celui de la
lit. b^1), organul de urmărire penală înaintează procurorului actele încheiate cu
propunerea de a nu se începe urmărirea penală.
Dacă procurorul constată că nu sunt întrunite condiţiile arătate în alineatul
precedent, restituie actele organului de urmărire penală pentru începerea urmăririi
penale.
În cazul în care procurorul este de acord cu propunerea, o confirmă prin
rezoluţie motivată şi înştiinţează despre aceasta persoana care a făcut sesizarea.
Dacă ulterior se constată că nu a existat sau că a dispărut împrejurarea pe care se
întemeia propunerea de a nu se începe urmărirea penală, procurorul infirmă
rezoluţia şi restituie actele organului de urmărire, dispunând începerea urmăririi
penale."
Textul de lege criticat este considerat contrar următoarelor prevederi
constituţionale: art. 1 referitor la statul de drept; art. 10 cu privire la relaţiile
internaţionale; art. 11 privind raportul dintre dreptul internaţional şi dreptul intern;
art. 15 referitor la universalitatea drepturilor şi libertăţilor; art. 16 care consacră
egalitatea în drepturi; art. 20 privind tratatele internaţionale privind drepturile
omului; art. 21 referitor la accesul liber la justiţie; art. 22 care garantează dreptul la
viaţă şi integritate fizică şi psihică; art. 24 privind dreptul la apărare; art. 48
referitor la dreptul persoanei vătămate de o autoritate publică; art. 50 care
reglementează fidelitatea faţă de ţară; art. 51 cu privire la respectarea Constituţiei
şi a legilor; art. 123 privind înfăptuirea justiţiei; art. 124 referitor la statutul
judecătorilor; art. 125 cu privire la instanţele judecătoreşti; art. 126 care statuează
caracterul public al dezbaterilor; art. 128 referitor la folosirea căilor de atac şi art.
150 privind conflictul temporal de legi.
 Autorul excepţiei susţine, de asemenea, încălcarea Convenţiei europene a
drepturilor omului, fără a arăta care articol din această convenţie este nesocotit de
textul de lege criticat.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta este
neîntemeiată. Actele de neurmărire, între care şi neînceperea urmăririi penale, sunt
dispuse de procuror în faza urmăririi penale, numai dacă se constată existenţa
vreunuia dintre cazurile care, potrivit legii, împiedică punerea în mişcare a acţiunii
penale. Aceleaşi cazuri, dacă sunt descoperite în faza judecăţii, împiedică
exercitarea acţiunii penale, obligând instanţa să pronunţe achitarea sau încetarea
procesului penal.
Aşadar, aşa-numitele soluţii de neurmărire: neînceperea urmăririi penale,
scoaterea de sub urmărire sau încetarea urmăririi penale sunt dispuse de procuror
nu în mod arbitrar, ci pe baza probelor administrate în cauză şi în strictă
conformitate cu legea, soluţia fiind aceeaşi dacă ar fi constatată de instanţa
judecătorească, într-o fază ulterioară a procesului penal.
Pe de altă parte, legea prevede că orice persoană poate face plângere împotriva
măsurilor sau actelor de urmărire penală, plângere ce se soluţionează conform
procedurii speciale prevăzute la art. 275 - 278 din Codul de procedură penală,
împotriva actelor efectuate de procuror, plângerea urmând să fie soluţionată
potrivit dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală. Persoana
nemulţumită de soluţia dată plângerii sale se poate adresa instanţei judecătoreşti
competente, aşa cum a statuat Curtea Constituţională prin Decizia nr. 486 din 2
decembrie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 105 din 6
martie 1998, privind excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale ale art.
278 din Codul de procedură penală referitoare la măsurile şi actele procurorului în
cursul urmăririi penale.
Cu acel prilej, referindu-se la procedura de soluţionare a plângerii împotriva
actelor şi măsurilor procurorului, Curtea Constituţională a constatat că, fiind vorba
de acte şi măsuri luate de procuror în cursul urmăririi penale, prin care se pune
capăt conflictului de drept penal, acestea trebuie să fie supuse nu numai
controlului ierarhic în cadrul Ministerului Public, dar şi controlului din partea
instanţelor judecătoreşti. Astfel persoana nemulţumită de soluţia dată plângerii
sale în cadrul Ministerului Public are dreptul, potrivit art. 21 din Constituţie, de a
se adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale
legitime. În consecinţă, Curtea a decis că prevederile art. 278 din Codul de
procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care închid calea persoanei
nemulţumite de soluţia dată plângerii sale de către Ministerul Public de a se adresa
justiţiei. Acest drept al persoanei este evident în cazul actelor prin care procurorul
pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt: rezoluţia de
neîncepere a urmăririi penale reglementată de art. 228 alin. 6 din Codul de
procedură penală, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale
prevăzută la art. 11 pct. 1 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală. Fiind vorba
de acte prin care se înfăptuieşte justiţia, este firesc să fie verificate şi confirmate
ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a căror activitate
se realizează justiţia conform art. 125 alin. (1) din Constituţie.
Soluţia adoptată prin Decizia nr. 486 din 2 decembrie 1997 este valabilă şi
pentru cauza de faţă şi, prin urmare, dispoziţiile art. 11 pct. 1 lit. a), b) şi c) din
Codul de procedură penală nu pot fi considerate ca fiind neconstituţionale, întrucât
actele sau măsurile luate de procuror pot fi supuse controlului instanţelor
judecătoreşti, fiind astfel garantate drepturile persoanei la un proces echitabil.

Faţă de cele mai sus arătate, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin. (2) din
Constituţie, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art. 23 şi al art. 25 alin. (1) şi
(4) din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 11 pct. 1 lit. a), b)

şi c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de I. P. în Dosarul nr.
6.883/2001 al Tribunalului Dâmboviţa şi de G. R. în Dosarul nr. 11.165/2001 al
Judecătoriei Târgovişte.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 11 iulie 2002.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Completul de 9 judecători
Decizia nr. 608 din 8 decembrie 2003
Nepublicată

Încetarea procesului penal, lipsa autorizării organului competent.

Intervenirea prescripţiei. Prioritatea cazului ce împiedică punerea în
mişcare sau exercitarea acţiunii penale

În cazul când în aceeaşi cauză subzistă atât impedimente care atrag

clasarea sau scoaterea de sub urmărire penală, cât şi încetarea urmăririi
penale, respectiv atât achitarea inculpatului, cât şi încetarea procesului
penal, în cursul judecăţii, conform art. 11 C. proc. pen. procurorul sau,
după caz, instanţa trebuie să ia în considerare cauzele de clasare şi de
scoatere de sub urmărire, respectiv de achitare, excluzând cele de
încetare a urmăririi penale, respectiv a procesului penal.
Ordinea de prioritate prevăzută în text trebuie respectată şi în cazul
în care sunt incidente mai multe temeiuri de clasare sau de scoatere de
sub urmărire penală, respectiv de achitare, sau mai multe cazuri de
încetare a urmăririi penale, respectiv de încetare a procesului penal în
cursul judecăţii, în sensul că se face aplicarea celui dintâi caz de
împiedecare prevăzut în ordinea enumerării din art. 10 alin. (1) C. proc.
pen., omiţându-se celelalte.
 Prin sentinţa penală nr. 5 din 6 februarie 2001, Curtea de Apel Piteşti
a condamnat pe inculpata S.L. pentru săvârşirea infracţiunilor de abuz în
serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută în art. 246, de fals
intelectual prevăzută în art. 289 şi de uz de fals prevăzută în art. 291, cu
aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. pentru fiecare infracţiune.
Instanţa a reţinut că, la 25 iulie 1994, în calitate de notar, inculpata a
autentificat un contract de vânzare-cumpărare, atestând în mod fals că a
stabilit situaţia juridică a imobilului la care se referea contractul, pe baza
unui act care, în realitate, nu-i fusese prezentat şi că vânzătorul a semnat
în prezenţa sa contractul, ceea ce, de asemenea, nu era real. Ulterior,
curtea de apel a soluţionat acţiunea civilă ce fusese disjunsă, prin
obligarea inculpatei la despăgubiri către partea civilă.
Curtea Supremă de Justiţie, secţia penală, a admis recursurile
declarate de procuror, de inculpată şi de partea civilă prin decizia nr. 5590
din 17 decembrie 2002, a casat cele două hotărâri atacate şi, în temeiul
art. 11 pct. 2 lit. b) raportat la art. 10 alin. (1) lit. f) C. proc. pen., a încetat
procesul penal pentru lipsa avizului ministrului justiţiei pentru cercetarea şi
trimiterea în judecată a inculpatei.
În cauză s-a declarat recurs în anulare, cu motivarea că în cauză
împlinindu-se termenul de prescripţie a răspunderii penale, temeiul
încetării procesului penal îl constituie prevederile art. 10 lit. g) C. proc.
pen., iar nu cele de la lit. f) al aceluiaşi articol, cum greşit a dispus instanţa
de recurs.
Recursul în anulare este nefondat.
Examinând prevederile art. 10 alin. (1) C. proc. pen., se observă că,
în enumerarea cazurilor în care punerea în mişcare sau exercitarea acţiunii
penale este împiedecată, cu urmarea achitării inculpatului sau a încetării
procesului penal, legiuitorul a avut în vedere o anumită ordonare
succesivă, pornind de la cauzele de fond şi continuând cu cauzele de
formă ce constituie impedimente de pornire şi de exercitare a acţiunii
penale.
Ca atare, când se constată existenţa unor cazuri ce constituie
temeiuri de achitare, cât şi temeiuri de încetare a procesului penal,
prioritare sunt cele dintâi.
Când se constată că există mai multe cazuri ce constituie temeiuri de
achitare sau mai multe cazuri de încetare a procesului penal, trebuie
respectată ordinea prevăzută în text, în sensul că se face aplicarea celui
dintâi caz de împiedicare, cu excluderea celor următoare care, eventual, ar
fi, şi acestea, incidente în cauză.
În consecinţă, ţinând seama de anterioritatea cazului privind lipsa
autorizării organului competent prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. f), în raport
cu acela al intervenirii prescripţiei prevăzut în art. 10 alin. (1) lit. g) C. proc.
pen., decizia instanţei de recurs este legală, motiv pentru care recursul în
anulare a fost respins.
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
Secţia penală
Decizia nr.1053 din 28 februarie 2003
Revista Dreptul nr.7/2004

Plângere prealabilă adresată instanţei. Lipsa părţii vătămate la două

termene de judecată. Lipsă justificată

În cazul în care partea vătămată învederează instanţei că nu se

poate prezenta la judecată de teama cauzată de ameninţările grave ce-i
sunt adresate de inculpaţi, cerând să se ia măsuri de protecţie pentru a se
putea prezenta, lipsa de la judecată este justificată şi, ca atare, nu poate fi
considerată drept retragere a plângerii prealabile.

Prin plângere penală prealabilă, partea vătămată M.C. a chemat în

judecată pe inculpaţii D.G. şi M.F., pentru săvârşirea infracţiunilor de lovire,
ameninţare şi insultă.
Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti, considerând că există indicii cu
privire la săvârşirea infracţiunii de tâlhărie, în baza art.285 C.proc.pen. a
trimis cauza la parchetul de pe lângă aceeaşi judecătorie, în vederea
efectuării cercetărilor pentru această infracţiune.
Prin referatul din 6 februarie 2001, Secţia 8 poliţie Bucureşti a
propus neînceperea urmăririi penale, iar Parchetul de pe lângă Judecătoria
Sectorului 2 Bucureşti, prin rezoluţia din 28 februarie 2001, a confirmat
propunerea şi a dispus trimiterea cauzei la judecătorie.
Prin sentinţa penală nr.1005 din 27 septembrie 2001, judecătoria,
în baza art.11 pct.2 lit.b raportat la art.10 alin.1 lit.h şi la art.284
C.proc.pen. a încetat procesul penal pentru infracţiunile prevăzute în
art.180, 193 şi 205 C.pen., reţinând că partea vătămată a lipsit la două
termene de judecată consecutive, nejustificat. Recursul părţii vătămate a
fost respins.
Recursul în anulare declarat în cauză este fondat.
Potrivit art.2841 C.proc.pen., în cazul infracţiunilor prevăzute în
art.279 C.proc.pen., la care punerea în mişcare a acţiunii penale se face
numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, lipsa nejustificată a
acesteia la două termene consecutive în faţa primei instanţe este
considerată drept retragere a plângerii prealabile.
În cauză se constată că, după trimiterea dosarului la judecătorie,
partea vătămată a lipsit la termenele consecutive de la 29 mai, 28 iunie
şi 27 septembrie 2001.
Totodată, se constată că partea vătămată a trimis două plângeri la
judecătorie, la 23 mai şi 21 septembrie 2001, în care aducea la cunoştinţă
că este în imposibilitate de a se prezenta la instanţă deoarece a fost
ameninţată cu moartea de inculpaţi, că doreşte să se prezinte, în care
scop solicită a se lua de organele de poliţie şi instanţa de judecată măsuri
pentru protecţia ei.
La dosar se află şi o copie de pe plângerea, în acelaşi sens,
adresată Ministerului de Interne.
În această situaţie lipsa părţii vătămate nu este nejustificată,
neputându-se considera că poziţia ei exprimă intenţia de retragere a
plângerii prealabile, în sensul prezumţiei instituite prin art.2841 C.proc.pen.,
astfel încât greşit s-a dispus încetarea procesului penal.
În consecinţă hotărârile atacate au fost casate şi s-a trimis cauza la
prima instanţă pentru rejudecare.

CAPITOLUL VII

FINALIZAREA URMĂRIRII PENALE PRIN

TRIMITEREA ÎN JUDECATĂ A INCULPATULUI

Secţiunea a I-a

Consideraţii cu caracter general

Codul de procedură penală reglementează această instituţie

în secţiunea a VII-a a capitolului IV din titlul I al Părţii speciale
privind urmărirea penală – „Terminarea urmăririi penale.
Urmărire penală fără punere în mişcare a acţiunii penale”
(art.255-260). Prin terminarea urmăririi penale legea s-a referit la
momentul, când organul judiciar a îndeplinit toate activităţile de
cercetare şi a administrat probele din care şi-a format concluzia
trimiterii în judecată a învinuitului sau a inculpatului, înaintând
dosarul procurorului pentru a se pronunţa asupra acestei ultime
chestiuni.
Când urmărirea penală este efectuată de procuror
dispoziţiile art.255-260 se aplică pe baza suplimentului analogic.
Terminarea urmăririi penale este reglementată în mod
diferenţiat după cum în cursul urmăririi respective a fost pusă sau
nu în mişcare acţiunea penală.
Urmărirea cu acţiunea penală pusă în mişcare. Poatrivit
art.258 C.p.p. cercetarea penală se consideră terminată dacă
cercetările sunt complete şi a avut loc, prezentarea materialului
de urmărire penală. În această situaţie, organul de cercetare
nemaiavând de îndeplinit alte activităţi legate de probaţiune sau
alte acte de urmărire penală înaintează dosarul la procuror,
însoţit de un referat pentru ca procurorul să decidă potrivit
art.262 C.p.p.
Organul de cercetare întocmeşte referatul în conformitate cu
art.259 C.p.p. Referatul cuprinde o apreciere a organului de
urmărire asupra cauzei, în el manifestându-se concluzia
necesităţii tragerii la răspundere penală a inculpatului prin
trimiterea în judecată a acestuia. În acelaşi timp, referatul
redactat de organul de cercetare are un caracter general de
sinteză, cuprinzând în rezumat şi într-o formă concisă principalele
aspecte ale cauzei (fapta care a format obiectul punerii în
mişcare a acţiunii penale, persoana inculpatului, ultima încadrare
juridică).
Referatul organului de cercetare trebuie să se refere şi la
probele administrate şi analiza lor.
Dacă sunt reţinute mai multe fapte sau implicaţi mai mulţi
inculpaţi, menţiunile arătate mai sus se fac cu privire la toate
faptele şi toate persoanele. Când în urma cercetărilor organul
propune cu privire la unele fapte sau unele persoane încetarea
urmăririi, scoaterea de sub urmărire sau suspendarea urmăririi
penale, aceasta se va specifica de asemenea în referat. De
asemenea, în conformitate cu art.260 C.p.p. referatul trebuie să
cuprindă date suplimentare privind: mijloacele materiale de
probă şi măsurile luate referitor la ele în cursul cercetării penale,
măsurile asiguratorii privind reparaţiile civile sau cele luate în
vederea garantării executării pedepsei amenzii, cheltuielile
judiciare.
Urmărirea fără punerea în mişcare a acţiunii penale.
Terminarea urmăririi penale cuprinde într-o asemenea ipoteză
următoarele operaţiuni: a) ascultarea învinuitului; b) întocmirea
referatului de terminare a cercetării; c) înaintarea dosarului la
procuror. La aceste activităţi se adaugă prezentarea materialului
de urmărire penală de către procuror (art.255-257).
După efectuarea actelor de urmărire penală potrivit art.232
C.p.p., când există suficiente probe pentru trimiterea în judecată
a învinuitului, organul de cercetare penală procedează la o nouă
ascultare a învinuitului, prilej cu care trebuie să i aducă la
cunoştinţă din nou învinuirea şi să-l întrebe dacă are alte probe în
apărare. Dacă învinuitul nu a propus noi probe sau propunerea sa
nu a fost găsită temeinică ori dacă cercetarea a fost completată
potrivit propunerilor făcute, cercetarea penală se consideră
terminată.
De îndată ce s-a încheiat cercetarea, organul întocmeşte
referatul de terminare a urmăririi penale prin care concluzionează
asupra rezultatelor acesteia (art.256). Referatul are cuprinsul
menţionat în art.259-260 C.p.p. care se aplică în mod
corespunzător.
 După întocmirea referatului, dosarul cuprinzând referatul şi
celelalte lucrări se înaintează procurorului pentru ca acesta să
decidă în conformitate cu art.262 C.p.p.
Potrivit art.257 C.p.p. modificat prin Legea nr.281/2003,
înainte de trimiterea în judecată, procurorul îl cheamă pe învinuit
şi îi prezintă materialul de urmărire penală în condiţiile art.250 şi
urm. C.p.p.
Anterior modificării, prezentarea către învinuit a materialului
de urmărire penală era facultativă fiind lăsată la aprecierea
procurorului.
Când urmărirea penală este efectuată de procuror acesta nu
este obligat să întocmească referat de terminare a urmăririi
penale potrivit art.256 sau art.258 C.p.p.

Secţiunea a II-a

Trimiterea în judecată

Trimiterea în judecată reprezintă ultimul moment al fazei de

urmărire penală. De îndată ce trimiterea în judecată se
realizează, urmărirea este complet epuizată, iar organele de
urmărire penală se dezinvestesc. Prin înaintarea dosarului la
instanţă se realizează sesizarea acestui organ judiciar şi începe
faza judecăţii.
Cel îndreptăţit să dispună trimiterea în judecată a
inculpatului este procurorul, aceasta decurgând din împrejurarea
că procurorul este titularul acţiunii penale.
 În cazul infracţiunilor arătate la art.279 pct.2 lit.a C.p.p.
plângerea prealabilă a persoanei vătămate adresată instanţei de
judecată constituie act de sesizare a instanţei cât şi act de
inculpare (vezi capitolul X).
În urma introducerii în Codul de procedură penală a
instituţiei plângerii la instanţă împotriva soluţiilor de netrimitere
în judecată a fost prevăzută o nouă modalitate de sesizare a
instanţei – art.2781 alin.8 lit.c, text introdus prin Legea
nr.281/2003 (vezi capitolul IX).
Procurorul este obligat ca în termen de 15 zile de la primirea
dosarului trimis de organul de cercetare, potrivit art.256 sau
art.258 C.p.p. să procedeze la verificarea lucrărilor de urmărire şi
să se pronunţe asupra acestora (art.261 C.p.p.).
Termenul de 15 zile este un termen de recomandare, însă
este de dorit ca el să nu fie depăşit decât în cazuri extreme. În
cauzele cu arestaţi activitatea de verificare a procurorului se face
de urgenţă şi cu precădere.
Pentru a proceda la rezolvarea cauzei procurorul trebuie să
constate că sunt îndeplinite în mod cumulativ următoarele
condiţii:
a) au fost respectate dispoziţiile legale care garantează
aflarea adevărului;
b) urmărirea penală este completă;
c) există probe necesare şi legal administrate.
Din conţinutul prevederilor art.262 rezultă următoarele
modalităţi de rezolvare a cauzei de către procuror:
1) când din materialul de urmărire penală rezultă că fapta
există, că a fost săvârşită de învinuit sau inculpat şi că se poate
angaja răspunderea penală a acestuia:
 a) procurorul dispune trimiterea în judecată a
inculpatului prin rechizitoriu când acţiunea penală a fost
pusă în mişcare în cursul urmăririi penale;
b) dacă urmărirea penală s-a desfăşurat fără acţiune
penală pusă în mişcare, procurorul prin acelaşi rechizitoriu,
pune în mişcare acţiunea penală şi dispune trimiterea în
judecată a inculpatului.
2) când procurorul nu este de acord cu aprecierea organului
de cercetare că cel în cauză trebuie trimis în judecată, constatând
vreuna din situaţiile prevăzute de art.10 C.p.p., dispune prin
ordonanţă, după caz. încetarea urmăririi penale, scoaterea de sub
urmărire sau clasarea cauzei.
Dacă procurorul dispune scoaterea de sub urmărire penală
în temeiul art.10 lit.b1, aplică una din sancţiunile cu caracter
administrativ prevăzut de art.91 C.p.
3) dacă în momentul verificărilor procurorul constată că sunt
întrunite condiţiile legale prevăzute de art.239 C.p.p. dispune
suspendarea urmăririi penale.
Activitatea organului de cercetare penală poate prezenta
lipsuri fie în sensul nerespectării dispoziţiilor legale care asigură
aflarea adevărului, fie în legătură cu caracterul complet al
urmăririi. În acest caz, procurorul ia măsuri în vederea completării
sau refacerii urmăririi penale prin restituirea cauzei la organul
care a efectuat cercetarea; de asemenea procurorul poate trimite
cauza, potrivit dispoziţiilor art.217 C.p.p., la un alt organ de
urmărire penală; dacă urmărire penală a fost efectuată de un
organ necompetent procurorul ia măsuri ca urmărirea penală să
fie efectuată de un organ competent (art.265-art.268).
Datorită caracterului complex al unor cauze, completarea
sau refacerea urmăririi penale se poate dispune cu privire numai
la anumite aspecte. Pentru a nu întârzia soluţionarea chestiunilor
care se pot rezolva de îndată, procurorul va disjunge cauza,
restituind sau trimiţând la alt organ de urmărire penală numai
materialul de urmărire penală cu privire la unele fapte sau la unii
învinuiţi/inculpaţi, iar pentru restul faptelor şi persoanelor
cercetate dispunând trimiterea în judecată, ori o altă soluţie în
conformitate cu art.262 C.p.p. Dacă disjungerea nu e posibilă,
cauza se va trimite în întregime în vederea completării sau
refacerii urmăririi penale.
Asupra celor de mai sus, procurorul dispune prin rechizitoriu,
în cazul trimiterii în judecată şi prin ordonanţă în celelalte situaţii.
Ordonanţa prin care procurorul dispune oricare altă soluţie
potrivit art.262 C.p.p. cuprinde menţiunile corespunzătoare
tipului respectiv de ordonanţă.
Ordonanţa de restituire la organul de cercetare sau de
trimitere la alt organ va cuprinde pe lângă menţiunile arătate în
art.203, indicarea actelor ce trebuie efectuate sau refăcute, a
faptelor sau împrejurărilor ce urmează a fi constatate şi a
mijloacelor de probă ce vor fi folosite (art.266 C.p.p.).
Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul care
supraveghează urmărirea penală, iar decizia de trimitere în
judecată a inculpatului produce efecte juridice, fără ca actul să fie
supus confirmării din partea conducătorului parchetului.
În cauzele penale în care urmărirea se efectuează în mod
obligatoriu de procuror acesta terminând urmărirea penală
întocmeşte el însuşi rechizitoriul, în asemenea cazuri nefiind
incidente reglementările referitoare la supravegherea exercitată
de procuror asupra actelor organului de cercetare penală. Potrivit
art.209 alin.5 C.p.p. în acest caz rechizitoriul este supus
confirmării conducătorului parchetului de care aparţine cel care a
întocmit actul de trimitere în judecată, iar când urmărirea penală
este efectuată de însuşi conducătorul parchetului, confirmarea se
face de către procurorul ierarhic superior.
În termen de 24 de ore de la darea rechizitoriului sau
confirmarea rechizitoriului, procurorul înaintează instanţei dosarul
împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu pentru a
fi comunicat inculpaţilor arestaţi (art.264).
În fiecare cauză se întocmeşte un singur rechizitoriu chiar
dacă urmărirea penală priveşte mai multe fapte ori mai mulţi
învinuiţi sau inculpaţi şi chiar dacă se dau acestora rezolvări
diferite.
Rechizitoriul se limitează la faptele sau persoanele pentru
care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe
lângă menţiunile prevăzute în art.203 C.p.p., date privitoare la
persoana inculpatului, fapta reţinută în sarcina sa, încadrarea
juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea, măsura
preventivă luată şi durata acesteia (art.263 C.p.p.). Dacă din
dosar lipseşte referatul de terminare a urmăririi penale, cauza
fiind de competenţa obligatorie a procurorului, rechizitoriul va
cuprinde şi datele suplimentare prevăzute de art.260 C.p.p. În
rechizitoriu se vor menţiona persoanele care trebuie citate la
instanţă, cu indicarea calităţii lor procesuale (părţi, martori etc.)
şi a locului unde urmează a fi citate.
Rechizitoriul are o funcţionalitate multiplă. Astfel, potrivit
art.264 rechizitoriul este actul de sesizare a instanţei de judecată,
iar din conţinutul art.262 mai rezultă că rechizitoriul reprezintă un
mod de rezolvare a cauzei şi în anumite situaţii, act de inculpare.
Sesizarea instanţei se face de către procurorul care a
întocmit rechizitoriul.
Rechizitoriul se întocmeşte de procurorul de la parchetul
corespunzător instanţei care potrivit legii judecă cauza în primă
instanţă.
 Când urmărirea penală este efectuată de către Parchetul de
pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie sau de către parchetele
de pe lângă curţile de apel ori de parchetele de pe lângă
tribunale, procurorul, prin rechizitoriu stabileşte căreia dintre
instanţele prevăzute de art.30 C.p.p. îi revine competenţa de a
rejudeca ţinând seama ca în raport de împrejurările cauzei să fie
asigurată buna desfăşurare a procesului penal.
Potrivit art.267 C.p.p., procurorul verificând dosarul înaintat
de organul de cercetare penală în vederea trimiterii în judecată,
este obligat la întocmirea rechizitoriului să dispună asupra
menţinerii sau revocării, măsurilor de siguranţă, altele decât cele
prevăzute de art.113, art.114 C.p., măsurilor asiguratorii, luate în
cursul urmăririi penale. Dacă este cazul, procurorul poate lua
asemenea măsuri. În cazul măsurilor preventive prevăzute de
art.145, art.1451 C.p.p. procurorul, după caz, ia aceste măsuri,
dispune revocarea lor sau solicită instanţei plângerea măsurilor
respective.
De asemenea, procurorul poate solicita instanţei arestarea
preventivă a inculpatului şi luarea măsurilor de siguranţă
prevăzute de art.113, art.114 C.p. În această ipoteză rechizitoriul
se înaintează instanţei în termen de 24 ore.
În cazurile prevăzute de art.262 pct.2, art.265 şi art.268,
dosarul se trimite instanţei pentru a se pronunţa asupra
prelungirii sau revocării măsurilor de siguranţă (art.113, art.114
C.p.) sau măsurii arestării preventive, dispuse în cursul urmăririi
penale.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZIE PENALĂ Nr. 4220 din 31 octombrie 2000

Rechizitoriu. Nulitate. Necomunicarea copiei de pe actul de sesizare a instanţei
inculpatului aflat în detenţie
EMITENT: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - s. penală
Revista Dreptul nr.4/2002

Netrimiterea de către procuror a copiei de pe rechizitoriu odată cu înaintarea

dosarului la instanţă, pentru a fi comunicată inculpatului arestat şi lipsa acestei
comunicări constituie o nulitate relativă ce se acoperă prin citirea actului de
sesizare a instanţei în şedinţă de judecată, în prezenţa inculpatului arestat; dacă
acesta cere, judecata se amână şi i se înmânează o copie a actului.

Prin sentinţa nr. 8 din 19 ianuarie 2000, Tribunalul Militar a condamnat pe

inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a
şi e Cod penal.
Prin decizia nr. 57 din 16 mai 2000, Curtea Militară de Apel a respins apelurile
inculpaţilor.
În recursurile declarate, inculpaţii au cerut casarea hotărârilor, între altele,
pentru motivul că nu li s-a comunicat, potrivit legii, copie de pe rechizitoriu.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit art. 264 alin. final Cod procedură penală, procurorul înaintează instanţei
dosarul împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi
comunicat inculpaţilor aflaţi în detenţie, conform art. 313.
Chestiunea necomunicării actului de sesizare este reglementată în articolul nr.
318 din acelaşi cod, potrivit căruia, la termenul de judecată în cazul în care
inculpatul este arestat, preşedintele se încredinţează dacă a primit copia actului de
sesizare a instanţei. Când actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata
se amână iar preşedintele îi înmânează copie de pe actul de sesizare a instanţei.
Inculpaţii, arestaţi şi prezenţi în instanţă, nu au cerut amânarea cauzei, au luat
cunoştinţă de conţinutul actului de sesizare, care le-a fost citit în şedinţă publică, şi
au dat declaraţii recunoscând faptele.
Aşa fiind, de vreme ce nu au fost încălcate dispoziţii dintre cele prevăzute în
alin. 2 al art. 197 Cod procedură penală, iar încălcarea dispoziţiilor art. 313 nu a
fost invocată la primul termen de judecată, nu a produs o vătămare inculpaţilor şi
anularea actelor nu este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei, recursul a fost respins.

DECIZIE PENALĂ Nr. 4220 din 31 octombrie 2000

Nulitate. Necomunicarea copiei de pe actul de sesizare a instanţei inculpatului
aflat în detenţie
EMITENT: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - s. penală
NEPUBLICATĂ

Netrimiterea de către procuror a copiei de pe rechizitoriu odată cu înaintarea

dosarului la instanţă, pentru a fi comunicată inculpatului arestat şi lipsa acestei
comunicări constituie o nulitate relativă ce se acoperă prin citirea actului de
sesizare a instanţei în şedinţă de judecată, în prezenţa inculpatului arestat; dacă
acesta cere, judecata se amână şi i se înmânează o copie a actului.
 Prin sentinţa nr. 8 din 19 ianuarie 2000, Tribunalul Militar a condamnat pe
inculpaţi pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a
şi e Cod penal.
Prin decizia nr. 57 din 16 mai 2000, Curtea Militară de Apel a respins apelurile
inculpaţilor.
În recursurile declarate, inculpaţii au cerut casarea hotărârilor, între altele,
pentru motivul că nu li s-a comunicat, potrivit legii, copie de pe rechizitoriu.
Recursurile nu sunt fondate.
Potrivit art. 264 alin. final Cod procedură penală, procurorul înaintează instanţei
dosarul împreună cu numărul necesar de copii de pe rechizitoriu, pentru a fi
comunicat inculpaţilor aflaţi în detenţie, conform art. 313.
Chestiunea necomunicării actului de sesizare este reglementată în articolul nr.
318 din acelaşi cod, potrivit căruia, la termenul de judecată în cazul în care
inculpatul este arestat, preşedintele se încredinţează dacă a primit copia actului de
sesizare a instanţei. Când actul nu a fost comunicat, dacă inculpatul cere, judecata
se amână iar preşedintele îi înmânează copie de pe actul de sesizare a instanţei.
Inculpaţii, arestaţi şi prezenţi în instanţă, nu au cerut amânarea cauzei, au luat
cunoştinţă de conţinutul actului de sesizare, care le-a fost citit în şedinţă publică, şi
au dat declaraţii recunoscând faptele.
Aşa fiind, de vreme ce nu au fost încălcate dispoziţii dintre cele prevăzute în
alin. 2 al art. 197 Cod procedură penală, iar încălcarea dispoziţiilor art. 313 nu a
fost invocată la primul termen de judecată, nu a produs o vătămare inculpaţilor şi
anularea actelor nu este necesară pentru aflarea adevărului şi justa soluţionare a
cauzei, recursul a fost respins.

DECIZIE PENALĂ Nr. 74 din 8 octombrie 2001

Sesizarea instanţei. Faptă descrisă în partea expozitivă a rechizitoriului, dar
nemenţionată în dispozitivul de trimitere în judecată
EMITENT: CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE - s. penală
Revista Dreptul nr.6/2002

Pentru sesizarea instanţei cu judecarea unei infracţiuni nu este suficientă

descrierea acesteia în expunerea făcută în rechizitoriu; sesizarea este legală numai
în cazul în care în dispozitivul de trimitere în judecată a rechizitoriului este
menţionată fapta, cu încadrarea ei juridică.

Prin Sentinţa penală nr. 70 din 1 martie 2001 a Tribunalului Arad, inculpatul
C.A a fost condamnat pentru săvârşirea infracţiunilor de omor deosebit de grav şi
de tâlhărie prevăzute în art. 174 raportat la art. 176 lit. d şi art. 211 alin. 1 Cod
penal.
Instanţa a reţinut că inculpatul, la 31 iulie 1999, a ucis pe casiera de la o casă de
schimb valutar, după care şi-a însuşit sume în lei şi valută străină aparţinând
unităţii.
Apelul şi recursul inculpatului au fost respinse prin Decizia penală nr. 175/A din
5 mai 2000 a Curţii de Apel Timişoara şi, respectiv, prin Decizia nr. 3935 din 13
octombrie 2000 a Curţii Supreme de Justiţie, Secţia penală.
 Împotriva hotărârilor pronunţate în cauză s-a declarat recurs în anulare,
întemeiat pe dispoziţiunile art. 410 alin. 1 partea I pct. 1 Cod procedură penală,
susţinându-se că, deşi s-a reţinut prin rechizitoriu şi faptul că în noaptea de 5
august 1999, la câteva zile după săvârşirea infracţiunilor de omor şi de tâlhărie
inculpatul a trecut fraudulos frontiera în Ungaria, cu scopul de a se ascunde, prima
instanţă nu s-a pronunţat asupra acestei fapte.
S-a motivat că, din moment ce această faptă a fost descrisă în cuprinsul
rechizitoriului şi rezultă din probele administrate, instanţa trebuia să se considere
sesizată cu judecarea ei, în conformitate cu prevederile art. 317 Cod procedură
penală, chiar dacă s-a omis să se facă referire la încadrarea ei juridică şi nu s-a
făcut, în dispozitivul rechizitoriului, menţiunea expresă a trimiterii inculpatului în
judecată şi pentru această infracţiune.
Recursul în anulare nu este fondat.
În conformitate cu art. 317 Cod procedură penală, judecata se mărgineşte la
fapta şi la persoana arătate în actul de sesizare a instanţei, iar în caz de extindere a
procesului penal şi la fapta şi persoana la care se referă extinderea.
Prin urmare, obiectul judecăţii, care este, în acelaşi timp, obiectul învestirii, este
determinat de cuprinsul actului de sesizare, care este, astfel, implicit, caracterizat
şi ca act de învestire.
Potrivit articolului menţionat, judecata se mărgineşte aşadar la fapta şi la
persoana cu privire la care a avut loc trimiterea în judecată şi învestirea instanţei.
Pentru a determina ce se înţelege prin "fapta" şi "persoana" arătate în actul de
sesizare, se impune ca textul art. 317 să fie raportat la cel al art. 263 Cod
procedură penală, care se referă la cuprinsul rechizitoriului.
În art. 263 alin. 1 se prevede că rechizitoriul trebuie să se limiteze la fapta şi
persoana pentru care s-a efectuat urmărirea penală şi trebuie să cuprindă, pe lângă
menţiunile prevăzute în art. 203, datele privitoare la persoana inculpatului, fapta
reţinută în sarcina sa, încadrarea juridică, probele pe care se întemeiază învinuirea,
măsura preventivă luată şi durata acesteia, precum şi dispoziţia de trimitere în
judecată.
Este de observat că, dintre aceste menţiuni pe care trebuie să le cuprindă
rechizitoriul, art. 317 Cod procedură penală, care fixează obiectul judecăţii, adică
limitele învestirii, se referă numai la faptă şi persoană.
Dar, în accepţiunea acestui text de lege, prin faptă arătată în actul de sesizare nu
se poate înţelege doar simpla referire la o anumită faptă menţionată în succesiunea
activităţilor inculpatului, ci la descrierea acelei fapte într-un mod susceptibil de a
produce consecinţe juridice, şi anume de a învesti instanţa, o atare condiţie
neputând fi îndeplinită decât în cazul când fapta arătată prin rechizitoriu este
însoţită de precizarea încadrării ei juridice şi de dispoziţia de trimitere în judecată
pentru acea faptă.
Altfel s-ar putea ajunge la efectuarea urmăririi penale cu asigurarea garanţiilor
procesuale înscrise în lege numai pentru o singură faptă sau un număr restrâns de
fapte, pentru ca în final, pe calea exercitării apelului sau recursului de către
procuror, ori a recursului în anulare, să se ceară condamnarea şi pentru alte fapte,
uneori mai complexe, fără a se parcurge etapele obligatorii, cu inerente garanţii
menite să asigure aflarea adevărului şi dreptul de apărare a celui judecat, ceea ce ar
fi contrar principiilor de bază ale dreptului procesual-penal, precum şi obligaţiei
înscrise în art. 5 pct. 2 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului
şi libertăţilor fundamentale, la care România a aderat, potrivit căreia orice
persoană arestată trebuie să fie informată asupra oricărei acuzaţii aduse împotriva
sa.
În speţă, din moment ce prin rechizitoriu nu s-a făcut nici o referire la
încadrarea juridică a faptei de trecere frauduloasă a frontierei, menţionată în partea
sa descriptivă, şi nici nu s-a precizat, prin dispoziţia de trimitere în judecată, că
acesta priveşte şi infracţiunea de trecere frauduloasă a frontierei, nu se poate
considera că procurorul şi-a manifestat voinţa de a trimite în judecată pe inculpat
şi pentru săvârşirea acestei infracţiuni. Este de menţionat că în cursul judecăţii nu
s-a cerut extinderea procesului penal în conformitate cu art. 336 alin. 1 Cod
procedură penală, încât se impune a se constata că instanţa nu a fost sesizată şi cu
judecarea infracţiunii prevăzute în art. 65 din Legea nr. 56/1992.
De aceea, judecarea inculpatului pentru săvârşirea acestei infracţiuni nu poate
avea loc decât în condiţiile sesizării instanţei cu un nou rechizitoriu, emis în urma
punerii în mişcare a acţiunii penale potrivit art. 235 Cod procedură penală şi a
efectuării actelor obligatorii de urmărire penală cu privire la infracţiunea de trecere
frauduloasă a frontierei.
Aşa fiind, cu privire la infracţiunea pentru care nu s-a indicat încadrarea şi nici
nu a fost manifestată voinţa procurorului de a dispune trimiterea inculpatului în
judecată prin dispozitivul rechizitoriului sau în faţa instanţei, pe calea extinderii
procesului penal pentru alte fapte, judecarea nu poate avea loc decât ca urmare a
unui nou act de sesizare a instanţei.
În consecinţă, motivul invocat nefiind fondat, recursul în anulare a fost respins.

În sens contrar: Tribunalul Suprem, Completul de 7 judecători, decizia

nr.43/1976 (V.Papadopol. M.Popovici. Repertoriul alfabetic de practică judiciară
în materie penală pe anii 1976-1980. Bucureşti 1982); Tribunalul Suprem, decizia
nr.210/1977 în Culegere de decizii pe anul 1977; Tribunalul Suprem, decizia
nr.511/1979 în Culegere de decizii pe anul 1979.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Decizia nr. 709 din 5 februarie 2004

Nepublicată

Rolul şi funcţiile probelor strânse în cursul urmăririi penale.

Temei de sesizare a instanţei. Necesitatea verificării lor de către
instanţă, pentru a se putea aprecia asupra acestora şi a se pronunţa
soluţia. Art.200 şi art.287 şi urm. C.pr.pen.
 CURTEA

Asupra recursurilor de fată

în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.454 din 28 august 2003 a Tribunalului Cluj
au fost condamnaţi inculpaţii MARUŞKA LUBOMIR (fiul Iui Viliam şi
Helena, născut la 6 august 1950 în Slovacia, domiciliat în Slovacia, Banska-
Bistrica) şi BELVONNCIK JURAJ (fiul lui Frantisek şi Ana, născut la 14 mai
196S în Slovacia, domiciliat în Slovacia. Banska-Bistrica) la câte 3 ani
închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art.7 alin.1 şi 3 din Legea nr
39/2003 şi la câte 5 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art 26.
raportat la art 289 Cod penal. pentru ambele cu aplicarea art.74-76 Cod penal,
iar pentru ultima şi cu aplicarea art.41 alin.2 Cod penal, dispunându-se să
execute fiecare, pedeapsa cea mai grea de câte 3 ani închisoare cu
consecinţele prevăzute de art.64 şi 71 Coc penal.
Din pedepsele rezultante aplicate s-a dedus perioada reţinerii şi arestării
preventive de la 16 martie 2003.
Totodată, prin aceiaşi sentinţă a fost condamnată inculpata AVRAM
ANA (fiica lui Gneorghe şi Berta, născută la 6 iunie 1962 în Popeşti, jud Bihor,
domiciliată în Cluj-Napoca, str.Mănăstur nr 30, jud.Ciuj) la 2 ani şi 6 luni
închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art.7 alin. 1 şi 3 din Legea nr
39/2003 şi la 4 luni închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art.26. raportat
la art.289 Cod penal, cu aplicarea art. 74 - 76 Cod penal dispunându-se ca
executarea pedepsei celei mai grele de 2 ani şi 6 luni închisoare să fie
suspendată sub supraveghere pe un termen de încercare de 5 ani conform art 852
Cod penal şi cu obligaţia de a se supune unor măsuri concrete stabilite prin
dispozitivul sentinţei.
În esenţă, s-a reţinut următoarele:
Inculpaţii, de comun acord, au iniţiat şi constituit un grup
infracţional în scopul comiterii unor infracţiuni aducătoare de beneficii
materiale
În acest sens. în cursul lunilor iulie 2002 - martie 2003, cei 3 inculpaţi,
au introdus în mod mincinos în cuprinsul tichetelor de joc la pariurile sportive,
elemente nereale (privind ora de întocmire; rezultatele corecte ale
meciurilor, etc )
Curtea de Apel Cluj, prin decizia cenală nr.244 din 23 octombrie 2003, a
respins ca nefondate apelurile inculpaţilor
Prin recursurile declarate inculpaţii Belvonncik Juraj şi Maruşka
Lubomir au solicitat, în principal, casarea hotărârilor atacate şi restituirea
cauzei pentru refacerea şi completarea urmăririi penale, iar, în subsidiar,
trimiterea cauzei spre rejudecare la instanţa de fond invocând neregularităti
ale urmăririi penale, lipsa unui interpret de limbă slovacă în prima parte a
urmăririi penale, nerespectarea cererilor apărătorilor de a participa la
administrarea probelor, încălcarea dispoziţiilor art.263 din Codul de procedură
penală, privind sesizarea instanţei prin neindicarea concretă în rechizitor a
tuturor actelor materiale care intră în conţinutul constitutiv al infracţiunii de
fals intelectual: nestabilirea clară şi concretă a infracţiunilor - scop pentru care s-
a constituit grupul infracţional; antepronuntarea instanţei prin încheierea din 5
februarie 2003, existenta unor contradicţii între expozitivul şi dispozitivul
sentinţei, omisiunea instanţei de a se pronunţa asupra tuturor actelor
materiale de fals intelectual reţinute în rechizitoriu, etc.
Inculpata Avram Ana prin recursul declarat, a solicitat casarea hotărârilor
pronunţate şi în principal achitarea, iar în subsidiar, schimbarea încadrării
juridice în infracţiunea prevăzută de art 7 alin. 1 şi 2 din Legea nr 39/2003 şi
reindividuaiizarea pedepsei.
Recursurile inculpaţilor sunt fondate, dar, prioritar, pentru alte motive
decât cele invocate.
Potrivit art.200 din Codui de procedură penală urmărirea penală are ca obiect
strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, Ia
identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se
constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din examinarea textului de lege sus-menţionat rezultă, aşadar, ca
probele descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale - fază nepublică şi
auxiliară procesului penal - pot servi numai ca temei pentru trimiterea în
judecată.
Pentru a constitui temeiul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti probele
descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale pe baza cărora a fos
sesizată instanţa, prin rechizitor, trebuie verificate în cursul cercetării
judecătoreşti prin administrarea lor in mod nemijlocit, în şedinţa publică, oral
şi contradictoriu potrivit dispoziţiilor art.287, 288, 289, 290 şi următoarelor
din Codul de procedură penală.
Numai după efectuarea unei asemenea verificări, printr-o cercetare
judecătorească temeinică, cu respectarea celor 4 principii fundamentale ale fazei
de judecată (nemijlocirii, oralităţii, publicităţii şi contradictorialităţii) şi după
administrarea oricăror alte care vor apare necesare pentru stabilirea
adevărului, instanţa îşi poate forma, motivat, convingerea cu privire la
faptele şi vinovăţia persoanelor trimise în judecată şi în consecinţă, va putea
pronunţa o hotărâre judecătorească temeinică şi legală.
Or, din examinarea lucrărilor efectuate de instanţă, rezultă următoarele:
- la termenul din 10 iulie 2003 în condiţiile în care traducătorul
de limbă slovacă nu a fost prezent s-a acceptat, greşit, traducerea
dezbaterilor de către inculpata Avram Ana (fila 9 dos. Tribunalul Cluj);
 - la termenul din 5 august 2003 când s-a constatat din nou lipsa
traducătorului de limba slovacă, inculpata Avram Ana a invocat că nu
mai este de acord să asigure traducerea întrucât nu cunoaşte
termenii juridici şi există posibilitatea de a fi înţeleasă greşit de cei 2
inculpaţi" (fila 24 dos. Tribunalul Cluj):
- la termenul din 8 august 2003, a fost examinată numai cererea
de liberare pe cauţiune.
- la termenul din 21 august 2003 deşi cercetarea judecătorească
nu se efectuase, iar reprezentantul parchetului a solicitat să se
dispună darea şi ascultarea martorilor arătaţi în rechizitor, instanţa a
declarat, greşit, terminată cercetarea judecătorească şi contrar
concluziilor procurorului de şedinţă a dispus nejustificat disjungerea
cauzei faţă de inculpatul Szombatn loan.
Ulterior, după ce a amânat pronunţarea, instanţa a pronunţat sentinţa de
condamnare a celor 3 inculpaţi, menţinută de instanţa de apel prin respingerea
apelului acestora.
Procedând în acest mod instanţa de fond a pronunţat o hotărâre
judecătorească de condamnare fără ca procesul penal să fi parcurs faza cercetării
judecătoreşti cu încălcarea dispoziţiilor art.287,
CAPITOLUL VIII

RELUAREA URMĂRIRII PENALE

Secţiunea I

Consideraţii generale

Reluarea urmăririi penale este o instituţie de drept

procesual penal care semnifică reactivarea cursului urmăririi
penale în cazurile prevăzute de art.270.
Oricare ar fi modul în care ia sfârşit urmărirea penală,
prin aceasta nu se exclude revenirea cauzei în acelaşi stadiu
procesual.
 În art.270 alin.1 C.p.p. sunt prevăzute următoarele
situaţii de reluare a urmăririi penale:
a) încetarea cauzei de suspendare;
b) restituirea cauzei de către instanţa de judecată în
vederea refacerii sau completării urmăririi, ori ca
urmare a extinderii acţiunii penale sau a procesului
penal;
c) redeschiderea urmăririi penale.
Potrivit art.270 alin.2 redeschiderea urmăririi penale nu
poate avea loc dacă se constată că între timp a intervenit
unul din cazurile prevăzute de art.10 C.p.p.
În cazurile prevăzute de art.270 alin.1 lit.a şi c reluarea
urmăririi penale se dispune de procuror prin ordonanţă, iar în
cazul prevăzut de art.270 alin.1 lit.b reluarea urmăririi
penale se dispune de instanţă prin sentinţă sau decizie, după
caz.
În cazurile de reluare a urmăririi penale se pot dispune
şi măsuri preventive indiferent dacă anterior au fost sau nu
luate asemenea măsuri.
În privinţa măsurii arestării preventive în cazurile
prevăzute de art.270 lit.a şi c, respectiv art.273, termenul de
10/30 de zile privitor la arestarea învinuitului/inculpatului
curge de la data luării măsurii, dispoziţiile art.233, art.236 şi
art.250 aplicându-se în mod corespunzător. În situaţia când
reluarea urmăririi penale este derminată de restituirea
cauzei de către instanţă (art.270 lit.b) şi inculpatul se afla
arestat, iar instanţa menţine arestarea, termenul de 30 de
zile curge din momentul pronunţării hotărârii. În această
ipoteză, instanţa va trimite dosarul procurorului în termen de
10 zile.
În continuare prelungirea arestării inculpatului are loc în
condiţii obişnuite, legea precizând că se aplică
reglementările comune (art.155, art.159 C.p.p.).

Secţiunea a II-a

Reluarea după suspendarea urmăririi penale

Primul caz de reluare a urmăririi penale - art.270 alin.1

lit.a, este condiţionat de existenţa unei prealabile suspendări
dispuse potrivit art.239 C.p.p. (boala gravă a
învinuitului/inculpatului constată printr-o expertiză medico-
legală). Suspendarea fiind determinată de starea sănătăţii
învinuitului sau inculpatului, însănătoşirea acestuia atrage
realuarea urmăririi în condiţiile art.271 C.p.p.
Când organul de cercetare penală a constatat că a
încetat cauza de suspendare (desigur în baza unei expertize
medico-legale, pentru similitudine de raţiune), înaintează
dosarul procurorului pentru a dispune asupra reluării
urmăririi penale. Procedura nu se aplică în cauzele penale,
care potrivit art.209 C.p.p. se urmăresc obligatoriu de
procuror, întrucât în asemenea situaţie, procurorul care
efectuează urmărirea dispune direct atât asupra suspendării
cauzei penale (boala gravă a învinuitului/inculpatului), cât şi
asupra reluării acesteia (când intervine însănătoşirea
învinuitului/inculpatului).
Deşi legea nu prevede expres, măsura reluării urmăririi
penale se va comunica persoanei vătămate. Aceleaşi
considerente care au determinat dispoziţia din art.240 alin.2
privind comunicarea către persoana vătămată a suspendării
au relevanţă şi în caz de reluare a urmăririi penale.

Secţiunea a III-a

Reluarea în caz de restituire a cauzei de către

instanţa de judecată

Activitatea procesuală, în mod obişnuit progresivă, nu

este concepută ca o activitate ireversibilă, existând
posibilitatea reîntoarcerii cauzei la etapa iniţială. O
asemenea situaţie este cea prevăzută de art.271 alin.1 lit.b
cu referire la art.272 când instanţa restituie cauza
procurorului.
Ipotezele în care instanţa are posibilitatea restituirii
cauzei la procuror sunt cele prevăzute de art.332, art.333,
art.335-337 C.p.p.:
- restituirea în vederea refacerii urmăririi; are loc când
prima instanţă constată înainte de terminarea cercetării
judecătoreşti, că urmărirea penală a fost efectuată de către
un organ necompetent;
În conformitate art.332 când se constată înainte de
terminarea cercetării judecătoreşti că în cauza supusă
judecăţii s-a efectuat cercetarea penală de un alt organ
decât cel competent, instanţa se desesizează şi restituie
cauza procurorului pentru a proceda potrivit art.268 alin.1.
Textul la care face trimitere art.332 precizează că în cazul
infracţiunilor sau infractorilor la care se referă art.207,
art.208 şi art.209 alin.3 şi 4 când urmărirea penală a fost
efectuată de un organ necompetent, procurorul ia măsuri ca
urmărirea penală să fie făcută de organul competent.
- restituirea în vederea completării urmăririi; se dispune
de regulă de prima instanţă în tot cursul judecăţii când
aceasta constată că urmărirea nu este completă şi că în faţa
instanţei completarea nu s-ar putea face decât cu mare
întârziere (art.333 alin.1); potrivit art.380 şi art.38516 dacă în
apel sau în recurs (în situaţia reţinerii cauzei spre
rejudecare) se constată că instanţa a cărei hotărâre a fost
atacată nu a procedat la restituire în vederea completării
urmăririi penale deşi era necesar, instanţa de apel/recurs
poate, desfiinţând/casând hotărârea, să restituie cauza
procurorului;
- restituirea cauzei la procuror în urma extinderii
acţiunii penale de către instanţă potrivit art.335, în vederea
completării urmăririi penale cu privire la acte materiale noi
care intră în conţinutul infracţiunii pentru care a fost trimis în
judecată inculpatul; restituirea cauzei la procuror în urma
extinderii procesului penal de către instanţă potrivit art.336-
337 pentru alte fapte sau alte persoane, în vederea
completării urmăririi penale cu privire şi la aceste noi fapte
sau persoane.

Secţiunea a IV-a

Redeschiderea urmăririi penale

Reluarea urmăririi penale prin redeschiderea acesteia,

potrivit art.270 alin.1 lit.c şi art.273 presupune o prealabilă
soluţie de neurmărire penală (de închidere a urmăririi
penale). Este posibil să se constate ulterior că menţinerea
soluţiei de neurmărire penală nu se justifică, pentru că nu a
existat în fapt cazul care a determinat sau că a dispărut
împrejurarea pe care s-a întemeiat pe care s-a întemeiat
încetarea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire
penală.
În aceste situaţii se dispune redeschiderea urmăririi
penale.
În conformitate cu art.273 alin.11, text introdus prin
Legea nr.281/2003 redeschiderea urmăririi penale are loc de
asemenea când instanţa de judecată a admis potrivit
art.2781 plângerea împotriva ordonanţei sau după caz a
rezoluţiei procurorului de scoatere de sub urmărire penală
sau de încetare a urmăririi penale ori de clasare şi a trimis
cauza procurorului în vederea redeschiderii urmăririi penale.
În cazul în care instanţa admite plângerea potrivit art.2781
împotriva rezoluţiei de neîncepere a urmăririi penale şi
trimite cauza procurorului în vederea începerii urmăririi
penale, acesta poate reveni asupra neînceperii urmăririi
penale şi dispune începerea urmăririi penale în condiţiile
prevăzute de lege (a se vedea în continuare capitolul IX).
Deşi menţionată de art.2781 C.p.p., soluţia de clasare
nu poate constitui premiza redeschiderii urmăririi penale.
Dacă după clasare dispare motivul care a dus la
neexercitarea acţiunii penale şi există un învinuit sau un
inculpat în cauză se dispune începerea urmăririi penale faţă
de acea persoană.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 9 din 24 ianuarie 2000

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, art.
338 şi art. 350 din Codul de procedură penală
PUBLICATĂ ÎN: MONITORUL OFICIAL NR. 221 din 19 mai 2000

Pe rol se află soluţionarea excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor

art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedură penală, ridicată de K. A.
S. în Dosarul nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală.
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică din data de 20 ianuarie 2000, în
prezenţa reprezentantului Ministerului Public, a autorului excepţiei K. A. S.,
asistat de avocat I. M., a lui Y. A. A. şi G. F., ambii asistaţi de avocat I. D.,
care l-a reprezentat şi pe S. M. F., a lui C. F. D., asistată de avocat N. D., a
lui A. G., asistat de avocat O. S., a lui M. N. M. şi în lipsa celorlalte părţi
legal citate. Dezbaterile au fost consemnate în încheierea din acea dată, când
Curtea, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea pentru
data de 24 ianuarie 2000.

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Curtea de Apel Constanţa - Secţia penală, prin Încheierea din 13
octombrie 1999, pronunţată în Dosarul nr. 3.587/1999, aflat pe rolul acelei
instanţe, a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate
a dispoziţiilor art. 350, art. 338 şi art. 274 din Codul de procedură penală,
excepţie ridicată de K. A. S.
În motivarea excepţiei se arată că dispoziţiile legale menţionate şi alte
dispoziţii din Codul de procedură penală privitoare la durata măsurii arestării
preventive, expresie a concepţiei şi voinţei legiuitorului de la 1968, sunt în
contradicţie cu prevederile art. 23 din Constituţie referitoare la libertatea
individuală. În corelaţie cu textul art. 149 alineatul final, legiuitorul de la
1968 a instituit, prin prevederile art. 350 din Codul de procedură penală,
obligaţia instanţei să se pronunţe, prin hotărârea sa, în aceleaşi condiţii, şi cu
privire la menţinerea sau luarea măsurii arestării inculpatului, iar prin
prevederile art. 338 din Codul de procedură penală a instituit aceeaşi
obligaţie a instanţei în cazul în care dispune restituirea cauzei la procuror.
De asemenea, prin art. 274 din Codul de procedură penală, partea finală, s-a
prevăzut că, în cazul restituirii dosarului la procuror în situaţiile în care
inculpatul este arestat, termenul de 30 de zile privind durata arestării
preventive curge de la data primirii dosarului de către procuror. Autorul
excepţiei consideră că "toate aceste dispoziţii sunt neconstituţionale în raport
cu prevederile art. 23 din Constituţie, dacă sunt interpretate în sensul contrar
normei constituţionale precizate". În art. 23 alin. (4) se prevede că arestarea
preventivă se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pe o durată de
cel mult 30 de zile, iar prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de
judecată.
În aceste condiţii, se mai arată în motivarea excepţiei, pentru garantarea
libertăţii persoanei, în conformitate cu obligaţia instituită de art. 23 din
Constituţie, instanţele de judecată sunt obligate să dispună prelungirea
arestării preventive până la momentul rămânerii definitive a hotărârii
judecătoreşti de condamnare.
Faţă de cele arătate, prevederile art. 338, 350 şi 274 din Codul de
procedură penală sunt neconstituţionale atunci când sunt interpretate în
sensul că instanţele pot dispune menţinerea sine die a arestării preventive
după pronunţarea unei hotărâri nedefinitive, fără să mai aibă obligaţia
prelungirii duratei arestării preventive din 30 în 30 de zile, până în momentul
rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti, precum şi în cazul restituirii
cauzei la procuror în vederea completării urmăririi penale.
Cu privire la art. 274 din Codul de procedură penală, instanţa invocă
Decizia Curţii Constituţionale nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, prin
care s-a respins excepţia de neconstituţionalitate privitoare la dispoziţiile art.
200 - 278 din Codul de procedură penală.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
judecătorului-raportor, concluziile procurorului, susţinerile autorului
excepţiei şi ale părţilor prezente, dispoziţiile legale criticate, raportate la
prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine
următoarele:
Potrivit art. 144 lit. c) din Constituţie şi art. 23 din Legea nr. 47/1992,
republicată, Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă să
soluţioneze excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Excepţia de neconstituţionalitate priveşte dispoziţiile art. 350, 338 şi 274
din Codul de procedură penală, dispoziţii considerate de autorul excepţiei ca
fiind contrare prevederilor art. 23 alin. (4) din Constituţie referitoare la
temeiul, durata, legalitatea şi prelungirea măsurii procesuale a arestării
preventive. De asemenea, consideră că aceste prevederi sunt contrare şi
practicii constante a Curţii Constituţionale în soluţionarea excepţiilor de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor Codului de procedură penală privitoare la
măsura arestării preventive, ridicate în alte cauze.
1. Aceste dispoziţii legale, în special cele din alin. 1 al art. 350 şi partea
finală a art. 338 din Codul de procedură penală, sunt considerate de autorul
excepţiei ca neconstituţionale, dacă se interpretează în sensul că instanţele
pot dispune menţinerea arestării preventive după pronunţarea unei hotărâri
nedefinitive, fără să mai aibă obligaţia prelungirii duratei arestării din 30 în
30 de zile, până în momentul rămânerii definitive a hotărârii judecătoreşti,
precum şi în cazul restituirii cauzei la procuror în vederea completării
urmăririi penale.
Curtea constată că această critică este întemeiată.
Potrivit art. 23 alin. (4) din Constituţie arestarea se face în temeiul unui
mandat emis de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile, iar
prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată, indiferent dacă
arestarea preventivă s-a dispus în cursul urmăririi penale sau în cursul
judecăţii. Când măsura arestării preventive a fost luată de instanţa de
judecată, aşa cum se prevede în dispoziţiile art. 350 şi 338 din Codul de
procedură penală, durata acesteia nu poate depăşi 30 de zile.
În practica sa jurisdicţională Curtea Constituţională a interpretat în acest
sens dispoziţiile constituţionale menţionate, aşa cum rezultă din Decizia nr.
60 din 25 mai 1994, definitivă prin Decizia nr. 20 din 15 februarie 1995,
ambele publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 57 din 28
martie 1995, precum şi din Decizia nr. 546 din 4 decembrie 1997, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 98 din 2 martie 1998. Prin
această din urmă decizie Curtea Constituţională a constatat că prevederea
potrivit căreia "Arestarea inculpatului în cursul judecăţii durează până la
soluţionarea definitivă a cauzei", din art. 149 alin. 3 din Codul de procedură
penală, este neconstituţională, urmând ca în legătură cu durata arestării să se
facă aplicarea directă a art. 23 alin. (4) din Constituţie.
Argumentul potrivit căruia inculpatul condamnat prin hotărâre
nedefinitivă este ţinut în arest în executarea acestei condamnări, iar nu ca
urmare a luării faţă de el a măsurii arestării preventive, nu are nici un
fundament juridic. Pe de o parte acest argument se bazează pe o confuzie
între măsura procedurală a arestării preventive, al cărei scop este asigurarea
bunei desfăşurări a procesului penal, şi pedeapsa închisorii, iar pe de altă
parte reprezintă o încălcare a prezumţiei de nevinovăţie consfinţite în art. 23
alin. (8) din Constituţie, care prevede că "Până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată", principiu prevăzut şi în art. 6 alin. 2 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, potrivit căruia
"Orice persoană acuzată de o infracţiune este prezumată nevinovată până ce
vinovăţia sa va fi legal stabilită".
2. Referindu-se la cazurile de restituire a cauzei la procuror, aceeaşi
instanţă consideră că "este normal ca procurorul să reia procedura prelungirii
arestării preventive a inculpatului", însă nu răspunde criticii aduse de autorul
excepţiei prevederilor art. 338 din Codul de procedură penală referitoare la
caracterul nedeterminat al duratei măsurii arestării preventive dispuse de
instanţă prin hotărârea de desesizare şi restituire a dosarului, ceea ce face ca
aplicarea acestor dispoziţii să contravină art. 23 alin. (4) partea întâi din
Constituţie, care prevede că "Arestarea se face în temeiul unui mandat emis
de magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile".
Cu privire la dispoziţiile art. 338 din Codul de procedură penală Curtea
Constituţională constată că acestea sunt neconstituţionale, dacă sunt
interpretate în sensul că măsura arestării preventive nu trebuie să se
conformeze prevederilor constituţionale privitoare la durata de 30 de zile,
aşa cum statuează art. 23 alin. (4) din Constituţie. De asemenea, această
interpretare este în contradicţie şi cu dispoziţiile art. 1 alin. (3) şi ale art. 23
alin. (1) din Legea fundamentală, care prevăd: primul, că "România este un
stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi
libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi
pluralismul politic reprezintă valori supreme şi sunt garantate", iar cel de-al
doilea, că "Libertatea individuală şi siguranţa persoanei sunt inviolabile".
3. În fine, cu privire la critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art.
274 din Codul de procedură penală, teza finală, potrivit cărora atunci când
dosarul se restituie de către instanţă procurorului şi inculpatul este arestat,
termenul curge de la data primirii dosarului de către procuror, aşa cum se
arată, în mod corect, în punctul de vedere al Guvernului. Acestea sunt însă
neconstituţionale, dacă se interpretează în sensul că termenul de 30 de zile ar
putea fi depăşit fără a interveni controlul instanţei de judecată.
Afirmaţia instanţei, potrivit căreia Curtea Constituţională a respins prin
Decizia nr. 207 din 5 iunie 1997, publicată în Monitorul Oficial al României,
Partea I, nr. 77 din 18 februarie 1998, excepţia de neconstituţionalitate a art.
200 - 278 din Codul de procedură penală, nu este întemeiată. În realitate,
excepţia de neconstituţionalitate respinsă prin amintita decizie privea, în
bloc, dispoziţiile art. 200 - 278 din Codul de procedură penală. Cu acea
ocazie s-a criticat faptul că dispoziţiile menţionate reglementează urmărirea
penală, deşi nu a fost legiferată instituţia judecătorului de instrucţie.
În raport cu cele precedente Curtea constată că excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 274, 338 şi 350 din Codul de
procedură penală este întemeiată şi urmează să fie admisă, în măsura în care
se interpretează că durata arestării, în cadrul judecăţii, poate depăşi 30 de
zile fără a fi necesară prelungirea acesteia în condiţiile art. 23 alin. (4) din
Constituţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) şi al art. 145 alin.
(2) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art.
23 şi al art. 25 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu unanimitate de
voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile art. 274 şi ale art. 338 din Codul de
procedură penală şi cu majoritate de voturi în ceea ce priveşte dispoziţiile
art. 350 din acelaşi cod,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:
 Admite excepţia de neconstituţionalitate ridicată de K. A. S. în Dosarul
nr. 3.587/1999 al Curţii de Apel Constanţa - Secţia penală şi constată că
dispoziţiile art. 274, art. 338 şi art. 350 din Codul de procedură penală sunt
neconstituţionale, în măsura în care se interpretează în sensul că durata
arestării preventive dispusă sau menţinută de instanţă, în cursul judecăţii,
poate depăşi 30 de zile fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23
alin. (4) din Constituţie.
Decizia se comunică preşedinţilor celor două Camere ale Parlamentului şi
Guvernului.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 24 ianuarie 2000.

PREŞEDINTELE CURŢII CONSTITUŢIONALE,

OPINIE SEPARATĂ

Considerăm că dispoziţiile art. 350 din Codul de procedură penală sunt

constituţionale, iar soluţia care se impune în speţă, sub acest aspect, este
aceea de respingere a excepţiei de neconstituţionalitate.
Pe de altă parte, suntem de acord că dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul
de procedură penală sunt neconstituţionale, în măsura în care se
interpretează în sensul că durata arestării preventive dispusă sau menţinută
de instanţă, în cursul judecăţii, poate depăşi 30 zile fără a fi necesară
prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie (conform căruia:
"Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de magistrat, pentru o durată
de cel mult 30 de zile. Asupra legalităţii mandatului, arestatul se poate
plânge judecătorului, care este obligat să se pronunţe prin hotărâre motivată.
Prelungirea arestării se aprobă numai de instanţa de judecată.").
I. Prin opinia separată pe care am formulat-o la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000*), am demonstrat că alin. 1 al
art. 350 din Codul de procedură penală este constituţional. Considerentele pe
care se întemeiază acea opinie separată sunt pe deplin aplicabile şi în
privinţa ansamblului dispoziţiilor cuprinse în cele şapte alineate ale art. 350
din Codul de procedură penală, text legal care, alături de art. 274 şi 338 din
acelaşi cod, face obiectul excepţiei de neconstituţionalitate soluţionate prin
decizia la care se referă prezenta opinie separată.
------------
 *) Decizia Curţii Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000 a fost
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 213 din 16 mai
2000.

În esenţă, soluţia la care s-a ajuns în menţionata opinie separată se

întemeiază pe constatarea necesităţii recurgerii la interpretarea [realizată în
temeiul prevederilor art. 20 alin. (1) din Constituţie] dispoziţiilor
constituţionale ale art. 23 alin. (4) în lumina jurisprudenţei Curţii Europene a
Drepturilor Omului referitoare la aplicarea dispoziţiilor art. 5 pct. 1 lit. a) şi
lit. c) şi pct. 3 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a
libertăţilor fundamentale (hotărârile pronunţate în cazurile: "Wemhoff contra
Republicii Federale a Germaniei", 1968; "Van Droogenbroeck contra
Belgiei", 1982 şi "B. contra Austriei", 1990). Pe această bază, se ajunge la
concluzia că, sub aspectele care interesează în privinţa constituţionalităţii art.
350 din Codul de procedură penală, interpretarea corectă a conţinutului
normativ al art. 23 alin. (4) din Constituţie este următoarea:
a) "Prelungirea arestării", care, conform tezei a treia a art. 23 alin. (4), "se
aprobă numai de instanţa judecătorească" se poate dispune, potrivit celei
dintâi teze a aceluiaşi text, numai "pentru o durată de cel mult 30 de zile"
atunci când în privinţa persoanei arestate nu a fost pronunţată, încă, de către
o instanţă judecătorească, o hotărâre de condamnare;
b) Atunci când însă, în privinţa persoanei arestate, a fost pronunţată, de
către o instanţă judecătorească, o hotărâre de condamnare - chiar şi dacă
acea hotărâre nu este definitivă, fiind supusă căilor de atac -, pentru instanţa
care pronunţă hotărârea de condamnare sau pentru instanţele care, în faze
ulterioare ale procesului, se pronunţă asupra menţinerii ori prelungirii
arestării, nu mai există - câtă vreme hotărârea de condamnare este în fiinţă -
obligaţia de a se conforma condiţiei prevăzute de cea dintâi teză cu privire la
durata de cel mult 30 zile a arestării.
Aşa fiind, rezultă că în toate cazurile când, dând curs dispoziţiilor art. 350
din Codul de procedură penală, instanţa judecătorească hotărăşte
condamnarea persoanei arestate la o pedeapsă privativă de libertate şi, în
consecinţă, dispune - după caz - menţinerea ("prelungirea") sau luarea
măsurii arestării inculpatului, nu mai este aplicabilă teza întâi a art. 23 alin.
(4) din Constituţie ("Arestarea se face în temeiul unui mandat emis de
magistrat, pentru o durată de cel mult 30 de zile. [...]"). De aceea, nici
instanţa care pronunţă acea hotărâre de condamnare şi nici alte instanţe care
- ulterior, în alte faze ale procesului penal având ca obiect fapta pentru care
s-a hotărât condamnarea - menţin ("prelungesc") măsura arestării
inculpatului condamnat, nu mai au obligaţia (câtă vreme hotărârea de
condamnare este în fiinţă) de a dispune această măsură numai "pentru o
durată de cel mult 30 de zile."
În plan procesual, una dintre consecinţe este aceea că măsura arestării,
astfel "consolidată" prin hotărârea judecătorească de condamnare, nu va mai
trebui să fie supusă, automat, din 30 în 30 de zile, controlului instanţei
judecătoreşti, în vederea prelungirii arestării sau a punerii în libertate - cu
condiţia, desigur, ca între timp, hotărârea de condamnare să nu fi fost
desfiinţată în cadrul eventualelor căi de atac exercitate potrivit legii.
II. Considerentele expuse sub pct. I al prezentei opinii separate nu sunt
însă aplicabile şi în privinţa dispoziţiilor art. 274 şi 338 din Codul de
procedură penală, pentru simplul motiv că, prin ipoteză, aceste prevederi nu
pot căpăta aplicare decât fie anterior pronunţării unei hotărâri judecătoreşti
de condamnare, fie după desfiinţarea (de către o instanţă superioară, în
cadrul eventualelor căi de atac formulate potrivit legii) a unei asemenea
hotărâri de condamnare ce fusese pronunţată în acel proces penal.
De aceea, cu privire la dispoziţiile art. 274 şi 338 din Codul de procedură
penală, ne însuşim argumentele şi soluţia deciziei la care se referă prezenta
opinie separată, fiind de acord că aceste dispoziţii sunt neconstituţionale, în
măsura în care se interpretează în sensul că durata arestării preventive
dispusă sau menţinută de instanţă, în cursul judecăţii, poate depăşi 30 zile
fără a fi necesară prelungirea, în condiţiile art. 23 alin. (4) din Constituţie.
III. În sfârşit, la fel ca şi în finalul opiniei separate la Decizia Curţii
Constituţionale nr. 10 din 24 ianuarie 2000, subliniem că - întrucât România
este stat de drept [art. 1 alin. (3) din Constituţie] - considerentele şi
dispozitivul deciziei la care se referă prezenta opinie separată (rezultat al
voinţei exprimate prin mecanisme democratice de către majoritatea
judecătorilor Curţii Constituţionale) sunt singurele care produc efecte
obligatorii, erga omnes, conform art. 145 alin. (2) din Constituţie. Atât
considerentele, cât şi enunţul prezentei opinii separate constituie, exclusiv,
exercitarea libertăţii de exprimare şi afirmarea independenţei judecătorilor
Curţii Constituţionale, fără a produce însă vreun efect juridic în privinţa
soluţionării litigiului aflat pe rolul instanţei judecătoreşti sau în privinţa
neconstituţionalităţii prevederilor art. 350 din Codul de procedură penală, în
înţelesul delimitat prin decizia la care se referă această opinie separată. Orice
decizie a Curţii Constituţionale prin care s-a constatat neconstituţionalitatea
unor prevederi legale este obligatorie erga omnes, în măsura în care a fost
pronunţată cu votul a cel puţin 5 judecători, conform art. 8 din Legea nr.
47/1992 privind organizarea şi funcţionarea Curţii Constituţionale. Nu există
grade ale obligativităţii deciziilor Curţii Constituţionale în raport cu numărul
de voturi exprimat pentru soluţia pronunţată. De aceea, autorităţile şi
instituţiile statului sunt obligate să dea curs soluţiei decise cu majoritatea
voturilor la fel ca şi soluţiei pronunţate cu unanimitatea voturilor
judecătorilor ce formează completul de judecată. Responsabilitatea juridică
este identică şi într-un caz şi în celălalt, în condiţiile prezentate prin
considerentele Deciziei Curţii Constituţionale nr. 169 din 2 noiembrie 1999,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 151 din 12 aprilie
2000.

Preşedintele Curţii Constituţionale

CAPITOLUL IX

PLÂNGEREA ÎMPOTRIVA MĂSURILOR ŞI ACTELOR

DE URMĂRIRE PENALĂ

Secţiunea a I-a

Rezolvarea plângerii de către procuror

 Împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală poate
face plângere orice persoană fizică sau juridică dacă actele
respective au adus o vătămare intereselor legitime ale
acesteia (art.275 C.p.p.).
Legea a condiţionat introducerea plângerii de cauzarea
unei vătămări.
Exceptând incidenţa cazurilor de nulitate absolută
prevăzute de art.197 alin.2 C.p.p. vătămarea trebuie
dovedită
Pentru a evita ca plângerea să fie făcută în vederea
tergiversării rezolvării cauzei se prevede că introducerea
acesteia nu suspendă aducerea la îndeplinire a măsurii sau
actului atacat (exceptând situaţia prevăzută de art.2491
alin.2-4 C.p.p.).
În cazul ordonanţei prin care procurorul a dispus
scoaterea de sub urmărire penală a învinuitului/inculpatului
şi aplicarea unei sancţiuni cu caracter administrativ în
conformitate cu art.181 C.p., introducerea unei plângeri în
termenul prevăzut de lege suspendă punerea în executare a
sancţiunii amnezii (aceasta se face după expirarea
termenului prevăzut de art.1491 alin.3).
Plângerea se poate introduce împotriva actelor
efectuate sau măsurilor dispuse de orice organ de urmărire
penală.
Plângerea se adresează procurorului care
supraveghează activitatea de cercetare penală, dacă este
îndreptată împotriva măsurilor şi actelor întreprinse de
organul de cercetare penală.
Când plângerea este îndreptată împotriva actelor şi
măsurilor întreprinse de procuror sau de organul de
cercetare penală, pe baza dispoziţiilor procurorului,
plângerea urmează a se rezolva de conducătorul parchetului.
Dacă plângerea vizează actele efectuate sau dispuse de
conducătorul parchetului rezolvarea revine procurorului
ierarhic superior (art.278). Potrivit art.62 şi art.69 din Legea
nr.304/2004 privind organizarea judiciară conducătorul unui
parchet este subordonat conducătorului parchetului ierarhic
superior din aceiaşi circumscripţie, iar procurorul general al
Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie
exercită controlul asupra tuturor parchetelor.
Plângerea se poate depune fie direct la organul
îndreptăţit a o rezolva fie la organul a cărei activitate
formează obiectul plângerii. Când plângerea se introduce la
acest ultim organ judiciar, legea instituie obligaţia înaintării
ei, cu eventualele explicaţii necesare, în termen de 48 ore de
la primire, procurorului competent să o soluţioneze (art.276).
Pentru rezolvarea plângerii art.277 C.p.p. fixează
procurorului competent un termen de cel mult 20 de zile de
la primire.
Legea prevede şi unele derogări.
a) potrivit art.1401 C.p.p. împotriva ordonanţei
organului de urmărire penală prin care s-a luat măsura
reţinerii se poate face plângere înainte de expirarea celor 24
de ore de la luarea măsurii, la procurorul care
supraveghează cercetarea penală, iar împotriva ordonanţei
procurorului prin care s-a luat această măsură se poate face
plângere, înainte de expirarea celor 24 de ore, după caz, la
conducătorul parchetului ori la procurorul ierarhic superior.
Plângerea trebuie rezolvată înainte de expirarea celor 24 de
ore.
b) în conformitate cu art.172 alin.6 C.p.p. apărătorul
învinuitului sau inculpatului are dreptul de a se plânge
potrivit art.275-278 dacă cererile sale nu au fost acceptate în
situaţiile prevăzute la alin.2, 4 şi 5 ale art.172. Procurorul
competent este obligat să rezolve plângerea în cel mult 48
de ore.
Procurorul care a rezolvat plângerea este obligat să
comunice persoanei interesate, îndată după soluţionare,
despre modul în care a fost rezolvată plângerea.
Legea prevede că pot fi contestate şi soluţiile de
netrimitere în judecată.
În conformitate cu art.278 alin.3 în cazul soluţiilor de
netrimitere în judecată, plângerea trebuie introdusă în
termen de 20 zile de la înştiinţarea persoanelor interesate
potrivit art.228 alin.6, art.246 alin.1, art.249 alin.2.
Asupra modului de rezolvare a plângerii procurorul
competent se pronunţă după caz prin ordonanţă sau prin
rezoluţie. Dispoziţiile art.220 C.p.p. (infirmarea soluţiei de
neîncepere a urmăririi penale) ori art.273 alin.1 C.p.p.
(redeschiderea urmăririi penale în cazul soluţiilor de încetare
a urmăririi penale sau scoatere de sub urmărire penală) se
vor aplica în mod corespunzător.
Verificarea legalităţii rechizitoriului se face în cursul
urmăririi penale potrivit art.209 alin.5 sau în cursul judecăţii
potrivit art.300 ori cu prilejul judecării fondului cauzei.
Situaţii speciale. Împotriva ordonanţei procurorului
prin care s-a dispus luarea măsurii obligării de a nu părăsi
localitatea sau a măsurii obligării de a nu părăsi ţara
învinuitul sau inculpatul poate face plângere şi la instanţa de
judecată. Potrivit art.1402 plângerea se face, în termen de
trei zile de la luarea măsurii, şi se adresează instanţei căreia
i-ar reveni competenţa să judece cauza în fond.
Prin Legea nr.281/2003 au fost modificate şi completate
şi prevederile art.168 C.p.p. privind contestarea măsurilor
asiguratorii luate în cursul urmăririi penale.
Potrivit noilor reglementări învinuitul/inculpatul,
persoana responsabilă civilmente şi orice altă persoană
interesată se poate plânge, atât procurorului cât şi instanţei
de judecată, împotriva măsurii asiguratorii luate în cursul
urmăririi penale şi împotriva modului de îndeplinire a
acesteia (procesul-verbal de sechestru încheiat de organele
arătate la art.164 alin.1, 3, 4).
De asemenea, potrivit art.169 C.p.p. persoana
vătămată şi orice altă persoană care pretinde un drept
asupra lucrurilor ridicate de la învinuit/inculpat sau de la
orice persoană care le-a primit spre păstrare, se poate
adresa potrivit art.168, pentru stabilirea acestui drept şi
restituirea lucrurilor.

Secţiunea a II-a

Rezolvarea plângerii de către instanţa de judecată în

cazul soluţiilor de netrimitere în judecată

Prin modificările şi completările aduse Codului de

procedură penală de către Legea nr.281/2003 a fost extins
controlul instanţei de judecată asupra activităţii de urmărire
penală.
Astfel, în cazul rezoluţiei de neîncepere a urmăririi
penale ori după caz al ordonanţei de clasare, scoatere de
sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale, persoana
interesată, după rezolvarea nefavorabilă a plângerii sale de
către procurorul ierarhic superior celui care a adoptat
soluţia de netrimitere în judecată, se poate adresa instanţei
de judecată.
Potrivit art.2781 C.p.p., după respingerea plângerii
reformulate conform art.278 împotriva soluţiilor mai sus
menţionate, persoana vătămată precum şi orice alte
persoane ale căror interese legitime sunt vătămate, pot face
plângere la instanţa de judecată căreia i-ar reveni, potrivit
legii, competenţa să judece cauza în primă instanţă.
Plângerea poate fi făcută în termen de 20 de zile de la
data comunicării de către procurorul ierarhic celui care a
emis actul atacat, a modului de rezolvare potrivit art.278.
Dacă procurorul competent să rezolve plângerea contra
rezoluţiilor sau ordonanţelor de netrimitere în judecată –
primul-procuror al parchetului de pe lângă
judecătorie/tribunal, procurorul general al parchetului de pe
lângă curtea de apel, procurorul şef de secţie al Parchetului
de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori procurorul
ierarhic superior – nu a soluţionat plângerea în termenul
arătat de art.277/278, cele 20 zile curg de la data expirării
acestui termen.
În privinţa soluţiilor de neîncepere a urmăririi penale,
scoatere de sub urmărire penală, încetare a urmăririi penale
şi clasare, date de procuror anterior intrării în vigoare a
prevederilor art.2781 (1.01.2004, potrivit art.11 din Legea
nr.281/2003) termenul de introducere a plângere este de 1
an şi curge de la data intrării în vigoare a prevederilor
art.2781 dacă nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
După primirea sesizării instanţa cere dosarul de
urmărire penală de la parchet, iar procurorul este obligat să
îl trimită în termen de 5 zile.
Judecata poate avea loc numai dacă persoana care a
făcut plângere precum şi persoana faţă de care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale au fost citate.
Neprezentarea persoanelor legal citate nu împiedică
judecata. Când instanţa apreciază că este absolut necesară
prezenţa persoanei lipsă poate lua măsuri pentru
prezentarea acesteia.
Participarea procurorului este obligatorie.
La termenul fixat pentru judecată, instanţa dă cuvântul
celor citaţi în următoarea ordine:
- persoanei care a făcut plângerea;
- persoanei faţă de care s-a dispus neînceperea
urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire penală,
încetarea urmăririi penale;
- procurorului.
Părţile pot fi asistate de un apărător.
Judecând cauza instanţa verifică rezoluţia sau
ordonanţa atacată pe baza actelor de urmărire penală care
au fost avute în vedere de procuror şi pe care acesta şi-a
întemeiat soluţia şi a oricăror înscrisuri noi prezentate de
procuror şi părţi; instanţa nu poate dispune administrarea
altor probe decât după reţinerea cauzei spre rejudecare
(art.2781 alin.8 lit.c).
Instanţa nu judecă infracţiunea care a făcut obiectul
urmăririi penale ci verifică doar legalitatea şi temeinicia
rezoluţiei sau ordonanţei procurorului şi pronunţă una din
următoarele soluţii (art.2781 alin.8 lit.a-c):
 a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând
soluţia procurorului (rezoluţia sau ordonanţa
atacată).
În această situaţie persoana în privinţa căreia instanţa,
prin hotărâre definitivă, a decis că nu este cazul să se
înceapă ori să se redeschidă urmărirea penală, numai poate
fi urmărită pentru aceiaşi faptă, afară de cazul de când s-au
descoperit fapte sau împrejurări noi ce nu au fost cunoscute
de organul de urmărire penală şi nu a intervenit unul dintre
cazurile prevăzute în art.10.
b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează
rezoluţia sau ordonanţa atacată şi trimite cauza
procurorului în vederea începerii sau a redeschiderii
urmăririi penale după caz. În această situaţie
instanţa este obligată să arate motivele pentru care
a dispus trimiterea cauzei procurorului, indicând
totodată faptele şi împrejurările ce urmează a fi
constatate şi prin ce anume mijloace de probă.
c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează
rezoluţia sau ordonanţa atacată şi când probele
existente la dosar sunt suficiente pentru judecarea
cauzei reţine cauza spre judecare, dispoziţiile
privind judecata în primă instanţă şi căile de atac
aplicându-se în mod corespunzător (art.287-
art.408 C.p.p.).
 Actul de sesizare a instanţei ca primă instanţă de
judecată asemenea reglementărilor privind procedura
plângerii prealabile (art.279 alin.2 lit.a) îl constituie
plângerea persoanei vătămate.
Această plângere, constituie şi actul de inculpare (actul
de punere în mişcare a acţiunii penale).
Reglementarea prevăzută de art.2781 alin.8 lit.c nu este
aplicabilă în cazul plângerii formulate de persoana faţă de
care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de
sub urmărire penală, încetarea urmăririi penale. În acest caz
controlul judecătoresc asupra rezoluţiei sau ordonanţei
procurorului nu poate conduce la agravarea situaţiei celui
care a făcut sesizarea potrivit art.2781. Nu se poate concepe
ca cel care pune în mişcare acţiunea penală să fie chiar
persoana împotriva căreia s-a declanşat procesul penal.
Hotărârea instanţei pronunţată potrivit art.2781 alin.8
lit.a şi b poate fi atacată cu recurs de procuror, de persoana
care a făcut plângerea, de persoana faţă de care s-a dispus
neînceperea urmăririi penale, scoaterea de sub urmărire
penală sau încetarea urmăririi penale precum şi de orice
persoane ale căror interese legitime sunt vătămate.
Instanţa este obligată să pronunţe soluţiile arătate în
art.2781 alineatul 8 lit.a-c în cel mult 20 de zile de la primirea
plângerii. În raport de exprimarea „în cel mult” rezultă că
termenul de 20 de zile este un termen imperativ.
 Instanţa trebuie să comunice de îndată şi motivat
persoanei care a făcut plângerea despre modul de rezolvare
a acesteia, potrivit dispoziţiilor alin.8 lit.a-c.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZIA CURTII CONSTITUTIONALE Nr. 486 din 2 decembrie 1997

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278 din
Codul de procedură penală
MONITORUL OFICIAL NR. 105 din 6 martie 1998

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti, prin Încheierea din 24 aprilie 1997,
pronunţată în Dosarul nr. 3.298/1997, a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a art. 278 din Codul de procedură penală,
invocată de R.I.
În motivarea excepţiei se susţine că dispoziţiile art. 278 din Codul de
procedură penală contravin art. 21 din Constituţie, care garantează accesul
liber la justiţie, deoarece nu există cale de atac împotriva ordonanţei
procurorului de scoatere de sub urmărirea penală.
Exprimându-şi opinia în conformitate cu dispoziţiile art. 23 alin. (4) din
Legea nr. 47/1992, republicată, instanţa subliniază că principiul liberului
acces la justiţie nu este contrazis de instituţia plângerii împotriva măsurilor
şi actelor de urmărire penală, în general, deci nici de aceea a plângerii contra
actelor procurorului, în speţă, a plângerii împotriva ordonanţei de scoatere
de sub urmărire penală, adresată procurorului ierarhic superior. Textul art.
278 din Codul de procedură penală, care reglementează o cale de atac
specifică împotriva actelor procurorului, nu este neconstituţional, el nu
interzice accesul liber la justiţie in terminis.
În acelaşi timp, în opinia instanţei, se arată că, de lege ferenda, ar fi
necesară introducerea unui text prin care să se dea posibilitatea părţii
nemulţumite de soluţia procurorului ierarhic superior, data plângerii sale, să
o atace la instanţa competentă să soluţioneze fondul cauzei. Această soluţie
ar fi conformă prevederilor art. 125 din Constituţie, care consacră principiul
înfăptuirii justiţiei de către instanţele judecătoreşti, precum şi principiilor
consacrate în convenţii internaţionale privitoare la drepturile omului, la care
România este parte şi care, potrivit art. 11 alin. (2) din legea fundamentală,
fac parte din dreptul intern. O astfel de modificare a Codului de procedură
penală ar corespunde principiului separaţiei puterilor.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Comisiei juridice, de
numiri, disciplină, imunităţi şi validări a Senatului, punctul de vedere al
Guvernului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, susţinerile autorului
excepţiei, concluziile procurorului, dispoziţiile art. 278 din Codul de
procedură penală, raportate la prevederile Constituţiei şi ale Legii nr.
47/1992, republicată, constată următoarele:
În temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie şi al art. 23 din Legea nr.
47/1992, republicată, Curtea este competentă să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate cu care a fost legal sesizată.
Potrivit dispoziţiilor art. 278 din Codul de procedură penală, plângerea
împotriva măsurilor luate sau actelor efectuate de procuror se rezolvă de
prim-procurorul Parchetului, iar atunci când măsurile sau actele sunt ale
acestuia, plângerea se rezolvă de procurorul ierarhic superior. Împotriva
soluţiei date plângerii, de către prim-procurorul sau de procurorul ierarhic
superior, legea nu prevede nici o cale de atac. Or, fiind vorba de acte şi
măsuri luate de procuror în cursul procesului penal, acestea trebuie să fie
supuse nu numai controlului ierarhic, în cadrul Ministerului Public, dar şi
controlului din partea instanţelor judecătoreşti. De aceea, persoana
nemulţumită de soluţia dată plângerii sale în cadrul Ministerului Public are
dreptul, potrivit art. 21 din Constituţie, de a se adresa justiţiei, pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime, iar dispoziţia
alin. (2) al aceluiaşi articol din legea fundamentală precizează că: "Nici o
lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept". Aşa fiind, dispoziţiile art.
278 din Codul de procedură penală sunt neconstituţionale în măsura în care
închid calea persoanei, nemulţumite de soluţia dată plângerii sale de către
Ministerul Public, de a se adresa justiţiei.
Acest drept al persoanei este evident în cazul actelor prin care procurorul
pune capăt conflictului de drept penal, real sau aparent, cum sunt rezoluţia
de neîncepere a urmăririi penale, art. 228 alin. 6 din Codul de procedură
penală, scoaterea de sub urmărire penală sau încetarea urmăririi penale, art.
11 pct. 1 lit. b) şi c) din Codul de procedură penală. Fiind vorba de acte prin
care se înfăptuieşte justiţia, este firesc ca acestea să fie verificate şi
confirmate ori infirmate de instanţele judecătoreşti, singurele autorităţi prin a
căror activitate se realizează justiţia [art. 125 alin. (1) din Constituţie].
Desigur, ar fi necesar o intervenţie a legiuitorului, prin care să se
reglementeze dreptul persoanei de a se adresa instanţei de judecată
competente, atunci când este nemulţumită de soluţia dată plângerii sale
contra actelor procurorului.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 144 lit. c) din Constituţie,

precum şi al art. 3, al art. 13 alin. (1) lit. A.c) şi al art. 23 din Legea nr.
47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Admite excepţia de neconstituţionalitate invocată de R. I. în Dosarul nr.

3.298/1997 al Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti şi constată că art. 278 din
Codul de procedură penală este constituţional numai în măsura în care nu
opreşte persoana nemulţumită de soluţionarea plângerii împotriva măsurilor
sau actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de
acesta şi care nu ajung în faţa instanţelor judecătoreşti să se adreseze justiţiei
în temeiul art. 21 din Constituţie, ce urmează să se aplice în mod direct.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din 2 decembrie 1997.

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 354 din 23 septembrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin.
7 din Codul de procedură penală
MONITORUL OFICIAL NR. 959 din 19 octombrie 2004

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 22 aprilie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 282/2004,
Judecătoria Orăştie a sesizat Curtea Constituţională cu excepţia de
neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7 din Codul de procedură
penală, excepţie ridicată cu prilejul soluţionării unei plângeri împotriva
soluţiei procurorului de netrimitere în judecată.
În motivarea excepţiei autorul acesteia susţine că textul de lege criticat,
prevăzând că soluţionarea plângerii se face pe baza actelor dosarului şi a
eventualelor înscrisuri noi prezentate, îngrădeşte dreptul de acces liber şi
plenar la justiţie, precum şi dreptul la apărare. Consideră că aceste dispoziţii
legale sunt contrare prevederilor art. 21 şi 24 din Constituţie, precum şi celor
ale art. 7 şi 8 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art. 14 din
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice şi ale art. 6 din
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale preşedintelui
Camerei Deputaţilor, Avocatului Poporului şi Guvernului, raportul întocmit
de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale criticate,
raportate la prevederile Constituţiei, republicată, precum şi dispoziţiile Legii
nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, ale art. 1 alin. (2), ale
art. 2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze excepţia
de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.
278^1 alin. 7 din Codul de procedură penală, dispoziţii ce au fost introduse
prin art. I pct. 168 din Legea nr. 281/2003 privind modificarea şi
completarea Codului de procedură penală şi a unor legi speciale, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie 2003, în
următoarea redactare: "Instanţa, judecând plângerea, verifică rezoluţia sau
ordonanţa atacată, pe baza lucrărilor şi a materialului din dosarul cauzei şi a
oricăror înscrisuri noi prezentate."
În susţinerea neconstituţionalităţii acestor texte de lege, autorul excepţiei
invocă încălcarea următoarelor dispoziţii constituţionale:
- Art. 11: "(1) Statul român se obligă să îndeplinească întocmai şi cu
bună-credinţă obligaţiile ce-i revin din tratatele la care este parte.
(2) Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.
(3) În cazul în care un tratat la care România urmează să devină parte
cuprinde dispoziţii contrare Constituţiei, ratificarea lui poate avea loc numai
după revizuirea Constituţiei.";
- Art. 20: "(1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile
cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care
România este parte.
(2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la
drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile
interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în
care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.";
- Art. 21: "(1) Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea
drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime.
(2) Nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept.
(3) Părţile au dreptul la un proces echitabil şi la soluţionarea cauzelor într-
un termen rezonabil.
(4) Jurisdicţiile speciale administrative sunt facultative şi gratuite.";
- Art. 24: "(1) Dreptul la apărare este garantat.
(2) În tot cursul procesului, părţile au dreptul să fie asistate de un avocat,
ales sau numit din oficiu."
De asemenea, autorul excepţiei îşi întemeiază critica de
neconstituţionalitate şi pe dispoziţiile următoarelor reglementări
internaţionale:
Declaraţia Universală a Drepturilor Omului
- Art. 7: "Toţi oamenii sunt egali în faţa legii şi au dreptul fără deosebire
la o protecţie egală a legii. Toţi oamenii au dreptul la o protecţie egală
împotriva oricărei discriminări care ar încălca prezenta Declaraţie şi
împotriva oricărei provocări la o astfel de discriminare.";
- Art. 8: "Orice persoană are dreptul să se adreseze în mod efectiv
instanţelor judiciare competente împotriva actelor care violează drepturile
fundamentale ce îi sunt recunoscute prin constituţie sau prin lege."
Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice
- Art. 14: "Toţi oamenii sunt egali în faţa tribunalelor şi a curţilor de
justiţie. Orice persoană are dreptul ca litigiul în care se află să fie examinată
în mod echitabil şi public de către un tribunal competent, independent şi
imparţial, stabilit prin lege, care să decidă fie asupra temeiniciei oricărei
învinuiri penale îndreptate împotriva ei, fie asupra contestaţiilor privind
drepturile şi obligaţiile sale cu caracter civil. [...]"
Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale
- Art. 6 alin. 1: "1. Orice persoană are dreptul la judecarea în mod
echitabil, în mod public şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o
instanţă independentă şi imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie
asupra încălcării drepturilor şi obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra
temeiniciei oricărei acuzaţii în materie penală îndreptate împotriva sa. [...]"
Examinând excepţia de neconstituţionalitate şi dispoziţiile legale criticate,
cu raportare la prevederile constituţionale şi reglementările internaţionale
invocate, Curtea constată că, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din
Constituţie, republicată, stabilirea competenţei instanţelor judecătoreşti şi
procedurii de judecată reprezintă atributul exclusiv al legiuitorului.
În virtutea acestei competenţe, legiuitorul a conceput art. 278^1 din Codul
de procedură penală ca un răspuns la necesitatea garantării unei neîngrădite
exercitări a dreptului de acces liber la justiţie al oricărei persoane, pentru
apărarea drepturilor, a libertăţilor şi a intereselor sale legitime şi a dreptului
la apărare, prevăzute atât în Constituţie, cât şi în reglementările
internaţionale invocate de autorul excepţiei. Astfel, acest text de lege
stabileşte dreptul persoanei vătămate şi al oricărei alte persoane ale cărei
interese legitime sunt vătămate de a face plângere împotriva soluţiilor de
netrimitere în judecată date de procuror, la instanţa judecătorească căreia i-ar
reveni competenţa să judece cauza în primă instanţă, şi reglementează
procedura de judecare şi de soluţionare a plângerii.
Conform principiului oficialităţii procesului penal, instanţa judecătorească
poate fi legal sesizată pentru judecarea unei infracţiuni, de regulă, numai
prin rechizitoriul parchetului. Când procurorul refuză trimiterea în judecată,
adoptând o soluţie de clasare a cauzei, de neîncepere a urmăririi penale, de
scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, iar
procurorul ierarhic superior respinge plângerea formulată împotriva soluţiei,
persoana vătămată ori altă persoană lezată în interesele sale legitime se poate
adresa cu plângere justiţiei. În cadrul judecării unei asemenea plângeri,
instanţa judecătorească competentă urmează să examineze legalitatea şi
temeinicia soluţiei atacate. Aşa fiind, este evident că o asemenea examinare
se poate face numai pe baza lucrărilor şi a materialului dosarului cauzei, pe
care s-a întemeiat şi soluţia dată de procuror, precum şi pe baza eventualelor
înscrisuri noi prezentate. Instanţa, nefiind sesizată pentru judecarea cauzei în
fond, nu poate administra noi probe.
Judecând plângerea, instanţa poate pronunţa una dintre cele trei soluţii
prevăzute de art. 278^1 alin. 8:
a) respinge plângerea, prin sentinţă, menţinând soluţia dată de procuror,
când constată că aceasta este legală şi temeinică;
b) admite plângerea, prin sentinţă, desfiinţează soluţia atacată şi trimite
cauza procurorului în vederea începerii sau redeschiderii urmăririi penale,
care urmează să completeze urmărirea penală înainte de soluţionarea finală a
acesteia;
c) admite plângerea, prin încheiere, desfiinţează soluţia atacată şi,
considerându-se legal sesizată prin plângere, întrucât la dosar sunt suficiente
probe pentru judecarea cauzei, reţine aceasta spre judecare. În acest caz se
aplică, în mod corespunzător, dispoziţiile procedurale privind judecarea în
primă instanţă şi căile de atac.
 De asemenea, Curtea apreciază că posibilitatea pe care art. 278^1 alin. 10
o dă celui interesat de a ataca cu recurs sentinţa prin care s-a respins ori s-a
admis plângerea reprezintă o garanţie în plus pentru liberul acces la justiţie
şi dreptul la apărare.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin.
(4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 1, 2, 3, al art. 11 alin. (1) lit.
A.d) şi al art. 29 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin. 7

din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de D. L. în Dosarul nr.
282/2004 al Judecătoriei Orăştie.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 septembrie 2004.

DECIZIA CURŢII CONSTITUŢIONALE Nr. 438 din 26 octombrie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin.
12 din Codul de procedură penală
MONITORUL OFICIAL NR. 1264 din 29 decembrie 2004

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, constată următoarele:
Prin Încheierea din 26 mai 2004, pronunţată în Dosarul nr. 935/2004,
Tribunalul Constanţa - Secţia penală a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 278^1 alin. 12 din Codul
de procedură penală.
Excepţia a fost ridicată de recurenta F.C. în dosarul cu numărul de mai
sus, având drept obiect soluţionarea unui recurs formulat împotriva unei
sentinţe penale pronunţate de Judecătoria Constanţa, prin care s-a respins
plângerea formulată de aceeaşi parte în contra soluţiei de neîncepere a
urmăririi penale faţă de numitul Nicolae Chivu, cercetat pentru săvârşirea
infracţiunii de rupere de sigilii prevăzute de art. 243 din Codul penal.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia susţine că,
potrivit textului criticat, instanţa este obligată să se pronunţe asupra plângerii
formulate în termen de 20 de zile. Acest termen este însă foarte scurt şi nu
permite tuturor persoanelor cercetate să beneficieze de toate garanţiile
procesual penale la fel ca inculpaţii trimişi în judecată prin rechizitoriu. Se
creează astfel o vădită inegalitate între cele două categorii de persoane, cu
atât mai mult cu cât se creează premisele unei soluţii netemeinice, deoarece
instanţa de judecată nu poate, înlăuntrul celor 20 de zile, să examineze sub
toate aspectele (aşa cum o face în situaţia în care este sesizată prin
rechizitoriu) un dosar care conţine mai multe volume.
Tribunalul Constanţa - Secţia penală opinează că excepţia de
neconstituţionalitate este întemeiată cu următoarea motivare:
Soluţionarea cu precădere a acestor plângeri, pe baza procedurii speciale
stabilite de legiuitor, impietează asupra unei bune desfăşurări a judecăţii,
deoarece termenul scurt prevăzut pentru judecare pune instanţele de judecată
în imposibilitatea de a răspunde cererilor de amânare formulate de părţi în
vederea pregătirii apărării şi nu permite, de cele mai multe ori, respectarea
dispoziţiilor privind citarea părţilor în procesul penal.
În condiţiile textului legal criticat nu este posibilă, în opinia instanţei,
desfăşurarea procesului penal cu celeritate şi cu respectarea tuturor
drepturilor prevăzute de lege, limitându-se accesul la justiţie al cetăţenilor şi
încălcându-se astfel dispoziţiile art. 16 din Constituţie.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională constată că a fost legal sesizată şi este competentă,
potrivit dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, ale art. 1 alin. (2), ale art.
2, 3, 10 şi 29 din Legea nr. 47/1992, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie dispoziţiile art.
278^1 alin. 12 din Codul de procedură penală, care au următorul conţinut:
"Instanţa este obligată să rezolve plângerea în termen de cel mult 20 de zile
de la primire şi să comunice, de îndată şi motivat, persoanei care a făcut
plângerea, modul în care aceasta a fost rezolvată."
Autorul excepţiei de neconstituţionalitate susţine că prin dispoziţiile
legale criticate sunt încălcate prevederile constituţionale ale art. 16 alin. (1),
potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări."
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că prin
dispoziţiile legale criticate s-a prevăzut posibilitatea atacării rezoluţiilor sau
ordonanţelor de netrimitere în judecată dispuse de procuror, pe calea
sesizării instanţei de judecată căreia i-ar reveni, potrivit legii, competenţa să
judece cauza în primă instanţă.
Fiind vorba de dispoziţii de procedură judiciară, pe care legiuitorul are
competenţa să le adopte, potrivit prevederilor art. 126 alin. (2) din
Constituţie, excepţia ridicată în cauză nu ar putea fi admisă decât în cazul în
care aceste dispoziţii ar contraveni normelor şi principiilor consacrate prin
Legea fundamentală.
Susţinerea autorului excepţiei, în sensul că dispoziţiile legale atacate ar
contraveni prevederilor art. 16 alin. (1) din Constituţie privind egalitatea în
drepturi, este nefondată, deoarece nu implică un tratament juridic diferenţiat
faţă de persoane aflate în aceeaşi situaţie juridică.
Termenul de 20 de zile stabilit prin art. 278^1 alin. 12 din Codul de
procedură penală pentru soluţionarea plângerii împotriva rezoluţiei sau a
ordonanţei de netrimitere în judecată urmăreşte, în mod explicit, asigurarea
celerităţii procedurii, stabilirea acestui termen nefiind de natură să încalce
prevederile constituţionale invocate. Ţinând seama de natura cauzelor
reglementate prin dispoziţiile legale atacate, în care nu se judecă infracţiunea
care a format obiectul urmăririi penale, ci rezoluţia sau ordonanţa de
netrimitere în judecată emisă de procuror, nu se poate pune problema
inegalităţii de tratament în ceea ce priveşte exercitarea dreptului la apărare al
părţilor din procesele în care instanţele sunt învestite cu judecarea unei fapte
penale, în care judecătorii sunt chemaţi să stabilească existenţa infracţiunii,
vinovăţia şi răspunderea juridică a persoanelor trimise în judecată. Situaţiile
juridice nefiind identice, diferenţa de tratament juridic se justifică. Părţile
implicate în cauzele reglementate de art. 278^1 din Codul de procedură
penală au posibilitatea să se apere, fără nici o discriminare, prin mijloacele şi
limitele cerute de natura acestor cauze.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin.
(4) din Constituţie, precum şi al art. 1 - 3, al art. 11 alin. (1) lit. A.d) şi al art.
29 din Legea nr. 47/1992,

CURTEA CONSTITUŢIONALĂ
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 278^1 alin.

12 din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de Federalcoop
Constanţa în Dosarul nr. 935/2004 al Tribunalului Constanţa - Secţia penală.
 Definitivă şi general obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 26 octombrie 2004.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

Decizia nr.2533 din 7 mai 2004
Nepublicată

Plângere contra actelor procurorului. Lipsa unei rezoluţii sau

ordonanţe a procurorului. Comunicare fără caracter procesual a parchetului.

Pot fi atacate cu plângere la instanţă, potrivit art.2781 C.p.p., după

parcurgerea procedurii prevăzute în art.275-278, rezoluţiile şi ordonanţele de
netrimitere în judecată date de procuror.
Comunicările făcute de parchet în afara cadrului procesual, fără
adoptarea unor rezoluţii sau ordonanţe de clasare, de neîncepere a urmăririi
penale, respectiv de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a
urmăririi penale, nu pot fi atacate cu plângere conform art.2781 C.p.p.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

Decizia nr.4745 din 23 septembrie 2004
Nepublicată

Plângere împotriva rezoluţiei procurorului. Plângere adresată

instanţei. Trimiterea cauzei la procuror.

În cazul în care, prin rezoluţia de neîncepere a urmăririi penale,

procurorul omite să se pronunţe asupra tuturor infracţiunilor cu privire la
care a fost sesizat, potrivit art.2781 alin.8 lit.b C.p.p., soluţia legală a
instanţei investite cu soluţionarea plângerii împotriva unei astfel de rezoluţii
este aceea de admitere a plângerii, desfiinţarea rezoluţiei atacate şi trimiterea
cauzei la procuror pentru completarea urmăririi penale.

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE,

Decizia nr.5572 din 28 octombrie 2004
Nepublicată

Instanţa soluţionează plângerea împotriva rezoluţiei procurorului de

neîncepere a urmăririi penale prin încheiere numai în cazul prevăzut în
art.2781 alin.8 lit.c C.p.p., când admite plângerea, desfiinţează rezoluţia sau
ordonanţa atacată şi, probele existente la dosar fiind suficiente pentru
judecarea cauzei, o reţine spre judecare. Atunci când constată că plângerea a
fost făcută fără parcurgerea procedurii prevăzute în art.278 C.p.p., instanţa o
respinge ca inadmisibilă pronunţând o sentinţă, iar nu încheiere.

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Secţia penală
Decizia nr. 1419 din 12 martie 2004
Revista Dreptul nr.2/2005

Plângere împotriva actelor procurorului. Plângere adresată

instanţei. Citare

Judecarea plângerii împotriva rezoluţiei sau ordonanţei

procurorului de netrimitere în judecată se face cu citarea persoanelor
faţă de care s-a dispus neînceperea urmăririi penale, scoaterea de
sub urmărire penală ori încetarea urmăririi, chiar dacă judecata a avut
loc înainte de intrarea în vigoare a Legii nr. 281/2003.

În acelaşi sens decizia nr. 1420 din 12 martie 2004.

Prin sentinţa nr. 43 din 19 iunie 2003, Curtea de Apel

Bucureşti, secţia I penală, a respins, ca nefondată, plângerea
formulată de petiţionarul B.W., în baza art. 278 C. proc. pen. şi art. 21
din Constituţie, împotriva rezoluţiei procurorului, prin care s-a dispus
scoaterea de sub urmărire penală a unor învinuiţi şi neînceperea
urmăririi penale faţă de alţii.
În termenul legal prevăzut în art. IX pct. 5 din Legea nr.
281/2003, potrivit art. 2781 alin. (10) C. proc. pen., intrat în vigoare la
1 ianuarie 2004, petiţionarul a declarat recurs.
Recursul este fondat.
După data introducerii plângerii, a judecării acesteia în fond şi
înaintea soluţionării recursului, legea procesual penală a fost
modificată, prin introducerea art. 2781 C. proc. pen., intrat în vigoare
la 1 ianuarie 2004.
 Cum art. 2781 C. proc. pen., ca de altfel toate prevederile
Codului de procedură penală sunt de imediată şi strictă aplicare, în
cauză se constată că persoanele faţă de care s-a dispus netrimiterea
în judecată trebuie în mod obligatoriu citate, potrivit art. 2781 alin. (4)
C. proc. pen.
Se mai constată că toate aceste persoane nu pot fi private de
un grad de jurisdicţie şi citate direct în recurs, fiind, totodată, lipsite de
apărarea la care au dreptul, faţă de acuzele ce li se aduc de către
petiţionar, prin plângerile sale.
În consecinţă, recursul a fost admis şi s-a dispus trimiterea
cauzei spre rejudecare.

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Decizia Secţiei penale nr.789 din 12 februarie 2002

Nepublicată

Plângere contra actelor procurorului. Rezoluţie de respingere

de către parchet, în urma unei verificări administrative, a plângerii
privind activitatea unor procurori. Plângere la instanţă contra
rezoluţiei

În cazul în care plângerea unei persoane privind activitatea

unor procurori a fost verificată pe cale administrativă şi respinsă prin
rezoluţie de către parchet, această rezoluţie neconstituind o măsură
sau un act de urmărire penală, ea nu poate fi atacată cu plângere la
instanţă.

Prin încheierea din 9 noiembrie 2001, pronunţată în dosarul

nr.495/P/F/2001, Curtea de Apel Braşov, secţia penală, a respins ca
inadmisibilă plângerea formulată de A.D. împotriva comunicării
primite de la Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, prin
care i se aduce la cunoştinţă că în urma verificărilor efectuate nu au
rezultat date sau indicii că procurorii vizaţiar fi săvârşit faptle
reclamate.

Instanţa a motivat că plângerea nu este admisibilă, deoarece

reclamaţiile petentului nu au format obiectul unui dosar penal, ci au
declanşat o cercetare administrativă în condiţiile art.121-131 din
Legea nr.92/1992, conchizând că într-o asemenea situaţie
prevederile art.275-278 C.proc.pen. nu sunt aplicabile şi, ca atare, nu
este incidentă nici soluţia Curţii Constituţionale dată prin decizia
nr.486 din 2 decembrie 1997 referitoare la neconstituţionalitatea
dispoziţiilor art.278 C.proc.pen.
Recursul declarat de petiţionar este nefondat.
Din cuprinsul adreselor Parchetului de pe lângă Curtea
Supremă de Justiţie referitoare la plângerile formulate de petiţionar
împotriva unor procurori rezultă că acestea, neavând caracterul unor
plângeri sau denunţuri în sensul prevederilor art.222 şi art.223
C.proc.pen., nu au fost înregistrate ca dosare penale şi nu au fost
soluţionate prin adoptarea unor soluţii de neurmărire; ele au
declanşat numai o cercetare administrativă, în temeiul art.121-131
din Legea nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească.
Curtea constată că, potrivit art.278 C.proc.pen., în măsura în
care a fost considerat constituţional prin decizia nr.486/1997 a Curţii
Constituţionale, împotriva măsurilor sau actelor efectuate de procuror
ori efectuate pe baza dispoziţiilor date de acesta, persoana
nemulţumită de soluţionarea plângerii se poate adresa justiţiei în
temeiul art.21 din Constituţie, ce urmează a se aplica în mod direct;
dar nu orice măsură luată de procuror poate fi astfel contestată, ci
numai cea luată în cursul unei cercetări penale. Or, din actele
menţionate mai sus rezultă că aspectele sesizate de petiţionar
referitoare la activitatea celor doi procurori nu au format obiectul
cercetării penale, ci al unei anchete administrative, situaţie în care
prevederile art.278 C.proc.pen. şi cele ale art.21 din Constituţie nu
sunt aplicabile, astfel cum în mod legal a considerat Curtea de Apel
Braşov prin încheierea atacată.
Constatând că încheierea prin care s-a respins ca
inadmisibilă plângerea petiţionarului este legală, recursul a fost
respins.

CAPITOLUL X
 PROCEDURA PLÂNGERII PREALABILE

Secţiunea a I-a

Instituţia plângerii prealabile

Plângerea prealabilă constituie o instituţie de drept

penal (art.131), lipsa ori retragerea ei reprezentând o cauză
de înlăturare a răspunderii penale dar şi o instituţie de drept
procesual penal (art.279). Din această ultimă perspectivă
plângerea prealabilă constituie o modalitate de sesizare a
organului judiciar iar în cazurile prevăzute de art.279 alin.2
lit.b şi c şi o condiţie pentru punerea în mişcare a acţiunii
penale.
Dispoziţiile art.279 C.p.p. se coroborează şi cu cele
prevăzute în art.10 C.p.p. unde se prevede că acţiunea
penală nu poate fi pusă în mişcare iar dacă a fost pusă în
mişcare nu mai poate fi exercitată, dacă lipseşte plângerea
prealabilă (lit.f) sau aceasta a fost retrasă (lit.h).
Legea penală determină cazurile când pentru
exercitarea acţiunii penale este necesară o plângere
prealabilă pornind de la împrejurarea că infracţiunile
respective privesc în general interesele personale ale
părţilor. În asemenea cazuri se consideră că cei vătămaţi
sunt în măsură să aprecieze dacă este sau nu cazul să
declanşeze un proces penal.
 În cele ce urmează ne vom ocupa în principal de latura
procesuală a plângerii prealabile.

Secţiunea a II-a

Titularii şi conţinutul plângerii prealabile

Plângerea prealabilă poate fi introdusă numai de

persoana vătămată prin infracţiune. Dacă persoana
vătămată este lipsită de capacitate de exerciţiu plângerea
prealabilă poate fi introdusă de reprezentantul său legal.
Când persoana vătămată este un minor cu capacitate de
exerciţiu restrânsă plângerea prealabilă trebuie introdusă de
acesta cu încuviinţarea reprezentantului legal.
Ca o garanţie a apărării persoanelor vătămate
incapabile, împotriva infracţiunilor urmărite la plângerea
prealabilă, legea penală a prevăzut că în aceste cazuri
acţiunea penală poate fi pusă în mişcare şi din oficiu (art.131
alin.5 C.p.).
Deşi dreptul persoanei vătămate de a face plângere
prealabilă este strict personal exercitarea acestui drept
poate avea loc şi printr-un mandatar, dispoziţiile art.222
C.p.p. fiind aplicabile prin analogie.
Întrucât infracţiunile pot vătăma atât persoane fizice
cât şi persoane juridice s-a pus problema dacă plângerea
prealabilă poate fi făcută de oricare din aceste categorii de
persoane.
În privinţa infracţiunilor contra patrimoniului în raport
de prevederile art.44 alin.2 din Constituţie suntem de părere
că plângerea prealabilă poate fi introdusă şi de o persoană
juridică de drept privat.
În teorie şi în practică s-a mai reţinut că în cazul în care
persoana vătămată a decedat după introducerea plângerii
prealabile, procesul penal va continua până la finalizarea sa,
decesul persoanei vătămate neproducând nici un efect.
Plângerea prealabilă are un caracter indivizibil şi
produce efecte „in rem”. Dacă infracţiunea a vătămat mai
multe persoane este suficientă plângerea uneia pentru a
subzista răspunderea penală şi cu privire la cei care nu au
introdus plângerea prealabilă. Este aşa numita
„indivizibilitate activă” a răspunderii penale. În acest caz
lipsa plângerii prealabile produce efecte numai dacă nici una
din persoanele vătămate nu şi-ar manifesta voinţa de a pune
în mişcare acţiunea penală.
Dacă o infracţiune a fost săvârşită de mai mulţi
participanţi şi se face plângere prealabilă numai cu privire la
unul din ei, acţiunea penală se exercită împotriva tuturor.
Este aşa numita „indivizibilitate pasivă” a răspunderii penale
întemeiate pe indivizibilitatea infracţiunii care este unicul
temei al răspunderii penale.
 Indivizibilitatea activă şi pasivă a răspunderii penale
produce efecte similare şi în cazul retragerii plângerii.
Plângerea prealabilă poate fi retrasă, aceasta
constituind o cauză de împiedicare a exercitării acţiunii
penale (art.131 alin.2 C.p.). Retragerea plângerii penale
trebuie să îmbrace forma unei manifestări de voinţă
neechivoce a persoanei vătămate, adică să fie reală şi să nu
fie determinată de dol sau violenţă.
Împăcarea părţilor în cazurile prevăzute de lege
constituie o altă cauză de înlăturare a răspunderii penale.
Împăcarea trebuie să aibă loc în faţa organului judiciar şi să
intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii.
Spre deosebire de retragerea plângerii prealabile
împăcarea părţilor produce efecte „in personam” având
drept consecinţă şi stingerea acţiunii civile.
Conţinutul plângerii prealabile este fixat în art.283
C.p.p. şi cuprinde descrierea faptei, indicarea făptuitorului,
arătarea mijloacelor de probă, indicarea adresei părţilor şi a
martorilor, precizarea dacă cel vătămat se constituie parte
civilă şi indicarea, atunci când este cazul, a părţii
responsabile civilmente.
Partea vătămată trebuie să descrie în plângere faptele
fără a avea obligaţia să stabilească şi încadrarea juridică.
Această ultimă obligaţie revine instanţei.
 În practică s-a admis acoperirea unor vicii de formă ale
plângerii în cursul judecăţii dacă acestea nu sunt de natură
să impieteze asupra rezolvării cauzei.

Secţiunea a III-a

Termenul de introducere a plângerii prealabile

În legislaţia noastră introducerea plângerii prealabile

este prevăzută în general într-un termen relativ scurt, a cărei
nerespectare duce la decăderea din dreptul de a face
sesizare. Acest termen este de 2 luni şi începe să curgă din
momentul când persoana vătămată sau persoana
îndreptăţită se facă plângerea prealabilă a ştiut cine este
făptuitorul (art.284).
Dacă persoana vătămată este un minor care are
capacitate de exerciţiu restrânsă termenul curge din
momentul când acesta a ştiut cine este făptuitorul nefiind
semnificativă data cunoaşterii făptuitorului de către
reprezentantul legal. Dimpotrivă, dacă minorul nu are
capacitate de exerciţiu este irelevant faptul că acesta l-a
cunoscut pe făptuitor, singurul moment care contează fiind
cel când reprezentantul său legal l-a cunoscut pe făptuitor.
Întrucât termenul de 2 luni este înscris în Codul de
procedură penală iar în cod nu se fac alte precizări
considerăm că acest termen pe luni se calculează după
regulile comune înscrise în art.186.
Plângerea greşit îndreptată. Întrucât introducerea
plângerii prealabile se face de regulă de o persoană fizică
care nu are calificarea juridică necesară, iar dispoziţiile care
reglementează procedura plângerii prealabile nu sunt
simple, legiuitorul nu a dorit să se producă efectele obişnuite
în cazul nerespectării normelor referitoare la competenţă, în
momentul sesizării. Acesta este sensul normei din art.285
care prevede că plângerea prealabilă greşit îndreptată la
instanţă sau la organul de urmărire penală se trimite
organului competent.
Pentru ca plângerea prealabilă greşit îndreptată să fie
valabilă sesizarea trebuie făcută în termenul de 2 luni. Faptul
că plângerea introdusă în termen ajunge ulterior la organul
competent dincolo de termenul legal nu determină
tardivitatea plângerii.
Trimiterea plângerii prealabile greşit introduse nu poate
fi considerată act de dezinvestire pentru că prin sesizarea
iniţială, greşit făcută, organul judiciar nu s-a investit. Dacă
organul de urmărire penală trimite cauza instanţei în temeiul
art.285, nu sunt incidente normele referitoare la neînceperea
urmăririi penale sau încetarea urmăririi penale.
 Secţiunea a IV-a

Organele judiciare la care poate fi introdusă

plângerea prealabilă

Consideraţii generale. Plângerea prealabilă poate fi

introdusă în mod diferenţiat la diverse organe judiciare în
funcţie de diferite ipoteze care duc la modalităţi deosebite
de desfăşurare a procesului penal. Astfel, plângerea
prealabilă poate să se adreseze fie instanţei de judecată fie
organelor de urmărire penală (organelor de cercetare penală
şi procurorului).
Din conţinutul art.279 rezultă două regimuri judiciare
distincte.
Când plângerea prealabilă este adresată instanţei de
judecată, procesului penal îi lipseşte faza de urmărire
penală.
Dimpotrivă când plângerea se introduce la organul de
urmărire penală, faza de urmărire penală se integrează în
mecanismul judiciar firesc şi procesul penal se desfăşoară în
condiţii obişnuite.
Potrivit art.279 alin.2 C.p.p. plângerea prealabilă se
adresează:
a) instanţei de judecată în cazurile limitativ arătate în
art.279 alin.2 lit.a;
 b) organului de cercetare penală în cazul celorlalte
infracţiuni cercetate la plângere prealabilă;
c) procurorului competent să efectueze urmărirea
penală când plângerea prealabilă este îndreptată
împotriva unui judecător, procuror, notar public,
militar, controlor financiar al camerelor de conturi
judeţene sau unui controlor financiar de la Curtea de
Conturi, precum şi împotriva uneia dintre persoanele
arătate în art.29 pct.1.
Introducerea plângerii prealabile la instanţa de
judecată. Art.279 pct.2 lit.a prevede că persoana vătămată
adresează plângerea prealabilă instanţei de judecată în cazul
următoarelor infracţiuni:
- lovire sau alte violenţe (art.180 C.p.);
- vătămare corporală din culpă (art.184 alin.1 C.p.);
- ameninţare (art.193 C.p.);
- insultă (art.205 C.p.);
- calomnie (art.206 C.p.);
- furtul pedepsit la plângerea prealabilă (art.210 C.p.);
- abuzul de încredere, dacă bunul este proprietate
privată (art.213 C.p.);
- tulburare de posesie dacă imobilul este în posesia
unei persoane private (art.220 C.p.).
Aceste prevederi se aplică şi în cazul infracţiunilor
prevăzute de art.193, art.205, art.206 săvârşite prin orice
mijloace de comunicare în masă.
 Legea mai cere ca în toate aceste cazuri făptuitorul să
fie cunoscut. În art.279 alin.2 lit.a se precizează că în cazul
în care nu cunoaşte persoana făptuitorului, cel vătămat, se
va adresa organului de cercetare penală pentru identificarea
lui.
În teorie şi în practică se admite că plângerea
prealabilă adresată instanţei constituie atât un act de
sesizare cât şi un act de inculpare (de punere în mişcare a
acţiunii penale.
În cazul furtului calificat între rude combinarea art.210
cu art.209 nu determină sesizarea organului de urmărire
penală întrucât art.210 încriminează fapta fără să facă
distincţie între furtul simplu şi furtul calificat.
În cazul infracţiunii de tulburare de posesie comisă în
condiţiile art.108 din Legea nr.18/1991 privind fondul
funciar, republicată, plângerea se adresează organului de
urmărire penală.
Competenţa de judecată aparţine judecătoriei ca primă
instanţă.
Introducerea plângerii prealabile la organul de
cercetare penală. Prin eliminarea infracţiunilor cu regim de
plângere prealabilă adresată instanţei şi care au fost
nominalizate mai sus, în cazul următoarelor infracţiuni,
sesizarea se va introduce în conformitate cu art.279 alin.2
lit.b la organul de cercetare penală:
- vătămarea corporală (art.181 C.p.);
 - vătămarea corporală din culpă determinată de
nerespectarea dispoziţiilor legale sau a măsurilor de
prevedere pentru exerciţiul unei profesii (meserii) ori
privind îndeplinirea unei anumite activităţi (art.184
alin.3 C.p.);
- violarea de domiciliu (art.192 alin.1 C.p.);
- violarea secretului corespondenţei (art.195 C.p.);
- divulgarea secretului profesional (art.196 C.p.);
- violul (art.197 alin.1 C.p.);
- gestiunea frauduloasă (art.214 alin.1 C.p.);
- distrugerea (art.217 alin.1 C.p.);
- adulter (art.304 C.p.);
- abandonul de familie (art.305 C.p.);
- nerespectarea măsurilor privind încredinţarea
minorului (art.307 C.p.);
- tulburarea folosinţei locuinţei (art.320 C.p.);
- în cazul altor infracţiuni la plângere prealabilă
prevăzute în legi speciale (ex. infracţiunile prevăzute
de Legea nr.8/1996 privind dreptul de autor şi
drepturile conexe).
După cum rezultă din această enumerare cazurile în
care plângerea prealabilă se adresează organului de
cercetare penală sunt mai numeroase decât ipotezele de
acţiune penală directă adresată instanţei, deoarece se referă
la infracţiuni cu un grad de pericol social mai ridicat.
 Plângerea prealabilă adresată procurorului.
Ipotezele de adresare a plângerii prealabile prevăzute de
art.279 alin.2 lit.a sau b au în vedere regulile comune de
competenţă materială a organelor judiciare. Întrucât
infracţiunile urmărite la plângere prealabilă pot fi săvârşite
de făptuitori care atrag incidenţa prevederilor referitoare la
competenţa personală a fost necesară înscrierea în art.279 a
unei ipoteze care să acopere şi această situaţie.
Potrivit art.279 alin.2 lit.c plângerea prealabilă se
adresează organului competent să efectueze urmărirea
penală când sesizarea este îndreptată împotriva unui
judecător, procuror, notar public, militar, controlor financiar
de la camera de conturi judeţeană, controlor financiar de la
Curtea de Conturi, senator, deputat, membru al Guvernului,
judecător la Curtea Constituţională, membru al Curţii de
Conturi, preşedintele Consiliului Legislativ, avocatul
poporului, mareşal, amiral, general, chestor, şef al cultelor
religioase, alt membru al Înaltului Cler care are cel puţin
rangul de arhiereu sau echivalent al acestuia, magistrat
asistent la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.
În toate cazurile plângerea se adresează organului
competent să efectueze urmărirea penală – procurorului - cu
respectarea riguroasă a regulilor de competenţă personală.
Aceasta înseamnă că regulile de competenţă personală
(art.281-art.29 cu referire la art.209 C.p.p.) sunt mai
puternice decât criteriile de departajare precizate anterior
potrivit art.279 alin.2 lit.a şi b. Regulile înscrise în art.279
alin.2 lit.c se aplică pentru toate infracţiunile supuse
procedurii plângerii prealabile.

Secţiunea a V-a

Particularităţi ale desfăşurării procesului penal în

procedura plângerii prealabile

Urmărirea penală a infracţiunilor la plângere prealabilă

precum şi judecarea acestor infracţiuni se desfăşoară potrivit
normelor obişnuite de soluţionare a cauzelor penale la care
se adaugă anumite dispoziţii cu caracter derogator.
Procedura în cazul infracţiunilor flagrante. Dacă
infracţiunea cercetată la plângerea prealabilă este flagrantă,
în momentul iniţial al declanşării procesului penal se
manifestă o revenire la principiul oficialităţii, organul de
urmărire penală fiind obligat să constate săvârşirea faptei
chiar dacă nu există plângere prealabilă (art.280).
După constatarea infracţiunii flagrante desfăşurarea
activităţilor judiciare se face în continuare în conformitate cu
principiul disponibilităţii:
a) dacă infracţiunea este dintre cele prevăzute în
art.279 pct.2 lit.a constatarea organului de urmărire
penală va fi trimisă, la cerere, instanţei care a fost
sesizată prin plângere;
 b) în cazul celorlalte infracţiuni organul de urmărire
penală are obligaţia să cheme persoana vătămată.
Dacă cel vătămat declară că înţelege să facă
plângere prealabilă, urmărirea va fi continuată de
către organul judiciar care a efectuat constatarea
sau de către organul competent căruia urmează a i
se trimite cauza.
Procedura în caz de indivizibilitate. Infracţiunile cu
plângere prealabilă pot prezenta anumite aspecte de
conexitate sau indivizibilitate, fie între ele fie în raport cu
alte infracţiuni care nu sunt supuse plângerii prealabile. În
aceste situaţii sunt aplicabile de regulă dispoziţiile generale
referitoare la cazurile de conexitate şi indivizibilitate . Când
aceste reguli nu se pot aplica se va proceda la disjungerea
cauzelor.
Există şi situaţii când disjungerea nu este posibilă.
Pentru aceste cazuri art.281 C.p.p. prevede aplicarea
procedurii cuprinse în art.35 C.p.p. avându-se în vedere în
mod corespunzător priorităţile înscrise în lege. Aceste reguli
funcţionează indiferent că infracţiunile care nu se pot
disjunge sunt toate cu plângere prealabilă sau vin în concurs
cu infracţiuni la care acţiunea penală se exercită din oficiu.
Schimbarea încadrării juridice a faptei. În cursul
urmăririi penale sau judecării unei cauze în care acţiunea
penală se exercită din oficiu dacă are loc schimbarea
încadrării juridice într-o infracţiune urmărită sau judecată la
plângere prealabilă, organul judiciar are obligaţia chemării
celui vătămat pentru a-l întreba dacă înţelege să facă
plângere (art.286).
În continuare se procedează în funcţie de manifestarea
de voinţă a părţii vătămate:
a) dacă partea vătămată nu face plângere, organul de
cercetare penală înaintează cauza procurorului
pentru a dispune încetarea urmăririi penale; în cursul
judecăţii instanţa va dispune încetarea procesului
penal;
b) dacă partea vătămată declară că face plângere
organul de urmărire penală dispune potrivit regulilor
de competenţă fixate în art.279 C.p.p.; în cursul
judecăţii instanţa dispune continuarea procesului
penal.
Lipsa nejustificată a părţii vătămate. Art.2841 C.p.p.
prevede că în cazul infracţiunilor pentru care plângerea
prealabilă se adresează direct instanţei, lipsa nejustificată a
părţii vătămate la două termene consecutive în faţa primei
instanţe este considerat drept retragere a plângerii
prealabile.
Pentru a se reţine existenţa unei poziţii procesuale ce
exprimă intenţia părţii vătămate de a retrage plângerea este
necesar ca absenţa să fie nejustificată.
Dacă cel vătămat s-a constituit parte civilă şi lipseşte
nejustificat la două termene consecutive efectele se răsfrâng
şi asupra acţiunii civile, întrucât retragerea plângerii priveşte
ambele laturi ale cauzei.

JURISPRUDENŢĂ

DECIZIA Curţii Constituţionale Nr. 268 din 22 iunie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1
din Codul de procedură penală şi ale art. 206 din Codul penal
MONITORUL OFICIAL NR. 640 din 15 iulie 2004

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 3 martie 2004, pronunţată în Dosarul nr. 15.829/2003,
Judecătoria Sectorului 1 Bucureşti a sesizat Curtea Constituţională cu
excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1 din Codul de
procedură penală şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie ridicată de
inculpată în dosarul menţionat, pentru săvârşirea infracţiunii de calomnie, la
plângerea prealabilă a persoanei vătămate.
În motivarea excepţiei de neconstituţionalitate autoarea excepţiei arată că
dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală sunt
neconstituţionale în raport cu prevederile art. 16 alin. (1) din Constituţie,
întrucât, ca urmare a plângerii prealabile a persoanei vătămate, se pune în
mişcare acţiunea penală, persoana chemată în judecată devenind "inculpat"
fără a se administra, în prealabil, probe care să ateste vinovăţia sa. În
consecinţă, aceste dispoziţii creează pentru persoana vătămată o situaţie
privilegiată, în sensul că drepturile procesuale ale acesteia sunt mult mai
largi decât ale făptuitorului, citat ca inculpat în cauză, deşi legea îl prezumă
"nevinovat" până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare
pronunţate de instanţa de judecată. Punerea în mişcare a acţiunii penale "la
simpla cerere" a persoanei vătămate îi conferă acesteia posibilitatea
exercitării abuzive a dreptului său procesual, sens în care sunt încălcate şi
dispoziţiile art. 22 alin. (1) din Constituţie, deoarece prin formularea
plângerii prealabile o persoană este expusă riscului de a suporta consecinţele
unei acţiuni penale şicanatoare, fără a exista împotriva sa indicii sau probe
de vinovăţie. De asemenea, în susţinerea excepţiei s-a arătat că dispoziţiile
art. 206 din Codul penal încalcă prevederile art. 30 alin. (1) din Constituţie şi
ale art. 19 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, referitoare la
libertatea de exprimare şi de opinie, fiind implicit contrare art. 20 alin. (1)
din Legea fundamentală. În opinia autorului excepţiei, dispoziţiile legale
criticate contravin şi art. 23 alin. (8) din Constituţie [preluate de art. 23 alin.
(11), după republicarea Constituţiei, cu actualizarea denumirilor şi
renumerotarea articolelor], conform căruia, "Până la rămânerea definitivă a
hotărârii judecătoreşti de condamnare, persoana este considerată
nevinovată". Persoana reclamată are ab initio calitatea de inculpat, iar pe de
altă parte, art. 206 din Codul penal instituie o prezumţie de vinovăţie în
sarcina inculpatului, pe care acesta o poate răsturna numai probând un
interes legitim. Totodată, sunt încălcate prevederile art. 20 din Constituţie,
prin raportare la reglementările internaţionale referitoare la prezumţia de
nevinovăţie, cuprinse în art. 11 pct. 1 din Declaraţia Universală a Drepturilor
Omului şi în art. 6 pct. 2 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi
a libertăţilor fundamentale.

CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctul de vedere al Guvernului, raportul
întocmit de judecătorul-raportor, concluziile procurorului, dispoziţiile legale
criticate, raportate la prevederile Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr.
47/1992, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, reţine
următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1
alin. (2), ale art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, cu
modificările şi completările ulterioare, să soluţioneze excepţia de
neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei de neconstituţionalitate îl constituie, pe de o parte,
dispoziţiile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, privitoare la
punerea în mişcare a acţiunii penale în cazul procedurii plângerii prealabile,
şi, pe de altă parte, dispoziţiile art. 206 din Codul penal, referitoare la
infracţiunea de calomnie.
Examinând excepţia de neconstituţionalitate ridicată, Curtea constată că
aceasta este neîntemeiată şi urmează să fie respinsă.
1. O primă critică de neconstituţionalitate constă în susţinerea că
prevederile art. 279 alin. 1 din Codul de procedură penală, conform cărora
"Punerea în mişcare a acţiunii penale se poate face numai la plângerea
prealabilă a persoanei vătămate, în cazul infracţiunilor pentru care legea
prevede că este necesară astfel de plângere", contravin dispoziţiilor art. 16
alin. (1) din Constituţie, republicată, potrivit cărora "Cetăţenii sunt egali în
faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări", şi ale
art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicată, care dispun că "Dreptul la viaţă,
precum şi dreptul la integritate fizică şi psihică ale persoanei sunt garantate".
În opinia autoarei excepţiei, prin dispoziţiile legale criticate, în baza cărora
la simpla plângere a persoanei vătămate se porneşte procesul penal şi are loc
punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva presupusului făptuitor, acesta
este pus în condiţii de inferioritate faţă de persoana vătămată. Se consideră
totodată că inculpatul este obligat să suporte consecinţele unei acţiuni penale
şicanatoare fără să existe împotriva sa probe de vinovăţie, ceea ce aduce
atingere dreptului său la integritate psihică.
Analizând criticile aduse prevederilor art. 279 alin. 1 din Codul de
procedură penală, Curtea constată că asupra constituţionalităţii acestora s-a
mai pronunţat prin Decizia nr. 162 din 21 septembrie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000. Cu
acel prilej Curtea Constituţională a reţinut: "Condiţionarea punerii în
mişcare a acţiunii penale de existenţa plângerii prealabile a persoanei
vătămate reprezintă o excepţie de la regula generală a oficialităţii procesului
penal, înscrisă la art. 2 alin. 2 din Codul de procedură penală". Aceste
reglementări sunt de natură procedurală, iar, potrivit prevederilor
constituţionale, competenţa şi procedura de judecată sunt stabilite de lege.
Calitatea procesuală de inculpat este definită la art. 23 din Codul de
procedură penală, potrivit căruia "Persoana împotriva căreia s-a pus în
mişcare acţiunea penală este parte în procesul penal şi se numeşte inculpat".
Această calitate de inculpat nu reprezintă o prejudecare a cauzei şi nu
răstoarnă prezumţia de nevinovăţie prevăzută la art. 23 alin. (8) [în prezent
art. 23 alin. (11), după republicarea Constituţiei, cu actualizarea denumirilor
şi renumerotarea articolelor], iar textul de lege criticat "nu contravine nici
prevederilor art. 22 alin. (1) din Constituţie, republicată, referitoare la
garantarea dreptului la viaţă, precum şi a dreptului la integritate fizică şi
psihică al persoanei, deoarece în mod evident nu conţine dispoziţii de natură
să aducă atingere acestor drepturi fundamentale ale omului, obiectul
reglementării sale constituindu-l doar procedura de punere în mişcare a
acţiunii penale numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, în cazul
infracţiunilor pentru care legea prevede că este necesară o astfel de
plângere".
De asemenea, prin Decizia nr. 163 din 21 septembrie 2000, publicată în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 544 din 2 noiembrie 2000, şi
prin deciziile nr. 195 şi nr. 197 din 12 octombrie 2000, publicate în
Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 543 din 1 noiembrie 2000,
Curtea a soluţionat şi alte excepţii de neconstituţionalitate privind art. 279
alin. 1 din Codul de procedură penală, statuând, în mod constant, că aceste
dispoziţii sunt constituţionale.
 Soluţiile şi considerentele deciziilor menţionate sunt valabile şi în
prezenta cauză, întrucât nu au intervenit elemente noi de natură să determine
reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.
2. Curtea Constituţională s-a pronunţat prin numeroase decizii asupra
excepţiei de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 206 din Codul penal,
respingând excepţia de neconstituţionalitate a acestor dispoziţii. Menţionăm
dintre acestea Decizia nr. 308 din 15 noiembrie 2001, publicată în Monitorul
Oficial al României, Partea I, nr. 21 din 16 ianuarie 2002, Decizia nr. 337
din 29 noiembrie 2001, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I,
nr. 75 din 31 ianuarie 2002, şi Decizia nr. 32 din 31 ianuarie 2002, publicată
în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 136 din 21 februarie 2002.
Argumentele ce au fundamentat această soluţie îşi menţin valabilitatea şi în
prezenta cauză, deoarece nu au intervenit motive sau elemente noi care să
determine reconsiderarea jurisprudenţei Curţii.

Faţă de cele arătate, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin. (4) din
Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.d) şi alin. (3), al
art. 23 alin. (1) din Legea nr. 47/1992, republicată, cu modificările şi
completările ulterioare,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 1

din Codul de procedură penală şi ale art. 206 din Codul penal, excepţie
ridicată de C.P. în Dosarul nr. 15.829/2003 al Judecătoriei Sectorului 1
Bucureşti.
Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 22 iunie 2004.

DECIZIA Curţii Constituţionale Nr. 134 din 23 martie 2004

referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2
lit. c) din Codul de procedură penală
MONITORUL OFICIAL NR. 374 din 29 aprilie 2004

CURTEA,
având în vedere actele şi lucrările dosarului, reţine următoarele:
Prin Încheierea din 9 decembrie 2003, pronunţată în Dosarul nr.
2.172/2003, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală a sesizat Curtea
Constituţională cu excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279
alin. 2 lit. c) din Codul de procedură penală. Excepţia a fost ridicată de
recurent în dosarul menţionat.
În susţinerea excepţiei de neconstituţionalitate autorul acesteia arată că
dispoziţiile legale criticate care fac referire la militari sunt contrare
prevederilor constituţionale ale art. 21 care garantează accesul liber la
justiţie şi dreptul la un proces echitabil, ale art. 16 alin. (1) privind egalitatea
în drepturi, precum şi ale art. 6 din Convenţia pentru apărarea drepturilor
omului şi a libertăţilor fundamentale, referitoare, de asemenea, la dreptul la
un proces echitabil. Se motivează în sensul că textul de lege criticat creează
o discriminare pozitivă în favoarea persoanelor care au calitatea de militar
sau alte calităţi, discriminare care nu-şi găseşte justificarea în cazul
infracţiunilor care nu au legătură cu calitatea lor specială.
În fapt, autorul excepţiei - medic de profesie - s-a adresat cu plângere
prealabilă Parchetului Militar Oradea împotriva intimatului, ofiţer la o
unitate militară pentru săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie. Prin
Rezoluţia din 25 februarie 2003, Parchetul Teritorial Bucureşti a dispus
neînceperea urmăririi penale. Împotriva acestei rezoluţii reclamantul s-a
adresat cu plângere Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti, care, prin
Sentinţa nr. 7 din 15 ianuarie 2003, a respins plângerea cu motivarea că
"ofiţerul a acţionat în acest mod, puternic afectat de situaţia gravă a soţiei
sale care a şi decedat ulterior şi având convingerea că medicii şi personalul
medical aferent trebuiau să facă totul pentru atenuarea suferinţelor bolnavei,
pentru vindecarea ei şi nicidecum intenţionând să insulte sau să calomnieze
pe medic". Curtea Militară de Apel, prin Decizia nr. 25 din 3 aprilie 2003, a
respins ca nefondat apelul declarat în cauză de autorul excepţiei. Nemulţumit
şi de această soluţie, el a declarat recurs, criticând decizia instanţei de apel
pentru nelegalitate şi netemeinicie, iar în cadrul recursului a ridicat excepţia
de neconstituţionalitate.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală consideră că excepţia
este nefondată, deoarece stabilirea regulilor procedurale privind sesizarea
organelor de urmărire penală şi a instanţei de judecată este de atributul
legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situaţii deosebite,
reguli speciale de procedură. Or, stabilirea unor reguli speciale având în
vedere, printre altele, calitatea de militar a făptuitorului nu este contrară
principiului constituţional al egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a
autorităţilor, atât timp cât aceste reguli asigură egalitatea cetăţenilor în
folosirea lor. De asemenea, instanţa arată că nu sunt încălcate nici accesul
liber la justiţie şi nici dreptul la un proces echitabil.
 CURTEA,
examinând încheierea de sesizare, punctele de vedere ale Guvernului şi
Avocatului Poporului, raportul întocmit de judecătorul-raportor, concluziile
procurorului, dispoziţiile legale criticate, raportate la prevederile
Constituţiei, precum şi dispoziţiile Legii nr. 47/1992, reţine următoarele:
Curtea Constituţională a fost legal sesizată şi este competentă, potrivit
dispoziţiilor art. 146 lit. d) din Constituţie, republicată, precum şi ale art. 1
alin. (1), art. 2, 3, 12 şi 23 din Legea nr. 47/1992, republicată, să soluţioneze
excepţia de neconstituţionalitate ridicată.
Obiectul excepţiei îl constituie dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul
de procedură penală, astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281/2003,
publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 468 din 1 iulie
2003, dispoziţii care prevăd că plângerea prealabilă se adresează "organului
competent să efectueze urmărirea penală, când plângerea prealabilă este
îndreptată contra unui judecător, procuror, notar public, militar, judecător şi
controlor financiar de la camera de conturi judeţeană, controlor financiar de
la Curtea de Conturi sau contra uneia dintre persoanele arătate în art. 29 pct.
1".
În susţinerea neconstituţionalităţii acestui text de lege, autorul excepţiei
invocă încălcarea dispoziţiilor constituţionale ale art. 16 alin. (1), potrivit
cărora "Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără
privilegii şi fără discriminări", ale art. 21 alin. (1) şi (2), conform cărora "(1)
Orice persoană se poate adresa justiţiei pentru apărarea drepturilor, a
libertăţilor şi a intereselor sale legitime; (2) Nici o lege nu poate îngrădi
exercitarea acestui drept", precum şi ale art. 6 pct. 1 din Convenţia pentru
apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, în conformitate cu
care "Orice persoană are dreptul la judecarea în mod echitabil, în mod public
şi într-un termen rezonabil a cauzei sale, de către o instanţă independentă şi
imparţială, instituită de lege, care va hotărî fie asupra încălcării drepturilor şi
obligaţiilor sale cu caracter civil, fie asupra temeiniciei oricărei acuzaţii în
materie penală îndreptate împotriva sa. Hotărârea trebuie să fie pronunţată în
mod public, dar accesul în sala de şedinţă poate fi interzis presei şi
publicului pe întreaga durată a procesului sau a unei părţi a acestuia în
interesul moralităţii, al ordinii publice ori al securităţii naţionale într-o
societate democratică, atunci când interesele minorilor sau protecţia vieţii
private a părţilor la proces o impun, sau în măsura considerată absolut
necesară de către instanţă atunci când, în împrejurări speciale, publicitatea ar
fi de natură să aducă atingere intereselor justiţiei".
Examinând excepţia de neconstituţionalitate, Curtea constată că aceasta
este neîntemeiată, deoarece stabilirea unor reguli speciale de competenţă
după calitatea persoanei şi a unor reguli de procedură diferite pentru anumite
situaţii nu reprezintă o încălcare, ci o confirmare a principiului egalităţii,
care presupune tratamente juridice deosebite pentru situaţii diferite.
Critica conform căreia dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de
procedură penală încalcă dreptul de acces liber la justiţie, de asemenea, nu
poate fi reţinută, întrucât prin lege pot fi instituite reguli deosebite, în
considerarea unor situaţii diferite. Curtea a statuat în jurisprudenţa sa că
"prevederile înscrise la alin. (2) al art. 21 din Constituţie, şi anume că nici o
lege nu poate îngrădi accesul liber la justiţie, semnifică faptul că legiuitorul
nu poate exclude de la exercitarea unor drepturi pe care le-a instituit, nici o
categorie sau grup social".
În ceea ce priveşte regula instituită prin dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. c)
din Codul de procedură penală, potrivit cărora, în anumite situaţii, plângerea
prealabilă se adresează organului competent să efectueze urmărirea penală,
aceasta este în deplină concordanţă cu dispoziţiile constituţionale ale art. 126
alin. (2), potrivit cărora competenţa instanţelor judecătoreşti şi procedura de
judecată sunt prevăzute numai prin lege. Astfel, este de competenţa
exclusivă a legiuitorului de a institui reguli procesuale necesare bunei
administrări a justiţiei, cu respectarea ansamblului normelor constituţionale.
Curtea mai constată că dispoziţiile art. 279 alin. 2 lit. c) din Codul de
procedură penală nu contravin nici prevederilor art. 6 pct. 1 din Convenţia
pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, întrucât
textul criticat nu opreşte părţile interesate de a apela la instanţele
judecătoreşti, de a fi apărate şi de a se prevala de toate garanţiile procesuale
care condiţionează un proces echitabil şi dreptul la un recurs efectiv, o
dovadă în acest sens fiind chiar situaţia autorului excepţiei care a exercitat
toate căile de atac prevăzute de lege, inclusiv apelul, trecând de o instanţă
militară la Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 146 lit. d) şi al art. 147 alin.
(4) din Constituţie, republicată, precum şi al art. 13 alin. (1) lit. A.c), al art.
23 şi al art. 25 din Legea nr. 47/1992, republicată,

CURTEA
În numele legii
DECIDE:

Respinge excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 279 alin. 2

lit. c) din Codul de procedură penală, excepţie ridicată de T. F. S. în Dosarul
nr. 2.172/2003 al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie - Secţia penală.
 Definitivă şi obligatorie.
Pronunţată în şedinţa publică din data de 23 martie 2004.

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Decizia penală nr.603/2001
Revista Dreptul nr.6/2002

Potrivit art.286 C.p.p. dacă într-o cauză în care s-au făcut acte de
cercetare penală se consideră ulterior că fapta urmează a primi o altă
încadrare juridică pentru care este necesară plângerea prealabilă, organul de
cercetare penală cheamă partea vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă
plângere. În caz afirmativ, organul de cercetare penală continuă cercetarea
sau trimite dosarul instanţei competente. În caz contrar, transmite actele
procurorului în vederea încetării urmăririi penale.
Când schimbarea încadrării juridice se face în faţa instanţei, aceasta
cheamă persoana vătămată şi o întreabă dacă înţelege să facă plângere pentru
infracţiunea respectivă şi, după caz, continuă sau încetează procesul penal.
În cauză, inculpatul a fost trimis în judecată pentru comiterea
infracţiunii de ultraj, instanţa condamnându-l, prin schimbarea încadrării
juridice, pentru infracţiunile de insultă şi calomnie.
Apelul declarat de inculpat a fost respins, recursul său fiind însă admis
pe considerentul că instanţa nu a chemat partea vătămată şi nu a întrebat-o
dacă, în raport de noua încadrare juridică, înţelege să facă plângere.
Ca atare s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare la judecătorie.

CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE

Decizia nr.5286 din 3 decembrie 2002

Revista Dreptul nr.5/2004

Plângere prealabilă adresată instanţei. Funcţie asimilată celei

de magistrat. Competenţa după calitatea persoanei

Funcţiile asimilate potrivit legii funcţiei de magistrat nu cad sub

incidenţa prevederilor din legea procesual penală care se referă la
judecători, magistraţi asistenţi şi procurori; ca atare, regulile de
competenţă după calitatea persoanei prevăzute în art.281 pct.1 lit.b şi
art.29 pct.1 lit.f C.proc.pen. nu se aplică persoanelor având funcţii
asimilate celei de magistrat.

Prin sentinţa penală nr.2306 din 19 decembrie 2001,

Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a dispus, în baza art.285
C.proc.pen., trimiterea plângerii formulată de partea vătămată la
Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie în vederea
efectuării urmăririi penale împotriva inculpaţilor A.I. şi A.E. pentru
săvârşirea infracţiunilor de insultă şi calomnie prevăzute în art.205 şi
art.206 C.pen.
Instanţa a motivat că, dată fiind calitatea inculpatului A.I. de
inspector general în Ministerul Justiţiei, potrivit art.43 alin.2 din Legea
nr.92/1992 pentru organizarea judecătorească, acesta are calitatea
de magistrat, în cauză fiind incidente prevederile art.29 pct.1 lit.f
C.proc.pen. În această situaţie plângerea prealabilă a părţii vătămate
trebuia adresată Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie,
organ competent să efectueze urmărirea penală, astfel cum prevede
art.279 alin.2 lit.c teza ultimă din acelaşi cod.
Art.29 pct.1 lit.f C.proc.pen. se referă la judecătorii şi magistraţii
asistenţi la Curtea Supremă de Justiţie, la judecătorii de la curţile de
apel şi Curtea Militară de Apel, precum şi la procurorii de la
parchetele de pe lângă aceste instanţe.
Ca atare, Judecătoria Sectorului 3 Bucureşti a considerat
greşit că prevederile acestui text de lege se aplică şi magistraţilor
asimilaţi, funcţia avută de A.I. neînscriindu-se în categoriile la care se
referă art.29 pct.1 lit.f C.proc.pen.
Această funcţie, asimilată celei de magistrat pe durata
îndeplinirii ei, este considerată ca funcţie de magistrat din punct de
vedere administrativ, al dreptului muncii, fără a avea efecte juridice în
planul dreptului procesual penal.
În consecinţă, recursul în anulare a fost admis şi s-a trimis
cauza la judecătorie pentru soluţionare.
 ANEXA NR.1

HOTĂRÂREA din 3 iunie 2003 a Curţii europene a drepturilor omului

(MONITORUL OFICIAL NR. 1150 din 6 decembrie 2004)

în cauza Pantea împotriva României*)

(Cererea nr. 33343/96)

*) Hotărârea este reprodusă în facsimil.

În cauza Pantea împotriva României,

Curtea Europeană a Drepturilor Omului
După ce a deliberat în Camera de Consiliu, la data de 13 mai 2003,
 Pronunţă următoarea hotărâre:
...........................................................................
ÎN FAPT

I. Circumstanţele cauzei
14. Reclamantul, născut în 1947, este un fost procuror care exercită
actualmente profesia de avocat. El locuieşte la Timişoara.

A. Arestarea preventivă a reclamantului şi acţiunea penală împotriva

acestuia

15. În noaptea de 20/21 aprilie 1994, reclamantul a avut o altercaţie cu

D.N., în cursul căreia cel din urmă a fost grav rănit. După cum rezultă din
raportul de expertiză medico-legală efectuată după incident, D.N. a suferit în
noaptea respectivă mai multe fracturi care au necesitat 250 zile de îngrijiri
medicale şi care, în absenţa unui tratament medical adecvat, i-ar fi putut
pune viaţa în pericol.
16. Prin rezoluţia din data de 7 iunie 1994, procurorul D. din cadrul
Parchetului de pe lângă Tribunalul Judeţean Bihor a dispus începerea
urmăririi penale împotriva reclamantului.
17. La 7, 14, 16, 23, 30 iunie şi 5 iulie 1994, partea vătămată D.N. şi 21
de martori au fost audiaţi de parchet cu privire la incident.
18. La data de 23 iunie 1994, reclamantul a fost audiat de procurorul D.F.
cu privire la altercaţia cu D.N. În cursul acestui interogatoriu, reclamantul nu
a fost asistat de un avocat.
19. Prin ordonanţa din 5 iulie 1994, procurorul D. a pus în mişcare
acţiunea penală împotriva reclamantului şi a dispus arestarea preventivă a
acestuia. Împotriva reclamantului a fost emis un mandat de arestare pe o
durată de 30 de zile, începând de la data la care va fi arestat de către
organele de poliţie. Întemeindu-şi măsura luată pe dispoziţiile art. 148 lit. c),
e) şi h) din Codul de procedură penală, procurorul a motivat necesitatea
arestării preventive a reclamantului prin faptul că acesta, căutat fiind de
organele de poliţie, se sustrăgea de la urmărirea penală. S-a consemnat, de
asemenea, că lăsarea reclamantului în libertate prezintă pericol pentru
ordinea publică.
20. La data de 13 iulie 1994, reclamantul a fost trimis în judecată, prin
rechizitoriul procurorului D.F., pentru tentativă la infracţiunea de omor
prevăzută de art. 174 alineat 2 din Codul penal. În rechizitoriu era
consemnat faptul că împotriva reclamantului a fost luată măsura arestării
preventive, întrucât acesta se sustrăsese urmăririi penale. Se preciza că
reclamantul a omis să se prezinte la reconstituirea faptelor din noaptea de
20/21 aprilie 1994, precum şi la convocarea Parchetului, ce avea ca scop
luarea unei noi declaraţii.
21. La data de 21 iulie 1994, reclamantul a fost arestat, fiind deţinut la
Penitenciarul Oradea.
22. În fişa medicală completată la sosirea în penitenciar, era consemnat că
reclamantul avea o greutate de 99 kg şi că suferea de ulcer duodenal, litiază
biliară şi psihopatie paranoică.
23. La data de 21 iulie 1994, reclamantul, asistat de avocatul ales, a fost
condus, în aplicarea art. 152 din Codul de procedură penală, la instanţa
judecătorească, judecătorul M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Judeţean
Bihor, ascultând reclamantul în camera de consiliu şi informându-l cu privire
la trimiterea sa în judecată, prin citirea rechizitoriului parchetului. Cu
această ocazie, punându-i-se întrebări în legătură cu declaraţia dată în faţa
organelor de urmărire penală, reclamantul s-a plâns de faptul că procurorul
nu i-a permis să scrie el însuşi declaraţia, sub pretextul că era târziu şi nu era
timp suficient pentru aceasta. De asemenea, reclamantul s-a plâns că a fost
"terorizat" de procuror, care l-a lăsat să aştepte două zile pe culoarul
parchetului, ameninţându-l că nu-i va consemna declaraţia şi că va dispune
arestarea sa. A subliniat că a răspuns fiecărei convocări a parchetului şi că
nu a încercat să se sustragă urmăririi penale.
Nu rezultă din încheierea de şedinţă că aspectele privitoare la legalitatea
măsurii arestării preventive au fost puse în discuţia părţilor sau că au fost
examinate de către instanţă.
24. Apărând pentru prima oară în faţa completului de doi judecători la
data de 5 septembrie 1994, reclamantul, asistat de doi avocaţi aleşi şi în
prezenţa procurorului K., a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptelor
pentru care a fost trimis în judecată în tentativă la infracţiunea de vătămare
corporală şi a pledat pentru achitarea sa, întrucât faptele au fost săvârşite în
stare de legitimă apărare.
Din încheierea de şedinţă nu rezultă că aspectele privind legalitatea
măsurii arestării preventive luate împotriva reclamantului au fost puse în
discuţia părţilor sau că au fost examinate de către instanţă.
25. La 3, 17 octombrie şi 14 noiembrie 2004 au fost fixate în cauză noi
termene, la care instanţa, în acelaşi complet ca şi la primul termen, în
prezenţa procurorului K.L. şi a reclamantului, asistat de avocaţii aleşi, a luat
declaraţiile a 15 martori.
Din încheierile de şedinţă nu rezultă că aspectele privitoare la legalitatea
arestării au fost examinate de instanţă.
 26. Prin sentinţa din 28 noiembrie 1994, instanţa de fond a statuat că
urmărirea penală este incompletă şi a restituit dosarul la parchet, în vederea
completării acesteia. Prin aceeaşi sentinţă, instanţa a dispus prelungirea
arestării preventive, apreciind că, dată fiind gravitatea faptelor săvârşite,
exista pericolul comiterii de noi infracţiuni.
27. La data de 9 decembrie 1994, reclamantul a declarat apel împotriva
acestei sentinţe, invocând lipsa de imparţialitate a procurorului D., care, de
la începerea urmăririi penale, i-a refuzat exercitarea dreptului fundamental la
apărare şi a încălcat principiul prezumţiei de nevinovăţie, numindu-l
"recidivist", deşi nu fusese niciodată condamnat anterior. Reclamantul îşi
exprima, de asemenea, temerea că, dacă arestarea preventivă va fi
prelungită, risca să fie victima unor noi abuzuri din partea procurorului D. şi
să fie supus la rele tratamente de către deţinuţi. Invocând nelegalitatea
măsurii arestării preventive dispuse împotriva sa, reclamantul solicita
punerea sa în libertate şi soluţionarea, cu prioritate, a apelului, iar pe fond,
schimbarea încadrării juridice a faptei din tentativă la omor în tentativă la
infracţiunea de vătămare corporală şi achitarea sa.
28. La data de 16 februarie 1995, la primul termen în faţa Curţii de Apel
Oradea, la care a participat avocatul din oficiu al reclamantului,
reprezentantul Parchetului a solicitat un nou termen, în vederea îndeplinirii
procedurii de citare cu reclamantul. Instanţa a admis cererea Parchetului şi a
fixat un nou termen la 6 aprilie 1995.
29. La data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a examinat, din
oficiu, şi a pus în discuţia părţilor aspectele privitoare la legalitatea actelor
de urmărire penală împotriva reclamantului, inclusiv a rechizitoriului,
apreciind necesară analizarea acestora în condiţiile în care reclamantul nu a
beneficiat, la audierea sa de către Parchet, de asistenţă juridică şi nu i s-a
făcut prezentarea materialului de urmărire penală la terminarea urmăririi
penale. Prin decizia pronunţată în aceeaşi zi, instanţa a admis apelul
reclamantului, a desfiinţat sentinţa pronunţată de Tribunalul Judeţean Bihor
la data de 28 noiembrie 1994 în ceea priveşte prelungirea arestării
preventive, din următoarele considerente:
- curtea de apel a considerat ilegală arestarea reclamantului la data de 20
iulie 1994. Sub acest aspect, se preciza că reclamantul nu s-a sustras
urmăririi penale, el dând curs tuturor convocărilor Parchetului, în realitate,
procurorul lăsându-l să aştepte, în zadar, pe culoar;
- curtea de apel a apreciat că menţinerea în stare de arest preventiv a
reclamantului după data de 19 august 1994 a fost ilegală. Se menţiona că
împotriva reclamantului fusese emis un mandat de arestare la data de 5 iulie
1994 pentru o durată de 30 de zile începând cu data arestării sale şi că el a
fost arestat la data de 20 iulie 1994. Instanţa preciza că mandatul de arestare
era, deci, valabil până la data de 19 august 1994 şi că măsura nu a fost
prelungită, conform legii;
- curtea de apel a constatat, de asemenea, că dreptul reclamantului la
apărare a fost încălcat de către procurorul desemnat să instrumenteze cauza,
contrar art. 171 din Codul de procedură penală şi că parchetul a omis să
prezinte referatul de terminare a urmăririi penale.
În consecinţă, instanţa a dispus punerea în libertate a reclamantului şi a
anulat toate actele de urmărire penală efectuate în cauză de Parchet, inclusiv
rechizitoriul, restituind dosarul acestei din urmă instituţii pentru reluarea
urmăririi penale.
30. La data de 7 aprilie 1995, reclamantul a fost pus în libertate.
.....................................................................................................
38. La data de 16 aprilie 1997, reclamantul a fost trimis în judecată, prin
rechizitoriu la Judecătoria Beiuş, pentru tentativă la infracţiunea de
vătămare corporală gravă, faptă incriminată de articolul 182 alineat 1 din
Codul penal. Parchetul a apreciat că reclamantul poate beneficia de
circumstanţa atenuantă prevăzută de articolul 73 litera b), întrucât a săvârşit
fapta sub stăpânirea unei puternice tulburări, determinate de o provocare din
partea părţii vătămate, care aruncase o cărămidă în direcţia sa.
...........................................................................................................
41. În 1997, la o dată neprecizată, reclamantul a solicitat Curţii Supreme
de Justiţie strămutarea dosarului la o instanţă dintr-un alt judeţ, în vederea
asigurării desfăşurării normale a procesului.
42. La 22 septembrie şi 17 noiembrie 1997, avocatul reclamantului a
informat instanţa cu privire la cererea de strămutare aflată pe rolul Curţii
Supreme de Justiţie şi a solicitat un nou termen.
43. Prin decizia din 12 decembrie 1997, Curtea Supremă de Justiţie a
admis cererea de strămutare a reclamantului şi a trimis cauza, spre
soluţionare, Judecătoriei Craiova.
...........................................................................................................................
.......
55. Prin sentinţa din 12 mai 1999, instanţa a dispus condamnarea
reclamantului la o pedeapsă de 262 de zile de închisoare pentru săvârşirea
infracţiunii de vătămare corporală, prevăzută de articolul 181 alineat 1 din
Codul penal.
56. La 18 mai, respectiv 3 iunie 1999, reclamantul şi partea vătămată au
declarat apel împotriva acestei sentinţe.
 57. La 22 octombrie şi 5 noiembrie 1999 şi la 10 ianuarie şi 21 februarie
2000, Tribunalul Judeţean Dolj a dispus, la cererea reclamantului, amânarea
judecării apelurilor declarate de părţi.
................................................................................................
61. Prin decizia din 13 martie 2000, Tribunalul Judeţean Dolj a menţinut
sentinţa pronunţată de Judecătoria Craiova la data de 12 mai 1999 (paragraf
55 din prezenta hotărâre).
62. La data de 16 martie 2000, reclamantul a declarat recurs împotriva
acestei decizii şi, în cadrul soluţionării cererii de recurs de către Curtea de
Apel Craiova, a solicitat amânarea cauzei la termenele din 24 mai şi 14 iunie
2000.
.................................................................................................................
66. Prin decizia din 13 septembrie 2000, Curtea de Apel Craiova a admis
recursul declarat de reclamant şi a casat sentinţa pronunţată de Judecătoria
Craiova la data de 12 mai 1999 şi decizia pronunţată de Tribunalul Judeţean
Dolj la data de 13 martie 2000. Instanţa a reţinut că, luând în considerare
rechizitoriul şi probele administrate în cauză, instanţele inferioare au
condamnat reclamantul fără a stabili legătura de cauzalitate între faptele
acestuia şi leziunile suferite de partea vătămată. Instanţa a trimis cauza spre
rejudecare Judecătoriei Craiova.
.......................................................................................................
72. Conform informaţiilor de care dispune Curtea, cauza este încă
pendinte pe rolul Judecătoriei Craiova. Curtea nu are cunoştinţă de evoluţia
procedurii ulterior datei de 17 mai 2001.

...........................................................................................................

2. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5

ALINEATUL 1 DIN CONVENŢIE

216. Reclamantul se plânge că măsura arestării preventive dispuse

împotriva sa a fost ilegală, în condiţiile în care nu existau motive temeinice
de a crede că reclamantul a încercat să se sustragă urmăririi penale.
Reclamantul invoca articolul 5 alineat 1 din Convenţie, care prevede că:
"(1) Orice persoană are dreptul la libertate şi la siguranţă. Nimeni nu
poate fi lipsit de libertatea sa, cu excepţia următoarelor cazuri şi potrivit
căilor legale: (...)
c) dacă a fost arestat sau reţinut în vederea aducerii sale în faţa autorităţii
judiciare competente, atunci când există motive verosimile de a bănui că a
săvârşit o infracţiune sau când există motive temeinice de a crede în
necesitatea de a-l împiedica să săvârşească o infracţiune sau să fugă după
săvârşirea acesteia; (...)
217. Curtea notează că acest capăt de cerere include două aspecte: primul
priveşte luarea măsurii arestării preventive, deşi nu existau motive temeinice
de a crede în necesitatea de a-l împiedica pe reclamant să se sustragă
urmăririi penale; al doilea aspect poartă asupra menţinerii reclamantului în
stare de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare.

1. Cu privire la luarea măsurii arestării preventive împotriva reclamantului

în absenţa unor indicii temeinice că acesta s-a sustras urmăririi penale după
săvârşirea faptei
218. Reclamantul susţine că a fost arestat preventiv, deşi nu existau
motive temeinice pentru luarea acestei măsuri.
219. Guvernul admite că măsura arestării preventive, în cauză, nu a fost
dispusă cu respectarea dispoziţiilor legale în vigoare. Invocând
considerentele Hotărârii Curţii de Apel Oradea din 6 aprilie 1995, Guvernul
apreciază că nu existau motive temeinice pentru emiterea unui mandat de
arestare împotriva reclamantului, deoarece, în realitate, acesta din urmă nu
încercase să se sustragă urmăririi penale. Guvernul observă, de asemenea, că
procurorul nu a respectat dispoziţiile articolului 146 din Codul de procedură
penală, neconsemnând în ordonanţa prin care s-a dispus arestarea preventivă
motivele pentru care lăsarea în libertate a reclamantului ar prezenta pericol
pentru ordinea publică.
220. Curtea reaminteşte că pentru interpretarea termenului "potrivit căilor
legale", prevăzut de articolul 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea face trimitere
la legislaţia naţională şi consacră obligaţia de respectare a normelor interne
procedurale şi de drept substanţial (Assenov, susmenţionată, & 139). Deşi
autorităţile naţionale, în special instanţele judecătoreşti, sunt, în primul rând,
competente să interpreteze şi să aplice dreptul intern, totuşi dacă
nerespectarea dispoziţiilor legale interne reprezintă, în acelaşi timp, o
încălcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie, Curtea poate şi trebuie să
exercite funcţia sa de control asupra respectării dreptului naţional (Douiyeb
c. Olanda, Cererea nr. 31464/96, & 45).
221. Sub acest aspect, Curtea notează că prin ordonanţa din 5 iulie 1994,
procurorul D. a dispus arestarea preventivă a reclamantului, în aplicarea
articolelor 146 şi 148 literele c), e) şi h) din Codul de procedură penală,
invocând faptul că reclamantul se sustrăsese urmăririi penale şi că lăsarea sa
în libertate prezenta pericol pentru ordinea publică. Or, prin Hotărârea din 6
aprilie 1995, Curtea de Apel Oradea a declarat ilegală arestarea preventivă a
reclamantului, cu motivarea că acesta nu s-a sustras urmăririi penale, ci,
dimpotrivă, a dat curs tuturor convocărilor parchetului, iar procurorul
desemnat a instrumenta cauza l-a lăsat să aştepte, în zadar, pe culoarul
parchetului.
222. Curtea notează, de asemenea, că Guvernul nu a contestat faptul că
arestarea preventivă a reclamantului a fost dispusă cu nerespectarea
dispoziţiilor dreptului intern în materie, pe de o parte, pentru că nu au existat
motive temeinice care să justifice emiterea mandatului de arestare şi, pe de
altă parte, pentru că procurorul a omis să menţioneze, astfel cum prevedeau
dispoziţiile articolului 146 din Codul de procedură penală, motivele care
justifică aprecierea că lăsarea în libertate a reclamantului punea în pericol
ordinea publică.
223. În aceste circumstanţe, Curtea apreciază că, în cauză, nerespectarea
dispoziţiilor legale ce reglementează în dreptul intern materia arestării
preventive, fapt recunoscut de instanţele judecătoreşti interne şi necontestat
de Guvern, este, în mod evident, stabilită şi atrage încălcarea articolului 5
alineat 1 litera c) din Convenţie.

2. Cu privire la menţinerea reclamantului în stare de deţinere după

expirarea mandatului de arestare
224. Reclamantul invocă faptul că a fost, în mod ilegal, menţinut în stare
de arest preventiv după expirarea mandatului de arestare.
225. Guvernul nu contestă această afirmaţie. El relevă că mandatul de
arestare împotriva reclamantului, emis la data de 5 iulie 1994, pentru o
durată de 30 de zile, a fost pus în executare la data de 20 iulie 1994 şi a
expirat la data de 19 august 1994. Guvernul afirmă că, potrivit dreptului
intern, reclamantul ar fi trebuit pus în libertate la expirarea acestui termen, în
cazul în care Tribunalul Bihor nu s-a pronunţat, până la acea dată, asupra
necesităţii prelungirii măsurii arestării preventive.
226. Având în atenţie principiile generale ale jurisprudenţei sale în
materie, enunţate la paragraful 220 de mai sus, Curtea remarcă faptul că
menţinerea reclamantului în stare de deţinere după 19 august 1994, dată la
care mandatul de arestare a expirat, a fost declarată ilegală de către Curtea
de Apel Oradea, în lipsa unei prelungiri a măsurii de către tribunalul
competent a se pronunţa asupra legalităţii acesteia, fapt necontestat de
Guvern.
227. În consecinţă, Curtea apreciază că menţinerea reclamantului în stare
de deţinere după 19 august 1994 nu este conformă dispoziţiilor legale şi,
prin aceasta, încalcă dispoziţiile articolului 5 alineat 1 litera c) din
Convenţie.
 3. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT
3 DIN CONVENŢIE

228. Reclamantul se plânge, de asemenea, că nu a fost condus "de îndată",

la instanţa judecătorească, după arestarea sa. El invocă articolul 5 alineat 3
din Convenţie, care prevede:
"Orice persoană arestată sau deţinută, în condiţiile prevăzute la alineatul 1
litera c) din prezentul articol, trebuie adusă de îndată înaintea unui judecător
sau a unui alt magistrat împuternicit prin lege cu exercitarea atribuţiilor
judiciare (...)"
229. În observaţiile iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii,
Guvernul a admis că legislaţia română în vigoare la data evenimentelor nu
răspundea exigenţelor articolului 5 alineat 3 al Convenţiei, întrucât
procurorul, ce avea competenţa de a dispune măsura arestării preventive, nu
oferea garanţiile pe care noţiunea de "magistrat", în sensul articolului 5
alineat 3 din Convenţie, le implică. Or, în cauză, măsura arestării preventive
împotriva reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului din 20 iulie
1994, pentru o durată de 30 zile de la data arestării sale de către organele de
poliţie, adică 20 iulie 1994.
230. În observaţiile sale complementare, ulterioare datei de 6 martie 2001,
data pronunţării deciziei de admisibilitate a plângerii, Guvernul a susţinut că
nu ar trebui ca aprecierea încălcării unei dispoziţii a Convenţiei să se facă in
abstracto, căci o lege internă poate conduce, în anumite cazuri, la o încălcare
a drepturilor garantate de Convenţie, dar, în alte cazuri, se poate ajunge la
constatarea, in concreto, a respectării Convenţiei. În acest sens, Guvernul
subliniază că, la data de 21 iulie 1994, adică în ziua următoare arestării sale,
reclamantul a fost condus, în temeiul articolului 152 alineat 2, 4 şi 5 din
Codul de procedură penală la instanţa judecătorească, respectiv Tribunalul
Bihor, pentru a fi ascultat. Or, în opinia Guvernului, judecătorul desemnat a
se pronunţa asupra fondului cauzei oferea toate garanţiile impuse de articolul
5 alineat 3 din Convenţie. Din aceste considerente, Guvernul consideră că, în
cauză, dispoziţiile articolului 5 alineat 3 din Convenţie nu au fost încălcate.
231. Curtea consideră necesar să examineze, mai întâi, argumentul
invocat de Guvern în observaţiile complementare. Sub acest aspect, Curtea
reaminteşte că s-a pronunţat în mod constant în jurisprudenţa sa în sensul că
prima teză a articolului 5 nu se rezumă la a prevedea accesul persoanei
arestate la o autoritate judiciară, ci ea impune magistratului în faţa căruia
persoana arestată este condusă, obligaţia de a examina circumstanţele care
militează pentru şi contra menţinerii arestării preventive, de a se pronunţa
potrivit criteriilor juridice asupra existenţei unor motive temeinice care să
justifice menţinerea arestării şi, în absenţa lor, de a dispune punerea în
libertate (a se vedea, între altele, Assenov, susmenţionată, & 146; De Jong,
Baljet şi Van den Brink c. Olandei, Hotărârea din 22 mai 1984, seria A nr.
77, p. 21 - 24, & 44, 47 şi 51). Cu alte cuvinte, articolul 5 alineat 3 impune
ca magistratul să se pronunţe asupra legalităţii măsurii preventive.
232. În speţă, Curtea notează că, după cum susţine şi Guvernul,
reclamantul a fost condus pe data de 21 iulie 1994 în faţa judecătorului
M.V., preşedinte de secţie la Tribunalul Bihor, care i-a adus la cunoştinţă
reclamantului că parchetul a dispus trimiterea sa în judecată, i-a făcut
cunoscut rechizitoriul şi i-a pus întrebări în legătură cu o declaraţie pe care
acesta a făcut-o la parchet.
233. Or, Curtea relevă că din actele dosarului nu rezultă că judecătorul a
examinat aspectele privitoare la legalitatea arestării. Într-adevăr, nu rezultă
din Încheierea de şedinţă din 21 iulie 1994 că problema legalităţii măsurii
preventive a fost luată în discuţie (paragraful 23, de mai sus, in fine).
234. Curtea apreciază că simpla aducere a reclamantului în faţa
judecătorului M.V., la data de 21 iulie 1994, nu era de natură să asigure
respectarea articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă, acest
argument al Guvernului nu poate fi reţinut.
235. În aprecierea Curţii, capătul de cerere întemeiat pe articolul 5 alineat
3 din Convenţie include două aspecte distincte: primul priveşte calitatea de
"magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3, a procurorului care a dispus
măsura arestării preventive împotriva reclamantului; al doilea aspect poartă
asupra caracterului "imediat" (prompt), în sensul aceleiaşi dispoziţii din
Convenţie, al controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii arestării
preventive.

1. Cu privire la calitatea de magistrat a procurorului care a luat măsura

arestării preventive
236. Conform principiilor stabilite de jurisprudenţa Curţii, controlul
judiciar al actelor executivului, prin care se aduce atingere dreptului la
libertate al persoanelor, constituie un element esenţial al garanţiei oferite de
articolul 5 alineat 3 (Aksoy c. Turciei, Hotărârea din 18 decembrie 1996,
Culegerea de hotărâri şi decizii 1996-VI, p. 2282, & 76). Pentru a se
considera că un "magistrat" exercită "funcţii judiciare", în sensul acestei
dispoziţii, acesta trebuie să îndeplinească anumite condiţii, ce reprezintă,
pentru persoana arestată, garanţii împotriva arbitrarului şi a privării
nejustificate de libertate (Schiesser c. Elveţiei, Hotărârea din 4 decembrie
1979, seria A nr. 34, p. 13, & 31). Astfel, "magistratul" trebuie să fie
independent în raport de executiv şi de părţi (Schiesser, susmenţionată, &
31). În această privinţă, unele circumstanţe obiective, existente la momentul
luării măsurii arestării preventive, pot fi relevante: dacă magistratul poate
interveni în procedura penală ulterioară momentului luării măsurii, în
calitate de organ de urmărire, independenţa şi imparţialitatea sa poate fi pusă
la îndoială (Huber c. Elveţiei, Hotărârea din 23 octombrie 1990, seria A nr.
188, & 43 şi Brincat c. Italiei, Hotărârea din 26 noiembrie 1992, seria A nr.
249-A, p. 12, & 21).
237. Curtea relevă, în primul rând, că, în cauză, procurorul D.F. de la
Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor a intervenit iniţial în stadiul de
cercetare penală, analizând dacă există indicii temeinice că reclamantul a
săvârşit o infracţiune, etapă finalizată prin dispunerea începerii urmăririi
penale şi prin luarea măsurii arestării preventive. Ulterior procurorul a
instrumentat cauza, în calitate de organ de urmărire penală, etapă finalizată
prin punerea în mişcare a acţiunii penale împotriva reclamantului şi
trimiterea acestuia în judecată. Procurorul nu a reprezentat, în speţă,
Ministerul Public în procedura în faţa instanţei judecătoreşti, deşi ar fi putut
să o facă, căci nici o dispoziţie legală în materia organizării judiciare nu o
interzicea în mod expres. În consecinţă, este necesar a se examina dacă, în
circumstanţele speţei, procurorul oferea garanţiile de independenţă şi
imparţialitate pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul
articolului 5 alineat 3 din Convenţie.
238. Sub acest aspect, Curtea reaminteşte că, în cauza Vasilescu c.
României (Hotărârea din 22 mai 1998, Culegerea de hotărâri şi decizii 1998-
III, p. 1075, & 40, 41) a statuat deja, pe terenul articolului 6 alineatul 1 din
Convenţie, că în România, procurorii, acţionând în calitate de reprezentanţi
ai Ministerului Public, subordonaţi, mai întâi, procurorului general, apoi
ministrului justiţiei, nu îndeplinesc condiţia de independenţă în raport cu
puterea executivă. Curtea nu identifică nici un motiv care ar conduce la o
concluzie diferită în speţă, de această dată, pe terenul articolului 5 alineat 3
din Convenţie, din moment ce independenţa faţă de executiv este inclusă
printre garanţiile pe care le presupune noţiunea de "magistrat", în sensul
articolului 5 alineat 3 din Convenţie (Schiesser, susmenţionată, & 31).
239. Având în vedere cele expuse anterior, Curtea concluzionează că
procurorul care a dispus arestarea preventivă a reclamantului nu era un
"magistrat", în sensul articolului 5 alineat 3 din Convenţie. În consecinţă,
urmează a se verifica dacă legalitatea măsurii arestării preventive a fost
supusă controlului judecătoresc şi dacă acesta a intervenit "de îndată"
("aussitot"), în sensul aceleiaşi dispoziţii din Convenţie.
 2. În ceea ce priveşte respectarea condiţiei de promptitudine prevăzute de
articolul 5 alineat 3 din Convenţie
240. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 3 din Convenţie impune
intervenţia, de îndată, a controlului judecătoresc asupra legalităţii măsurii
arestării preventive, promptitudinea unei asemenea proceduri fiind apreciată
in concreto, în raport de circumstanţele cauzei (De Jong, Baljet şi Van den
Brink, susmenţionată, p. 24 şi 25, & 51 şi 52). În acelaşi timp, în
interpretarea şi aplicarea noţiunii de promptitudine, nu se poate aplica
principiul flexibilităţii decât într-o foarte mică măsură (Brogan şi alţii c.
Marii Britanii, Hotărârea din 29 noiembrie 1988, seria A nr. 145-B, p. 33 -
34, & 61), un control judecătoresc rapid asupra arestării preventive
constituind, pentru persoana în cauză o garanţie importantă împotriva unor
rele tratamente (Aksoy, susmenţionată, & 76).
241. În speţă, Curtea notează că măsura arestării preventive împotriva
reclamantului a fost luată prin ordonanţa procurorului din 5 iulie 1994,
pentru o durată de 30 de zile, începând cu data arestării sale, respectiv 20
iulie 1994. Or, abia la data de 28 noiembrie 1994 au fost examinate aspectele
privitoare la legalitatea arestării preventive de către Tribunalul Bihor care,
incontestabil, prezenta garanţiile impuse de articolul 5 alineat 3 din
Convenţie (paragraful 26, de mai sus). Durata totală a arestării preventive
anterioare aducerii reclamantului în faţa unui "magistrat" în sensul
articolului 5 alineat 3 este, deci, de mai mult de patru luni.
242. Curtea reaminteşte că, în Hotărârea Brogan, a statuat că o perioadă
de patru zile şi şase ore de la data la care mandatul de arestare a fost pus în
executare până la data la care legalitatea măsurii a fost supusă controlului
judecătoresc depăşeşte limitele temporale stricte fixate de articolul 5 alineat
3 din Convenţie, chiar dacă arestarea era necesară în scopul protejării
colectivităţii, în ansamblul său, împotriva terorismului (Brogan,
susmenţionată, & 62). A fortiori, Curtea nu ar putea admite, în cauză, că era
necesară arestarea preventivă a reclamantului pe o perioadă de mai mult de
patru luni, fără ca el să fi fost condus în faţa unui "magistrat", în sensul
articolului 5 alineat 3 din Convenţie.
243. În consecinţă, articolul 5 alineat 3 din Convenţie a fost încălcat în
cauză.

4. CU PRIVIRE LA PRETINSA ÎNCĂLCARE A ARTICOLULUI 5

ALINEAT 4 DIN CONVENŢIE

244. Reclamantul se plânge, de asemenea, că instanţa judecătorească

sesizată, Curtea de Apel Craiova, nu a dispus în termen scurt cu privire la
cererea sa de punere în libertate. El invocă articolul 5 alineat 4 din
Convenţie, care prevede:
"Orice persoană lipsită de libertatea sa, prin arestare sau deţinere, are
dreptul să introducă un recurs în faţa unui tribunal, pentru ca acesta să
statueze într-un termen scurt asupra legalităţii deţinerii sale şi să dispună
eliberarea sa dacă deţinerea este ilegală."
245. În observaţiile sale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii,
Guvernul nu a contestat faptul că, în cauză, nu au fost respectate prevederile
dreptului intern în materie, potrivit cărora măsura arestării preventive trebuie
prelungită în termen de 30 de zile, iar recursul împotriva încheierii/sentinţei
(dacă măsura este prelungită o dată cu pronunţarea hotărârii pe fond a primei
instanţe, n.n.) prin care se prelungeşte măsura arestării preventive trebuie
soluţionat în termen de 3 zile.
246. În observaţiile complementare, Guvernul a precizat că a intervenit o
eroare în observaţiile sale iniţiale, în sensul că termenul de trei zile la care se
referise în aceste prime observaţii este termenul în care persoana arestată
poate declara recurs împotriva încheierii prin care instanţa se pronunţă
asupra prelungirii măsurii arestării preventive, şi nu termenul în care trebuie
soluţionat recursul.
247. Invocând Hotărârile Rehbock c. Sloveniei (Cererea nr. 29462/95, &
84, Culegerea de hotărâri şi decizii 2000-XII) şi Jablonski c. Poloniei
(Cererea nr. 33492/96, nepublicată), Guvernul admite că statului îi revine
obligaţia de a reglementa o procedură judiciară rapidă, în cadrul căreia să se
exercite controlul legalităţii arestării preventive, dar subliniază că aprecierea
măsurii în care această obligaţie este îndeplinită trebuie realizată in concreto.
În cauză, ca urmare a recursului declarat de reclamant la data de 9 decembrie
1994 împotriva sentinţei prin care instanţa s-a pronunţat şi asupra prelungirii
măsurii arestării preventive (prin respectiva sentinţă, prima instanţă
soluţiona pe fond cauza, n.n.), Curtea de Apel Oradea a fixat un prim termen
la data de 16 februarie 1995. Or, la acest termen de judecată, s-a hotărât
amânarea examinării cauzei întrucât reclamantul era absent, instanţei
aducându-i-se la cunoştinţă că acesta urma să fie internat în Spitalul
Penitenciar Jilava, fiind prezent numai avocatul reclamantului.
248. În opinia Guvernului, perioada de timp dintre cele două şedinţe de
judecată se explică prin faptul că instanţa nu putea fixa un termen mai
apropiat, întrucât nu avea cunoştinţă de durata spitalizării reclamantului.
Guvernul subliniază, de asemenea, că la termenul din data de 6 aprilie 1995,
Curtea de Apel Oradea a pus, din oficiu, în discuţia părţilor problema
legalităţii arestării şi a prelungirii acesteia, şi, admiţând recursul
reclamantului, a dispus punerea sa în libertate.
 249. Curtea reaminteşte că, prin garantarea unei căi de recurs persoanelor
arestate sau deţinute, articolul 5 alineat 4 consacră, de asemenea, dreptul
acestora de a obţine, în termen scurt, o hotărâre judecătorească prin care să
se statueze asupra legalităţii măsurii arestării preventive şi care să pună capăt
privării de libertate, dacă aceasta este declarată ilegală (Van der Leer c.
Olandei, Hotărârea din 21 februarie 1990, seria A nr. 170-A, p. 14, & 35).
Nu este necesar ca procedura prevăzută de articolul 5 alineat 4 să ofere
garanţii identice celor impuse de articolul 6 alineat 1 pentru procesele civile
sau penale, dar ea trebuie să îmbrace un caracter judiciar şi să ofere
persoanei în cauză garanţii adaptate naturii privării de libertate de care el se
plânge (a se vedea, între altele, Megyeri c. Germaniei, Hotărârea din 12 mai
1992, seria A nr. 237-A, pag. 11 - 12, & 22).

1. Perioada ce urmează a fi luată în considerare

250. Curtea observă că perioada ce urmează a fi luată în considerare
pentru aprecierea celerităţii procedurii de examinare a legalităţii arestării a
debutat cu cererea de punere în libertate formulată de către reclamant la 9
decembrie 1994, în cadrul recursului declarat împotriva sentinţei din 28
noiembrie 1994. În susţinerea recursului, reclamantul a solicitat, printre
altele, examinarea cu prioritate a cererii sale de punere în libertate,
menţionând lipsa imparţialităţii procurorului desemnat a instrumenta cauza
şi riscul de abuz în cazul menţinerii sale în stare de arest preventiv.
251. Curtea relevă că, abia la data de 6 aprilie 1995, Curtea de Apel
Oradea a dat curs cererii reclamantului de a examina legalitatea măsurii
arestării preventive, dispunând punerea sa în libertate.
252. Or, Curtea apreciază că, în principiu, un asemenea interval - trei luni
şi douăzeci şi opt de zile - este incompatibil cu noţiunea de "în termen
scurt", prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie. În consecinţă, Curtea
va examina, în lumina argumentelor Guvernului, dacă există circumstanţe de
natură excepţională care să permită justificarea în speţă a unei derogări de la
acest principiu.

2. Respectarea principiului soluţionării "în termen scurt"

253. Curtea subliniază mai întâi că această noţiune nu se poate aprecia in
abstracto, ci - ca şi în cazul interpretării noţiunii de "durată rezonabilă"
prevăzută de articolele 5 alineat 3 şi 6 alineat 1 din Convenţie - trebuie să se
aprecieze în lumina circumstanţelor fiecărei cauze. În această privinţă,
Curtea notează că Guvernul a evidenţiat o serie de elemente care, în
ansamblul lor, pot justifica durata procedurii: astfel, motivul pentru care
curtea de apel a fixat, la data de 16 februarie 1995, un nou termen de
judecată atât de lung a fost, pe de o parte, absenţa reclamantului la acest
termen şi, pe de altă parte, imposibilitatea instanţei de a cunoaşte perioada
de spitalizare a acestuia. Curtea notează că Guvernul invocă, de asemenea,
argumentul potrivit căruia, la termenul din 6 aprilie 1995, curtea de apel a
examinat din oficiu aspectele privitoare la legalitatea măsurii arestării
preventive luate împotriva reclamantului.
254. Deşi nu contestă faptul că participarea reclamantului la şedinţa de
judecată în care se analizează legalitatea arestării sale preventive constituie
una din garanţiile procesuale ce trebuie asigurate în materia controlului
lipsirii de libertate, nu este mai puţin adevărat că reclamantul avea dreptul să
obţină "într-un termen scurt" o hotărâre - pozitivă sau negativă - asupra
legalităţii măsurii dispuse împotriva sa.
255. Or, Curtea nu înţelege de ce internarea reclamantului la Spitalul
penitenciar Jilava şi absenţa sa la termenul din 16 februarie 1995 au fost atât
de importante, încât Curtea de Apel Oradea să considere necesar să amâne
examinarea cauzei până la data de la 6 aprilie 1995, adică o lună şi
optsprezece zile mai târziu. Curtea notează că reclamantul a fost, de altfel,
readus la Penitenciarul Oradea la data 20 februarie 1995 (paragrafele 83 şi
98, de mai sus).
256. În plus, Curtea reaminteşte că un control judiciar rapid al legalităţii
arestării, aşa cum prevede articolul 5 alineat 4 din Convenţie, constituie
pentru persoana care face obiectul măsurii în cauză o garanţie importantă
împotriva relelor tratamente (mutatis mutandis, Aksoy, susmenţionată, &
76). Or, relevă Curtea, în speţă nu se contestă că, între 9 decembrie 1994,
dată la care reclamantul a solicitat punerea sa în libertate, invocând
nelegalitatea arestării sale preventive şi riscul de abuz, şi 6 aprilie 1995, dată
la care curtea de apel a statuat asupra cererii sale, reclamantul a fost supus în
penitenciar la tratamente declarate de Curte contrare articolului 3 din
Convenţie (paragraful 185, de mai sus).
257. În aceste circumstanţe, Curtea estimează că garanţia de celeritate,
prevăzută de articolul 5 alineat 4 din Convenţie, nu a fost respectată, în
cauză, şi, deci, că articolul 5 a fost încălcat şi sub acest aspect.

5. ASUPRA PRETINSEI ÎNCĂLCĂRI A ARTICOLULUI 5 ALINEAT

5 DIN CONVENŢIE

258. Reclamantul se plânge că nu a obţinut o reparaţie pentru deţinerea sa

ilegală. El invocă articolul 5 alineat 5 din Convenţie, care prevede:
"Orice persoană care este victimă a unei arestări sau a unei deţineri în
condiţii contrare dispoziţiilor acestui articol are dreptul la reparaţie".
 259. În observaţiile sale iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei
plângerii, transmise Curţii la data de 13 iulie 1998, Guvernul a precizat că
reclamantul putea beneficia de despăgubiri pentru prejudiciul suferit pe calea
unei acţiuni în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură
penală. Guvernul a subliniat că reclamantul poate oricând (în sensul că la
momentul transmiterii observaţiilor, reclamantul putea introduce această
acţiune, n.n.) să facă apel la această procedură, întrucât termenul general de
prescripţie de 3 ani care, în opinia Guvernului, curge de la data pronunţării
Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996, nu se împlinise
încă.
260. În observaţiile sale complementare asupra admisibilităţii şi
temeiniciei plângerii, transmise Curţii la data 5 iunie 2001, Guvernul
precizează că dispoziţiile articolului 504 din Codul de procedură penală au
un caracter special şi sunt aplicabile situaţiilor limitativ prevăzute în textul
său. Or, în opinia Guvernului, această reglementare nu exclude posibilitatea,
pentru reclamant, de a face uz de alte căi de recurs care i-ar permite
obţinerea unei reparaţii pentru prejudiciul pretins.
În special, Guvernul relevă faptul că în dreptul român, comitenţii sunt
responsabili, în temeiul articolului 1000 alineat 3 din Codul civil, pentru
prejudiciile cauzate de prepuşii lor în exercitarea funcţiilor ce le-au fost
încredinţate (paragraful 153, de mai sus). Guvernul furnizează, cu titlu de
exemplu, o copie nedatată şi nesemnată a unei acţiuni civile bazată pe
articolul 1000 alineat 3 din Codul civil, prin care o persoană fizică (D.V.) a
chemat în judecată Curtea de Apel Bucureşti şi Ministerul Justiţiei, pentru a
fi obligaţi, în calitatea lor de comitenţi, la plata de despăgubiri pentru
prejudiciul moral suferit ca urmare arestării, măsură apreciată nelegală.
261. Reclamantul consideră că, la data introducerii cererii sale, nu era
reglementată în dreptul românesc o procedură care să-i permită obţinerea de
despăgubiri pentru arestarea sa nelegală. Mai mult, el relevă faptul că în
1999, a dat curs recomandărilor formulate de Guvern în observaţiile sale
iniţiale asupra admisibilităţii şi temeiniciei plângerii, introducând o acţiune
în reparare întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală.
Totuşi, instanţele judecătoreşti naţionale au respins acţiunea sa, deşi a fost
introdusă în termenul general de prescripţie de trei ani, aşa cum a indicat
Guvernul.
262. Curtea reaminteşte că articolul 5 alineat 5 este respectat dacă
persoana poate cere o reparaţie pentru privarea sa de libertate realizată în
condiţii contrare dispoziţiilor articolului 5 alineatele 1 - 4 (Wassink c.
Olandei, Hotărârea din 27 septembrie 1990, seria A nr. 185-A, p. 16, & 38).
Dreptul la reparaţie garantat de paragraful 5 presupune că a fost deja
constatată încălcarea unuia dintre celelalte paragrafe ale articolului 5 fie de
către o autoritate naţională, fie de către organele Convenţiei. Luând în
considerare concluziile la care a ajuns Curtea la paragrafele 223, 227, 257 de
mai sus, rezultă că articolul 5 alineatul 5 este aplicabil în cauză.
263. Curtea relevă faptul că Guvernul invocă două căi de recurs care i-ar
fi permis reclamantului să obţină despăgubiri pentru prejudiciul pretins,
adică, în primul rând, o acţiune în reparare întemeiată pe articolul 504 din
Codul de procedură penală şi, în al doilea rând, o acţiune în răspundere
civilă delictuală, întemeiată pe articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil.
264. În ceea ce priveşte prima dintre căile indicate de Guvern, Curtea
reaminteşte că ea nu procedează la o examinare in abstracto a legislaţiei şi
jurisprudenţei interne relevante, ci verifică dacă modul în care acestea au
fost aplicate în cazul reclamantului a condus la o încălcare a dispoziţiilor
Convenţiei (a se vedea, mutatis mutandis, Padovani c. Italiei, Hotărârea din
26 februarie 1993, seria A nr. 257-B, p. 20, & 24). Sub acest aspect, Curtea
notează că reclamantul a introdus la data de 18 noiembrie 1999 o acţiune în
despăgubiri întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală, aşa
cum a indicat Guvernul în stadiul admisibilităţii cererii, adică în termenul
general de prescripţie de trei ani care a început să curgă de la data
pronunţării Hotărârii Curţii Supreme de Justiţie din 26 noiembrie 1996.
265. Or, Curtea relevă că Judecătoria Timiş a respins cererea în
despăgubiri a reclamantului de două ori: mai întâi la data 7 iulie 2000, ca
prematur introdusă, cu motivaţia că procedura penală iniţiată împotriva sa
era încă pendinte şi, a doua oară, la data de 18 ianuarie 2002, ca prescrisă, cu
motivaţia că termenul de prescripţie de un an prevăzut de articolul 505
alineat 2 din Codul de procedură penală fusese depăşit.
266. Date fiind aceste puncte de vedere contradictorii ale Guvernului şi
ale instanţelor naţionale cu privire la termenul în care reclamantul ar fi putut
introduce o acţiune în despăgubiri pentru prejudiciul suferit urmare arestării
sale nelegale, Curtea apreciază că nu este necesar să se pronunţe asupra
interpretării acestei probleme de drept intern (Vasilescu, susmenţionată, &
39). Ea precizează, de asemenea, că nu-i revine competenţa de a se pronunţa
asupra oportunităţii soluţiilor instanţelor interne; rolul său se rezumă la a
verifica conformitatea cu dispoziţiile Convenţiei a consecinţelor ce decurg
din aplicarea dreptului naţional (a se vedea, mutatis mutandis, Brualla
Gomez de la Torre c. Spania, Hotărârea din 19 decembrie 1997, Culegerea
de hotărâri şi decizii 1997-VIII, p. 2955, & 32). Curtea va avea în atenţie, în
examinarea cauzei, dispoziţiile dreptului român existente la data introducerii
cererii.
 267. Curtea observă că, potrivit dispoziţiilor articolelor 504 şi 505 din
Codul de procedură penală, reclamantul poate introduce o cerere în
despăgubiri în termen de un an de la rămânerea definitivă a hotărârii de
achitare sau de la data emiterii rezoluţiei de neîncepere sau de scoatere de
sub urmărire penală. Or, aşa cum notează Curtea până la această dată
reclamantul nu a fost nici achitat, şi nici nu a beneficiat de o rezoluţie de
neîncepere sau de scoatere de sub urmărire penală.
268. Curtea notează că Guvernul nu a prezentat nici un exemplu din
practica instanţelor naţionale care să susţină argumentul potrivit căruia o
acţiune întemeiată pe articolul 504 din Codul de procedură penală ar permite
părţii interesate să obţină o reparaţie atunci când o instanţă a constatat, aşa
cum este cazul reclamantului, că arestarea preventivă a fost nelegală. În
aceste circumstanţe, Curtea constată caracterul incert al căii de recurs
indicate.
269. În ceea ce priveşte ce-a de-a doua cale de recurs indicată de Guvern,
adică o acţiune în răspundere civilă delictuală întemeiată pe articolul 1000
alineat 3 din Codul civil (paragraful 153, de mai sus), Curtea relevă că
observaţiile prezentate de Guvern, asupra acestui aspect, au mai de grabă
forma unei excepţii de neepuizare a căilor de recurs interne care fiind
invocată pentru prima oară după pronunţarea deciziei de admisibilitate a
cererii, nu poate fi luată în considerare (a se vedea, printre altele, Ceteroni c.
Italia, Hotărârea din 15 noiembrie 1996, Culegerea de hotărâri şi decizii
1996-V, p. 1755 - 1756, & 19).
În orice caz, Curtea notează că dosarul cauzei nu conţine nici un exemplu
de practică judiciară în care o persoană să fi obţinut o reparaţie de tipul celei
prevăzute de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie, invocând dispoziţia legală
menţionată de Guvern (articolul 1000 alineatul 3 din Codul civil, n.n.).
Curtea relevă, în această privinţă, că Guvernul s-a limitat la transmiterea
copiei unei cereri prin care un justiţiabil a sesizat o instanţă internă, în
temeiul dispoziţiei în cauză. Or, Curtea notează că acea copie nu este nici
datată, nici semnată şi că nu se poate stabili cu certitudine că o asemenea
acţiune a fost, în mod real, introdusă la o instanţă internă, nici a fortiori că ar
fi făcut obiectul examinării acesteia din urmă.
270. Ţinând cont de cele de mai sus, Curtea apreciază că exercitarea
efectivă a dreptului garantat de articolul 5 alineatul 5 din Convenţie nu a fost
asigurată cu suficientă certitudine, în cauză (a se vedea, mutatis mutandis,
Ciulla c. Italia, Hotărârea din 22 februarie 1989, seria A, nr. 148, p. 18, &
44).
271. În consecinţă, Curtea apreciază că a existat o încălcare a articolului 5
alineatul 5 din Convenţie.
................................................................................................................

PENTRU ACESTE MOTIVE, CURTEA, ÎN UNANIMITATE:

.....................................................................................................................
3. Hotărăşte că a existat o încălcare a articolului 5 alineat 1 din Convenţie,
ca urmare a arestării reclamantului, în absenţa unor motive temeinice de a
crede în necesitatea de a-l împiedica să fugă după săvârşirea unei infracţiuni;
4. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 1 din Convenţie, prin
menţinerea reclamantului în stare de arest preventiv după expirarea
mandatului de arestare;
5. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 3 din Convenţie;
6. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 4 din Convenţie;
7. Hotărăşte că a fost încălcat articolul 5 alineat 5 din Convenţie;
..................................................................................................................
11. Hotărăşte:
a) că statul trebuie să plătească reclamantului, în trei luni de la data la care
decizia va deveni definitivă, conform articolului 44 alineat 2 din Convenţie,
sumele următoare, transformate în lei româneşti (ROL), conform ratei de
schimb aplicabile la data efectuării plăţii;
i) 40.000 EUR (patruzeci mii euro) cu titlu de prejudiciu material şi
moral;
ii) 6.000 EUR (şase mii euro) pentru taxe şi cheltuieli, plus orice sumă
datorată cu titlu de impozit.
b) de la data expirării termenului acordat în vederea efectuării plăţii până
la data virării sumelor menţionate, acestea vor fi majorate cu o dobândă
egală celei practicate de Banca Centrală Europeană pentru împrumutul
marginal, majorată cu trei procente.
12. Respinge restul pretenţiilor formulate de reclamant cu titlu de
satisfacţie echitabilă.

Redactată în franceză, apoi pronunţată în şedinţă publică la Palatul pentru

Drepturile Omului, Strasbourg, 3 iunie 2003.
 BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

- I.TANOVICEANU, V.DONGOROZ – Tratat de drept şi

procedură penală, Bucureşti, Tipografia Curierul Judiciar, 1925-
1927;

- V.DONGOROZ – Curs de procedură penală, Ediţia a II-a,

Bucureşti, 1942;

- T.POP – Drept procesual penal, Tipografia Naţională, Cluj, 1948;

- S.KAHANE – Drept procesual penal, Editura Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti, 1963;

-V.DONGOROZ, GH.DĂRÂNGĂ, S.KAHANE, D.LUCINESCU,

A.NEMEŞ, M.POPOVICI, P.SÂRBULESCU, V.STOICA – Noul
Cod de procedură penală şi Codul de procedură penală anterior –
Prezentare comparativă, Bucureşti, Editura Politică, 1969;

- V.DONGOROZ, S.KAHANE, GR.ANTONIU, C-TIN BULAI,

N.ILIESCU, R.M.STĂNOIU – Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură penală român, volumul 1, Editura Academiei, 1975:

- V.DONGOROZ, S.KAHANE, G.ANTONIU, C-TIN BULAI,

N. ILIESCU, R.M.STĂNOIU – Explicaţii teoretice ale Codului de
procedură român, volumul 2, Editura Academiei, Bucureşti, 1976;

- N.VOLONCIU – Tratat de procedură penală, volumul 1, Editura

Paideia, Bucureşti, 2001;

- N.VOLONCIU – Tratat de procedură penală, volumul 2,

Editura Paideia, Bucureşti, 2001;

- N. VOLONCIU. AL. ŢUCULEANU – Drept procesual penal.

Editura Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2005

- AL.ŢUCULEANU – Instituţii de drept procesual penal, Editura

Universităţii Titu Maiorescu, Bucureşti, 2003;

- AL.ŢUCULEANU – Modificările aduse Codului de procedură

penală prin Legea nr.281/2003 şi O.U.G. nr.109/2003. Editura
Continent XXI, Bucureşti, 2004;
- I.NEAGU. Tratat de drept procesual penal. Partea generală,
Editura Global Lex, Bucureşti, 2004

- I.NEAGU – Tratat de procedură penală. Partea specială,

Bucureşti, Editura Global Lex, 2004;

- GR.THEODORU – Drept procesual penal – partea generală,

Editura Cugetarea, Iaşi, 1996;

- GR.THEODORU – Drept procesual penal – partea specială,

Editura Cugetarea, Iaşi, 1998;

- GH.MATEUŢ – Procedură penală, partea generală, volumul 1 şi

2, Editura Fundaţiei Chemarea, Iaşi, 1993-1994.

- GH.MATEUŢ – Procedură penală, partea specială, volumul 1 şi

2, Bucureşti, 1997-1998.

- A.FILIPAŞ – Infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei. Bucureşti,

1995;

- C.BULAI, C. MITRACHE, A. FILIPAŞ – Drept penal roman,

2001;

- G.STEFANI, G.LAVASSEUR – Procedure penale, Editura

Dalloz, Paris, 1996;

- J.PRADEL – Procedure penale, Editions Cujas, Paris, 1990;

- J.LARGUIER – La procedure penale, Presses Universitaires de

France, 1996;

- J.SACE – Procedure penale comparee, Presses Universitaires de

Bruxelles, 1997;
- M.CHIAVARIO, B.DELEUZE, M.DELMAS-MARTY,
V.DERVIEUX, H.JUNG, R.JUY-BIRMANN, M.LEMONDE,
E.MATHIAS, A.PERRODET, B.PESQUIE, D.SALAS,
J.R.SPENCER, F.TULKENS – Procedure Penali D’Europa,
Editione italiana. Casa Editrice Cedam, Padova, 1998;

- R.KOERING-JOULIN – La convention Europeenne des droites

de l’homme, Comentaire article par article, Paris, 1995;

- M.CONSTANTINESCU, I.DELEANU, A.IORGOVAN,

I.MURARU, FL.VASILESCU, I.VIDA – Constituţia României
comentată şi adnotată, Bucureşti, 1992;

- M. CONSTANTINESCU, I.MURARU, A.IORGOVAN,

Revizuirea Constituţiei României. Editura Rosetti, Bucureşti,
2003;

- M.CONSTANTINESCU, A.IORGOVAN, I.MURARU,

E.S.TĂNĂSESCU – Constituţia României revizuită. Comentarii
şi explicaţii. Bucureşti, 2004

- V.BERGER – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului. Institutul român pentru drepturilor omului, Bucureşti,
2001;

- Cazurile României la Curtea Europeană a Drepturilor Omului.

Biroul de Informare al Consiliului Europei la Bucureşti.
Ministerul Afacerilor Externe. Bucureşti, 2004

- N.GIURGIU – Cauzele de nulitate în procesul penal, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică, 1993;
- N.VOLONCIU – Conotaţii din perspectivă europeană la ultimile
modificări ale Codului de procedură penală. Revista de Drept
Penal nr.1/2004;

- AL.ŢUCULEANU – Principiile urmăririi penale în lumina

prevederilor Constituţiei României. Revistra Dreptul nr.3/1995;

- AL.ŢUCULEANU – Raporturile Ministerului Public cu

autoritatea legislativă şi autoritatea executivă, Revista “Dreptul”
nr.11/1996;

- AL.ŢUCULEANU – Comentarii la modificările aduse legii

pentru organizarea judecătorească, în privinţa exercitării
autorităţii ministrului justiţiei asupra procurorilor, Revista Pro
Lege nr.1/1998;

- AL.ŢUCULEANU – Comentarii la Deciziile Curţii

Constituţionale referitoare la conformitatea cu principiile
Constituţiei a unor prevederi ale Codului de procedură penală.
Revista Dreptul nr.12/1998;

- AL.ŢUCULEANU – Competenţa materială a procurorului în

faza urmăririi penale. Revista Pro Lege nr.4/2000;

- AL.ŢUCULEANU – Câteva observaţii în legătură cu plângerea

împotriva măsurilor şi actelor de urmărire penală. Revista
„Dreptul” nr.9/1996;

- AL.ŢUCULEANU – Observaţii la O.U.G. nr.43/2002 privind

Parchetul Naţional Anticorupţie. Revista Dreptul nr.7/2002

- AL.ŢUCULEANU – Cu privire la competenţa procurorilor

Parchetului Naţional Anticorupţie de efectuare a urmăririi
 penale şi de supraveghere a actelor de cercetare penală. Revista
„Dreptul” nr.2/2003;

- AL. ŢUCULEANU – Actele de constatare în cazul infracţiunilor

prevăzute de Legea nr.26/1996 – Codul silvic şi Ordonanţa
nr.96/1998 privind reglementarea regimului silvic;

- AL. ŢUCULEANU – Câteva consideraţii privind ridicarea de

obiecte sau înscrisuri. Revista Pro Lege nr.4/2004

- AL. ŢUCULEANU – Modificări legislative în privinţa statutului

procurorilor. Revista Dreptul nr.12/2004

- AL. ŢUCULEANU – Comentarii în privinţa soluţiilor pronunţate

de instanţa de judecată în temeiul art.2781 C.p.p. Revista PRO
LEGE nr.1/2005

- G.ANTONIU – Articolul 5 din Convenţia europeană a drepturilor

omului. Implicaţii asupra legislaţiei române, S.D.R. nr.2/1993;

- GH.COCUŢA – Aplicarea principiului in dubio pro reo. Revistra

“Dreptul” nr.10/2002;

- T.PUNGĂ – Cu privire la competenţa instanţei în cazul prevăzut

de art.281 C.p.p. Revista “Dreptul” nr.5/2002;

- GH.MATEUŢ – Codul de procedură penală, într-o perspectivă

europeană. Revista de Drept Penal nr.1/2004;

- Gr.THEODORU – Codul de procedură penală, partea specială şi

perspective sa europeană, Revista de Drept Penal nr.1/2004;

- I.V.JURCĂ, A.M.CIOROBEA – Organele de cercetare penală

speciale. Revista de drept penal nr.2/2004;
- C.DĂNILEŢ – Citarea învinuitului/inculpatului care locuieşte în
străinătate. Revista “Dreptul” nr.3/2003;

- V.D.DIACONU – Judecarea cauzei penale într-un termen

rezonabil conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor
Omului. Revista “Dreptul” nr.2/2003;

- G.POTRIVITU, D.CRISTIAN – Dreptul la apărare. Revista

“Dreptul” nr.3/2003;

- I.DOLTU – Examen critic referitor la modul de interpretare şi

aplicare a prevederilor legale în privinţa probatoriului. Revista
“Dreptul” nr.11/2003;

- C.L.KOVESI – Cauze de nepedepsire prevăzute în legi speciale.

Revista “Dreptul” nr.5/2003;

- I.LASCU – Protecţia martorilor. Revista “Dreptul” nr.7/2003;

- I.POENARU – Modificarea Codului de procedură penală.

Revista „Dreptul” nr.10/2003;

- S.A.TULBURE – Câteva argumente pentru un nou principiu al

dreptului procesual penal – „Dreptul la judecarea cauzei într-un
termen rezonabil”. Revista „Dreptul” nr.6/2003;

- C.DIŢĂ – Consideraţii privind restabilirea situaţiei anterioare.

Revista „Dreptul” nr.1/2004;

- A.L. LORINCZ – Organele de urmărire penală şi organele cu

atribuţii de constatare din perspectiva modificărilor legislative
intervenite prin Legea nr.281/2003. Revista „Dreptul” nr.2/2004;
- GH.MATEUŢ – O noutate pentru procedura penală română.
Invalidarea probelor obţinute ilegal. Revista „Dreptul”
nr.7/2004;

- L.C. KOVESI – Cauze de nepedepsire prevăzute în legi speciale

din domeniul combaterii criminalităţii organizate. Revista Dreptul
nr.5/2003

- E. TANISLAV – Instituţia informatorului în legea penală

română. Revista Dreptul nr.7/2003;

- A.S. TULBURE – Luarea de către procuror a unei soluţii de

netrimitere în judecată. Revista Dreptul nr.2/2003;

- O. BĂJENARU – Plângerea prealabilă adresată unui organ

necompetent. Revista Dreptul nr.12/2003

- I.DUMITRU – Urmărirea penală şi judecarea cauzelor referitoare

la poliţişti. Revista Dreptul nr.1/2003

- L.C. LASCU – Investigatorul acoperit. Revista Dreptul nr.7/2002

- C.TURIANU – Limitele sesizării prin rechizitoriu a instanţei de

judecată. Revista Dreptul nr.6/2002

- L. HERGHELEGIU – Sesizarea instanţei de judecată pentru

infracţiunile la care se referă art.279 C.p.p. Revista Dreptul
nr.8/2002

- C. TURIANU – Interpretarea art.227 din Codul de procedură

penală. Revista Dreptul nr.2/2002

- D. CIUNCAN – Competenţa procurorului specializat în

combaterea corupţiei. Revista Dreptul nr.10/2001
- I. BURLACU – Probleme în legătură cu rezolvarea plângerilor
împotriva soluţiilor procurorului. Revista Dreptul nr.4/2001

- V. PĂTULEA – Sesizarea organelor de urmărire penală. Revista

Dreptul nr.10/2001

- I. RETCA – Inadmisibilitatea prezentării materialului de urmărire

penală prin comisie rogatorie. Revista Dreptul nr.4/2001

- G.ANTONIU, N.VOLONCIU, I.NEAGU – Culegere de practică

judiciară penală, volumul 4, Editura Academiei Bucureşti, 1993;

- V.PAPADOPOL, V.DOBRINOIU, M.APETREI – Codul de

procedură penală adnotat, volumul 1, Editura Albastră, Bucureşti,
1996;

- V.PAPADOPOL, V.DOBRINOIU, M.APETREI – Codul de

procedură penală adnotat, volumul 2, Editura Albastră, Bucureşti,
1997:

- Jurisprudenţa şi doctrina română 1989-1994, Editura Argesis,

Curtea de Argeş, 1995, volumul 1;

- Jurisprudenţa şi doctrina română 1989-1994, Editura Argesis,

Curtea de Argeş, 1995, volumul 2;

- Repertoriu de practică şi literatură juridică 1994-1997, Editura

Argesis, Curtea de Argeş, 1998, volumul 3;

- Repertoriu de practică şi literatură juridică 1997-2000, Editura

Argesis, Curtea de Argeş, 2000, volumul 4;

-V.BOGDĂNESCU ş.a. – Probleme de drept din deciziile Curţii

Supreme de Justiţie (1990-1992), Bucureşti, Editura Orizonturi,
1993;
- Curtea Supremă de Justiţie, Buletinul Jurisrpudenţei, Culegeri de
decizii pe anii 1993-2003;

- V.PAPADOPOL, N.POPOVICI – Repertoriu alfabetic de

practică judiciară în materie penală pe anii 1969-1975, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977;

- V.PAPADOPOL, N.POPOVICI – Repertoriu alfabetic de

practică judiciară în materie penală pe anii 1975-1980, Bucureşti,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1982;

- V.PAPADOPOL, S.DANEŞ – Repertoriu de practică judiciară

în materie penală pe anii 1980-1987, Bucureşti, Editura
Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1989;

- C.L.POPESCU – Jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor

Omului, Editura All Beck, Bucureşti, 2003;

- Ministerul Justiţiei – Culegere de practică judiciară. Bucureşti,

2003;

- Curtea Constituţională, Culegeri de decizii pe anii 1994-

2004

- Curtea de Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară

penală, 2000. Bucureşti, Editura Rosetti, 2002;

- Curtea Apel Bucureşti, Culegere de practică judiciară

penală, 2001-2003, Colecţia Lex Expert, 2004;

- Practică judiciară, Revista de Drept Penal nr.1/1994-3/2004;

- Practica judiciară rezumată şi comentată, Revista “Dreptul”

nr.1/1990-12/2004;
- Ministerul Public, Parchetul de pe lângă Curtea Supremă
de Justiţie, Revista Pro-lege nr.1/1990-4/2004;

- Ministerul Public, Parchetul Naţional Anticorupţie – Buletin

documentar nr.1/2003-4/2004.