Sunteți pe pagina 1din 188

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv

bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg

Departamentul de Învă ământ la

Distan ă i Formare Continuă

Facultatea de tiinte Juridice, Sociale i

Politice

Coordonator de disciplină:

Lect. univ. drd. Lavinia Mihaela VLĂDILĂ

hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv

bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm

qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa

1

2009-2010

UVT ELEMENTE DE DREPT PENAL
UVT
ELEMENTE DE DREPT PENAL

Suport de curs – învă ământ la distan ă Administra ie publică, Anul II, Semestrul I

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor i orice folosire alta decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sanc iune penală

2

SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

F= INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE = BIBLIOGRAFIE = TEM Ă DE REFLEC Ţ IE
= TEST DE AUTOEVALUARE = BIBLIOGRAFIE = TEM Ă DE REFLEC Ţ IE
= TEST DE AUTOEVALUARE = BIBLIOGRAFIE = TEM Ă DE REFLEC Ţ IE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TEMĂ DE REFLECŢIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SEC IUNE TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNUI CAPITOL SAU SEC IUNE

= INFORMA II SUPLIMENTARE PUTE I G Ă SI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro II SUPLIMENTARE PUTE I GĂSI PE PAGINA WEB A U.V.T. LA ADRESA www.didfc.valahia.ro SAU www.id.valahia.ro .

3

Tematica cursului

1. Capitolul I. No iuni generale despre dreptul penal: defini ie,

principii fundamentale, izvoare, raport juridic i legea penală.

2. Capitolul II. Aplicarea legii penale în spa iu i timp.

3. Capitolul III. Infrac iunea: no iune i trăsături, cauzele care

înlătură caracterul penal al faptei, formele infrac iunii (actele preparatorii, tentativa, infrac iunea fapt consumat, infrac iunea fapt epuizat), unitatea de infrac iune (naturală, constituită i legală), pluralitatea de infrac iuni (concursul i recidiva) i pluralitatea de infractori (autoratul-coautoratul, instigarea i complicitatea).

4. Capitolul IV. Sanc iunile în dreptul penal: prezentare generală,

pedepsele principale aplicabile persoanei fizice, pedepsele complementare i accesorii aplicabile persoanei fizice, măsurile de siguran ă, sanc iunile aplicabile persoanei juridice, regimul sanc ionator aplicabil minorilor.

5.

spunderea penală.

Capitolul

V.

Răspunderea

penală

i

cauzele

care

înlătură

6. Capitolul VI. Aplicarea i executarea pedepselor: individualizarea

judiciară a pedepselor, individualizarea judiciară a executării pedepselor, cauzele care înlătură executarea pedepselor i reabilitarea.

4

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL PENAL

1.

Cuprins

2.

Obiectiv general

3.

Obiective operaţionale

4.

Timpul necesar studiului capitolului

5.

Dezvoltarea temei

6.

Bibliografie selectivă

7.

Temă de reflecţie

8.

Modele de teste

9.

spunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

– Defini ia, obiectul i caracterele dreptului penal

– Principiile fundamentale ale dreptului penal.

– Izvoarele dreptului penal.

– Raportul juridic penal.

– Legea penală.

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind noţiunile

generale din dreptul penal.

– Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază

privind dreptul penal, obiectul dreptului penal, raportul juridic, principiile fundamentale ale acestei ramuri de drept şi izvoarele sale caracteristice.

raportul juridic, principiile fundamentale ale acestei ramuri de drept ş i izvoarele sale caracteristice. = 3

= 3 ore

5

CAPITOLUL I NOŢIUNI GENERALE DESPRE DREPTUL PENAL

1. Definiţia, obiectul şi caracterele dreptului penal.

F

Definiţia

dreptului penal

1.1. Definiţia dreptului penal. Apărarea valorilor sociale împotriva faptelor

periculoase este o funcţie a statutului pe care o exercită, în principal, prin intermediul

dreptului penal. Noţiunea de “drept penal” poate apare sub mai multe sensuri:

ü termenul poate fi înţeles ca definind ramura de drept ce cuprinde sistemul

normelor juridice penale ce reglementează relaţiile de apărare socială.

ü dar, el poate fi înţeles şi ca ştiinţă a dreptului, ce cuprinde totalitatea

concepţiilor, ideilor, teoriilor relative la dreptul penal.

Denumirea de “drept penal” derivă de la cuvântul latin poena care înseamnă

pedeapsă, sancţiune.

În concluzie, putem defini dreptul penal ca fiind “sistemul normelor juridice

care reglementează relaţiile de apărare socială, prin interzicerea ca infracţiuni, sub

sancţiuni specifice denumite pedepse, a faptelor periculoase pentru valorile sociale,

în scopul apărării acestor valori, fie prin prevenirea infracţiunilor, fie prin aplicarea

pedepselor celor care le săvârşesc.”

1.2. Obiectul dreptului penal. Obiectul dreptului penal îl constituie relaţiile

de apărare socială, relaţii ce se nasc între membrii societăţii pentru respectarea de

tre aceştia a unor valori cum sunt persoana cu drepturile şi libertăţile sale, liniştea şi

ordinea publică, însăşi societatea în întregul ei. Aceasta este opinia majoritară în

doctrină cu privire la obiectul dreptului penal.

Spunând aceasta, rezultă, că într-o altă opinie, obiectul dreptului penal îl

constituie relaţiile sociale de represiune penală, relaţii ce se stabilesc după săvârşirea

infracţiunii, între stat şi infractor, prin care statul are dreptul şi obligaţia, totodată, de

a trage la răspundere penală pe infractor, iar infractorul are obligaţia de a suporta

pedeapsa.

a cum arătam, opinia majoritară susţine că obiectul dreptului penal îl

constituie nu doar relaţiile de represiune penală, căci dreptul penal are nu doar rolul

de sancţiona pe cei care au încălcat legea, ci totodată are şi rolul de a preveni

încălcarea ei. De aceea, relaţiile sociale pe care dreptul penal le ocroteşte nu se nasc

6

F

Obiectul dreptului

penal:

Relaţiile sociale de conflict şi de cooperare

F

Caracterul

autonom

doar în momentul săvârşirii faptei, ci din chiar momentul intrării în vigoare a normelor penale. Un argument în sprijinul acestei opinii este şi faptul că destinatarii normelor penale, în marea lor majoritate, înţeleg să se supună exigenţelor normelor penale, conformându-şi conduita acestora. Abia atunci când norma penală a fost încălcată, relaţia socială care până în acel moment fusese una de conformare se transformă într- o relaţie de conflict, şi pentru restabilirea ordinii de drept, făptuitorul este obligat să suporte sancţiunea prevăzută de norma penală nesocotită. În concluzie, obiectul dreptului penal, îl reprezintă nu doar relaţiile sociale de conflict ci şi cele de cooperare, de conformare, stabilite prin normele penale.

1.3. Caracterele dreptului penal. Caracterele dreptului penal sunt acele trăsături esenţiale ce se desprind din specificul relaţiilor de apărare socială care ăi revin acestei ramuri a dreptului. Deşi nu există o unanimitate de păreri, cu privire la caracterele dreptului penal, apreciem că acestea sunt: autonomia, unitatea şi caracterul de drept public. a.Caracterul autonom al dreptului penal. Autonomia unei ramuri de drept se justifică printr-un obiect propriu de reglementar şi a celorlalte criterii complementare. Autonomia dreptului penal a fost contestată prin susţinerea tezei caracterului pur sancţionator al acestei ramuri de drept. Cu alte cuvinte, i se nega dreptului penal un obiect propriu de reglementare, arătându-se că nu există relaţii specifice în societate care să fie reglementate numai de dreptul penal; relaţiile sociale erau reglementate de alte ramuri de drept, iar acolo unde aceste ramuri nu aveau sancţiuni specifice pentru a sancţiona încălcarea normelor proprii ar fi intervenit dreptul penal ca să tragă la răspundere pe cei ce nu respectau legea. Astfel, dreptul penal avea, în această opinie doar un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de drept.

Cu toate acestea caracterul autonom al dreptului penal poate fi demonstrat prin folosirea următoarelor argumente:

ü dreptul penal are relaţii proprii de reglementare şi acestea sunt relaţiile de

apărare socială.

7

ü chiar dacă există şi alte ramuri de drept care reglementează anumite relaţii

sociale pe care şi dreptul penal le reglementează, fiecare dintre aceste ramuri de drept

realizează o protecţie specifică, nesuprapunându-şi protecţia juridică.

F

Caracterul

unitar

F

Caracterul de

drept public

ü există relaţii sociale pe care doar dreptul penal le ocroteşte, cum ar fi:

sentimentul de compasiune prin incriminarea faptei de lăsare fără ajutor a unei persoane a cărei viaţă, sănătate sau integritate corporală este în primejdie şi care este

lipsită de putinţa de a se apăra (art. 315 din codul penal), ocrotirea respectului cuvenit morţilor prin incriminarea faptei de profanare de morminte, monumente sau urne funerare ori de cadavre (art. 319 din codul penal).

b. Caracterul unitar al dreptului penal. Unitatea dreptului penal este pusă în

evidenţă de unitatea principiilor care străbat legislaţia penală cu privire la cei trei piloni al acestei ramuri de drept: infracţiunea, sancţiunile şi răspunderea penală. Caracterul unitar rezidă şi din dispoziţiile art. 362 din codul penal, care prevăd : “Dispoziţiile din partea generală a acestui cod se aplică şi faptelor sancţionate penal prin legi speciale, afară de cazul când legea dispune altfel”. Faptul că normele penale se regăsesc grupate în partea generală şi partea specială a codului penal, precum şi într-o serie de legi penale speciale sau legi nepenale ce cuprind dispoziţii penale nu este de natură să ştirbească din unitatea acestei ramuri de drept, căci

principiile fundamentale se găsesc în cadrul fiecărei reglementări penale. Unitatea dreptului penal nu este afectată chiar dacă unele norme penale au un caracter aparte, cum sunt normele penale ce privesc aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşit în străinătate ori care asigură asistenţa juridică internaţională în materie penală.

c. Caracterul de drept public. Împărţirea dihotomică a ramurilor de drept, în

ramuri de drept privat şi de drept public are la bază, în principal, natura interesului ocrotit. În cazul dreptului penal însăşi statul este interesat de menţinerea ordinii sociale, astfel încât acesta apare ca subiect dominant al raporturilor juridice penale. Raporturile juridice de drept penal sunt raporturi juridice în care persoana are o poziţie subordonată, iar normele penale sunt norme imperative, nimeni neputând deroga de la ele.

2. Principiile fundamentale ale dreptului penal. Principiile fundamentale ale dreptului penal reprezintă idei diriguitoare, orientări de bază care călăuzesc atât

8

elaborarea cât şi realizarea normelor penale, care se regăsesc în cadrul instituţiilor dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile penale.

F

Principiul legalităţii:

Nullum crimen sine lege, Nullum poena sine lege Nullum judicium sine lege

F

Consacrarea interna ională a principiului

2.1. Principiul legalităţii. Acest principiu se exprimă prin regula că întreaga activitate în domeniul dreptului penal se desfăşoară pe baza legii şi în conformitate cu aceasta. În funcţie de cele trei mari instituţii ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunile şi răspunderea penală - , principiul legalităţii se exprimă prin adagiile:

nullum crimen sine lege”, “nulla poena sine lege”, “nullum judicium sine lege”. Aceste trei adagii se traduc prin aceea că orice faptă indiferent de gradul de periculozitate nu constituie infracţiune câtă vreme nu este calificată ca atare de o lege anterioară; în cazul în care fapta este calificată ca infracţiune sancţiunea aplicată nu poate fi una arbitrară, ci trebuie să fie prevăzută de lege, aplicată în conformitate cu principiile şi limitele legale, iar tragerea la răspundere penală, care se face în cursul procesului penal (al unei judecăţi) trebuie să se desfăşoare în conformitate cu normele legale ce guvernează această materie. Principiul legalităţii este menit să constituie o garanţie a libertăţii persoanei împotriva abuzurilor şi arbitrarului din activitatea aparatului judiciar, şi, totodată, o garanţie că legea nu se va aplica retroactiv. Din punct de vedere al reglementării sale, principiul legalităţii şi-a găsit ocrotirea juridică atât în cadrul unor normative internaţionale şi europene fundamentale, cât şi în cadrul legislaţiei române. a. Consacrarea europeană şi internaţională a principiului legalităţii. Astfel, este de amintit că acest principiu este înscris în “Declaraţia universală a drepturilor omului” adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 10 decembrie 1948 în cadrul articolului 11 alin. 2: “Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau, în momentul în care ele au fost comise, un act cu caracter penal potrivit dreptului internaţional sau naţional”. În 1950, odată cu adoptarea Convenţiei Europene a Drepturilor Omului la Roma de către statele membre ale Consiliului Europei, o nouă consfinţire a principiului legalităţii s-a realizat prin dispoziţiile art. 7 alin. 1 ale acestei convenţii:

Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituia o infracţiune, potrivit dreptului naţional şi

9

F

Consacrarea internă a principiului

internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsă mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.” O formulare asemănătoare găsim şi în cuprinsul dispoziţiilor art. 15 din cadrul Pactului internaţional cu privire la drepturile civile şi politice, adoptată de Adunarea Generală a O.N.U. la 16 decembrie 1966 şi ratificată de România în 1974: “Nimeni nu va fi condamnat pentru acţiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului naţional sau internaţional, în momentul în care au fost săvârşite”. b. Consacrarea principiului legalităţii în dreptul românesc. În cadrul dreptului intern, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea în însăşi actul fundamental, Constituţia României, precum şi în codul penal. Articolul 15 alin. 2 din Constituţie arată că: “Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau contravenţionale mai favorabile”, în timp ce art. 23 alin. 9 din Constituţie întregeşte ideea legalităţii formulată în articolul anterior, prin acea că prevede expres faptul că: ”Nici o pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii”. Codul penal, principalul act normativ al acestei ramuri de drept rezervă principiului legalităţii două articole, ce se complementează reciproc. Este vorba despre articolul 2 şi art. 11 din partea generală a codului penal. Potrivit art. 2, ce are ca titlul marginal “legalitatea incriminării”: “Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi surile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte”. S-a considerat adesea, că deoarece acest articol nu prevede şi anterioritatea legii incriminatoare în raport cu fapta săvârşită şi nici nu interzice expres retroactivitatea legii noi incriminatorii, dispoziţiile sale trebuie completate cu cele ale art. 11, al cărui titlu marginal este “neretroactivitatea legii penale”. Existenţa principiului legalităţii în codul penal are o importanţă deosebită, reprezentând o garanţie a drepturilor şi libertăţilor omului în sensul în care împiedică extinderea legii penale prin analogie, constituie pentru legiuitor o obligaţie ca acesta fie clar şi coerent în activitatea de incriminare, iar pentru organele care aplică legea penală reprezintă o obligaţie de interpretare strictă a legii, prin raportare la cazul concret.

10

F

Umanismul

dreptului penal

F

Egalitatea în faţa legii

2.2. Principiul umanismului. Principiul presupune că întreaga reglementare

penală trebuie să pornească de la interesele fundamentale ale omului.

Acest principiu poate fi privit dintr-o dublă perspectivă:

ü pe de o parte, prin incriminarea faptelor socialmente periculoase, statul

ocroteşte persoana împotriva săvârşirii de astfel de fapte, iar în cazul în care acestea sunt săvârşite statul îşi pune în mişcare aparatul de represiune pentru sancţionarea

celor vinovaţi. În acest sens, principiul umanismului se realizează prin latura sa de ocrotire faţă de persoanele care respectă legea împotriva celor care o încalcă.

ü pe de altă parte, principiul umanismul îi vizează şi pe cei care au încălcat

legea penală, constrângerea penală având un caracter uman. Caracterul umanitar al constrângerii penale rezidă din prezenţa unei serii de drepturi pe care infractorul le are în cadrul procesului penal, cum este de exemplu, dreptul la asistenţă juridică, care în anumite situaţii devine obligatorie, statul asigurând apărarea din oficiu a infractorului în cazul în care acesta nu-şi poate permite să-şi angajeze un apărător, posibilitatea de amânare sau întrerupere a pedepsei pe motive medicale, sau profesionale justificate. De asemenea, principiul umanismului îşi găseşte exprimarea şi în aplicarea unor sancţiuni umane, de exemplu abolirea pedepsei cu moartea, incriminarea torturii, aplicarea pentru minori a măsurilor educative, pedeapsa fiind zută ca având şi un caracter de resocializare, nu doar represiv.

2.3. Principiul egalităţii în faţa legii penale. Acest principiu exprimă ideea

consacrată încă de la 1789 de la Revoluţia franceză, că toţi indivizii sunt egali în faţa legii, fără discriminări şi fără privilegii. Principiul nu-şi găseşte o reglementare în legea penală, dar el se regăseşte consacrat în Constituţie prin dispoziţiile art. 16 alin. 1 şi 2: “Cetăţenii sunt egali în faţa legii şi a autorităţilor publice, fără privilegii şi fără discriminări. Nimeni nu este mai presus de lege”. Cu toate acestea, legea penală nu prevede nici un fel de privilegii care să permită inegalităţi de tratament în aplicarea legii penale. Aplicarea în cazul minorilor a unui tratament sancţionator mai puţin sever, nu este de natură a contrazice principiul analizat, ci aceasta este expresia principiului umanismului pe care legea penală îl arată celor care, datorită lipsei de experienţă şi a maturităţii încalcă legea penală în perioada minorităţii.

11

Egalitatea în faţa legii penale funcţionează pentru toţi indivizii fie în calitatea acestora de beneficiari ai ocrotirii penale, fie de destinatari ai exigenţelor acesteia.

F

Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală

F

Infracţiunea – unic temei al spunderii penale

2.4. Principiul prevenirii faptelor prevăzute de legea penală. Ideea prevenirii răului îşi găseşte aplicarea nu doar în cadrul medicinii, de exemplu, unde adagiul primo non nocere ar trebui să stea la baza practicării acestei meserii nobile, ci totodată şi în cadrul dreptului, şi a dreptului penal în mod special, căci întreaga reglementare juridico-penală trebuie să asigure prevenirea săvârşirii faptelor periculoase atât prin conformare, cât şi prin constrângere faţă de cei care săvârşesc astfel de fapte. Prevenirea faptelor periculoase este scopul dreptului penal, aş cum rezultă şi din dispoziţiile art. 1 din codul penal: “Legea penală apără împotriva infracţiunilor România, suveranitatea, independenţa, unitatea şi indivizibilitatea statutului, persoana, drepturile şi libertăţile acesteia, proprietatea, precum şi întreaga ordine de drept” Prevenirea se realizează în cadrul dreptului penal prin conformarea persoanelor la exigenţele legii penale ca rezultat al cunoaşterii legii şi al creşterii conştiinţei individuale. Prevenirea infracţiunilor este o preocuparea statelor şi pe plan internaţional.

2.5. Infracţiunea ca unic temei al răspunderii penale. Alături de principiul legalităţii, cu care are o strânsă legătură, infracţiunea ca unic temei al răspunderii

penale este unul dintre cele mai importante principii. El îşi găseşte reglementarea în codul penal în dispoziţiile art. 17 alin. 2: “Infracţiunea este singurul temei al spunderii penale”. Principiul trebuie analizat sub două perspective:

ü pe de o parte, din perspectiva, înrudită cu principiul legalităţii, că dacă o faptă

nu este prevăzută de legea penală, atunci persoana nu poate fi trasă la răspundere penală pentru realizarea ei;

ü pe de altă parte, deşi în aparenţă o faptă poate constitui infracţiune ea trebuie

acopere conţinutul constitutiv al infracţiunii prevăzut de norma incriminatorie cât şi trăsăturile generale al infracţiunii, prevăzute de art. 17 alin.1 din codul penal.

12

Principiul funcţionează şi ca o garanţie a libertăţii persoanei. Totodată, acesta este şi un principiu instituţional al răspunderii penale.

F

spunderea penală este personală

F

Individualizarea sanc iunilor

2.6. Principiul răspunderii penale personale. Spre deosebire de răspunderea civilă care poate fi angrenată şi pentru fapta altuia, în condiţiile stabilite de lege, în cazul dreptului penal răspunderea este întotdeauna şi indiferent de situaţie personală. rinţii nu pot răspunde pentru faptele copiilor lor minori, după cum angajatorul nu va răspunde penal pentru faptele angajatului său săvârşite în cadrul serviciului (de exemplu). Totodată, un grup de persoane nu poate răspunde penal pentru fapta uneia care face parte este legată într-un fel de acel grup. Caracterul personal al răspunderii penale implică aplicarea pedepsei numai celui ce a săvârşit o infracţiune, iar celelalte sancţiuni de drept penal, măsurile de siguranţă, în special, se pot lua numai faţă de cel ce prin fapta sa a dat în vileag starea de pericol social ce trebuie înlăturată. Principiul funcţionează şi ca o garanţie a libertăţii persoanei. Totodată, acesta este şi un principiu instituţional al răspunderii penale.

2.7. Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal. Este un principiu consacrat şi de codul penal prin dispoziţiile art. 72, şi constă în aplicarea unei sancţiuni penale proporţional cu gradul de pericol social al faptei săvârşite, în raport de periculozitatea infractorului, de necesităţile de îndreptare ale acestuia, de atitudinea acestuia în cadrul procesului penal, de urmările produse, precum şi de alte împrejurări care atenuează sau agravează fapta. Realizarea acestui principiu se poate face având în vedere că legea penală nu instituie pedepse ce prezintă durate unice, ci toate pedepsele au limite speciale şi generale stabilite de legiuitor, limite între care judecătorul la momentul aplicării efective a pedepsei poate stabili pedeapsa, sau în funcţie de anumite circumstanţe sau stări care agravează sau atenuează pedeapsa, poate coborî sub minimul sau poate depăşi maximul lor. Îndeplinirea scopurilor şi funcţiilor sancţiunilor penale are loc numai dacă acestea au fost adaptate cazului concret, individual. Totodată, acesta este şi un principiu instituţional al răspunderii penale.

13

3. Izvoarele dreptului penal. Prin noţiunea de izvor de drept se înţelege forma juridică pe care o îmbracă o normă pentru a deveni obligatorie. Spre deosebire de alte ramuri de drept, cum ar fi de exemplu, dreptul civil, dreptul administrativ, în cadrul dreptului penal, datorită importanţei valorilor ocrotite, numai legea poate fi izvor de drept. Mai mult decât atât, potrivit dispoziţiilor art. 72 alin. 3 lit. h) şi i) din Constituţie, infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora, precum şi acordarea amnistiei sau a graţierii colective se poate face numai prin lege organică. Pornind de la această premisă să vedem în continuare care sunt izvoare dreptului penal, la nivel naţional şi internaţional.

F

Izvoarele interne ale dreptului penal

F

Codul penal

3.1. Izvoarele dreptului penal la nivel naţional. Ca nivel ierarhic primul izvor al dreptului penal este Constituţia. Legea fundamentală oferă dreptului penal reglementări de principiu, cum ar fi cele prevăzute în dispoziţiile art. 15 alin. 2 ce

consacră neretroactivitatea legii penale şi caracterul de legalitate al acesteia, deja arătat, art. 16 alin. 1 ce consacră principiul egalităţii în faţa legii, I implicit a legii penale, art. 19 alin. 1 şi 2 ce consacră principiul potrivit căruia cetăţenii români nu pot fi extrădaţi, sau dispoziţiile art. 22 alin. 3 care interzis pedeapsa cu moartea. Cel mai important izvor de drept este şi rămâne însă Codul Penal. Începând cu epoca modernă, România a avut trei coduri penale, primul elaborat în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza la 1865, prezentând puternice influenţe franceze şi unele influenţe prusace, cel de-al doilea intrat în vigoare la 1937, cunoscut şi sub denumirea de Codul Carol al II-lea, şi în final codul penal actual intrat în vigoare în 1969. Codul penal în vigoare a suferit o serie de modificări legislative, mai ales în anii de după revoluţie, tranziţia punându-şi amprenta şi în cadrul reglementărilor penale, care nu au scăpat de instabilitatea legislativă specifică acestei perioade. Un nou cod penal a fost elaborat în anul 2004, şi urma să intre în vigoare în vara anului 2005. Datorită lipsei corelării legislative între acest nou cod şi codul de procedură penală, precum şi cu legea de executare a pedepselor din acel moment, intrarea în vigoare a acestui cod s-a amânat în prezent de două ori până la data de 01 septembrie

2008.

14

F

Legi penale speciale

F

Legi nepenale ce cuprind dispozi ii penale

Codul penal este împărţit în două părţi, partea generală ce cuprinde reglementări de principiu, aplicabile tuturor infracţiunilor indiferent de locul unde acestea sunt reglementate şi partea specială ce cuprinde reglementarea detaliată pe titluri şi capitole a celor mai importante infracţiuni. Pe lângă codul penal, ce are caracterul unui legi generale, izvoarele dreptului penal mai sunt completate cu dispoziţii din legi penale speciale şi legi nepenale ce cuprind dispoziţii penale. Iată câteva exemple de legi penale speciale:

ü Legea nr. 78/2000 pentru prevenirea, descoperirea şi sancţionarea faptelor de

corupţie,

ü Legea nr. 143/2000 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului

ilicit de droguri,

ü Legea nr. 678/2001 privind prevenirea şi combaterea traficului de persoane,

ü Legea nr. 546/2002 privind graţierea şi procedura acordării acesteia,

ü Legea nr. 656/2002 pentru prevenirea şi sancţionarea spălării banilor, precum

şi pentru instituirea unor măsuri de prevenire şi combatere a finanţării actelor de terorism,

ü Legea nr. 39/2003 privind prevenirea şi combaterea criminalităţii organizate,

ü Legea nr. 196/2003 privind prevenirea şi combaterea pornografiei,

ü Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală – ce reglementează, printre altele, regimul extrădării.

ü Legea nr. 535/2004 privind prevenirea şi combaterea terorismului,

ü Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale,

ü Legea nr. 275/2006 privind executarea pedepselor şi a măsurilor dispuse de

organele judiciare în cursul procesului penal (aceasta fiind o lege şi cu caracter procesual).

Dintre legile nepenale ce cuprind dispoziţii penale putem aminti:

ü Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale,

ü Legea nr. 18/1991 privind fondul funciar,

ü Legea nr. 26/1996 – Codul Silvic,

ü Legea nr. 90/1996 prevede infracţiunile contra protecţiei muncii, etc.

15

F

Izvoarele

internaţionale ale

dreptului penal

3.2. Izvoarele dreptului penal la nivel internaţional. O ultimă categorie de

acte juridice ce o tratăm la izvoarele dreptului penal o reprezintă tratatele sau

convenţiile internaţionale. În literatura juridică se face deosebirea între:

ü tratate şi convenţii prin care statul român s-a angajat să incrimineze şi să

sancţioneze anumite fapte deosebit de periculoase care aduc atingere unor valori şi interese comune ale societăţii, de unde şi denumirea de infracţiuni internaţionale, şi

ü tratate sau convenţii internaţionale privind asistenţa juridică internaţională în

materie penală. Tratatele şi convenţiile din prima categorie sunt izvoare indirecte de drept penal, deoarece prin ele nu sunt reglementate propriu-zis infracţiuni, ci prin acestea statul Român îşi asumă obligaţia de a incrimina în legislaţia română acele infracţiuni despre care este vorba n respectivele tratate. Un exemplu în acest sens, îl reprezintă ratificarea de către România în 1990 a Convenţiei împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York în 1984. Cel de-al doilea tip de tratate sunt norme internaţionale care cuprind reglementări privind extrădarea şi devin obligatorii după ratificarea lor, fiind socotite izvoare directe ale dreptului penal.

4. Raportul juridic de drept penal. Raportul juridic penal este o relaţie de apărare socială reglementată printr-o normă de drept penal. În cadrul dreptului penal există două tipuri de raporturi juridice penale. Aceste două tipuri sunt: raporturi juridice de conformare – este acela în care destinatarii legii penale o respectă fie din conştiinţă, fie de frica sancţiunii şi raporturi juridice de conflict – sunt acele raporturi juridice care se nasc atunci când o persoană încalcă norma penală, intrând în “conflict” cu legea. Vom analiza mai departe structura şi durata raportului juridic penal în funcţie de aceste două tipuri de raporturi.

F

Raportul juridic:

Subiectul, conţinutul şi obiectul raportului juridic penal

4.1. Structura raportului juridic penal. Mai înainte vom defini noţiunile de

subiecte, conţinut şi obiect al raportului juridic. Subiectele raportului juridic sunt participanţii în cadrul raportului penal fie în calitate de titulari ai ocrotirii sociale fie în calitate de destinatari ai normelor penale.

16

Conţinutul raportului juridic este alcătuit din drepturile şi obligaţiile

participanţilor la raporturile juridice ce se nasc prin edictarea sau încălcarea legii

penale.

Obiectul raportului juridic îl formează anumite acţiuni pe care titularul

dreptului le efectuează sau le poate pretinde şi pe care celălalt subiect este obligat a le

vârşi sau a se abţine de a le săvârşi.

 

Raportul

juridic

penal

de

Raportul

juridic

penal

de

conformare

conflict

Subiectele

- Statul ca subiect dominant, ca titular al funcţiei de apărare socială. - Persoana fizică sau juridică titulara a dreptului de ocrotire socială – ca subiect adiacent – aceste persoane sunt determinabile nu încă determinate.

- Statul ca subiect dominant, ca titular al funcţiei de apărare socială. - Persoana fizică sau juridică strict determinată care a suferit infracţiunea, şi care devine subiect adiacent.

raportului

juridic

penal

 

Statul poate impune norma penală, prin incriminarea, modificarea sau abrogarea acesteia.

Statul impune celui ce încalcă legea penală să suporte consecinţele faptei sale adică să suporte răspunderea penală - pedeapsa

 

Persoana fizică sau juridică care se conformează legii penale

Persoana fizică sau juridică care încalcă norma penală

Conţinutul

Dreptul statului de a pretinde o anumită conduită din partea destinatarilor legii penale pentru apărarea acestora.

Dreptul statului şi în acelaşi timp obligaţia acestuia de a trage la spundere penală.

raportului

juridic

penal

 

Obligaţia corelativă a persoanelor fizice sau juridice de a se conforma normelor penale.

Obligaţia infractorului de a suporta consecinţele săvârşirii faptei sale – pedeapsa.

Obiectul

   

raportului

juridic

Respectarea de către destinatarii normelor penale a obligaţiilor impuse prin acestea.

Executarea

pedepsei

şi

a

celorlalte sancţiunii aplicate pentru săvârşirea infracţiunii.

penal

F

Începutul,

desfăşurarea şi

stingerea

raportului

juridic penal

4.2. Durata raporturilor juridice penale. Vom analiza ca şi mai sus

comparativ pentru cele două tipuri de raporturi juridice penale începutul, desfăşurarea

şi încetarea acestora.

17

 

Raportul

juridic

penal

de

Raportul juridic penal de conflict

conformare

 

- Are loc odată cu intrarea în vigoare a normei penale, căci de la această dată se instituie obligaţia destinatarilor ei de a-şi conforma conduita preceptelor penale.

Are

loc

odată

cu

săvârşirea

Începutul

raporturilor

Se naşte începând cu vârsta de 14 ani.

-

infracţiunii.

 

juridice penale

-

În anumite cazuri când persoana

 

dobândeşte calitatea cerută de legea

penală.

 

-

Îşi are durata pe perioada cuprinsă

Început la momentul săvârşirii faptei, acest tip de raport juridic se desfăşoară pe întreaga perioadă a procesului penal, până când se stabileşte, printr-o hotărâre definitivă vinovăţia infractorului. - Până atunci acest raport este afectat de o condiţie suspensivă, rezolutorie.

Desfăşurarea

între momentul intrării în vigoare al normei şi abrogarea acesteia.

În cazul legilor temporare – durata

-

raportului

juridic penal

este predeterminată de însăşi norma penală.

   

- Se stinge în principal prin

Se stinge prin:

 

executarea sancţiunilor aplicate infractorului.

Se mai poate stinge prin moartea ptuitorului.

O altă modalitate de încetare a

-

-

- abrogarea normei penale,

 

Stingerea

- prin pierderea calităţii cerute de

raporturilor

lege pentru anumiţi destinatari ai ei,

juridice penale

- şi în momentul săvârşirii infracţiunii, când se naşte raportul juridic penal de conflict.

raportului juridic de conflict îl reprezintă intervenirea unor cauze care înlătură răspunderea sau executarea penală.

5. Legea penală. Ceea ce interesează în cadrul acestui capitol este însuşirea noţiunilor privind categoriile de legi penale, structura şi categorii de norme penale precum şi modul de interpretare al acesteia.

F

Legea penală:

Categorii de legi penale:

Generale i

5.1. Categorii de legi penale. a. Legile penale se pot clasifica în legi penale speciale şi legi penale generale. Interesul acestei distincţii este în a aplica principiul general cunoscut în drept “specialia generalibus derogant”. De exemplu, partea generală a codului penal cuprinde norme generale, în timp ce partea specială cuprinde norme penale speciale. În acelaşi timp dacă o infracţiune este incriminată în codul penal şi într-o lege penală specială sau nepenală cu dispoziţii penale, atunci codul penal devine norma generală cu care doar se completează acea lege.

18

F

Legi cu durată nedeterminată i legi temporare

F

Legi ordinare i Legi extraordinare

F

Structura normei

penale

F

Categorii de

norme penale

b. Legile penale mai sunt clasificate în legi cu durată nedeterminată, mare lor

majoritate, şi cu durată determinată, sau

conţinutul lor durata de există a legii sau eventual criteriile de determinare a acestei durate ( de exemplu, pe durata stării de asediu, sau în timp de război, etc.). Interesul distincţiei rezidă în aceea că legile temporare se aplică şi după ieşirea lor din vigoare dar doar pentru faptele săvârşite cât timp legea era în vigoare.

legi temporare care prevăd în însăşi

c. O altă distincţie care se face este între legile ordinare şi cele extraordinare. De obicei legile extraordinare sunt, de cele mai multe ori şi legi temporare. Interesul distincţiei constă în aceea că legile extraordinare derogă de la cele ordinare.

5.2. Structura şi categorii de norme penale.

a. Structura normei penale. Potrivit opiniei dominante în doctrină, norma

penală are o structură tripartită, adică este compusă din ipoteză, dispozitiv şi

sancţiune. Ipoteza normei penale o reprezintă descrierea faptei incriminate. De exemplu, în cazul infracţiunii de furt (art. 208 c.p.), ipoteza normei este alcătuită din sintagma “luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul de a şi-l însuşi pe nedrept”. Dispozitivul normei penale constă în interzicerea unei acţiuni sau inacţiuni. În cazul normelor penale aceasta se regăseşte în expresia general folosită de legiuitor “se pedepseşte”, sintagma având rolul de a arăta că tot ceea ce cuprinde ipoteza normei penale este interzis destinatarilor ei. Sancţiunea normei penale constă în pedeapsa aplicabilă celui ce încalcă norma penală. În cazul dreptului penal, sancţiunea niciodată nu lipseşte în cazul normelor speciale de incriminare. În exemplul de mai sus, sancţiunea în cazul infracţiunii de furt simplu, (art. 208 c.p.) este “închisoarea de la 1 la 12 ani”.

b. Categorii de norme penale. Există două criterii de clasificare a normelor

penale. Conform primului criteriu, al conţinutului şi sferei de incidenţă, normele penale se împart în norme generale şi norme speciale. Ca şi în cazul legilor, interesul acestei clasificări rezidă în caracterul derogator al normelor speciale faţă de normele generale. Potrivit celui de-al doilea criteriu, al cuprinderii dispoziţiei şi sancţiunii în

19

F

Norme penale unitare i divizate

F

Norme cadru

F

Norme de trimitere

F

Norme de referire

cadrul aceleiaşi norme, se face distincţia între norme penale unitare şi norme penale divizate. Normele penale unitare cuprind în conţinutul lor atât ipoteza şi dispoziţia cât şi sancţiunea, în timp ce normele penale divizate sunt norme incomplete. Normele penale divizate se împart la rândul lor în norme de incriminare cadru sau norme în alb, norme de trimitere şi norme de referire.

cuprind

incriminarea unei anumite fapte precum şi sancţiunea specifică, dar în care se arată că descrierea amănunţită a faptelor se va face prin alte acte normative speciale. De exemplu, o normă cadru în cuprinsul codului penal este cea cuprinsă de dispoziţiile art. 281 care incriminează exercitarea fără drept a unei profesii. Ulterior, prin legi speciale, fiecare profesie anume poate prevedea o ipoteză anume şi sancţiuni specifice avantajul unei asemenea reglementări rezidă în aceea că în poate acoperi situaţiile de vid legislativ, dar dezavantajele multiple, printre care neclaritatea ipotezei normei cadru, impun renunţarea la astfel de norme cadru. Normele de trimitere sunt acele norme penale care împrumută dispoziţia sau sancţiunea ce îi lipseşte de la o altă normă penală, dar prin aceasta ea devine independentă de norma la care s-a trimis. Aceasta presupune că orice modificare în norma de la care s-a împrumutat nu afectează conţinutul normei de trimitere care mâne completă cu elementele împrumutate aşa cum erau ele la momentul elaborării sale. Un exemplu, în acest sens sunt dispoziţiile art. 197 alin. 2 lit. c) violul care a avut ca urmare o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii victimei, şi care face trimitere la dispoziţiile art. 182 din codul penal. Normele de referire sunt acele norme care de asemenea se completează cu dispoziţia ori sancţiunea dintr-o altă normă penală, dar spre deosebire de normele de trimitere, normele de referire îşi subordonează conţinutul lor normelor la care fac referire, iar orice modificare în cuprinsul normelor complinitoare aduce modificări asemănătoare şi în cuprinsul normei de referire. De exemplu, dispoziţiile art. 255 alin. 1 din codul penal ce reglementează darea de mită fac referire la dispoziţiile art. 254 din codul penal ce reglementează luarea de mită.

Normele

cadru

sau

normele

penale

în

alb

sunt

norme

care

20

F

Interpretarea

- literală

- raţională

- istorică

- sistematică

- prin analogie

5.3. Interpretarea legii penale. Interpretarea legii penale este o operaţie logico-raţională ce se efectuează cu ocazia aplicării normei de drept şi are drept scop aflarea voinţei legiuitorului exprimată în aceste norme cu privire la cazul concret.

a. Interpretarea poate fi de două feluri. În funcţie de organul care realizează

interpretarea aceasta poate fi oficială şi neoficială. Interpretarea oficială este realizată de legiuitor şi atunci ea este autentică.

Interpretarea oficială autentică poate fi la rândul ei de două feluri: contextuală şi posterioară. În acest caz, interpretarea se poate face fie în cuprinsul aceleiaşi legi (contextuală), fie prin legi ulterioare (posterioară) care fac corp comun cu legea interpretată, de aceea aceste legi interpretative sunt şi retroactive. Interpretarea oficială realizată de către cei care aplică legea, judecători sau procurori, se numeşte şi interpretare cazuală, fiind specifică fiecărui caz în parte. Interpretarea neoficială este realizată de către oamenii de ştiinţă şi este materializată în tratate, monografii, articole, etc.

b. Metode de interpretare a legii penale. Interpretarea poate fi literală sau

gramaticală când se analizează textul din punct de vedere gramatical, etimologic, pentru a se afla sensul cuvintelor, modul de folosire ala cestora în text. Interpretarea poate fi raţională sau logică şi constă în folosirea unei serii de

raţionamente logice exprimate în următoarele adagii latine:

ü a fortiori – dacă legea penală interzice mai puţin interzice şi mai mult.

ü per a contrario – dacă o normă interzice o conduită în anumite situaţii

înseamnă că nu o interzice în celelalte situaţii.

ü reductio ad absurdum – orice interpretarea alta decât cea propusă ar duce al

consecinţe contrare, absurde, inadmisibile.

ü a pari – în situaţii identice trebuie să existe aceeaşi soluţie juridică.

Interpretarea poate fi istorică şi constă în aflarea înţelesului normei penale prin raportarea la condiţiile istorice în care a fost reglementată. Interpretarea sistematică constă în corelarea normelor penale şi interpretarea lor unele prin altele şi nu într-un context separator, independent. Interpretarea legii prin analogie constă în căutarea înţelesului unei norme penale cu ajutorul alteia care prevede un caz asemănător şi care este mai clară. Nu trebuie confundată o astfel de interpretare cu extinderea legii penale prin analogie, fapt ce contrazice principiul legalităţii incriminării.

21

F

Norma penală este întotdeauna de strictă interpretare

c. Rezultatul şi limitele interpretării. Rezultatul interpretării normelor juridice, în general, este diferit. Astfel, în anumite cazuri, putem extinde aplicarea acelei norme, şi în acest caz vorbim de interpretare extensivă, în anumite cazuri putem interpreta norma juridică conform cu voinţa legiuitorului, fără a adăuga şi fără a o restrânge, şi atunci vorbim de o interpretare declarativă, dar putem avea şi situaţi în care o normă să fie restrânsă prin interpretare şi atunci avem o interpretare restrictivă. În cazul normei penale, legea nu poate fi interpretată decât restrictiv, acestea fiind şi limitele ie de interpretare. Cu alte cuvinte, niciodată o normă penală nu poate fi extinsă prin interpretare, potrivit adagiului poenalia sunt strictissimae interpretationis.

adagiului poenalia sunt strictissimae interpretationis. BIBLIOGRAFIE SELECTIV Ă I. Tratate ş i monografii: 1.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

I. Tratate şi monografii:

1. Costică Bulai i Bogdan Bulai, “Manual de drept penal – partea generală, Ed. Universul Juridic, Bucureşti, 2007.

2. Vasile Dobrinoiu, Ioan Molnar şi alţii, “Drept penal – partea generală,

Ed. Europa Nova, Bucureşti, 1999.

3. Constantin Mitrache şi Cristian Mitrache, “Drept penal român – partea

generală, ediţie revăzută şi adăugită, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti,

2005.

II. Legi. 1. Codul penal român – cu ultimele modificări introduse prin O.U.G. nr.

60/2006.

ultimele modific ă ri introduse prin O.U.G. nr. 60/2006. TEM Ă DE REFLEC Ţ IE Principiul

TEMĂ DE REFLECŢIE

Principiul umanismului reflectat în legislaţia penală română.

22

MODELE DE ÎNTREBĂRI

Întrebările vor fi tip grilă, cu cel puţin un răspuns fiecare întrebare.

1. Caracterele dreptului penal sunt:

a. unitar, subsidiar, şi de drept privat.

b. divizat, autonom şi de drept privat.

c. unitar, autonom şi de drept public.

2. Raportul juridic de conformare se încheie:

a. la momentul ieşirii din vigoare a normei penale.

b. la momentul executării pedepsei.

c. la momentul săvârşirii infracţiunii.

3. Normele de trimitere:

a. sunt norme independente faţă de normele la care fac referire.

b. sunt subordonate normelor la care fac referire.

SPUNSURI LA ÎNTREBĂRI

1. c.

2. a şi c.

3. a.

RĂ SPUNSURI LA ÎNTREB Ă RI 1. c. 2. a ş i c. 3. a. TEST

TEST DE AUTOEVALUARE

Care este specificul interpretării legii penale ?

Care este specificul interpret ă rii legii penale ?

23

CAPITOLUL II APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

1. Cuprins

2. Obiectiv general

3. Obiective operaţionale

4. Timpul necesar studiului capitolului

5. Dezvoltarea temei

6. Bibliografie selectivă

7. Temă de reflecţie

8. Modele de teste

9. spunsuri şi comentarii la teste

Cuprins:

– Aplicarea legii penale în spaţiu: principiul teritorialităţii, principiul personalităţii legii penale, principiul realităţii.

– Aplicarea legii penale în timp: principiul activităţii legii penale, principiul neretroactivităţii legii penale, principiul retroactivităţii legii penale, aplicarea mai favorabilă a legii penale

– Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind aplicarea

în spaţiu şi timp a legii penale.

– Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni privind

principiul teritorialităţii, şi celelalte principii de aplicare în spaţiu a legii penale, inclusiv extrădarea, precum şi cunoaşterea aplicării legii penale în timp, în cazul succesiunii mai multor legi penale.

precum ş i cunoa ş terea aplic ă rii legii penale în timp, în cazul succesiunii

= 3 ore

24

F

Spaţialitatea legii

penale:

Defini ie

F

Spaţialitatea legii

penale:

Defini ie

F

Ape interioare

CAPITOLUL II APLICAREA LEGII PENALE ÎN SPAŢIU ŞI TIMP

1. Aplicarea legii penale în spaţiu.

1.1. Principiul teritorialităţii. a. Defini ie i prezentare. Este reglementat

în cadrul dispoziţiilor art. 3 din codul penal în următoarea formă: “Legea penală se

aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”.

Este principiul de bază în aplicarea legii penale în spaţiu, celelalte principii

fiind aplicabile în cazul infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării noastre, în

anumite circumstanţe şi condiţii specifice reglementate de norma penală.

Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării noastre

este exclusivă şi necondiţionată, ceea ce presupune că atât calificarea faptei ca

infracţiune, cât şi condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor şi executarea

acestora se realizează în baza legii penale române, indiferent de calitatea

ptuitorului.

Acest principiu este expresia suveranităţii şi independenţei ţării.

Pentru definirea acestui principiu este nevoie mai întâi să definim câteva

noţiuni, şi anume: noţiunea de teritoriu, şi noţiunea de faptă săvârşită pe teritoriul

ţării.

În funcţie de definirea acestor două noţiuni ne vom da seama de limitele şi

modul de aplicare a acestui principiu.

Noţiunea de teritoriu este definită potrivit dispoziţiilor art. 142 din codul

penal, astfel: “Prin termenul de teritoriu din expresiile “teritoriul României” şi

“teritoriul ţării” se înţelege întinderea de pământ şi apele cuprinse între frontiere, cu

subsolul şi spaţiul aerian, precum şi marea teritorială cu solul, subsolul şi spaţiul

aerian ale acesteia.”

Elementele cuprinse în această definiţie legală trebuiesc coroborate cu alte

texte de lege pentru a avea imaginea completă a noţiunii de teritoriu.

Astfel, întinderea de pământ este suprafaţa terestră cuprinsă între frontiere de

stata astfel cum sunt ele recunoscute prin tratatele de bună-vecinătate cu statele

limitrofe nouă.

Apele interioare cuprind toate apele curgătoare (izvoare, pârâuri, râuri) sau

stătătoare (lacuri, bălţi, golfuri maritime) cuprinse între frontiere de stat, precum şi

25

F

Marea teritorială

F

Subsolul Spa iul aerian

F

Infracţiune

vârşită pe

teritoriul ţării

F

Excep ii

Imunitatea de jurisdic ie

apele maritime interioare. Potrivit art. 4 din Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime, al mării teritoriale şi al zonei contigue ale României, apele maritime interioare sunt apele maritime cuprinse între ţărm şi liniile de bază. Liniile de bază sunt acele linii imaginare ce unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului în mare, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, a locurilor de acostare, a amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente, sau liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului. Marea teritorială este definită potrivit Legii nr. 17/1990 ca fiind întinderea de ape ce porneşte de la liniile de bază înspre larg pe o distanţă de 12 mile marine sau 22.224 m. Subsolul include atât subsolul terestru cât şi cel maritim. Spaţiul aerian este coloana de aer de deasupra teritoriului tării şi asupra căreia România îşi extinde suveranitatea, până la limita spaţiului cosmic. Limita spaţiului cosmic este dată de limita celui mai de jos perigeu, adică orbita ce permite menţinerea unui satelit în aer (aproximativ 90-110 km). Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării este definită potrivit dispoziţiilor art. 143 din codul penal astfel:

“Prin infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în art. 142 sau pe o navă ori aeronavă română. Infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul ţării şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sau aeronavă română s-a efectuat numai un act de executare ori s-a produs rezultatul infracţiunii”

Dispoziţiile art. 143 alin. 2 din codul penal instituie ceea ce se cunoaşte sub numele de principiul ubicuităţii sau al desfăşurării integrale, potrivit căruia, dacă numai un act de executare s-a săvârşit pe teritoriul ţării noastre atunci se consideră că întreaga faptă a fost săvârşită pe teritoriul ţării. b. Excepţii de la principiul teritorialităţii. Acestea sunt următoarele:

ü imunitatea de jurisdicţie. Legea penală română nu se aplică reprezentanţilor

diplomatici ai statelor străine, sau persoanelor care potrivit convenţiilor internaţionale nu sunt supuse jurisdicţiei statutului Român. Exemple: şefi de state, de guvern,

,miniştrii de externe, membrii personalului diplomatic şi consular, reprezentanţii unor organisme internaţionale (cum ar fi O.N.U.).

26

F

Localurile

misiunilor

diplomatice

F

Militarii unei armate străine aflate în trecere

F

Navele i aeronavele străine militare sau guvernamentale

F

Situ ia specială a navelor comerciale

ü legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite în localurile şi pe terenurile

misiunilor diplomatice străine din România. Deoarece printr-o ficţiune juridică se

consideră că teritoriul acestor misiuni diplomatice aparţine statutului al cărui drapel îl arborează, în acest situaţii legea aplicabilă este legea statutului respectiv.

ü infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori

staţionate pe teritoriul ţării noastre în baza unui acord cu statul Român. Şi în acest caz

se aplică legea statutului ale cărei armate tranzitează teritoriul României.

ü infracţiunile săvâr