Poezia face parte din volumul"Fecioara in alb. Cand vioarele tacura.

Moartea visurilor" (1902), aducand fiorul neoromantic al misterului care se face simtit in toata frumusetea sa: "Cantarea care n-a fost spusa/ E mai frumoasa ca oricare;/ Misterul ei e o betie/ De voluptoasa-ndurerare." Notele clare ale poeziei se fac simtite in orice moment: "in nota sfanta care piere./ in tremuraturile sfioase/ A unor rugi de Magdalene,/ Curg clare lacrimi pretioase,// Dar in cantarea fara nume/ Ascunsa-n negrele vioare/ E-o tragedie tainuita;/ Plang albe vise moarte-n floare." Chemarea cantecului, chinuitoare, melancolica, se face simtita din departare: "Tristetea lor neprihanita/ Atat e de chinuitoare,/ Ca pune-n suflete patate/ O mistica infiorare.// Si o chemare zace-n ele/ De-o zdrobitoare nostalgie:/ Tortura ei necunoscuta/ Este suprema poezie." Inima infiorata de aceasta chemare eterna se simte din departare, ducand la combustia extrema a fiintei: "Si cel menit sa duca dorul/ Cantarei sfinte si alese/ isi simte inima cuprinsa/ De suferinti neintelese.// in flacara nemistuita/ S-aprinde sufletul si arde/ Si moare dornic de misterul/ Cantarii stranii de pe coarde." ; Cantecul de pe urma, cantec de lebada, funerar, dupa care chiar vioara se sfarama, este coplesit de atractia neimpacata a fiintei pentru lumea de dincolo: "Ah, cand in inimi zbuciumate/ Orice-dorinti-ncet se curma,/ Zdrobiti vioara fermecata:/ Grozav e cantecul din urma!".