Moartea lui Gelu de George Cosbuc Razlet din ostirea batuta, Fugind pe campia tacuta, Cazu de pe cal, de durere,

Pe marginea apei. Si piere. Din rana si-ar smulge sageata Si n-are putere. Pierdut-a si oaste si tara. E noapte-n vazduhuri; si rara E zbaterea apei, cand valul Atinge cu aripa-i malul Iar Gelu, prin noapte stand singur, Vorbeste cu calul: Vai, murgule, jalea ma curma! Ma lupt cu durerea din urma, Caci ranele-mi sapa mormantul. Degeaba imprastii tu vantul Din coama, piciorul tau scurma Degeaba pamantul. Ma chemi prin nechezuri pagane Si parca zici: Tu vino, stapane! Vezi, picura ranele tale Si neguri se nalta din vale, E noapte, si ziua de maine Ne-ajunge din cale! Trei suliti facutu-si-au strunga Prin mine! Ma zbucium pe-o dunga Si nu-mi mai simt bratul si braul; Tu-ti rupi cu picioarele fraul Las, murgule, las\'' sa ne-ajunga Pe-aicea pustiul. De-acuma tu... cat va cuprinde Mantaua, deasupra-mi o-ntinde Si-apoi cu picioarele-mi sapa Mormantul pe margini de apa, Si-n urma cu dintii ma prinde Si-arunca-ma-n groapa. Jeleasca-ma apele Cernii!

Sa-mi bubuie crivatul iernii, Ca-n taberi al cailor tropot; Iar vesnicul apelor sopot Sa-mi para ca-n ceasul vecernii, O ruga de clopot. Si, poate, sosi-va o vreme Cand muntii vor fierbe, vor geme Cu hohote mamele-n praguri, Vor trece barbatii-n siraguri Cand bucium suna-va sa cheme Pe tineri sub steaguri. Iar tu, de-i trai, fratioare, Sa-mi vezi luptatorii-n picioare, Atunci cand sosit va fi ceasul, Abate-ti pe-aice tu pasul: Necheaza-mi, si-atunci eu din groapa Cunoaste-ti-voi glasul! Si-armat voi iesi eu afara, Si veseli vom trece noi iara Prin suliti si foc inainte, Sa tie protivnicii minte Ca-s vii, cand e vorba de tara, Si mortii-n morminte!\" El zice, si mana si-o strange Pe pieptul cel umed de sange Iar calul sta singur de paza Lui Gelu, si trist el asaza La pieptul stapanului capul Si astfel vegheaza. Si-azi! Ca un vant ce clateste Padurea, cand ploaia soseste, Asa din adancuri de zare Un vuiet prin noapte rasare. Iar vuietul vine, si creste, Mai iute, mai tare. Si iata-i, din umbrele vaii, Cu scuturi ies repezi flacaii, Ca mortii ce-si lasa mormantul; Ies roibii cu umblet ca vantul, Rasar de tutindeni, de pare Ca-i vara pamantul.

Arcasii lui Arpad! In goana Ei fug dup-ostirea dusmana. Si, uzi de-alergare, se-ncura Fugarii prin negura sura, Cu fraul pe coama, si-arcasii Cu spazile-n gura. Navalnic s-apropie pasii, Si-n goana lor canta arcasii, Si-asa de salbatic li-e cantul Din piele de urs au vestmantul, Si-n barbile lor incalcite Se-mpiedica vantul. Iar Gelu, auzindu-i prin zare, De spaima si groaza tresare El moare! si canta paganii! N-au domn si n-au tara romanii, Si-adusii de vanturi in tara Sunt astazi stapanii! Si-n mainile cui e scaparea? Nu-i piept sa le-nchida cararea? Nu-i brat de voinici, sa-i abata? Si nu e pe lume-o sageata Ca-n inima gloatei lui Arpad Adanc sa strabata? Si Gelu le judeca toate: Se-nalta proptindu-se-n coate Si-a calului glezn-o cuprinde, Cu graba el arcul si-l prinde, Si-nvarte sageata si-o scoate Din rana, si-o-ntinde; Si vajaie slaba sageata Cu gemetul mortii deodata; Arcasii trec repezi in cale, Si-i vuiet si-i chiot prin vale: Ce cant de-ngropare lui Gelu Si-ostirilor sale! Iar vuietu-n neguri patrunde Si-n inima noptii s-ascunde Departe, si-n valuri de valuri

Ecoul izbindu-se-n dealuri De zece ori jalnic raspunde Pustiilor maluri. De zece ori, iarasi de zece, Si scade, si piere, si trece, De data din urma rasuna Tacerea-mprastiata s-aduna Si-n neguri aluneca rece O bolnava luna. Iar calul, vedenie muta, Cu coama de vanturi batuta, Sta-n noaptea cu neguri de paza Lui Gelu; si trist el asaza Pe pieptul stapanului capul Si astfel vegheaza. Iar apa la maluri se frange Si cade pe spate si plange: Cu fierul potcoavei tu-mi sapa Mormantul pe margini de apa, Si-n urma cu dintii ma prinde Si-arunca-ma-n groapa!\"

Decebal catre popor de George Cosbuc

Viata asta-i bun pierdut Cnd n-o traiesti cum ai fi vrut! Si-acum ar vrea un neam calau S-arunce jug n gtul tau: E rau destul ca ne-am nascut, Mai vrem si-al doilea rau? Din zei de-am fi scobortori, C-o moarte tot suntem datori! Totuna e dac-ai murit Flacau ori mos ngrbovit; Dar nu-i totuna leu sa mori Ori cine-nlantuit. Cei ce se lupta murmurnd, De s-ar lupta si-n primul rnd, Ei tot att de buni ne par Ca orisicare las fugar! Murmurul, azi si orisicnd, E plnset n zadar!

Iar a tacea si lasii stiu! Toti mortii tac! Dar cine-i viu Sa rda! Bunii rd si cad! Sa rdem, dar, viteaz rasad, Sa fie-un hohotit si-un chiu Din ceruri pna-n iad!

De-ar curge sngele prau, Nebiruit e bratul tau Cnd mortii-n fata nu tresari! Si nsuti tie-un zeu ti pari Cnd rzi de ce se tem mai rau Dusmanii tai cei tari. Ei sunt romani! Si ce mai sunt? Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfnt,

Zamolxe, c-un ntreg popor De zei, i-am ntreba: ce vor? Si nu le-am da nici lor pamnt Caci ei au cerul lor! Si-acum, barbati, un fier si-un scut! E rau destul ca ne-am nascut: Dar cui i-e frica de razboi E liber de-a pleca napoi, Iar cine-i vnzator vndut Sa iasa dintre noi! Eu nu mai am nimic de spus! Voi bratele jurnd le-ati pus Pe scut! Puterea este-n voi Si-n zei! Dar va gnditi, eroi, Ca zeii sunt departe, sus,

Scrisoarea a III a de Mihai Eminescu

Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limba, Ce cu-a turmelor pasune, a ei patrie s-o schimba, La pamnt dormea tinndu-si capati mna cea dreapta; Dara ochiu-nchis afara, nlauntru se desteapta. Vede cum din ceruri luna luneca si se coboara Si s-apropie de dnsul preschimbata n fecioara. nflorea cararea ca de pasul blndei primaveri; Ochii ei sunt plini de umbra tainuitelor dureri; Codrii se nfioreaza de atta frumusete, Apele-ncretesc n tremur straveziile lor fete, Pulbere de diamante cade fina ca o bura, Scnteind plutea prin aer si pe toate din natura Si prin mndra fermecare sun-o muzica de soapte, Iar pe ceruri se nalta curcubeele de noapte... Ea, seznd cu el alaturi, mna fina i-o ntinde, Parul ei cel negru-n valuri de matasa se desprinde: - Las' sa leg a mea viata de a ta... n bratu-mi vino, Si durerea mea cea dulce cu durerea ta alin-o... Scris n cartea vietii este si de veacuri si de stele Eu sa fiu a ta stapna, tu stapn vietii mele. Si cum o privea sultanul, ea se-ntuneca... dispare; Iar din inima lui simte un copac cum ca rasare, Care creste ntr-o clipa ca n veacuri, mereu creste, Cu-a lui ramuri peste lume, peste mare se lateste; Umbra lui cea uriasa orizontul l cuprinde Si sub dnsul universul ntr-o umbra se ntinde; Iar n patru parti a lumii vede siruri muntii mari, Atlasul, Caucazul, Taurul si Balcanii seculari; Vede Eufratul si Tigris, Nilul, Dunarea batrna Umbra arborelui falnic peste toate e stapna. Astfel, Asia, Europa, Africa cu-a ei pustiuri Si corabiile negre leganndu-se pe ruri, Valurile verzi de grie leganndu-se pe lanuri, Marile tarmuitoare si cetati lnga limanuri, Toate se ntind nainte-i... ca pe-un urias covor, Vede tara lnga tara si popor lnga popor Ca prin neguri alburie se strevad si se prefac n ntinsa-mparatie sub o umbra de copac.

Vulturii porniti la ceruri pn' la ramuri nu ajung; Dar un vnt de biruinta se porneste ndelung Si loveste rnduri, rnduri n frunzisul sunator, Strigate de-Allah! Allahu! se aud pe sus prin nori, Zgomotul crestea ca marea turburata si nalta, Urlete de batalie s-alungau dupaolalta, nsa frunzele-ascutite se ndoaie dupa vnt Si deasupra Romei noua se nclina la pamnt. Se cutremura sultanul... se desteapta... si pe cer Vede luna cum pluteste peste plaiul Eschiser. Si priveste trist la casa seihului Edebali; Dupa gratii de fereastra o copila el zari Ce-i zmbeste, mladioasa ca o creanga de alun; E a seihului copila, e frumoasa Malcatun. Atunci el pricepe visul ca-i trimis de la profet, Ca pe-o clipa se-naltase chiar n rai la Mohamet, Ca din dragostea-i lumeasca un imperiu se va naste, Ai caruia ani si margini numai cerul le cunoaste. Visul sau se-nfiripeaza si se-ntinde vultureste, An cu an mparatia tot mai larga se sporeste, Iara flamura cea verde se nalta an cu an, Neam cu neam urmndu-i zborul si sultan dupa sultan. Astfel tara dupa tara drum de glorie-i deschid... Pn-n Dunare ajunge furtunosul Baiazid... La un semn, un tarm de altul, legnd vas de vas, se leaga Si n sunet de fanfare trece oastea lui ntreaga; Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah si spahii Vin de-ntuneca pamntul la Rovine n cmpii; Raspndindu-se n roiuri, ntind corturile mari... Numa-n zarea departata suna codrul de stejari. Iata vine-un sol de pace c-o naframa-n vrf de bat. Baiazid, privind la dnsul, l ntreaba cu dispret: - Ce vrei tu? - Noi? Buna pace! Si de n-o fi cu banat, Domnul nostru-ar vrea sa vaza pe maritul mparat. La un semn deschisa-i calea si s-apropie de cort Un batrn att de simplu, dupa vorba, dupa port. - Tu esti Mircea? - Da-mparate! - Am venit sa mi te-nchini, De nu, schimb a ta coroana ntr-o ramura de spini.

- Orice gnd ai, mparate, si oricum vei fi sosit, Ct suntem nca pe pace, eu ti zic: Bine-ai venit! Despre partea nchinarii nsa, Doamne, sa ne ierti; Dar acu vei vrea cu oaste si razboi ca sa ne certi, Ori vei vrea sa faci ntoarsa de pe-acuma a ta cale, Sa ne dai un semn si noua de mila Mariei tale... De-o fi una, de-o fi alta... Ce e scris si pentru noi, Bucurosi le-om duce toate, de e pace, de-i razboi. - Cum? Cnd lumea mi-e deschisa, a privi gndesti ca pot Ca ntreg Aliotmanul sa se-mpiedice de-un ciot? O, tu nici visezi, batrne, cti n cale mi s-au pus! Toata floarea cea vestita a ntregului Apus, Tot ce sta n umbra crucii, mparati si regi s-aduna Sa dea piept cu uraganul ridicat de semiluna. S-a-mbracat n zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care n turbarea-i furtunoasa a cuprins pamnt si mare. N-au avut dect cu ochiul ori cu mna semn a face, Si Apusul si mpinse toate neamurile-ncoace; Pentru-a crucii biruinta se miscara ruri-ruri, Ori din codri rascolite, ori strnite din pustiuri; Zguduind din pace-adnca ale lumii nceputuri, nnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi, Se miscau ngrozitoare ca paduri de lanci si sabii, Tremura nspaimntata marea de-ale lor corabii!... La Nicopole vazut-ai cte tabere s-au strns Ca sa steie nainte-mi ca si zidul nenvins. Cnd vazui a lor multime, cta frunza, cta iarba, Cu o ura ne'mpacata mi-am soptit atunci n barba, Am jurat ca peste dnsii sa trec falnic, fara pas, Din pristolul de la Roma sa dau calului ovas... Si de crunta-mi vijelie tu te aperi c-un toiag? Si, purtat de biruinta, sa ma-mpiedec de-un mosneag? - De-un mosneag, da, mparate, caci mosneagul ce privesti Nu e om de rnd, el este domnul T;arii Romnesti. Eu nu ti-as dori vrodata sa ajungi sa ne cunosti, Nici ca Dunarea sa-nece spumegnd a tale osti. Dupa vremuri multi venira, ncepnd cu acel oaspe, Ce din vechi se pomeneste, cu Dariu a lui Istaspe; Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod, De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod; mparati pe care lumea nu putea sa-i mai ncapa Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamnt si apa Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimnt, Cum venira, se facura toti o apa s-un pamnt. Te falesti ca nainte-ti rasturnat-ai valvrtej

Ostile leite-n zale de-mparati si de viteji? Tu te lauzi ca Apusul nainte ti s-a pus?... Ce-i mna pe ei n lupta, ce-au voit acel Apus? Laurii voiau sa-i smulga de pe funtea ta de fier, A credintei biruinta cata orice cavaler. Eu? mi apar saracia si nevoile si neamul... Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, rul, ramul, Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este, Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste; N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid! Si abia pleca batrnul... Ce mai freamat, ce mai zbucium! Codrul clocoti de zgomot si de arme si de bucium, Iar la poala lui cea verde mii de capete pletoase, Mii de coifuri lucitoare ies din umbra-ntunecoasa; Calaretii umplu cmpul si roiesc dupa un semn Si n caii lor salbatici bat cu scarile de lemn, Pe copite iau n fuga fata negrului pamnt, Lanci scnteie lungi n soare, arcuri se ntind n vnt, Si ca nouri de arama si ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecndu-l, vin sageti de pretutindeni, Vjind ca vijelia si ca plesnetul de ploaie... Urla cmpul si de tropot si de strigat de bataie. n zadar striga-mparatul ca si leul n turbare, Umbra mortii se ntinde tot mai mare si mai mare; n zadar flamura verde o ridica nspre oaste, Caci cuprinsa-i de pieire si n fata si n coaste, Caci se clatina rarite siruri lungi de batalie; Cad asabii ca si plcuri risipite pe cmpie, n genunchi cadeau pedestri, colo caii se rastoarna, Cnd sagetile n valuri, care suiera, se toarna Si, lovind n fata, -n spate, ca si crivatul si gerul, Pe pamnt lor li se pare ca se naruie tot cerul... Mircea nsusi mna-n lupta vijelia-ngrozitoare, Care vine, vine, vine, calca totul n picioare; Durduind soseau calarii ca un zid nalt de suliti, Printre cetele pagne trec rupndu-si large uliti; Risipite se-mprastie a dusmanilor siraguri, Si gonind biruitoare tot veneau a tarii steaguri, Ca potop ce prapadeste, ca o mare turburata Peste-un ceas pagnatatea e ca pleava vnturata. Acea grindin-otelita nspre Dunare o mna, Iar n urma lor se-ntinde falnic armia romna. Pe cnd oastea se aseaza, iata soarele apune, Voind crestetele nalte ale tarii sa-ncunune

Cu un nimb de biruinta; fulger lung ncremenit Margineste muntii negri n ntregul asfintit, Pn' ce izvorasc din veacuri stele una cte una Si din neguri, dintre codri, tremurnd s-arata luna: Doamna marilor s-a noptii varsa liniste si somn. Lnga cortu-i, unul dintre fiii falnicului domn Sta zmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte, S-o trimita dragei sale, de la Arges mai departe: "De din vale de Rovine Graim, Doamna, catre Tine, Nu din gura, ci din carte, Ca ne esti asa departe. Te-am ruga, mari, ruga Sa-mi trimiti prin cineva Ce-i mai mndru-n valea Ta: Codrul cu poienele, Ochii cu sprncenele; Ca si eu trimite-voi Ce-i mai mndru pe la noi: Oastea mea cu flamurile, Codrul si cu ramurile, Coiful nalt cu penele, Ochii cu sprncenele. Si sa stii ca-s sanatos, Ca, multamind lui Cristos, Te sarut, Doamna, frumos." ........................ De-asa vremi se-nvrednicira cronicarii si rapsozii; Veacul nostru ni-l umplura saltimbancii si irozii... n izvoadele batrne pe eroi mai pot sa caut; Au cu lira visatoare ori cu sunete de flaut Poti sa-ntmpini patriotii ce-au venit de-atunci ncolo? naintea acestora tu ascunde-te, Apollo! O, eroi! care-n trecutul de mariri va adumbriseti, Ati ajuns acum de moda de va scot din letopiset, Si cu voi drapndu-si nula, va citeaza toti nerozii, Mestecnd veacul de aur n noroiul greu al prozii. Ramneti n umbra sfnta, Basarabi si voi Musatini, Descalecatori de tara, datatori de legi si datini, Ce cu plugul si cu spada ati ntins mosia voastra De la munte pn' la mare si la Dunarea albastra. Au prezentul nu ni-i mare? N-o sa-mi dea ce o sa cer? N-o sa aflu ntr-ai nostri vre un falnic juvaer? Au la Sybaris nu suntem lnga capistea spoielii?

Nu se nasc glorii pe strada si la usa cafenelii, N-avem oameni ce se lupta cu retoricele suliti n aplauzele grele a canaliei de uliti, Panglicari n ale tarii, care joaca ca pe funii, Masti cu toate de renume din comedia minciunii? Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul, De ai crede ca viata-i e curata ca cristalul? Nici visezi ca nainte-ti sta un stlp de cafenele, Ce si rde de-aste vorbe ngnndu-le pe ele. Vezi colo pe uriciunea fara suflet, fara cuget, Cu privirea-mparosata si la falci umflat si buget, Negru, cocosat si lacom, un izvor de siretlicuri, La tovarasii sai spune veninoasele-i nimicuri; Toti pe buze-avnd virtute, iar n ei moneda calpa, Chintesenta de mizerii de la crestet pna-n talpa. Si deasupra tuturora, oastea sa si-o recunoasca, si arunca pocitura bulbucatii ochi de broasca... Dintr-acestia tara noastra si alege astazi solii! Oameni vrednici ca sa saza n zidirea sfintei Golii, n camesi cu mneci lunge si pe capete scufie, Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie. Patriotii! Virtuosii, ctitori de asezaminte, Unde spumega desfrul n miscari si n cuvinte, Cu evlavie de vulpe, ca n strane, sed pe locuri Si aplauda frenetic schime, cntece si jocuri... Si apoi n sfatul tarii se adun sa se admire Bulgaroi cu ceafa groasa, grecotei cu nas subtire; Toate mutrele acestea sunt pretinse de roman, Toata greco-bulgarimea e nepoata lui Traian! Spuma asta-nveninata, asta plebe, ast gunoi Sa ajung-a fi stapna si pe tara si pe noi! Tot ce-n tarile vecine e smintit si strpitura, Tot ce-i nsemnat cu pata putrejunii de natura, Tot ce e perfid si lacom, tot Fanarul, toti ilotii, Toti se scursera aicea si formeaza patriotii, nct fonfii si flecarii, gagautii si gusatii, Blbiti cu gura strmba sunt stapnii astei natii! Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni! I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni! Si aceasta ciuma-n lume si aceste creaturi Nici rusine n-au sa ieie n smintitele lor guri Gloria neamului nostru spre-a o face de ocara, ndraznesc ca sa rosteasca pn' si numele tau... tara! La Paris, n lupanare de cinismu si de lene, Cu femeile-i pierdute si-n orgiile-i obscene,

Acolo v-ati pus averea, tineretele la stos... Ce a scos din voi Apusul, cnd nimic nu e de scos? Ne-ati venit apoi, drept minte o sticluta de pomada, Cu monoclu-n ochi, drept arma betisor de promenada, Vestejiti fara de vreme, dar cu creieri de copil, Drept stiint-avnd n minte vre un vals de Bal-Mabil, Iar n schimb cu-averea toata vrun papuc de curtezana... O, te-admir, progenitura de origine romana! Si acum priviti cu spaima fata noastra sceptic-rece, Va mirati cum de minciuna astazi nu vi se mai trece? Cnd vedem ca toti aceia care vorbe mari arunca Numai banul l vneaza si cstigul fara munca, Azi, cnd fraza lustruita nu ne poate nsela, Astazi altii sunt de vina, domnii mei, nu este-asa? Prea v-ati atatat arama sfsiind aceasta tara, Prea facurati neamul nostru de rusine si ocara, Prea v-ati batut joc de limba, de strabuni si obicei, Ca sa nu s-arate-odata ce sunteti - niste misei! Da, cstigul fara munca, iata singura pornire; Virtutea? e-o nerozie; Geniul? o nefericire. Dar lasati macar stramosii ca sa doarma-n colb de cronici; Din trecutul de marire v-ar privi cel mult ironici. Cum nu vii tu, Tepes doamne, ca punnd mna pe ei, Sa-i mparti n doua cete: n smintiti si n misei, Si n doua temniti large cu de-a sila sa-i aduni, Sa dai foc la puscarie si la casa de nebuni!

George Cosbuc
Nascut la 20 septembrie 1866 la Hordou ; decedat la 9 mai 1918 la Bucuresti a fost un poet roman din Transilvania, membru titular al Academiei Romane din anul 1916.

1. Primii ani
1866-09-20 Se naste George Cosbuc la HordouNasaud (astazi Cosbuc), al optulea din cei 12 copii ai preotului Sebastian si al preotesei Maria Cosbuc. Copilaria si-o petrece intr-o asezare sateasca cu un folclor bogat si cu o natura palpitanta, aspecte care ii vor influenta opera de mai tarziu. 1873 - 1876 Copilul Cosbuc urmeaza cursurile primare la diferite scoli - Hordou, Salva, Telciu si Nasaud. 1876 - 1884 Cosbuc urmeaza studiile liceale la Nasaud. Liceanul citeste mult si gandeste adanc asupra lecturii. Activeaza la Societatea de lectura "Virtus romana rediviva" a elevilor, devine vicepresedinte si apoi presedintele ei si imprima zeci de pagini originale si traduceri in publicatia societatii "Muza someseana". Numarul poeziilor lecturate se ridica la 150 si cel al versurilor publicate in revista manuscrisa la 50 de creatii. Intr-un fel, ele sunt un tip de exercitiu benefic. In germene se gasesc aici directiile fundamentale ale drumului poetului, traducatorului si evocatorului de fresce ale razboiului.

2. Debut
1884 toamna... In fata tatalui sau, evita sa se inscrie la seminarul grecocatolic din Gherla, spre a deveni preot, si atunci se inscrie la Facultatea de Filosofie din Cluj. Continua sa scrie poezii si isi face debutul literal cu Filozofii si Plugarii la gazeta Tribuna din SIbiu, condusa de I. Slavici. Moment important in destinul sau poetic. 1886 Retragerea de la facultate din cauza lipsurilor materiale.

3. Gazetar
1887 august . Cosbuc devine redactor la Tribuna, datorita lui I. Slavici, care abordeaza in cadrul discutiilor o multitudine de probleme de teorie literara. O etapa rodnica, soldata cu publicarea a 55 de poezii (originale sau traduceri). Devine foarte cunoscut in Transilvania. 1889 Aparitia poemului Nunta Zamfirei in Tribuna (nr 108). Moment inaltin in cariera poetica.

4. Perioada Bucuresteana
1890 La chemarea lui Titu Maiorescu se stabileste in Bucuresti. Primeste postul de "desemnator-adjunct" la Ministerul Cultelor, din care, fiindca nu i se potrivea firii sale, va demisiona la scurta vreme. Colaboreaza la diferite reviste literare si duce o viata agitata.

5. Balade si idile. Fire de tort

1893 Cosbuc publica prima culegere de poezii originale prin volumul Balade si idile. Cartea marcheaza un moment important in evolutia sa artistica si in dezvoltarea literaturii romane. Prin poemul "In opressores", poetul se afla printre memorandisti cu prilejul procesului "Memorandului" desfasurat in Cluj.

6. Conducator de reviste
1894 - 1896 Impreuna cu I. Slavici si I.L. Caragiale, editeaza revista Vatra. Publica aici, printre altele, poeziile "In opressores" si "Noi vrem pamant". 1895 Casatoria lui Cosbuc cu Elena Sfetea, avand binecuvantarea parintilor. Se naste singurul baiat al scriitorului, Alexandru. 1896 Apare "Fire de tort", a doua culegere de versuri originale. Da la tipar traducerile "Mazepa" de Byron, "Georgicele" , "Eneida" de Virgiliu.

7. Traducator
1897 Reeditarea volumului "Balade si idile", din care, nemotivat, omite cateva poezii de o mare frumusete. In acest an, publica mai multe traduceri din creatia universala, intrate in ciclul literaturii romane. Poetul are concomitent serioase preocupari privind dezvoltarea presei romanesti. Conduce revista "Foaia interesanta" (1897) si face parte din colectivul redactional al periodicului "Albina" (din 1897), publicatie dedicata culturalizarii poporului. In aceasta privinta publica zeci de articole. 1899 Publica cartile : "Razboiul nostru pentru neatarnare" si "Povestea unei coroane de otel", in care evoca cu patos luptele eroice ale ostasilor nostri. 1900 Cosbuc este ales membru corespondent al Academiei Romane. Se hotaraste sa traduca Divina Comedie de Dante Aligheri 1901 Cosbuc, impreuna cu Vlahuta, editeaza revista "Samanatorul", conceputa ca descendenta a revistelor patriotice mai vechi; Dacia literara (1840), Tribuna (Sibiu). Scopul declarat : dezvoltarea traditiilor sanatoase ale presei romanesti, realizarea unitatii scriitorilor, aproprierea lor de popor. Dupa un rastimp, cei doi scriitori parasesc conducerea si publicatia, care, sub autoritatea altor intelectuali, abandoneaza orientarea initiala. 1902 I se tipareste cea de-a treia culegere de versuri originale : "Ziarul unui pierde vara". Primeste postul de referendar la Casa Scoalelor. Un timp este coleg cu Al. Vlahuta, M. Sadoveanu, Emil Garleanu. Pentru a face o traducere fidela a Divinei Comedii, dupa original, incepe sa invete serios limba italiana, intreprinde o calatorie mai lunga in Italia si sta mai multe saptamani in statiunea balneara Riva. 1904 Tipareste culegerea de versuri patriotice "Cantece de vitejie". Lucreaza intens la traducerea Divinei Comedii. In colaborare cu Ioan Gorun si Ilarie Chendi, scoaterevista "Viata literara". 1907 Are neplaceri din cauza publicarii poemului manifest "Noi vrem pamant", care se raspandise in foi volante in masa rasculatilor. Alte doua poezii ale sale reflecta framantarile sociale ale vremii : "Pamantul uitarii" si "Parabola semanatorului". 1908 Reintoarcere pe pamanturile natale, unde este primit ca un apostol. 1910 Publicarea traducerii dramei "Don Carlos" de Fr. Schiller. 1912 Petrece timp de 6 saptamani in Italia, intreprinde studii dantesti in biblioteca din Florenta. Printre lucrarile sale, a ramas un material cu comentarii dantesti care se va publica peste ani, abia in 1963, 1964

1913 Primirea sarbatoreasca la Nasaud, cu prilejul aniversarii a 50 de ani de la infiintarea gimnaziului.

8. Razboiul si pierderea fiului

1914 Declansarea primului razboi mondial. Poetul deplange (in poezia Mortipentru cine ?) trimiterea romanilor in razboi de catre autoritatile Impreiului Austro-Ungar. 1915 Moartea fiului Alexandru, student si tanar talentat, intr-un accident de automobil la Balesti, in Oltenia. Durerea este coplesitoare si poetul nu-si va mai putea reveni.Isi gaseste refugiul in opera danteasca. Descumpanit, nu poate participa la marea adunare a transilvanenilor si bucovinenilor din toamna, dar trimite o scrisoare in care condamna actiunile dusmanoase ale Impreriului Austro-Ungar fata de romani.

9. Academia Romana
1916 Alegerea ca membru activ al Academiei Romane.

10. Moartea
1918-05-09 Moare scriitorul George Cosbuc la numai 51 de ani, fiind inmormantat in cimitirul Serban Voda - Bellu, langa fiul sau Alexandru, si in vecinatatea marilor scriitori M. Eminescu, I.L. Caragiale s.a.

11. Post mortem

1924 - 1932 Apare "Divina Comedie" de Dante Aligheri. Traducere de G. Cosbuc. Editie ingrijita si comentata de Ramiro Ortiz, Vol I-II 1943 Moare sotia poetului. 1966 Se publica "Odissea" de Homer. Traducerea de G. Cosbuc. Editie ingrijita de Iuliu Sfetea si St. Cazimir, cu un studiu introductiv de St. Cazimir, vol I-II, Bucuresti.

Legenda macului rosu

Se spune c pe vremea lui Mircea cel Btrn, macii nfloreau numai n alb si roz.Domnitorul, pe ct era de viteaz n btliile mpotriva vrjmasului, pe att de iubitor de frumos se dovedea n vreme de pace si tihn. Mergea n crng, n poienile smltuite n verdeata ierbii si culorile florilor. Nu se mai stura ascultnd acea nebnuit si neasteptat orchestrare a naturii freamtul ei melodios, mpreunare a fosnetului frunzelor prinse n adierea vntului,sopotului izvoarelor, cntecului vrjit al psrelelor si tritului sprinten al greierilor.Dar mai cu seam i plceau neasemuit florile.Florile de tot soiul si de toate culorile. Parfumul lor l mbta si l purta pe crrile visului si ale dorului. Atunci chipul patriei sale i aprea mai fierbinte si mai rscolitor.Cnd privea ns macii, suspina usor si si zicea n sinea lui: Ce pcat c aceste flori minunate nu cunosc dect culoarea alb si roz.De-ar nflori si n rosu aprins, atunci ar fi o frumusete. ntr-o vreme chem la el un mester olar si-i mprtsi gndul su. si prerea de ru c n-are mcar un mac rosu. Acesta l ascult n tcere si, dup ce ajunse acas, se puse pe treab. Furi cu minile sale, din lut moale, un potir de mac aidoma celor care nfloresc n grdini sau cmpie. si l color n rosu aprins. Alearg apoi de i-l duse domnitorului. Mircea cel Btrn se bucur o clip. Apoi lu floarea din lut si, n privirile mirate al olarului, o arunc si o prefcu n pulbere: Nu-mi este de trebuint un astfel de mac. Fr miros. Fr viat n el! Mai trecu ce mai trecu si veni la domnitor un zugrav care auzise si el despre dorinta domnitorului. El desen pe perete un mac pe care-l colora n rosu. Dar Mircea cel Btrn rmase la fel de nemultumit. Atunci zugravul merse n grdina domneasc si turn vopsea rosie pe un mac alb. Dar ploaia care se porni din naltul cerului l spl de vopsea ntr-o clip, nct el se fcu din nou alb. Mircea cel Btrn plec ntr-o zi la btlie. Pentru c pasul vrjmas ptrunsese iarsi n tar. Lupta n-a fost usoar, ca nici una dintre luptele pe care le-au purtat romnii de-a lungul vremii pentru a rmne sub soare. Dar Mircea si vitejii si au izbutit s obtin biruinta. Dup ce l-a fugrit si l-a alungat pe dusman peste Dunre, domnitorului se ntoarse n cetatea de scaun. Pe drumul acesta plin de bucurie al ntoarcerii, cnd ostenii cei aprigi uitaser de greul luptei si cntau voiosi, iat c trecur printr-un cmp plin cu flori multe si felurite. Erau si maci, albi si roz, o puzderie. Deodat, din rana unui ostas ncepur s curg picturi de snge. Ele czur pe un mac alb si acesta cpt o culoare rosie, aprins. Domnitorul privi macul si zise plin de o mare bucurie: Iat, s-a nscut pe lume macul cel rosu, macul cel dorit. Colorat cu sngele adevrat al jertfei. Pe acesta nu-l va mai spla nici o ploaie. Va nflori asa

n veci! ...Se spune c de atunci, alturi de ceilalti maci, au nceput s nfloreasc si macii rosii. si parc cei mai multi erau acesti maci. Din ce n ce mai multi. Si nfloreau pentru c rdcina lor era nfipt n pmntul udat cu sngele attor viteji!

Umbra lui Mircea. La Cozia de Grigore Alexandrescu

Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate, Catre tarmul dimpotriva se intind, se prelungesc, S-ale valurilor mandre generatii spumegate Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc. Dintr-o pestera, din rapa, noaptea iese, ma-mpresoara, De pe muche de pe stanca, chipuri negre se cobor; Muschiul zidului se misca... printre iarba se strecoara O suf lare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nalucirii: un mormant se dezveleste, O fantoma-ncoronata din el iese... o zaresc... Iese... vine catre tarmuri... sta... in preajma ei priveste... Raul inapoi se trage... muntii varful isi clatesc. Ascultati!... marea fantoma face semn... da o porunca... Ostiri, taberi fara numar imprejuru-i inviez... Glasul ei se-ntinde, creste, repetat din stanca-n stanca, Transilvania-l aude, ungurii se inarmez. Oltule, care-ai fost martor vitejiilor trecute, Si puternici legioane pe-a ta margine-ai privit, Virtuti mari, fapte cumplite iti sunt tie cunoscute, Cine oar poate sa fie omul care te-a-ngrozit? Este el, cum il arata sabia lui si armura , Cavaler de ai credintei, sau al Tibrului stapan, Traian, cinste a Romei ce se lupta cu natura , Urias e al Daciei, sau e Mircea cel Batran? Mircea! imi raspunde dealul; Mircea! Oltul repeteaza. Acest sunet, acest nume valurile il primesc, Unul altuia il spune; Dunarea se-nstiinteaza, Si-ale ei spumate unde catre mare il pornesc. Sarutare, umbra veche! primeste inchinaciune De la fiii Romaniei care tu o ai cinstit: Noi venim mirarea noastra la mormantu-ti a depune; Veacurile ce-nghit neamuri al tau nume l-au hranit. Ravna-ti fu neobosita, indelung-a ta silinta: Pana l-adanci batranete pe romani imbarbatasi;

Insa, vai! n-a iertat soarta sa-ncununi a ta dorinta, Si-al tau nume mostenire libertatii sa il lasi. Dar cu slabele-ti mijloace faptele-ti sunt de mirare: Pricina, nu rezultatul, laude ti-a castigat: Intreprinderea-ti fu dreapta, a fost nobila si mare, De aceea al tau nume va fi scump si nepatat. In acel locas de piatra, drum ce duce la vecie, Unde tu te gandesti poate la norodul ce-ai iubit, Cata ai simtit placere cand a lui Mihai sotie A venit sa-ti povesteasca fapte ce l-au stralucit! Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armura Ce un urias odata in razboaie a purtat; Greutatea ei ne-apasa, trece slaba-ne masura, Ne-ndoim dac-asa oameni intr u adevar au stat . .......................... Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte stralucite, Insa triste si amare; legi, naravuri se-ndulcesc: Prin stiinte si prin arte natiile infratite. In gandire si in pace dr umul slavei il gasesc. Caci razboiul e bici groaznic, care moartea il iubeste. Si ai lui sangerati dafini natiile ii platesc; E a cerului urgie, este foc care topeste Crangurile inflorite, si padurile ce-l hranesc.

........................... Dar a noptii neagra manta peste dealuri se lateste, La apus se adun norii, se intind ca un vesmant; Peste unde si-n tarie intunericul domneste; Tot e groaza si tacere... umbra intra in mormant. Lumea e in asteptare... turnurile cele-nalte Ca fantome de mari veacuri pe eroii lor jelesc; Si-ale valurilor mandre generatii spumegate, Zidul vechi al manastirii in cadenta il izbesc.

Muma Lui tefan Cel Mare de Dimitrie Bolintineanu

I Pe o stnca neagra, ntr-un vechi castel, Unde cura-n poale un ru mititel, Plnge si suspina tnara domnita, Dulce si suava ca o garofita; Caci n batalie sotul ei dorit A plecat cu oastea si n-a mai venit. Ochii sai albastri ard n lacrimele Cum lucesc n roua doua viorele; Buclele-i de aur cad pe albu-i sn, Rozele si crinii pe fata-i se-ngn. nsa doamna soacra lnga ea vegheaza Si cu dulci cuvinte o mbarbateaza. II Un orologiu suna noaptea jumatate. n castel n poarta oare cine bate? - "Eu sunt, buna maica, fiul tau dorit; Eu, si de la oaste ma ntorc ranit. Soarta noastra fuse cruda asta data: Mica mea ostire fuge sfaramata. Dar deschideti poarta... Turcii ma-nconjor... Vntul sufla rece... Ranile ma dor!" Tnara domnita la fereastra sare. - "Ce faci tu, copila?" zice doamna mare. Apoi ea la poarta atunci a iesit Si-n tacerea noptii astfel i-a vorbit: - "Ce spui, tu, straine? Stefan e departe; Bratul sau prin taberi mii de morti mparte. Eu sunt a sa muma; el e fiul meu; De esti tu acela, nu-ti sunt muma eu! nsa daca cerul, vrnd sa-ngreuieze Anii vietii mele si sa ma-ntristeze, Nobilul tau suflet astfel l-a schimbat; Daca tu esti Stefan cu adevarat, Apoi tu aice fara biruinta Nu poti ca sa intri cu a mea vointa. Du-te la ostire! Pentru tara mori! Si-ti va fi mormntul coronat cu flori!" III

Stefan se ntoarce si din cornu-i suna; Oastea lui zdrobita de prin vai aduna. Lupta iar ncepe... Dusmanii zdrobiti Cad ca niste spice, de securi loviti.

Stefan cel Mare (anii de domnie: 1457-1504)

Stefan cel Mare a fost cel mai important domnitor al Moldovei din perioada medievala. In timpul domniei sale, statul romanesc de la est de Carpati a atins perioada de apogeu. Stefan cel Mare a preluat tronul dupa inlaturarea lui Petru Aron, pe care l-a invins in batalia de la Doljesti, pe Siret, la data de 12 aprilie 1457. La 14 aprilie 1457, pe locul numit Dreptate, Adunarea tarii l-a proclamat pe Stefan cel Mare domnitor.

In politica interna, Stefan a actionat in vederea intaririi autoritatii domnesti si a institutiilor statului. Astfel, domnitorul a urmarit limitarea puterii marii boierimi, iar in Sfatul domnesc a introdus oameni de incredere si, i-a inlaturat pe cei care erau considerati nesiguri. Reprezentantii domniei in tinuturi si cei din fruntea cetatilor (precum parcalabii) au capatat puteri sporite. Pe plan central, un rol deosebit de important in timpul lui Stefan, l-a avut portarul Sucevei, comandant al ostirii. Domnitorul s-a preocupat atat de refacerea domeniului domnesc, cat si de intarirea economica a tarii. O atentie deosebita a fost acordata comertului, negustorii brasoveni, ca si cei din Polonia si Ungaria bucurandu-se de privilegii comerciale. Domnitorul a luat masuri pentru intarirea capacitatii de aparare a tarii, constient fiind de pericolele care puteau veni din exterior. In acest sens a dispus de oastea cea mica, iar in caz de primejdie majora, putea convoca oastea cea mare, din care faceau parte toti locuitorii apti de lupta ai tarii. Documentele mentioneaza ca oastea cea mica era formata din 10 000-15 000 de osteni (luptatori de elita), iar oastea cea mare putea ajunge la un efectiv de 40 000 de luptatori. Oastea lui Stefan a fost dotata si cu cele mai moderne arme ale timpului, precum bombardele. Marele domnitor a avut in vedere si sistemul de cetati de aparare, in cadrul caruia s-au remarcat Suceava, Neamt, Cetatea Alba, Chilia si Hotin. In politica externa, Stefan a urmarit, in primul rand, sa aiba relatii bune cu toti vecinii. De asemenea, un principiu de baza al politicii externe a lui Stefan a fost acela de a nu fi

angrenat in lupte, in acelasi timp, pe doua fronturi. In privinta relatiilor externe se pot observa doua probleme distincte: relatiile cu Polonia si cu Ungaria si, respectiv, cele cu otomanii. In privinta Poloniei, dupa inlaturarea lui Petru Aron, Stefan a urmarit normalizarea relatiilor cu aceasta tara. In anul 1459, domnitorul a incheiat un tratat cu Polonia la Overchelauti, prin care regele Cazimir al IV-lea, devenind suzeran al lui Stefan, practic nu-l mai ajuta pe Petru Aron in incercarea de a reveni pe tronul Moldovei. Bunele relatii cu Polonia in timpul regelui Cazimir al IV-lea sunt confirmate de privilegiile comerciale pe care Stefan le-a acordat negustorilor din aceasta tara in Moldova, precum si de ajutorul militar trimis in diferite momente ale luptei antiotomane. Din pacate, Polonia nu s-a dovedit totusi un aliat deosebit de important in lupta antiotomana. Stefan, insa avea nevoie de relatii bune cu Polonia pentru a contrabalansa pretentiile de suzeranitate ale Ungariei asupra Moldovei. De altfel, din cauza faptului ca maghiarii detineau importanta cetate Chilia, relatiile moldo-ungare din primii ani de domnie au fost foarte incordate. In 1465, dupa trei ani de eforturi militare, Stefan a reusit sa preia controlul asupra cetatii Chilia. De aceea, in anul 1467, regele maghiar Matei Corvin a intreprins o expeditie in Moldova, urmarind recucerirea Chiliei si inlaturarea lui Stefan de pe tron, unde l-ar fi instalat pe Petru Aron. Dar, la 14/15 decembrie 1467, oastea lui Matei Corvin a fost infranta la Baia, iar regele cu greu a putut scapa cu viata. In anul 1469, Petru Aron, urmarit in Transilvania de moldoveni, a fost ucis. In momentul in care pericolul otoman a devenit deosebit de amenintator pentru aceasta zona a Europei, regele maghiar Matei Corvin a inteles ca era mai bine sa colaboreze cu Stefan in lupta antiotomana. In aceste conditii, intre cei doi conducatori a fost incheiat, la 12 iulie 1475, tratatul de alianta antiotomana. Un alt capitol al politicii externe a lui Stefan a fost cel al relatiilor cu otomanii. Fiind sigur de faptul ca urmau importante confruntari cu sultanul, a actionat pentru a avea, pe tronul Tarii Romanesti aliati. De aceea, in anii 1473 si 1474 domnitorul moldovean a intervenit militar si l-a inlaturat de pe tron pe Radu cel Frumos, instalandu-l pe Laiota Basarab, iar in 1476 l-a determinat pe Matei Corvin sa-l elibereze pe Vlad Tepes, pentru a ocupa tronul Tarii Romanesti. In anul 1477, l-a inscaunat pe Basarab Tepelus si apoi pe Vlad Calugarul. Insa Vlad Tepes a fost ucis de boieri, iar ceilalti domnitori instalati de Stefan cel Mare pe tronul tarii Romanesti, nu i-au sustinut politica antiotomana. In privinta relatiilor domnitorului moldovean cu otomanii trebuie amintit ca acestea s-au tensionat dupa anul 1471, cand Stefan a refuzat sa le mai plateasca haraciul. Din ordinul sultanului Mahomed al II-lea, in anul 1475, o puternica armata otomana, in frunte cu Soliman-Pasa, a atacat Moldova. Domnitorul moldovean nu a reusit sa organizeze o puternica alianta antiotomana. Tocmai de aceea, Stefan a beneficiat atunci doar de ajutorul a 5 000 de secui, 2 000 de transilvaneni si 2 000 de poloni, care se alaturau celor 40 000 de ostasi moldoveni. Lupta cu oastea de 120 000 de oameni a lui Soliman-Pasa s-a desfasurat la Vaslui,

la data de 10 ianuarie 1475 si s-a incheiat cu victoria lui Stefan, victorie de rasunet in intreaga Europa. Din pacate, statele europene nu au inteles nici atunci necesitatea constituirii unei puternice coalitii antiotomane, astfel ca, in anul 1476, in timpul unei expeditii a sultanului, Moldova s-a gasit din nou fara un ajutor insemnat pe plan militar. In aceste conditii, la data de 25 iulie 1476, oastea moldoveneasca a fost infranta, la Razboieni, de cea otomana, condusa de insusiMahomed al II-lea, situatia fiind agravata si de atacul tatarilor din est, vasali otomanilor. Raspandita in tara dupa prada, oastea sultanului nu a putut cuceri nicio cetate, toate rezistand. Stefan s-a dovedit din nou un bun conducator militar deoarece, aplicand lovituri otomanilor, a reusit sa-i alunge in afara tarii, transformand infrangerea in victorie. Din nou Moldova era poarta de aparare a civilizatiei crestine in fata otomanilor. Dar Stefan cel Mare ramanea singur in fata puterii Semilunii. In anul 1479, dupa un razboi de 16 ani cu otomanii, Venetia a incheiat pace cu acestia, iar regele Ungariei, Matei Corvin, a facut acelasi lucru in anul 1483. In aceste conditii, in anul 1484, in urma unei puternice campanii otomane organizate de sultanul Baiazid al II-lea, Moldova a pierdut Chilia si Cetatea Alba. Stefan cel Mare a incercat sa obtina ajutor militar antiotoman de la poloni. De aceea, la data de 15 septembrie 1485, la Colomeea, domnitorul a depus juramant de vasalitate regelui Poloniei, Cazimir al IV-lea. Dar, in noile conditii, Stefan a inteles ca lupta antiotomana nu mai avea sorti de izbanda si, in anul 1487, a incheiat pace cu sultanul, acceptand plata tributului. In ultimii ani ai domniei, Stefan a dorit sa iasa de sub suzeranitatea polona, relatiile cu aceasta tara tensionandu-se dupa ce rege a devenit Ioan Albert. In anul 1497, la data de 26 octombrie, oastea lui S. a invins-o pe cea a regelui polon in batalia de la Codrii Cosminului, iar tratatul de pace, de la 12 iulie 1499, inlocuia actul de la Colomeea. Relatiile cu Polonia au fost insa incordate si in ultimii ani ai domniei lui Stefan, din cauza disputei asupra Pocutiei, teritoriu de la granita dintre cele doua tari. Stefan cel Mare a murit la data de 2 iulie 1504, dupa o domnie de 47 de ani, si a fost inmormantat la manastirea Putna. Domnia lui a reprezentat atat o perioada de prosperitate economica, cat si una de intarire a institutiilor statului. Pe plan extern a obtinut importante succese in relatiile cu tarile din imediata vecinatate, ca si cu Imperiul Otoman, reusind sa se impuna ca un remarcabil strateg si diplomat. A acordat o atentie speciala ocrotirii Bisericii. Au fost construite biserici pe locurile bataliilor sale - Borzesti, Razboieni -, in orase (Neamt, Suceava). Ca manastiri, cea mai cunoscuta este Putna. Aceste lacasuri de cult demonstreaza dezvoltarea statului moldovean, prestigiul domnitorului si luptele acestuia in apararea tarii sale si a crestinatatii.

Vlad Tepes - Legenda si Istorie

Legenda Istoria lui Vlad Tepes este invaluita de mister si legenda, iar adevarul este ca nimeni nu stie unde se termina legenda pentru a lasa loc istoriei. Fiind un personaj nu numai istoric, ci si literar si folcloric voievodul a fost ales de scriitorul Bram Stoker ca erou principal al romanului sau aparut in anul 1897.De atunci, Dracula si Transilvania, taramul care adaposteste misteriosul castel plin cu fantome si vampiri undeva in mijlocul padurilor intunecoase, a devenit subiectul a peste 750 de filme, documentare sau nuvele inspirate fiind de romanul scriitorului irlandez. Se spune ca transformarea lui Vlad Tepes in Contele Dracula insetat de sange se datoreaza faptului ca, potrivit obiceiului in acea vreme, invingatorul unei lupte isi potolea setea band sangele celor invinsi. Sa fie oare acesta adevarul despre Dracula? Legenda sau istorie. Vlad Tepes Istoria Vlad Tepes s-a nascut in orasul Sighisoara, in Transilvania in 1431, fiind mai tarziu domnitor al Valahiei. Tatal sau, Vlad Dracul, a fost cavaler in Ordinul Dragonului, ordin cavaleresc din Estul Europei care avea ca scop oprirea

extinderii Imperiului Otoman. Blazonul Ordinului Dragonului reprezenta un dragon (otomanii) si o cruce (semn al crestinatatii), iar Vlad Dracul a purtat acest simbol peste tot, pe steaguri, monede si sigiliu.

Blazonul familiei Dracul Moneda din timpul lui Vlad Tepes Al doilea fiu al sau a fost Vlad II - DRACULA, A-ul de la sfarsitul cuvantului "dracul" fiind un mod prin care se stabilea apartenenta - Dracula, fiul lui Dracul. Porecla "Tepes" i-a fost atribuita abia dupa moartea sa in 1476, din cauza modului in care ii pedepsea pe otomani, tragandu-i in teapa. Tragerea in teapa era un mod de executie crud, victima fiind infipta intr-un par ascutit, gros cat bratul unui om. Se spune despre Vlad ca ii placeau executiile in masa, varfurile parilor formand un fel de "padure". Pentru a se bucura de aceste "spectacole" Vlad obisnuia sa organizeze ospaturi in fata celor care mureau in chinuri. Copil fiind, Vlad Tepes a trait ca ostatic al turcilor. In timp ce familia i-a fost asasinata el a fost pus la curent cu chinurile pe care aceasta le-a indurat. Acesta pare a fi motivul ce i-a otravit sufletul asa incat, ajuns voievod, pedepsea taind, jupuind, spanzurand, decapitand sau tragand in teapa.

Tragerea in Teapa Cunocut pentru sadismul sau, Vlad era in acelasi timp respectat de supusii sai

pentru campaniile de lupta impotriva turcilor. Era respectat atat ca luptator cat si ca voievod ce nu tolera nedreptatea, in timpul domniei lui ridicand cateva manastiri. A fost un erou adulat, dar si temut de poporul lui. Victor Hugo in "Legende de Siecles", reda felul in care Vlad Tepes a intampinat armata sultanului Mahomed al-II-lea venita sa cucereasca Tara Romaneasca. Inaintand spre Targoviste, ostenii armatei turcesti au fost ingroziti de privelistea oferita de Tepes: case arse, campii parjolite, si fantani cu apa otravita. Totul a culminat insa cu imaginea de langa zidurile cetatii unde se adapostise Vlad Tepes: o imensa padure de cadavre. Cuprinsi de frica si ingroziti de mirosul celor 20.000 de cadavre ale prizonierilor turci infipti in tepe, ofiterii lui Mahomed s-au retras recunoscand victoria voievodului. Pentru romani, Vlad Tepes a ramas voievodul in timpul caruia puteai bea apa din fantana Cetatii Targoviste, cu un pocal din aur masiv fara ca cineva sa-l fure (surse istorice confirma existenta acestei cupe care a fost folosita pana in ziua in care Vlad Tepes a murit). Moartea lui Vlad Despre moartea lui Dracula nu se cunosc prea multe, existand cateva ipoteze. Cea mai populara poveste este aceea ca ar fi fost ucis intr-o batalie impotriva turcilor, in apropiere de Bucuresti, in decembrie 1476. Altii sustin ca a fost ucis de boieri valahi, in timpul luptei. Ce s-a intamplat insa cu corpul neinsufletit al lui Vlad? Aceasta este un alt mister, o tesatura de legende, din care nici una nu a putut fi confirmata Majoritatea istoricilor considera ca Vlad a fost inmormantat in apropierea altarului Manastirii Snagov, manastire ce se afla pe o insula in mijlocul lacului Snagov, singura legatura fiind barcile. Ceea ce este sigur este faptul ca i-a fost taiat capul si dus la Constantinopol, pentru ca intreaga lume otomana sa vada ca domnia voievodului infricosator se incheiase cu adevarat.

In 1931-32, arheologul Dinu Rosetti, la ordinul Academiei Romane, a cercetat Manastirea Snagov pentru a descoperi trupul lui Vlad Dracula. Dar nu a descoperit decat cateva morminte jefuite, in interiorul manastirii, legendele locale spunand ca trupul lui Vlad ar fi fost inmormantat chiar la intrarea in manastire. Nedand crezare acestei legende, cercetatorul a sapat si a scos la iveala un mormant aflat in fata altarului. Mormantul era insa gol. Continuand sa sape, a gasit un altar pagan, cu oase ale animalelor sacrificate. Dand o sansa legendei, a inceput sa cerceteze locul de la intrarea in manastire, unde a gasit un mormant ce nu fusese jefuit, apartinand, se pare, unui nobil.

Hainele care invaluiau cadavrul aratau ca apartineau unui om instarit. A fost gasit si un inel, provenit din Nuremberg. Totusi scheletul avea si cap si, asa cum am spus mai sus, este un lucru cert ca Vlad a fost decapitat.

Mormantul lui Vlad (presupus) Manastirea Snagov are insa un grad ridicat de umiditate, ceea ce face ca majoritatea ramasitelor pamantesti ale celor inmormantati aici sa se descompuna foarte repede. Este deci foarte posibil ca si trupul lui Vlad sa se fi descompus inainte de a fi fost incepute cercetarile pentru descoperirea lui. Cu certitudine putem afirma ca Dracula a existat. Ca voievodul Vlad Tepes ar fi acelasi cu vampirul diabolic, ramane o provocare pentru fani; cert este insa faptul ca mitul vampirilor a castigat teren (mai ales datorita mass media) in fata istoriei.

LegendaDreptatea

lui epe

Vlad Tepes

Despre epe Vod, fiul lui Dracula, s-a dus vestea peste secole de felul cum tia s mpart dreptatea, nct poporul asuprit alerga ca la un printe i atepta judecata lui. i nu era pricin ct de grea i de ncurcat pe care domnitorul s no dezlege i s nu pedepseasc pe rufctori. i luaser frica toi cei care se simeau cu musca pe cciul, i dect s se afle n faa lui la judecat, mai bine de-a dreptul n pmnt. Adesea la scaunul domnesc erau nfiate pricini foarte grele i ncurcate. Iat cum judeca aceste pricini Vlad epe. ntr-una din zilele lui iulie ale anului l460, venir dinaintea lui Vod doi oameni cu totul diferii : un boier gras i rumen la fa, cu straie strlucitoare, i un ran numai pielea i osul i n nite zdrene care abia se mai ineau pe el. ranul cuta sprijin la domnul rii, punndu-i ultima speran n dreptatea lui epe. Venise s spun c avusese i el petecul lui de pmnt, dar boierul i-l rpise, de-l lsase srac lipit. Boierul, dimpotriv, zicea c ranul minte i c pmntul tot ct l avea el era motenire din tat-n fiu de la strbunicii si.

Dup ce terminar ce aveau de spus, cei doi ateptar. n sal, ca ntotdeauna, se ls o tcere grea, timp n care domnitorul cumpnea dreptatea. i nu trebuir s atepte prea mult. Ai putea s-mi ari hrisoavele de stpnire asupra pmntului cu pania ? Nu pot, mrite doamne, spuse iret boierul. C primul meu conac a ars, i odat cu el au disprut i dovezile. Dar tu, rane, ai vreun asemenea hrisov ? N-am, vai de zilele mele, c mi l-a luat boierul odat cu pmntul. Atunci, spuse epe, trebuie s mergem la faa locului s vedem cum st treaba. S mergem, se grbi s zic boierul. n curnd ajunser acolo. epe l ntreb pe ran : Care zici c a fost pmntul tu ? Acesta, mrite doamne, spuse ranul. i i art cu mna un petic de pmnt srccios, care se ntindea spre pdure. Boierule, ntreb iar voievodul. Tu tot o mai ii c e pmntul tu ? Pot s i jur, doamne, c e al meu din moi strmoi i c ranul minte. epe se ntoarse atunci ctre un cpitan cu care sttuse de vorba n tain cnd se aflau pe drum: Spune-mi, acesta este locul de care mi-ai grit ? ntocmai, mrite. Prea bine, zise epe. Boierule, precum se vede, ai dreptate. Pmntul e al tu, i nu al ranului. Poi s i-l iei n stpnire. i mulumesc pentru dreptatea pe care mi-ai fcut-o ! se ploconi boierul. Numai c nu am terminat, l ntrerupse vod. Pentru pmntul sta pe care-l ai va trebui s mori, boierule. S mor ? ! Dar pentru ce, mrite ?

 Pentru c el ascunde o comoar. Sunt bani de aur furai din vistieria rii, nc din timpul cnd domnea tatl meu, Dracula. Acest btrn cpitan a recunoscut locul unde i-a ngropa houl. Este locul acesta al. tu. Deci tu, fiind stpnul, eti totodat i houl ! La auzul acestor cuvinte, boierul czu n genunchi i ncepu s se roage : Iart-m, mrite, dar nu sunt vinovat. Locul acesta nu este al meu, ci al ranului. ranul va trebui s piar, c el este cu siguran houl ! Ba tu vei pieri, boierule. i nu pentru c ai fi furat vreo comoar i ai fi ascunso aici. Aceasta a fost o nscocire a mea, ci pentru c ai furat pmntul ranului, aa cum ai recunoscut, de spaim. i epe porunci ca boierul s fie tras n eapa dreptii sale, iar bietul ran s-i ia napoi peticul de pmnt care i se furase. Veni apoi rndul unui trgove i unui ran.
Dup straie, trgoveul se vedea ct de colo c este nstrit. i mersese strun cu negoul i faa i era rotofeie i plin de via. Alturi de el, dar inndu-se puin mai n spate un biet ran, n straie srccioase. Cel cu plngerea era trgoveul. Zicea c mprumutase ranului un galben i c acesta nu i-a dat napoi datoria. Vorbind, trgoveul i tot arunca privirea semea i rutcioasa spre ranul care tremura ca varga de spaim.

epe, aa cum i era felul, l ascult pe trgove cu rbdare. Apoi l privi struitor, ca i cum voia s-i ptrund n gnduri. i schimb dup un timp privirea spre ran, cercetndu-l de asemeni ndelung, dup care l ntreb: Este adevrat c trgoveul acesta i-a dat un galben cu mprumut ? Da, este prea adevrat, rspunse ranul. i c pn acum nu i l-ai napoiat ? Ba, asta nu mai e aa, mrite. Atunci povestete aici cum a fost. Sunt nevoia, mria ta. Am muiere i apte prunci. Opt guri de hrnit, c p-a mea nici n-o mai pun. Ni s-a terminat merindea i am cerut de la dumnealui un galben ca s pot s-o mai scot la cap. Dar dndu-mi el galbenul, nu mi-a spus nimic alt dect s i-l napoiez cnd oi avea. Eu am ajuns de-am scuturat oleac necazul, i i-am i dat galbenul. Dar dumnealui de colo : Ce crezi, rane, c ai scpat cu sta ? i smna dac-o semeni n pmnt, din una rodesc multe. Aa i galbenul

meu. Se cere nzecit. Cum ai dat unul, mai dai nc nou, i gata ! Iar eu, iaca, mrite, nu pot. Mi-a fost foarte greu s-i napoiez i datoria adevrat i curat, darmite ce-mi cere acu dumnealui. Dup ce l-a lsat pe ran s termine tot ce avea de spus, epe se-ntoarse iar spre trgove. Auzi ce zice ranul, c i-a pltit datoria, I-adevrat, sau nu ? Nu, nu-i adevrat, mrite. E drept c mi-a napoiat galbenul, dar trebuie s-mi mai dea nc nou. Altfel ce interes a fi avut s-l mprumut ? i crezi ca asta e drept, i c-o s poat s-i plteasc ? Uor de zis, greu de fcut E dreptul meu. Uor, greu, asta e. Cum a pltit unu, pltete i noua, o ine trgoveul pe-a lui. Dac-i pe-aa, s facem o-ncercare i zicnd acestea, ieir n curte. Acolo era o grmada de bolovani. epe porunci trgoveului: Ridic unul din bolovani : acela; Trgoveul, care era destul de puternic, slta un bolovan n sus i-l inu puin n brae. Apoi i ddu drumul n grmad : E destul de greu, mrite. Aa i-a fost i ranului cnd i-a napoiat galbenul, destul de greu. Dar a reuit ! Acum s vedem mai departe. Ce sa vedem, mrite ? Ct i e de greu ranului s-i dea nou galbeni. Ridic din nou bolovanul. Trgoveul l ridic. Mai ridic unul ! Trgoveul se opinti i reui sa mai urneasc unul, ns n clipa urmtoare i scp pe amndoi din mn. Nu aa, trgoveule. Vreau s ii n braele tale nou bolovani dintr-o dat !

Dar asta nu se poate, mrite. Sunt att de grei, c niciodat n-am s-i pot ine pe toi. Vezi, trgoveule, la fel de grei sunt pentru ran cei nou galbeni, ct pentru tine nou bolovani. Cum n-ai putut tu, nu-i drept s-i ceri s poat el! Trgoveul nu mai zise nimic. n schimb, epe ddu porunca ; trgoveul s fie biciuit pentru lcomia lui, iar ranul sa plece linitit acas, pentru c i-a pltit cinstit datoria. Pn n sear epe mai judec i alte pricini. Cnd sfri, faa i era luminat de un zmbet luntric, de bucuria dreptii pe care o fcuse. Pot s m duc s m culc linitit , i zise.

Legenda lui tefan cel Mare i a Vrncioaiei

Se spune c a fost mai demult, pe cnd domnitorul tefan cel Mare i Sfnt stpnea n Moldova, luptndu-se cu turcii, o femeie vrednic, pe nume Tudora Vrncioaia, care avea apte feciori: Bodea, Spirea, Negril, Brsan, Spulber, Pavel i Nistor. Toi apte erau ciobani n munii Vrancei, dup cum erau mai toi voinicii locului. S-a ntmplat ca, ntr-o lupt cu turcii, tefan, neavnd destul oaste, s fie nvins. Singur, flmnd, obosit i necjit, a btut la ua Vrncioaiei, s primeasc gzduire de-o noapte. Aceasta l-a primit - fiind lege nescris ospitalitatea strinilor - i l-a omenit cum se cuvine. Curnd dup aceea, domnitorul a adormit, fr s dezvluie cine este. Vrncioaia ns a ghicit cine e, dup mbrcminte i dup chip. Auzise ea c domnitorul e la ananghie, deci i-a chemat feciorii de la treab i i-a ndemnat s strng fiecare cte o mic oaste din muni i s mearg la lupt. Feciorii au fcut aa, nct diminea, cnd s-a trezit domnitorul, n faa casei era oastea gata. Cu mare bucurie a pornit tefan la lupt, alturi de feciorii Vrncioaiei, obinnd de aceast dat victoria. Niciunul din cei apte frai nu a pierit n lupt. La sfritul btliei, tefan i-a chemat la sine, s-i rsplteasc: fiecruia i-a druit unul dintre munii Vrancei, ntocmind act domnesc pentru aceasta. i aa, cei apte frai s-au ntors la ndeletnicirile lor, ntemeind fiecare un sat cu numele su. Iar mama lor a rmas de legend, pentru vrednicia i curajul ei, pentru inima generoas i pentru iubirea de ar.

Petru Rares (III) legende istorice

Pe malul Brateului ntr-o colib mic acoperit cu frunze, cretea tnrul Petru Rare, umbrit i nclzit de dragostea maic-si, i ntocmai ca o mldi de stejar rsdit n pmnt prielnic, se fcea vznd cu ochii tot mai frumos i mai voinic. Era acum de douzeci de ani. Flcii de primprejur l punea totdeauna n fruntea lor i la joc i la treab, cci dintre toi el era cel mai vnjos la trup i mai ghibaci la minte. Pletele lui negre i cdeau pe umeri ntocmai ca o coam de leu, i n ochii lui focoi ar fi putut citi cineva dragostea primejdiilor i dorul de a le nvinge. Maic-sa, Domnina, l nvase carte, cci ea, dei se ndeletnicea acum cu pscuitul, dar n tinereele ei fusese avut i trise n lumea cea de soi. Cerinat, un om crunt la cap i nsprit de munc, argea de ani ndelungai la Domnina, i de mult ce se deprinsese cu Petru, crescndu-l de mic pe brae, l iubea ca ochii din cap. De cte ori Petru se ducea la vnat sau la pescuit, Cerinat trebuia s-l ntovreasc. El l priveghea, l ajuta, l apra de toate primejdiile n care furtunaticele lui tineree l aruncau cu nesocotin i nu o dat l-a scos din fundul Brateului cu sufletul la gur; nu o dat l-a scpat abia nesfiat din gura fiarelor slbatice, aa c ntr-o zi chiar ndrzneul copilandru pierdu un deget de la mna dreapt rupt de colii unui lup! n zadar maic-sa cuta s stmpere pornirile lui nvpiate. El nu tria cu plcere dect n primejdii i nu visa dect lupte i biruine. Mam, i zise el ntr-una din zile, spune-mi de ce mi se bate inima aa de tare n piept? De ce ochii mei nu gsesc destul loc de privit mprejur? Vezi tu vulturul

cel de sus care zboar colo printre nouri? n locul lui, mam, a vrea s fiu; s zbor i eu dup placul meu. El stpnete lumea cu aripile; iar eu ce sunt aici? Numai dor fr putere! O, drag copila! rspunse Domnina, cru-i tinereele. Tu nu tii ce-i scris n cartea vieii. Poate c Dumnezeu a pus degetul pe fruntea ta, i dac snge de viteaz va fi s curg n vinele tale, nu-l cheltui de pe acuma. Va veni vremea cnd i vei da zbor inimii i vei fi vultur ntre oameni. Mam, tu-mi ascunzi o tain, adause Petru, uitndu-se int n ochii ei. - Taina ta o tie Dumnezeu; eu sunt prea nemernic s pot ceti n viitor. Petru rmase pe gnduri. Vorbele maic-si, dei inteau a pune fru ndemnurilor inimii lui, totui aveau farmecul unei prorocii. El i simea prea mult agerime n cap i prea mult trie n suflet, pentru a nu se crede chemat la lucruri mai presus de meseria lui de pescar; dac ns realitatea se mpotrivea dorinelor lui cu tria unei piedici nenvinse, el i zidea n nchipuire o alt lume mai frumoas dect acea aievea, n care-i lua locul de domn i stpn. Astfel Brateul se prefcea n visurile lui ntr-o mare nesfrit cu corbii i ostroave; codrii Tigheciului i esurile Dunrii i se nfiau ca nite nemrginite mprii dumane ce trebuiau cucerite i atunci el nvlea cu oti nchipuite asupra lor i, n btliile grozave ce se ncingeau, Petru ieea ntotdeauna nvingtor. Cine nu-i face o lume a lui la vrsta tinereei? Astfel tria Petru frmntat de doruri ascunse, cnd ntr-o zi, lundu-i merinde pentru mai mult timp, se sui n luntre, trecu lacul de-a curmeziul i se afund n codrii Tigheciului. Trei zile el vn la cprioare i mistrei, cci sgeata lui se deprinsese a nu mai merge n deert, i iat c, oprindu-se la un pru spre a-i potoli setea, vzu o nafram alb ce se cobora ncet pe unda argintie. El prinse naframa i vzu ntr-un col scris cu litere roie cuvntul: Ajutor! Creierii lui se aprinser ndat la nchipuirea c o fiin nenorocit zace negreit n lanuri; el i ncord arcul, i puse barda la bru, torba cu sgeile n spate, i plec n susul prului. El merse cteva ceasuri singur fcndu-i felurite planuri care de care mai rzboinice, cnd ajunse la locul unde prul se desprea n dou. Pe unde a venit naframa, pe braul din drapta sau cel din stnga? Aici era ntrebarea. Pe cnd ns Petru sta n nedumerire, iat c zri un om clare, bine mbrcat i bine armat, care nainta spre dnsul zicndu-i: Bun ajuns, vntorule! Ce umbli pe moiile domneti ca prin satul lui Cremene, ucignd vnatul mriei-sale?

Bine-ai venit, cltorule! Ia vnez i eu ici-colea cte o fiar strictoare care n-are ce fi bun mriei-sale. Dar pe tine cine te-a pus pristav peste pduri? Eu sunt stolnicul Udrea, om de la curtea domneasc, i am dreptul, de voi, s-i dau i cteva la spate pentru ndrzneala ta de a clca fr voie moiile domneti. Cearc stolnice, zise Petru, a crui ochi se aprinser de mnie. Iaca! iaca! De aceasta ce-o mai fi? adaose strinul uitndu-se la nframa pe care Petru o inea n mn. Pentru un pctos ca tine o nfram aa de subire n mijlocul codrului nu-i lucru curat; negreit ai furat-o de undeva? Ascult, stolnice! Dac i-e mil de oasele tale, contenete cu astfel de vorbe, cci eu nu sunt ca de alde tine lingu de curte, s triesc din frmturile ce mi se arunc ca la cni, i s m mbogesc din banul furat de la stpn; eu triesc din munca mnilor mele, stolnice, i mnile care muncesc se nvrtoa, i vai de tine cnd vor ncepe s treiere pe spinarea ta! Tot mai domol, copile, c nu suntem nici noi aa de sprioi. Ia mai bine s facem pace mpreun i s srutm de bun ntlnire drguleana ast de plosc, doar ne-om mai nclzi la inim i ne-om mai ndulci vorbele. Udrea trase un gt din plosca cu vin, apoi o ntinse lui Petru. D-i mnia dup spate, i s-o bem pe jumtate! Aa-i c-i bun? E adevrat de Odobeti; de vechi ce-i, ede numai n cmea lui. Acum c ne-am mprietenit, spune-mi i mie, copilandre, despre ntmplarea cu nframa, nu de alta, dar ca s nu intri n vreun prepus; -apoi, d, pot s-i fiu i eu de ajutor la vreun capt de pod. Nu sunt aa de ru cum mi-i vorba, i tiu i eu s ndatoresc un prieten la nevoie. Petru, dup o duc de vin, se simi mai n chef, i tnr, ncreztor cum era, i art nframa i-i spuse prin ce chip o cptase. Hm! Este ceva la mijloc, zise Udrea, fcnd o strmbtur n chip de zmbet. Negreit este ceva Aa gndesc i eu, stolnice, trebuie s fie vreun suflet de om chinuit care cere ajutor. Cine tie poate e vreo femeie tnr i frumoas, care Da! da! Care nu vra s neleag de cuvnt cinstit. i ce gnd ai s faci?

 Vreu s m duc s o scap. Cum numai tu singur, singurel? Ai nnebunit? Eu i cu Dumnezeu. i cu mine, adause Udrea, dac-i va fi voia. Vom fi trei cu Dumnezeu. -apoi, d! i eu nu sunt aa stingher pe lume, cci, vorba ceea, fiecare pai are umbra sa. Pe lng mine tot mai sunt cteva suflete care se hrnesc i pot s puie umrul la nevoie. Ce-ai zice dac am fi patru, cinci, care ne-am duce s scpm psruica din cuc? Unde-s cinci nu-i unul, i acolo nu cred s fie sat fr cni. Primesc, zise Petru, a crui inim se umplu de bucurie. Atunci Udrea uier ntre degete i deodat trei ungureni mbotforai, cu bondiele aninate pe umere, cu cciulile pe ureche i cu musteele lungi i rsucite, ieir ca din pmnt, salutndu-l militrete. Fiecare avea cte o sinea pe umr. Udrea le fcu un semn nevzut i ntr-o clip cu toi se aruncar asupra lui Petru i-l trntir la pmnt. A! Miei! Hoi frdelege! strig Petru, vrcolindu-se din rsputeri. Dar ce putea el s fac singur contra patru, mai ales cnd l apucase pe furi? Aa-i c unde-s patru nu-i unul? zise Udrea cu glas lutor de rs. Vei ine minte, alt dat, copilandre, cum se fur fetele din curile domneti. Ei l legar cot la cot, apoi l aezar de-a spinarea pe aua calului pe care venise Udrea, l cetluir din nou aa de cumplit, nct abia se mai rsufla, i cteipatru plecar unul dup altul pe crarea strmt, mergnd doi dinaintea lui Petru i doi n urm. Dar n-apucase a face drum lung prin desimea codrului, c ungureanul cel din urm se mpiedic de-o cioat i czu la pmnt; i lucru ciudat nu se mai scul. Ceilali fr s bage de sam mergeau tot nainte, cnd cel deal doilea se lovi cu capul de-o creang i czu iari lat ca o broasc. Atunci Udrea se ntoarse, strig la dnii cu asprime s conteneasc de a se mai hrjoni prin iarb; ns nici unul nu-i rspunse. Udrea se opri un moment s vad ce este, cnd iat c i cel de al treile ungur btu o metan la pmnt rmnnd apn ca tovarii si. Udrea i cut cu mirare, i ce s vad? lucru groaznic i neateptat cteitrei, fr s se tie cum i de unde, fusese hultuii cte de-o sgeat ntre umeri i pironii la pmnt. Atunci se auzi la spatele lor un glas care striga:

 Stai! stai! dragii mei, c sunt i eu pe aici. Era argatul Cerinat, care, lundu-se pe urma lui Petru, venea acum n fuga mare n ajutorul lui. Ha! zise el lui Udrea, acuma suntem tocmai pe tocmai. Pe tine am s te cinstesc cu o bt, fiindc eti mai de soi. i pn a nu avea vreme buimcitul Udrea s-i vie n simire, l ciocni n cap nct i despic tidva drept n dou. La un care de oale e destul o mciuc, adause Cerinat, aruncnd bta i prinznd s desfac legturile lui Petru. Uf! mi-a venit sufletul la gur, urm el tind nodurile. M-ai fcut s alerg ca un ogar acum la btrne, dar am venit i eu la vreme cnd, vorba ceea, i era lumea mai drag. Spusu-i-am eu c ulcica nu merge de multe ori la ap! D! Aa-s tinereele sumee, bat-le s le bat Dar i un pic de minte n-ar strica. Petru, dup ce se vzu dezlegat, mulmi lui Dumnezeu c a scpat teafr, srut din inim pe Cerinat i privi cu nfiorare la cele patru trupuri care zceau mprejur. Acuma, zise Cerinat, cred c-ar fi mai nimerit s nu-i lsm prad corbilor, ca s nu se fac vorb n lume. Fii tu cioclu i eu le voi fi popa, adic dup sfnt i tmie, i s ne apucm de treab. Petru ncepu s sape groapa i n acela timp povesti lui Cerinat ntmplarea cu Udrea, spunndu-i totodat c este hotrt cu nestrmutare a merge n ajutorul fiinei care a trimis nframa pe pru. Va s zic caui nc o dat s pui cap sntos sub Evanghelie. Bine fie i aa dar atunci s chibzuim lucrurile mai cu meteug, ca s nu cdem, vorba ceea, ca cioara-n la. Cerinat prinse s caute pe Udrea prin buzunare i scoase o hrtie ce purta o pecete de cear roie. Tu care tii ceti, zise el, ia, spune-mi ce-i scris n trflogul ista? Petru ceti: tiut s fie de toate slugile mele de la cetuia din codrii Tigheciului c am nsrcinat pe credincioasa mea slug, stolnicul Udrea s privegheze asupra copilei

Elena ce se afl sub paz n zisa cetuie. Poruncesc dar ca s fie cuvntul lui ascultat de toi fr osebire i grabnic pus n lucrare ntocmai ca porunca mea domneasc. tefan Al dracului lucru mi mai tun prin cap, zise Cerinat. Ce? rspunse Petru. tii una, dac m-a face eu Udrea, mbrcndu-m cu hainele lui, i tu un ungurean de cei cu musteaa rsucit, aa-i c mai uor am ptrunde n cuca unde zace hulubia? Aa este, dar crezi tu c oamenii de la curte n-or fi cunoscnd pe adevratul Udrea i n-or vede deosebirea ce este ntre tine i el. Bine vorbeti, dar am eu ac de cojoc i pentru aceasta. n curnd o s ntunece; lun nu-i defel, i prin ntuneric tii, vorba ceea, nici un nas nu-i fr haz. Aadar, s ne pregtim, i ce-a mai fi s fie, rmne n voia lui Dumnezeu. n curnd Cerinat se mbrc cu hainele lui Udrea, i Petru cu ale unui ungur. O, ce bine-i ede, zise Cerinat, uitndu-se cu dragoste la Petru, parc eti un Ft-Frumos croit pe voinicie. Bine c nu suntem pe Brate s te vezi n oglinda apei, c te-ai fuduli. De-acuma la treab, copile, i s nu uitm c pn acas eu sunt Udrea cel cu cartea domneasc, iar tu un lefegiu ungurean. Ascult, rspunse Petru surznd i salutnd militrete. Dup ce morii fur ngropai i toate urmele terse, ei merser pe braul drept al prului, pe unde plecase i Udrea, lund calul acestuia cu dnii, i, pe cnd ntunecase bine, ajunser dinaintea porii cetuiei. Cetuia era mistuit n adncul codrului, ncunjurat de ziduri groase, ntrit cu tunuri nalte, ce se pierdeau n ntuneric, i aprat cu anuri i metereze pentru arcai i pucai. Cine vine? strig strjerul de la poart. Eu, rspunse Cerinat, stolnicul Udrea; ce mai veste? Bun pace. Atunci Cerinat, ntorcndu-se ctr Petru, care sta drept ca o lumnare dinaintea lui, i zise:

 Ianu! ine aceast carte domneasc, intr n cetate i ad-o ntocmai la ndeplinire. tii porunca mriei-sale; n-avem vreme de pierdut. Eu stau aici la poart i te atept. Ascult, rspunse Petru salutnd militrete, i cu pai hotri intr n cetate. Cine vine? strig un al doilea strjer din luntru. Eu, sluga lui Udrea. Nu te apropia; nu te cunosc; s vie ceauul. Se fcu larm; se aprinse masalale i ceauul veni cu grbire s vad ce este. Cine eti i ce voieti la vremea asta? ntreb cu asprime ceauul pe Petru. Sunt sluga stolnicului Udrea; i am venit din parte-i cu porunc domneac. Nu te cunosc; n-ai voie s intri. C nu m cunoti, asta nu-i de mirare, rspunse Petru c-un accent unguresc bine prefcut: multe or fi n lume pe care d-ta nu le cunoti. De aceea i mria-sa domnul i stolnicul Udrea nu mai au ncredere n voi. V-au dat s pzii aici n tain o biat fat nemernic, i iat c toat ara, de la Suceava i pn la Galai, a aflat despre aceasta; aa de bine v tii face datoria. Noaptea bei vinul domnesc din pivni i ziua dormii la metereze cu putile lng voi nct fiecare poate s intre aici ca ntr-o cas pustie. Ce vorbeti, nerodule? strig ceauul mnios. Ia umflai-mi-l, biei, s-i nsemnm pe spinare cteva slove cu nuiele, s vad el cum tim noi s ne facem datoria. i, fiindc a intrat aici fr nici un rost, apoi de fiecare nuie s-l ntrebai cum i cu ce scop a venit. n lturi, miei! rspunse Petru n vinele cruia sngele ncepu acum s fiarb. Voi nu tii pzi o muiere care v este dat n grij de nsui mria-sa, i pe mine v ispitii voi s punei mna. Cui nu-i e mil de scfrlia sa s se apropie de mine! Iar cu d-ta, jupne ceaue, mai am nc dou vorbe de vorbit. D-ta, care nu m cunoti, ia spunemi m rog, cunoti aceast nfram? adause Petru scond-o din buzunar. Spune-mi, jupne ceaue, slug credincioas a mrieisale, spune-mi cum se face c peste aceste ziduri nalte pe deasupra crora numai paserile pot zbura, a putut s se arunce aceast nfram pe care am gsit-o n mna a nite pscari? Cine-i acel pui de nprc care primete simbrie de la mria-sa, pentru ca s-l vnz pe ascuns?

Ceauul cercet nframa i se nglbeni. Toi ceilali strjeri rmaser mui mprejur. Nu-i lucru curat, jupne ceaue! Dar n-am mntuit nc rfuiala cu cinstita faa d-tale. De nu-i va fi cu bnuial, te rog s-mi mai spui dac cunoti aceast hrtioar? zise el, artnd cartea domneasc gsit n buzunarul lui Udrea. Ceauul o privi la lumina masalalelor i se plec pn la pmnt. El recunoscu cartea domneasc pe care o vzuse n mna lui Udrea de mai multe ori. Ha! cred i eu c-i vei pleca acum capul pn la vrful ciuboatei, adause Petru cu glas lutor n rs. De aceea din porunca domneasc i a stolnicului Udrea care ateapt la poarta cetii, vei binevoi, jupne ceaue, s-mi ncredinezi n minutul acesta copila ce este aici nchis. Cetatea are s fie chiar n ast noapte ncunjurat i btut de gloatele lui Arbore, n scop de a o scpa pe dnsa. De aceea fiecare s steie la locul su detept i gata la lupt. Mria-sa nu voiete s lase copila aici n timpul btliei i stolnicul Udrea are porunc s o duc ntr-un loc ascuns unde nimene s nu-i tie de tire. ndrznete acuma, jupne ceaue, s nu asculi de porunca domneasc, dac ai poft s-i vezi tidva la clcie. Un vrtej cuprinse minile tuturor. Vorbele hotrte a lui Petru, nframa, cartea domneasc, vestea luptei ce-i amenina chiar n acea noapte, prezena lui Udrea la poarta cetii, despre care i ncredinase nsui plieul de la poart cum c l-a recunoscut dup haine i cal, toate aceste tersese din inimele lor orice ndoial. Alarma fu dat n cetate. Toi alergau cu uanelile pe la metereze, clopotul cel mare suna, cnd iat c Elena, nspimntat de zgomotul neobinuit ce auzi, se nfi tremurnd dinaintea lui Petru sprijinit pe braul ceauului. Era palid, srmana, de grijile inimii, de nopile nedormite, de frica primejdiilor ce o ameninau, i pe fruntea ei preau c strlucesc razele de martir. Fr voie, Petru i descoperi capul dinaintea frumuseii ei. Apoi, strngnd-o ncet de mn, i zise: Porunca mrei-sale este s mergi cu mine i stolnicul Udrea unde te vom duce. Elena l privi un moment i un fulger de bucurie i se strecur prin ochi. Ajuni la poart, Petru i Cerinat o puser pe cal i cteitrei plecar prin ntunerecimea nopii pe crri necunoscute.

PORTOFOLIU LA ISTORIE

SOTROPA PAUL CL a VIII a B

ISTORIA SI LITERATURA