Sunteți pe pagina 1din 8

C1.

Societatea reprezintă un tip particular de colectivitate umană care, ca urmare a


completitudinii sale, oferă membrilor ei, posibilitatea de a-şi satisface trebuinţele
individuale şi colective (fiziologice, securitate, apartenenţă, acceptare, afecţiune, stimă,
autorealizare).

Analiza sistemică a societăţii relevă următoarele elemente:


1. structurile economice, cu funcţii vizând producţia şi circulaţia bunurilor de
consum, a serviciilor şi a forţei de muncă;
2. structurile politice care au rolul de a defini obiectivele colective şi acţionează
pentru îndeplinirea acestora;
3. structurile normative, reprezentate de ansamblul de instituţii, norme, reguli
juridice, clase sociale şi grupuri, cu scopul de a stabili şi menţine solidaritatea
între membrii săi;
4. structurile de socializare (familie, şcoală, asociaţii culturale, sindicate, biserică,
mass-media, partide le politice etc.) transmit membrilor comunităţii valorile
morale, culturale, o anumită cultură.

Aceste patru subsisteme interacţionează permanent, între ele producându-se


adaptări reciproce. Subsistemele acţionează prin următoarele mijloace:
• banul (în raport cu 1.) mijloc de reglare al circulaţiei bunurilor, mijloc de
presiune, de obţinere a ataşamentului faţă de un sistem social;
• puterea (în raport cu 2.) capacitatea de a-i obliga pe membrii unei
societăţi să acţioneze pentru îndeplinirea obiectivelor comune.
• influenţa (în raport cu 3.) mijloc al subsistemului normativ; capacitatea de
a obţine adeziunea cetăţenilor prin persuasiune.
• angajamentele generalizate faţă de valorile şi normele unei societăţi –
mecanisme ideologice care justifică modul de viaţă şi obişnuinţele
comportamentale.

Funcţionarea societăţii presupune adaptarea structurilor şi funcţiilor subsistemelor


componente, astfel încât să poată fi păstrat un echilibru dinamic între acestea. Dacă
echilibrul este tulburat din cauza absenţei sau a insuficientei funcţionări, apar fenomene
de criză, fapt ce necesită intervenţia specializată.

Securitatea socială reprezintă sistemul de instituţii şi acţiuni prin care se


redistribuie veniturile între populaţia activă şi cea inactivă, între cea sănătoasă şi cea
bolnavă etc., pentru a proteja persoanele afectate de riscuri la care poate fi expusă
întreaga populaţie (de exemplu, şomaj, bătrâneţe boală, accidente, maternitate, văduvie).
Resursele alocate respectivelor persoane (în forma cotizaţiilor individuale şi a bugetului
statului) au caracter de drept prevăzut de lege şi nu filantropic.

Prestaţiile specifice securităţii sociale sunt de 4 categorii:


- bătrâneţe – pensii, ajutoare sociale;

1
- sănătate – concedii de boală, dotarea spitalelor, pensii de invaliditate, compensarea
medicamentelor, asistenţa în caz de accidente;
- familia şi maternitatea – prestaţii familiale, ajutoare pentru maternitate, alocaţii pentru
copiii, reduceri de impozite;
- munca – ajutor de şomaj, ajutor social, reconversia profesională.

Scurtă privire asupra apariţii şi dezvoltării securităţii sociale


Înainte de intervenţia statului, ca urmare a responsabilizării în ceea ce priveşte
securitatea socială pentru cetăţenii lor, protecţia împotriva sărăciei şi a insecurităţii
economice, o serie de „instituţii” private făceau acte de caritate: familia, biserica,
nobilimea. De exemplu, familiile aveau responsabilitatea de a-şi proteja membrii contra
decăderii şi mizeriei.
Din 1750, odată cu revoluţia industrială, aceste relaţii se schimbă, familia, biserica
etc. nu mai reuşesc să rezolve problemele ivite în plan social şi, ca urmare, apare
şomajul. Sub presiunea muncitorilor şi a unor anumite grupuri sociale, încep să se
dezvolte sisteme de protecţie socială.
Cancelarul german Bismark (1883-1889) este primul care a stabilit un sistem larg de
asigurări sociale, obligatorii pentru salariaţi, finanţat prin contribuţii ale muncitorilor şi
ale angajatorilor. Prestaţiile erau proporţionale cu contribuţiile lunare plătite de fiecare.
Din 1930, asigurările sociale se extind până în America Latină, Canada şi Statele Unite
ale Americii.
Înainte de cel de-al doilea Război Mondial, în ţările scandinave îşi face apariţia
„statul providenţă”, care avea ca scop reducerea inegalităţilor create prin sistemele
capitaliste. Principiul general era că fiecare individ are drepturi sociale, iar Statul are
obligaţia de a acorda şi asigura aceste drepturi prin acces la anumite prestaţii sociale de
bază.
În S.U.A., marea cădere din 1933 şi cel de-al doilea Război Mondial au dus la
expansiunea sistemului de securitate socială. Astfel, Legea din 1935 introduce programe
de sprijin în caz de bătrâneţe, deces, invaliditate şi şomaj.
Din anii '70 apare o criză a Statului bunăstării în ţările dezvoltate, ca urmare a
problemelor create de globalizare, de stagnarea economică şi de ideologiile politice.
În ţara noastră, Constituţia, în articolul 43, prevede că cetăţenii români au dreptul la
asistenţă socială, la condiţii rezonabile de viaţă care să le asigure, lor şi familiilor lor, un
trai civilizat, decent şi se referă la dreptul la hrană, locuinţă, îmbrăcăminte satisfăcătoare.

Principalele acţiuni în abordarea politicii sociale se axează pe eradicarea sărăciei


extreme, pe eliminarea situaţiilor de excluziune socială severă, pe promovarea incluziunii
sociale, pe dezvoltarea capacităţilor individuale, pe dezvoltarea capacităţii autorităţilor
publice naţionale, judeţene şi locale de identificare a problemelor sociale, pe activizarea
forţelor comunitare, pe dezvoltarea unei culturi a parteneriatului social.
Asistenţa socială, o componentă a sistemului de protecţie socială, este ansamblul de
instituţii şi măsuri prin care statul, autorităţile publice ale administraţiei locale şi
societatea civilă asigură prevenirea, limitarea sau înlăturarea efectelor temporare sau
permanente ale unor situaţii care pot genera marginalizarea sau excluderea socială a unor
persoane, aşa cum se menţionează în Legea care reglementează sistemul naţional de
asigurări sociale în România, Legea 705/2001.

2
Consideraţii privind conceptul de politică socială

Conceptul de politică socială se referă la o sferă largă de activităţi ale statului,


care au ca obiectiv modificarea într-un sens specificat, a caracteristicilor vieţii sociale ale
colectivităţii. Prin activităţile desfăşurate de stat, se urmăreşte rezolvarea unor probleme
sociale, creându-se condiţii de dezvoltare a indivizilor, la nivelul unui mod decent de
viaţă, acceptat de societate la un moment dat.
Politica socială reprezintă intervenţia statului în cadrul proceselor sociale
caracteristice unei anumite colectivităţi, prin mecanisme proprii de distribuire şi
redistribuire a resurselor existente în comunitate la un moment dat, pentru realizarea
bunăstării colective.
Obiective ale politicilor sociale
1. Promovarea unor bunuri publice:apărare, securitate, sănătate, educaţie, cultură,
ştiinţă;
2. Protecţia sau securitatea socială a grupurilor care, dintr-un motiv sau altul sunt în
dificultate, prin două componente: sistemul asigurărilor sociale şi sistemul
asistenţei sociale;
3. Dezvoltarea socială – asigurarea unor condiţii sociale care sunt considerate
importante pentru colectivitate, pentru dezvoltarea ştiinţei, a culturii, pentru
promovarea familiei şi îngrijirea copilului, pentru creşterea solidarităţii sociale
ş.a.

Bunăstarea colectivă se referă la asigurarea întregii colectivităţi cu bunurile şi


serviciile necesare realizării unui mod de viaţă considerat a fi normal la nivelul
respectivei colectivităţi. Standardele normalităţii variază în funcţie de condiţiile
respectivei colectivităţi (socio-culturale, climatice, economice, istorice)
Conceptul de bunăstare colectivă se bazează pe conceptul de standard de viaţă.
Standardul de viaţă se referă la o stare a aspiraţiilor respectivelor colectivităţi, în funcţie
de disponibilităţile interne dar şi de cele externe, de sistemul de valori al acesteia. Legat
de acest aspect, apariţia de noi bunuri şi servicii are ca afect creşterea aspiraţiilor
colectivităţii, iar inexistenţa resurselor moderează aspiraţiile.

În statele capitaliste, bunăstarea socială se realizează prin mecanismele economiei


de piaţă:
- alocarea optimă a resurselor şi orientarea producţiei; reglarea raporturilor
producător/consumator;
- motivarea muncii, a performanţei; câştigul individual, rolul competiţiei;
- mobilizarea resurselor către producţie, astfel că nevoia de bani să conducă la
căutarea de locuri de muncă, sau existenţa unui capital să ducă la investirea lui;
- distribuţia veniturilor şi a bunurilor – are în vedere relaţia dintre venituri,
provenite din salarii, profituri din capital sau proprietăţi ş.a. şi accesul la produse.

Teorii ale economiei de piaţă

3
1. Teoria naturii umane – Potrivit acestei teorii, omul urmăreşte câştigul individual.
Pentru a-l determina să muncească, angajatorii au la dispoziţie două instrumente:
„morcovul” şi „băţul”, adică recompensa şi pedeapsa.

2. Teoria comportamentului decizional, care se bazează pe presupoziţiile următoare:


- alegerea individuală de bazează pe autocunoaşterea nevoilor şi a capacităţilor,
cunoaşterea completă a ofertei, alegerea optimă;
- responsabilitatea şi înţelepciunea individului care îşi urmăreşte interesul global şi
pe termen lung, reglându-şi consumul şi producţia.

3. Teoria – suspiciune cu privire la intervenţia negativă a statului în reglarea


consumului individului, care :
- nu are informaţia necesară pentru nevoile individuale;
- limitează libertatea individuală;
- demotivează iniţiativa, efortul individual, creând o cultură a dependenţei şi,
decurgând din aceasta, o cultură a sărăciei.

Mecanisme ale producerii bunăstării:

I. Distribuţia primară a bunăstării – se referă la venituri provenite din: salarii,


profituri, dobânzi, chirii, arende, altele.
II. Redistribuţia secundară a bunăstării, prin politici sociale sau acţiuni ale ONG.
Formele de redistribuţie secundară a bunăstării sunt: a) Finanţarea de către stat
a bunurilor publice sau de interes public (şosele, comunicaţii, educaţie,
cultură), prin gratuităţi, subvenţii, reduceri de taxe; b) Transferuri financiare
de la cei cu resurse mai multe, la cei cu resurse puţine, transferuri în natură.

În protecţia socială sunt incluse trei mari tipuri de activităţi:


1. Ajutor în bani sau în natură (pentru familiile sărace, burse pentru copiii din
familii sărace, alocaţii pentru copii, îngrijire sanitară gratuită, mese gratuite
ş.a.);
2. Finanţarea unor instituţii care se ocupă de persoanele care necesită îngrijire
permanentă (case de copii, de bătrâni, pentru bolnavi cronici, persoane cu
deficienţe )
3. Furnizarea de servicii specializate celor care sunt în nevoie: suport social şi
psihologic, sprijin terapeutic, consiliere, consultaţii.

Resursele financiare ale producerii bunăstării sunt reprezentate de taxe şi impozite,


directe – pe salarii, pe profit, pe proprietate şi indirecte – TVA. Taxele şi impozitele
formează bugetul de stat. Contribuţiile la asigurările sociale sunt direcţionate spre
bugetul asigurărilor sociale şi spre fondul de şomaj.

Cheltuieli la nivel naţional pentru caracterizarea politicii sociale:

PIB – valoarea totală a activităţii economice a unui stat, aproximând nivelul ei de


dezvoltare economică, resursele de care dispune.

4
Bugetul naţional – resursele provenite din taxe şi impozite;
Cheltuielile publice – volumul total al cheltuielilor de diferite tipuri. Cheltuielile
publice, ca procent din PIB, exprimă gradul de dezvoltare a funcţiilor statului;
Cheltuielile publice sociale – destinate activităţilor sociale. Raportarea lor la PIB
indică gradul de dezvoltare al statului bunăstării.

PROTECŢIE SOCIALĂ-PROTECŢIE SPECIALĂ

Potrivit principiului solidarităţii umane, care afirmă că toţi oamenii se nasc liberi
şi egali în demnitare şi drepturi, societatea trebuie să facă totul pentru ca drepturile
omului să se transpună în realitate. Solidaritatea reală nu presupune numai milă, ci şi
exprimarea necesităţii şi schimbării imediate a situaţiei defavorizante sau descriminatorii,
compensării şi reducerii dezavantajului prin politici şi mijloace adecvate.
Politicile sociale vizând apărarea, respectarea şi promovarea drepturilor omului,
reprezintă fundamentul solidarităţii şi garanţia prevenirii situaţiilor în care o persoană ar
avea nevoie de milă.
Politicile sociale
– identifică probleme majore;
– definesc rolurile sistemului public şi privat în asigurarea
măsurilor
– identifică formele de organizare şi serviciile care vin în
întâmpinarea nevoilor sociale;
– proiectează dezvoltarea serviciilor.

Principiul solidarităţii necesită atitudinea pozitivă a societăţii faţă de diversitatea


individuală, faţă de copilul sau adultul cu handicap, faţă de copilul abandonat, cel aflat în
situaţie de risc, faţă de orice persoană care nu-şi poate satisface singură nevoile de bază.

Sistemul de protecţie socială oferă:


1. Beneficii sociale financiare: contributorii – asigurările; noncontributorii
– alocaţii de stat pentru copii, venit minim garantat, subvenţii de preţuri, ajutoare
speciale ş.a.
2. Servicii sociale – învăţământ, sănătate, asistenţă socială.

Nevoi sociale
Definirea termenului este importantă atunci când se urmăreşte identificarea
persoanelor şi grupurilor vulnerabile, defavorizate social, sub pragul de sărăcie sau a
persoanelor care au trebuinţe speciale, din cauza unor dezavantaje generate de deficienţă.
În ţările scandinave şi în ţările europene cu vechi democraţii, conceptul de nevoi
sociale se referă la acele trebuinţe ale persoanei care nesatisfăcute, produc suferinţă şi
vătămare, care conduc la nerespectarea drepturilor omului şi la nesatisfacerea nevoilor
sale de bază.
Nevoia socială este o trebuinţă obiectivă, care sugerează o lipsă ce afectează statutul
existenţial al persoanei.
Nevoile sociale sunt delimitate de trebuinţele personale. (nevoia de hrană este diferită
de cerinţa de a mânca zilnic carne).

5
Nevoi de bază
A. Fizice: - aer şi apă curate; mâncare adecvată, îmbrăcăminte şi încălţăminte ,
siguranţă, sănătate, timp liber;
B. Mentale – a fi iubit şi a iubi, învăţare, stimulare, recreere.
C. Sociale – de pace, afiliere la grup, ajutor material, muncă, participare.

Conform legislaţiei româneşti, nevoia socială reprezintă ansamblul de cerinţe


indispensabile fiecărei persoane pentru a asigurarea condiţiilor de viaţă, în vederea
integrării sociale.

Protecţia specială
Protecţia specială= totalitatea acţiunilor întreprinse de societate în vederea
diminuării sau chiar a înlăturării consecinţelor pe care deficienţă cauzatoare de handicap
o are asupra nivelului de trai al persoanei cu handicap.
Principii:
- persoanele cu handicap să aparţină comunităţii şi să-şi păstreze modul de viaţă
obişnuit;
- să participe la luarea deciziilor comunităţii şi pentru sine;
- să beneficieze de asistenţă în învăţământ, sănătate, servicii sociale;
- trebuie să participe la dezvoltarea economică şi socială a societăţii.
Protecţia specială trebuie să ia în consideraţie nevoile speciale ale celor care li se
adresează.

Caracteristici ale sistemului modern de protecţie socială

1. Rolul crescut al comunităţii, având la bază principiul democratizării şi


al descentralizării, valorizarea familiei, al comunităţi, al serviciilor sociale oferite în
comunitate.
Comunitate = grup de oameni cu interese, credinţe sau norme de viaţă comune;
oamenii care trăiesc într-o localitate; grup de oameni cu credinţă, religie, limbă, profesie
ş.a. comune.
Reţeaua de servicii sociale bazate pe comunitate se centrează pe:
- incluziunea în societate;
- participarea persoanelor cu handicap;
- reducerea presiunilor instituţiilor închise;
- facilitarea rămânerii în familie;
- eliminarea izolării persoanelor cu deficienţe;
- includerea în programele generale ale dezvoltării comunităţii;
- serviciile sunt centrate pe persoane, pe nevoile lor sociale şi trebuinţele speciale;
- prevenirea instituţionalizării;
- încurajarea parteneriatului între beneficiarul de servicii, familie şi specialişti.

2. Prevalenţa serviciilor în mediul deschis faţă de serviciile în medii instituţionalizate


- lipsesc sau diminuează drepturile civile ale individului ;-

6
- privează individul de stimularea necesară;
- mediul instituţionalizat e un mediu ineficient de îngrijire şi educaţie.

Situaţia persoanelor cu handicap raportată la ceilalţi, poate fi descrisă prin


caracteristicile esenţiale ale normalizării:
1. integrare/ izolare
2. valorizarea pozitivă/devalorizare
3. stimularea/deprivarea
4. controlul personal/dependenţa
Cele 4 dimensiuni se cer evaluate în toate domeniile vieţii (viaţa domestică,
educaţie, recreere, muncă) şi la toate nivelurile de intervenţie socială (stat, comunitate,
familie).

Tipuri de activităţi şi servicii:

- Evaluare complexă (medico-psiho-socială);


- OSP
- Consiliere şi pregătire profesională
- Terapie ocupaţională
- Consilierea părinţilor
- Îngrijire medicală, recuperare
- TTL (terapia tulburărilor de limbaj).

Protecţia persoanelor cu handicap în societate – Trăsături


- orientarea efortului spre includerea în muncă, corelat cu asigurarea protecţiei
sociale, prin asigurările sociale;
- presupune responsabilizarea beneficiarilor;
- respectă principiul „resursa urmează copilul sau persoana cu handicap”;
- orientarea spre prevenţie.

Prevenirea în domeniul social presupune:


- eliminarea sau diminuarea condiţiilor care generează fenomenul de boală, sărăcie,
handicap;
- depistarea precoce a condiţiilor care duc la agravarea problemelor socio-
economice;
- evitarea instituţionalizării.

Prevenirea se desfăşoară pe mai multe arii:


- Prevenirea apariţiei fenomenului de handicap – conştientizarea factorilor de risc
pentru mama, depistarea familiilor în care copilul riscă să fie abuzat, neglijat,
constituirea de servicii de planificare familială.
- Prevenirea neglijării persoanelor cu handicap, a copiilor. Neglijarea copilului=
incapacitatea sau refuzul adultului de a comunica adecvat cu copilul, de a-i
satisface nevoile biologice, de securitate afectivă, de dezvoltare fizică şi psihică,
de a-i asigura accesul la activităţi specifice vârstei. Neglijarea persoanelor cu

7
handicap= limitarea accesului la activităţile familiei şi a comunităţii, la
posibilitatea de a duce o viaţă activă.
- Prevenirea resemnării părinţilor – consiliere pentru menţinerea motivaţiei de a
antrena potenţialul copilului dar şi evitarea tendinţei de a apela exclusiv la servicii
medicale.
- Prevenirea instituţionalizării.