Dreptul de acces la o instanta constitutionala reprezinta de asemenea un aspect al dreptului de liber acces la justitie, intrucat de cele mai multe

ori de decizia acesteia in privinta conformitatii unei legi cu Constitutia depinde soarta unui proces determinat. Astfel, asa cum s-a aratat in literatura de specialitate [1], aceasta jurisdictie, situata la limita dintre drept si politica, impregnata de element de drept public, se gaseste in afara domeniului dreptului civil, chiar daca nu arareori drepturile civile fac obiect de reglementare a actelor normative cu al carui control de constitutionalitate aceasta jurisdictie este investita prin natura ei. Aceasta lucrare nu urmareste sa analizeze rolul Curtii Constitutionale in sistemele de drept, nici competentele acesteia, ci sa evidentieze modul de evolutie al jurisprudentei Curtii Europene in raport cu instantele constitutionale, de la negarea absoluta a incidentei art. 6 la recunoasterea tuturor garantiilor procedurale inerente unui proces echitabil si in fata acestor jurisdictii. Prezentul demers debuteaza cu o analiza a dreptului de acces la justitie, atat din perspectiva jurisprudentei Curtii Europene, cat si din cea a jurisprudentei si legislatiei interne, continuand cu descrierea succinta a posibilitatii de acces la instantele constitutionale din cateva state europene, urmand ca ultimele capitole sa fie dedicate exclusiv problematicii aplicabilitatii art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului. Prezenta analiza nu este in nici un caz una exhaustiva, ci doar isi propune sa scoata la lumina cateva dintre cauzele deduse Curtii de la Strasbourg, cauze care evidentiaza una dintre probelemele pe care le ridica dreptul de acces la justitie, reglementat de art. 6 din Conventie. Capitolul 1 Accesul la justitie in lumina reglementarilor interne si a jurisprudentei CEDO Orice persoana are facilitatea de a supune tribunalelor organizate de lege cererile, pe care intelege sa le faca. Fiecare este liber sa aduca in fata judecatorilor pretentiile sale bine sau rau fondate, chiar de nesustinut.[ ... ] Dreptul de a actiona in justitie, inteles in acest sens, nu este un drept privat; este un drept public, o libertate publica [2]. Astfel, intr-o exprimare sintetica, accesul la justitie ar putea fi definit ca dreptul oricarei persoane de a introduce o cerere in fata unei instante pentru solutionarea unei pretentii, precum si obligatia corelativa a statului, prin intermediul instantelor, de a solutiona acea cerere. Astfel, dreptul de acces la justitie este inteles ca un drept de acces concret si efectiv, care presupune ca justitiabilul sa beneficieze de o posibilitate clara si concreta de a contesta un act constituind o atingere adusa drepturilor sale [3].

Accesul la justitie este consacrat in art. 6 din Conventia Europeana a Drepturilor Omului, in conformitate cu care jurisprudenta Curtii de la Strasbourg urmareste acceasi linie de gandire, potrivit careia orice persoana are dreptul de a-i fi analizata cauza de catre un tribunal. In cauza Golder c. Regatului Unit [4],Curtea a statuat ca principiul potrivit caruia o cerere in materie civila trebuie sa poata fi adusa in fata unui judecator este ridicat la rangul de principiu de drept fundamental universal recunoscut. Acelasi lucru este valabil si pentru principiul de drept international care intezice denegarea de dreptate. Art. 6 paragraful 1 trebuie citit (si interpretat) in lumina acestor principii. Prin urmare, dreptul de acces la justitie este un drept inerent celui consacrat prin art. 6 paragraful 1 din Conventie. Aceasta nu reprezinta o interpretare extensiva de natura sa creeze noi obligatii in sarcina statelor contractante, ci se bazeaza exclusiv pe termenii din teza I a art. 6 paragraful 1, interpretati in contextul sau si avand in vedere obiectul si scopul Conventiei, precum si principiile generale de drept. Totodata, in cauza Airey c. Irlandei [5], Curtea a reiterat principiul potrivit caruia Conventia nu garanteaza drepturi teoretice si iluzorii, ci drepturi practice si efective, si aceasta intrucat dreptul de acces la instante trebuie privit prin raportare la locul prioritar pe care il detine intr-o societate democratica dreptul la un proces echitabil. In literatura de specialitate, s-a aratat ca desi art. 6 nu face trimitere expresa la dreptul la un judecator [6], in special dupa hotararile pronuntate in cauzele Golder si Airey, se poate spune ca acest drept a fost consacrat, in sensul ca judecatorii europeni au precizat ca obligatia de a asigura un drept de acces la justitie este o obligatie pozitiva a statului, indispensabila pentru buna indeplinire de catre stat a angajamentelor sale conventionale. In ceea ce priveste natura juridica a accesului la justitie, in doctrina se intalneste o controversa, in sensul ca unii autori [7] au recunoscut accesului la justitie caracterul de drept public, de libertate publica, intemeindu-se pe faptul ca acest drept confera titularului lui puterea garantata juridic de a recurge la protectia statului in conditii care sa oblige instantele competente sa decida asupra pretentiei sale. Dimpotriva, alti autori [8] au imbratisat opinia potrivit careia dreptul de acces la justitie este o libertate individuala, prevalandu-se de argumentul potrivit caruia accesul la justitie nu presupune o actiune colectiva din partea mai multor persoane, cata vreme orice persoana poate sa introduca o actiune in fata unei instante in mod individual. Ne raliem acestei din urma opinii, avand in vedere ca, desi exercitarea acestui drept presupune asigurarea unor garantii, sarcina ce incumba statelor, in egala masura decizia de a face uz de acest drept apartine fiecarui membru al societatii in mod individual. Ceea ce este de necontestat reprezinta faptul ca dreptul de acces la justitie este un drept fundamental, recunoscut in mod unanim la nivelul ordinii publice europene, motiv pentru care statelor le-a ramas o marja restransa de apreciere in ceea ce priveste reglementarea modalitatilor de exercitare a acestei libertati. Datorita rolului sau in

ordinea juridica a fiecarui stat, accesul liber la justitie a primit consacrare in aproape toate constitutiile statelor europene. In ceea ce priveste reglementarea acestui principiu in legea fundamentala romana, acesta se gaseste la art. 21, avand un continut sintetic, dar in acelasi timp bine definit: Orice persoana se poate adresa justitiei pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. Nici o lege nu poate ingradi acest drept.. Astfel, legiutorul roman a inteles sa ridice la rang de principiu constitutional posibilitatea oricarei persoane de a se adresa direct si nemijlocit instantelor de judecata pentru apararea drepturilor, a libertatilor si a intereselor sale legitime. La nivelul ordinii juridice interne garantarea dreptului de acces la justitie se realizeaza prin doua texte legale: pe de o parte, art. 21 din Constitutie, pe de alta parte, art. 6 paragraful 1 din Conventie, care odata cu ratificarea sa a devenit parte din legislatia interna. Chiar daca Conventia nu face vorbire in mod expres despre accesul la justitie, Curtea Europeana a Drepturilor Omului, printr-o hotarare [9] a aratat ca daca art. 6 parag. 1 ar fi inteles in sensul ca priveste exclusiv conduita in cadrul unei proceduri deja initiate in fata unei instante, un stat contractant ar putea, fara sa incalce acest articol, sa suprime jurisdictiile sale sau sa sustraga din competenta lor anumite categorii de actiuni civile pentru a le incredinta unor organe subordonate Guvernului. Or, o asemenea presupunere, dincolo de aparitia unui pericol de arbitrariu, ar atrage serioase consecinte care contravin principiilor consacrate si pe care Curtea nu le poate trece cu vederea.. In consecinta, avand in vedere ca in sistemul de drept romanesc, dreptul acces la justitie este protejat atat de art. 21 din Constitutie, cat si de art. 6 din Conventie, reiese ca acest drept beneficiaza de o dubla protectie, iar in situatiile care exced aplicarii art. 6 din Conventie, accesul la justitie nu ramane lipsit de garantie, ci beneficiaza de protectia oferita de art. 21 din Constitutie. In doctrina [10] s-a aratat ca dreptul de acces la justitie este un drept nonabsolut. Aceasta pentru ca el nu are caracterul unei libertati absolute, fiind supus anumitor limitari. Aceste limitari sunt impuse de puterea de stat, ele avand scopul protejarii altor interese, ca de exemplu principiul securitatii raporturilor juridice, drepturile si libertatile persoanelor. Astfel, existenta unor limitari ale dreptului de acces la justitie este implicita exercitarii normale a acestuia, motiv pentru care acestea sunt recunoscute in mod unanim atat la nivelul practicii judiciare interne, cat si la cel al jurisprudentei Curtii Europene a Drepturilor Omului. De asemenea, limitarile accesului la justitie nu ar putea combate insasi substanta acestui drept, astfel incat trebuie sa urmareasca intotdeauna un scop legitim, ramanand proportionale cu acesta. Astfel, Curtea a aratat in cauza Ashingdane c. Regatului Unit [11], ca restrictionarea accesului la justitie nu incalca in mod necesar dispozitiile art. 6 paragraful 1 din Conventie. Trebuie insa stabilit ca gradul de acces

permis de legislatia nationala trebuie sa fie suficient pentru a asigura accesul individual la o instanta, in lumina principiului suprematiei dreptului intr-o societate democratica. Totodata, Curtea a reiterat prin aceasta hotarare principiile enuntate initial in Afacerea lingvistica belgiana si apoi in cauza Golder c. Regatului Unit, si anume, ca dreptul de acces la justitie nu este un drept absolut, ci poate face obiectul unor limitari. Acestea sunt implicit permise intrucat dreptul de acces la justitie necesita prin insasi natura sa o reglementare din partea statelor, reglementare care poate sa varieze in timp si spatiu, in functie de nevoile si resursele de care dispun comunitatea si persoanele individuale. In stabilirea acestor reglementari, statele beneficiaza de o anumita marja de apreciere. Insa, desi decizia finala cu privire la conformitatea unei asemenea reglementari cu principiile Conventiei apartine Curtii, nu este functia sa sa substituie analizei unei autoritati nationale orice alta analiza cu privire la care ar fi cea mai buna politica in acest domeniu. Cauza Golder c. Regatului Unit a introdus un principiu foarte important, si anume ca limitarile impuse de stat nu pot fi admise in cazul in care restrang accesul la justitie intr-o asa maniera sau pana la un nivel la care acest drept este atins in chiar substanta sa. Prin urmare, asa cum indica si hotararea Ashingdane c. Regatului Unit, o astfel de limitare nu va fi compatibila cu art. 6 paragraful l din Conventie decat in conditiile in care urmareste un scop legitim si daca exista o legatura rezonabila de proportionalitate intre mijloacele adoptate si scopul urmarit pentru a fi atins. In ceea ce priveste scopul urmarit, Curtea a aratat in hotararea Kemp si altii c. Luxemburg [12], ca dreptul de acces la justitie este incalcat atunci cand reglementarea sa inceteaza sa mai serveasca obiectivelor de securitate juridica si buna administrare a justitiei si se transforma intr-o bariera care impiedica justitiabilul sa vada substanta litigiului sau transata de catre jurisdictia competenta. Totodata, Curtea a reluat opinia exprimata in cauza Khalfaoui c. Frantei [13], in sensul ca compatibilitatea limitarilor prevazute de legislatia interna cu dreptul de acces la un tribunal recunoscut de art. 6 paragraful l din Conventie depinde de particularitatile procedurii in cauza, si in consecinta, trebuie tinut cont de ansamblul procesului condus in contextul ordinii juridice. In ceea ce priveste proportionalitatea ingerintei statului in dreptul de acces la justitie cu scopul urmarit, acesta este, din punct de vedere practic, cel mai important criteriu de apreciere a incalcarii art. 6 paragraful l in raport cu jurisprudenta Curtii. Astfel, aplicarea principiului proportionalitatii implica faptul ca instanta europeana determina daca statul, limitand dreptul de acces, nu si-a depasit marja de apreciere, aducand astfel o restrictie severa, nerezonabila, in raport de scopul legitim al bunei administrari a justitiei sau cel al securitatii juridice [14]. Evaluarea gradului de proportionalitate in legatura cu dreptul de acces este dificil de realizat datorita multitudinii de situatii aduse in fata Curtii Europene a Drepturilor Omului, precum si a rolului asumat de catre aceasta, si anume de mecanism subsidiar de

protectie a dreptului fundamental de acces la justitie. Cu toate acestea, accesibilitatea si previzibilitatea interpretarii si aplicarii regulii de drept par a fi criterii importante de apreciere a proportionalitatii, izvorate din jurisprudenta. Astfel, potrivit unei hotarari a Curtii, Cantoni c. Frantei [15],aceasta a statuat ca notiunile de drept si lege care apar in articolele Conventiei, implicit sau expres, privesc conditii calitative, intre altele acelea de accesibilitate si previzibilitate. De asemenea, intr-o cauza recenta [16], Curtea a aratat ca datorita principiului generalitatii legilor, dispozitiile acestora nu se bucura de o precizie absoluta. De aceea, interpretarea si aplicarea unor astfel de texte depinde de practica judiciara. Functia de decizie incredintata jurisdictiilor ajuta tocmai la inlaturarea indoielilor care ar putea subzista in privinta interpretarii normelor, in concordanta cu practica cotidiana, insa numai cu conditia ca rezultatul sa fie in mod rezonabil previzibil. De aceea, Curtea trebuie sa evalueze daca, in aceste cazuri, textul legal, eventual interpretat in lumina jurisprudentei interpretative care il insoteste, indeplineste aceasta conditie. In consecinta, daca dreptul de acces este supus unor conditii legale, instantele trebuie sa evite atat un formalism excesiv cand aplica regulile de procedura, intrucat acesta ar aduce atingere caracterului echitabil al procesului, cat si o relaxare excesiva, ce ar determina suprimarea conditiilor procedurale instituite prin legi. Principiile invocate de Curte in cauza Ashingdane c. Regatului Unit si dezvoltate in jurisprudenta sa ulterioara se reflecta si in ceea ce priveste sistemul de drept romanesc. Astfel, prin Decizia nr. 894/2006 [17], Curtea Constitutionala a statuat ca prevederile legale criticate nu incalca dispozitiile constitutionale si cele conventionale invocate, intrucat, asa cum a decis Curtea Constitutionala si Curtea Europeana a Drepturilor Omului, dreptul de acces la justitie nu este un drept absolut, orice restrictie fiind admisa atat timp cat nu se aduce atingere dreptului de acces la un tribunal in substanta sa, statul dispunand in acest sens de o marja de apreciere, preluand ideea enuntata in jurisprudenta instantei de la Strasbourg. In plus, chiar Curtea Constitutionala a precizat prin Decizia nr. 126/2000 [18] ca nu trebuie facuta o confuzie intre stabilirea unor conditii privind exercitarea unor drepturi prevazute de lege, care nu contravin principiului accesului liber la justitie, conditii de natura sa impiedice abuzul de drept si, in acelasi timp, sa asigure celeritatea procedurii, si, pe de alta parte, ingradirea accesului la justitie. Cu acelasi prilej, Curtea Constitutionala a constatat ca in realitate conditiile prevazute in textele de lege in legatura cu care s-a ridicat exceptia de neconstitutionalitate sunt justificate si nu constituie ingradiri ale accesului liber la justitie. Totodata, urmarind aceeasi linie de gandire, Curtea Constitutionala, printr-o decizie mai noua, Decizia nr. 189/2006 [19] a aratat ca principiul accesului liber la justitie consacrat prin textul art. 21 din Constitutie implica, intre altele, adoptarea de catre legiuitor a unor

reguli de procedura clare, in care sa se prescrie cu precizie conditiile si termenele in care justitiabilii isi pot exercita drepturile lor procesuale, inclusiv cele referitoare la caile de atac impotriva hotarari lor pronuntate de instantele de judecata. Prin urmare, din interpretarea deciziilor amintite mai sus se desprinde concluzia ca formularea din art. 21 din Constitutie (nici o lege nu poate ingradi exercitarea acestui drept) nu poate fi interpretata in sens strict, cata vreme anumite limitari ale dreptului de acces la justitie sunt inerente naturii si exercitarii acestuia. Astfel, s-a aratat ca existenta unei reglementari statale, fiind implicita respectarii dreptului de acces la justitie si continand implicit conditii de exercitare a accesului, nu poate contraveni libertatii de acces la justitie, prin simpla sa existenta. Reglementarea accesului la justitie contravine acestuia doar atunci cand tinde sa il anuleze, impunand conditii nerezonabile, nu si cand tinde doar sa il regleze [20]. Capitolul II Accesul la Curtea Constitutionala in cadrul sistemelor de drept statale Cu privire la procedurile in fata instantelor de contencios constitutional si aplicabilitatea in ceea ce le priveste a art. 6 din Conventie, trebuie remarcat ca cel putin la inceput pozitia Curtii de la Strasbourg a fost destul de ambigua, si ca ea se gaseste intr-o continua evolutie, nefiind inca pe deplin cristalizata. Astfel, initial, Curtea Europeana a facut o distinctie intre sesizarea ei pentru efectuarea unui control de constitutionalitate abstract, caz in care ea s-a declarat necompetenta sa se pronunte, si realizarea unui control pe calea caruia se urmarea valorificarea unor drepturi concrete ce au fost incalcate prin masuri si acte ale unor autoritati publice, situatie in care Curtea a considerat ca este competenta. Aceasta distinctie pare sa reflecte dubla natura juridica a instantelor constitutionale, de organe politico-jurisdictionale, cu consecinta ca liberul acces la justitie opereaza numai atunci cand aceste curti actioneaza ca organe judiciare [21], dar nu si atunci cand ele procedeaza la indeplinirea unor atributii politice. Acest lucru s-a datorat in principal diversitatii existente la nivelul statelor membre cu referire la atributiile si structurile instantelor constitutionale, astfel incat este foarte dificil sa se obtina un grad de generalizare al deciziilor date in legatura cu un stat membru in raport cu situatia dintr-un al stat membru. Cu titlu de exemplu aratam ca in Franta fiinteaza Consiliul Constitutional, care exercita controlul de constitutionalitate a priori, inainte de promulgare, cu titlu facultativ asupra legilor ordinare si angajamentelor internationale, si cu caracter obligatoriu asupra legilor organice si a regulamentelor camerelor parlamentare. Potrivit reglementarii Consiliului, el poate fi sesizat si in timpul dezbaterilor parlamentare de catre presedintele unei camere a Parlamentului sau de catre Guvern, sau dupa promulgare de catre primul-ministru, pentru a inlatura o dispozitie legislativa. Prin urmare, regulamentul de functionare al Consiliului Constitutional nu prevede posibilitatea sesizarii sale in vederea unui control a posteriori pe calea exceptiei de neconstitutionalitate ridicata in cadrul unui proces pendinte pe rolul unei instante.

In ceea ce priveste Curtea Constitutionala a Italiei, principala sa atributie este aceea de a se pronunta asupra constitutionalitatii legilor si a decretelor legislative delegate (emise de Guvern), dar nu la sesizarea directa a uneia din partile in litigiu, ci problemele legate de constitutionalitatea unui text de lege pot fi ridicate numai de catre judecatorul chemat sa aplice legea. Astfel, orice autoritate judiciara chemata sa solutioneze un litigiu aplicand legea, in ipoteza unei indoieli cu privire la constitutionalitatea acelei dispozitii, are atat puterea cat si obligatia sa se adreseze Curtii Constitutionale. Cu referire la sistemul de drept german, aratam faptul ca Curtea Constitutionala Federala are drept sarcina asigurarea respectarii constitutiei Republicii Germane de catre toate institutiile statului. Toate autoritatile sunt obligate sa respecte legea fundamentala. In caz de conflict de legi, jurisdictia constitutionala poate fi chemata sa se pronunte, decizia sa fiind definitiva si obligatorie pentru autoritati. Activitatea Curtii Constitutionale poate avea si un efect politic, cu precadere atunci cand o lege este declarata neconstitutionala. Cu toate acestea, Curtea Constitutionala nu este un organism politic. Ea decide in lumina standardelor impuse de legea fundamentala, nefiind permis ca problemele de ordin politic sa joace vreun rol in ceea ce priveste activitatea de decizie a Curtii Constitutionale. Sesizarea Curtii Constitutionale se face printr-o plangere constitutionala. Astfel, orice persoana care considera ca drepturile sale fundamentale au fost incalcate de catre autoritatile publice poate introduce o astfel de plangere. Aceasta poate fi indreptata impotriva unei masuri luate de o institutie administrativa, a unei hotarari apartinand unei instante judecatoresti sau impotriva unei legi. Sesizarea Curtii Constitutionale trebuie sa fie mai intai admisa (in principiu); ea este admisibila cand vizeaza o problema de constitutionalitate de maxima importanta, cand pretinsa incalcare a drepturilor fundamentale este de o severitate speciala sau daca reclamantul ar suferi un prejudiciu important in cazul in care Curtea nu ar decide asupra acelei probleme. Curtea Constitutionala Federala examineaza doar respectarea drepturilor constitutionale. In ceea ce priveste alte aspecte de fapt sau de drept ale hotararii, acestea fac obiectul celorlalte instante de judecata. Plangerea in fata Curtii Constitutionale este admisibila numai daca reclamantul s-a adresat celorlalte instante statale competente fara succes. Cat priveste sistemul de drept romanesc, Curtea Constitutionala exercita atat un control de constitutionalitate a legilor, a priori (anterior), adica inainte de promulgarea lor, cat si unul a posteriori, adica dupa intrarea lor in vigoare. Acest control se exercita numai prin intermediul exceptiei de neconstitutionalitate, ridicata intr-un proces pe rolul instantelor judecatoresti sau al celor de arbitraj comercial, de catre una din parti, procuror sau chiar instanta din oficiu, cu privire la dispozitiile legale care au legatura cu respectiva cauza. De asemenea, exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata si de Avocatul Poporului, fara sa fie necesara conditia existentei unui litigiu pe rolul unei instante. Astfel, din dispozitiile art. 29 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea si functionarea Curtii Constitutionale [22] reiese ca acesta impune conditii restrictive, in sensul ca trebuie urmata o anumita procedura, nefiind permis ca orice persoana (cu exceptia Avocatului

Poporului) sa sesizeze direct Curtea Constitutionala, angajand astfel controlul acesteia asupra unei dispozitii legale. Doar instanta de judecata poate sa trimita exceptia de neconstitutionalitate la Curtea Constitutionala, dupa ce in prealabil a admis cererea de sesizare a instantei de contencios constitutional, constatand indeplinirea conditiilor de admisibilitate. Reiese astfel ca instanta de judecata are posibilitatea sa cenzureze exceptiile care sunt ridicate in fata sa, insa numai sub aspectul admisibilitatii lor, intrucat daca cererea de sesizare a Curtii Constitutionale indeplineste conditiile de admisibilitate, instanta de judecata este obligata sa sesizeze Curtea, chiar daca opinia ei este in sensul ca exceptia nu este intemeiata. Asadar, un aspect restrictiv in legatura cu sesizarea Curtii Constitutionale il reprezinta acela potrivit caruia nu orice persoane se pot adresa acesteia cu o exceptie de neconstitutionalitate, ci doar instanta de fond (sesizata in cursul procesului) si Avocatul Poporului. De asemenea, o alta conditie cu caracter restrictiv consta in faptul ca o exceptie de neconstitutionalitate nu se poate ridica direct in fata unei instante, fara sa existe un proces pendinte in fata acesteia, ea avand un caracter incidental. Exceptia de neconstitutionalitate nu poate forma obiectul unei actiuni principale nici in fata instantei de judecata sau de arbitraj, unde constituie intotdeauna un mijloc de aparare intr-un litigiu in curs de solutionare, si nici in fata Curtii Constitutionale [23]. In acest sens este si jurisprudenta instantei nationale de contencios constitutional, astfel ca prin Decizia nr. 5/2007 [24], aceasta a retinut ca, atunci cand obiect exclusiv al actiunii principale introduse la instanta de judecata este constatarea neconstitutionalitatii unei ordonante simple sau ordonante de urgenta a Guvernului, exceptia de neconstitutionalitate este transformata intr-o veritabila actiune, pierzandu-si natura de exceptie, inteleasa ca un mijloc de aparare care nu pune in discutie fondul pretentiei deduse judecatii. Astfel, din exemplele relevate reIese faptul ca pe de o parte, procedurile in fata instantelor constitutionale sunt diferite de la stat la stat, ceea ce face dificila concilierea si aplicarea unui standard uniform la nivel suprastatal. Pe de alta parte, un aspect de similitudine consta in aceea ca in privinta subiectelor de sezina, toate procedurile implica anumite limitari, in sensul ca nu orice persoana se poate adresa Curtii Constitutionale, si nu oricum, ci numai prin intermediul instantei de judecata, si uneori nici atunci (a se vedea cazul Frantei). Capitolul III Aplicabilitatea art. 6 din Conventie in raport cu jurisdictia constitutionala Daca ne referim la procedurile desfasurate in fata Curtii Constitutionale si legatura lor cu dispozitiile art. 6 din Conventie, se ridica cel putin trei probleme ce se cuvin a fi analizate. Prima priveste aplicabilitatea art. 6 la procedura deschisa in fata unei instante de contencios constitutional. Cea de-a doua problema priveste luarea in considerare a

duratei cat cererea a fost pe rolul Curtii Constitutionale la calcularea termenului rezonabil prevazut de art. 6. Cea de-a treia chestiune o reprezinta insasi limitarea sau conditionarea accesului la instanta constitutionala prin dispozitii legale interne. In continuare vom analiza aplicabilitatea art. 6 paragraful l din Conventie la procedurile desfasurate in fata Curtii Constitutionale. In ceea ce priveste evolutia jurisprudentiala a Curtii Europene a Drepturilor Omului, fosta Comisie a afirmat constant ca litigiile aflate in fata unei instante de contencios constitutional nu fac parte din domeniul de admisibilitate al art. 6, deoarece procedura nu priveste nici temeinicia unei acuzatii in materie penala, nici o contestatie asupra unor drepturi sau obligatii de natura civila, astfel ca procedura din fata unei instante constitutionale nu trebuie sa realizeze exigentele art. 6 [25]. Fidela jurisprudentei sale, Comisia, in cauza X c. Germaniei [26], printr-o decizie de inadmisibilitate, si-a mentinut pozitia. Astfel, reclamantul s-a plans de durata procedurilor in fata Curtii Constitutionale, iar Guvernul german a sustinut teza potrivit careia Curtea Constitutionala Federala nu poate fi considerata un tribunal in sensul art. 6 din Conventie. Comisia a reiterat opinia exprimata anterior, potrivit careia o asemenea instanta nu este chemata sa statueze asupra unor drepturi private in temeiul dispozitiilor de drept substantial, indiferent de caracterul public sau privat al acestor dispozitii. O instanta constitutionala este competenta sa analizeze numai drepturi de natura constitutionala, ceea ce inseamna ca statueaza asupra compatibilitatii actelor si masurilorluate de autoritatile publice in exercitiul autoritatii de stat cu Constitutia nationala. Anterior acestei decizii, Curtea, in cauza Konig c. Germaniei [27] a statuat ca natura procedurilor in cauza avea reduse consecinte pe taramul art. 6 paragraful l din Conventie. Cu toate acestea, chiar proceduri privind masuri administrative luate de catre organele competente in exercitiul puterii publice pot cadea sub autoritatea art. 6 din Conventie. In conformitate cu jurisprudenta Curtii, ceea ce este relevant in lumina dispozitiilor art. 6 este faptul ca obiectul cauzei in discutie este determinarea unor drepturi de natura privata. In acest caz, Curtea a analizat problema duratei excesive a procedurilor in fata Curtii Administrative privitoare la retragerea autorizatiei de a conduce o clinica privata si de a aexercita o profesie medicala. Aceasta intarziere a fost determinata de durata excesiva a procedurilor in fata Curtii Constitutionale Federale, care a refuzat sa primeasca o plangere pe motivul ca nu oferea suficiente sanse de succes. Curtea a subliniat ca ambele proceduri aveau o natura juridica civila si, pe cale de consecinta, a conchis ca procedurile in fata Curtii Administrative erau decisive pentru obtinerea unor drepturi cu caracter civil, fiindu-le aplicabil art. 6 din Conventie. Mai tarziu, intr-o noua cauza introdusa pe rolul Curtii de la Strasbourg,Buchholz c. Germaniei [28], Comisia si-a mentinut punctul de vedere potrivit caruia art. 6 din

Conventie nu era aplicabil procedurilor in fata Curtii Constitutionale, care a declarat cererea ce ii era adresata ca inadmisibila. Comisia a invocat in motivarea sa insasi natura juridica a drepturilor a caror determinare revenea Curtii Constitutionale si care facea inaplicabil art. 6 paragraful l. Domnul Buchholz s-a adresat Curtii Constitutionale aratand incalcarea unor drepturi ale sale, precum si durata excesiva a procesului in fata mai multor instante de dreptul muncii. Curtea Constitutionala i-a respins cererea ca inadmisibila pe motiv ca reclamantul nu a indicat cu suficienta claritate o posibila incalcare a drepturilor sale. Avand in vedere ca s-a ajuns la o decizie definitiva asupra problemei litigioase, Curtea a statuat ca instanta constitutionala nu a fost chemata sa se pronunte asupra litigiului dintre reclamant si angajatorii sai (fondul litigiului), si pe cale de consecinta, respectivele proceduri nu cad sub incidenta art. 6 din Conventie. Din acest motiv, procedura in fata Curtii Constitutionale germane nici nu este luata in calcul la determinarea termenului rezonabil al procesului in ansamblul sau. In cauza Sramek c. Austriei [29], Curtea a reiterat ideea afirmata in cauza precedenta, aratand ca instanta constitutionala nu a fost chemata sa statueze asupra fondului litigiului, ci doar in ceea ce priveste conformitatea deciziei Autoritatii Regionale cu dispozitiile legii constitutionale. In raportul sau referitor la aceasta cauza, Comisia a aratat, prin comparatie cu o alta cauza Ringeisen c. Austriei [30] -, ca art. 6 din Conventie ar trebui aplicat intrucat decizia Comisiei Regionale, cu privire la a carei legalitate fusese chemata sa se pronunte Curtea Constitutionala, era de natura sa influenteze in mod decisiv raporturile de drept civil. Comisia a continuat aratand ca apreciaza eforturile Curtii Constitutionale in special, si ale autoritatilor austriece in general, de a a aduce legislatia interna in conformitate cu principiile enuntate de Curte. Prin acelasi raport, Comisia considera oportun sa aminteasca faptul ca nu toate actele, masurile sau deciziile autoritatilor publice care aduc atingere unor drepturi cetatenesti intra in mod necesar pe taramul art. 6 din Conventie. In opinia Comisiei, conditia esentiala pentru aplicarea acestui articol este ca actul sau masura respectiva sa aiba o inraurire directa si imediata asupra dreptului civil in cauza, in sensul ca implica o determinare a problemelor legale care s-au ridicat intr-o disputa in legatura cu existenta sau intinderea acelui drept. Cu toate acestea, intr-un alt raport, in legatura cu cauza Alfons Giesinger c. Austriei [31], Comisia si-a mentinut punctul de vedere potrivit caruia procedurile in fata Curtii Constitutionale nu intra sub incidenta art. 6 din Conventie, Comisia aratand ca reclamantii nu au invocat un drept propriu. In cauza, reclamantii au sesizat Curtea Constitutionala in legatura cu neconstitutionalitatea unei ordonante care, au sustinut ei, ii afecteaza in mod direct, invocand principiul egalitatii in fata legii. Instanta de contencios constitutional a respins plangerea reclamantilor, iar acestia au invocat dispozitiile art. 6 paragraful l din Conventie, aratand ca instanta constitutionala chemata

sa statueze asupra drepturilor si obligatiilor lor cu caracter civil nu le-a acordat dreptul la o dezbatere publica si echitabila. Comisia a remarcat ca procedurile in cauza erau unele in care Curtea Constitutionala trebuia sa se pronunte asupra legalitatii ordonantei independent de cazul particular al reclamantilor. Acest aspect era important numai din punctul de vedere al dreptului procedural al reclamantilor de a declansa respectiva procedura. In plus, nu poate privi nici macar indirect efectele ordonantei asupra drepturilor reclamantilor, intrucat acestia nu au invocat principiul constitutional al inviolabilitatii proprietatii, ceea ce in mod incontestabil ar fi putut face. Comisia a conchis aratand faptul ca reclamantii s-au referit la valoarea stocului pe care il detineau si au solicitat o decizie rapida in considerarea riscului deteriorarii acelui stoc; aceasta nu poate inlocui, in opinia sa, o invocare formala a garantiei constitutionale privind dreptul de proprietate. Cu privire la gradele de jurisdictie carora li se aplica art. 6 din Conventie, Comisia a statuat ca instanta constitutionala, care s-a confruntat ulterior cu acea cauza, a fost chemata in mod exclusiv sa se pronunte asupra constitutionalitatii, si prin urmare, decizia sa nu poate fi vazuta ca stabilind in adevaratul sens al cuvantului drepturi cu caracter civil in sensul art. 6 din Conventie. De aceea Comisia si-a limitat examinarea la procedurile in fata instantelor care au judecat in fond cauza. Una dintre hotararile care ilustreaza cel mai bine raporturile uneori delicate dintre dreptul la un proces echitabil si contenciosul constitutional l-a reprezentat hotararea pronuntata in cauza Ruiz-Mateos c. Spaniei [32], cauza in care reclamantii au invocat durata prelungita a unor actiuni in restituirea unor bunuri expropriate de stat, care s-au desfasurat si in fata Tribunalului Constitutional spaniol. Reclamantul a invocat incalcarea art. 6 datorita lipsei echitatii hotararilor pronuntate de instantele interne. Invocand jurisprudenta recenta a Curtii, Comisia a aratat faptul ca, chiar daca Curtii Constitutionale nu ii revine sarcina de a statua cu privire la fondul unei cauze, decizia acesteia poate sa aiba consecinte asupra obiectului litigiului. De asemenea, Comisia a observat ca instantele ordinare sunt impiedicate sa judece asupra fondului pana cand instanta constitutionala nu se pronunta asupra exceptiei de neconstitutionalitate. Chiar daca obiectul acesteia nu este acelasi cu cel al litigiului civil, fara indoiala ca procedura constitutionala contribuie la prelungirea procesului civil. Astfel, Tribunalul Constitutional nu trebuie sa ignore faptul ca de propria sa celeritate in solutionarea chestiunii prejudiciale constitutionale depinde posibilitatea judecatorului civil de a asigura o procedura rapida in cauza cu care este sesizat. De aceea, Comisia a considerat ca perioada cat a fost examinata chestiunea prejudiciala de catre Tribunalul Constitutional trebuie luata in considerare. Ea a apreciat ca nu se poate exclude intr-o maniera generala aplicabilitatea art. 6 din Conventie la procedurile in fata jurisdictiilor constitutionale. Atunci cand dreptul intern prevede existenta unor asemenea jurisdictii, la care accesul este deschis direct sau indirect justitiabililor, procedurile care se desfasoara in fata lor trebuie sa respecte principiile prevazute de art. 6 din Conventie,

atunci cand decizia Curtii Constitutionale poate influenta fondul litigiului ce se dezbate in fata instantelor ordinare. Curtea a recunoscut ca procdurile constitutionale prezinta caracteristici proprii care tin seama de specificitatea normei de aplicat, ca si de importanta deciziei pronuntate pentru sistemul juridic in vigoare; ele urmaresc, de asemenea, sa permita unui organ unic de a statua asupra unui numar mare de cauze afectand subiecte foarte diverse. Totusi, se poate intampla ca ele sa aiba legatura, ca in cazul in speta, cu o lege care priveste in mod direct un cerc restrans de persoane. Daca intr-un asemenea caz chestiunea constitutionalitatii unei legi este deferita Tribunalului Constitutional in cadrul unei proceduri relative la un drept cu caracter civil si la care sunt parti persoane din acest cerc, trebuie, in principiu, sa li se garanteze un acces liber la observatiile celorlalte parti si o posibilitate veritabila de a le comenta [33]. Prin urmare, art. 6 va fi aplicabil in cazul jurisdictiilor constitutionale doar atunci cand aceste jurisdictii exercita controlul de constitutionalitate la sesizarea particularilor, pentru apararea drepturilor lor fundamentale, fie pe calea recursului direct, fie pe cale de exceptie [34]. Intr-o cauza ulterioara, Curtea a statuat in sensul aplicarii art. 6 din Conventie la procedurile desfasurate in fata Curtii Constitutionale. Astfel, in cauza Siissmann c. Germaniei [35], Curtea Constitutionala a respins apelul (cererea) reclamantului privind amendamentele unei legi pe motiv ca sansele de succes ale unei asemenea proceduri erau insuficiente. De asemenea, Curtea Constitutionala a aratat ca nu a avut loc o violare a dreptului aplicantului de a fi ascultat in fata unui tribunal si ca pensiile ce fac obiectul amendamentelor sunt o problema de drept privat, aspect ce nu a fost contestat de catre aplicant. In sustinerea guvernului german, Curtea Constitutionala nu este o instanta ordinara. Rolul sau la nivel national este comparabil cu cel al Curtii Europene a Drepturilor Omului. Guvernul a aratat ca, in calitatea sa de gardian suprem al Constitutiei, rolul Curtii Constitutionale este acela de a asigura respectarea legii constitutionale, motiv pentru care procedurilor desfasurate in fata sa nu le este aplicabil art. 6 din Conventie. Comisia a sustinut ca art. 6 este aplicabil, intrucat un stat care a instituit o instanta de tip constitutional are datoria sa asigure in ceea ce priveste procedurile desfasurate in fata sa respectarea garantiilor prevazute de art. 6. In conformitate cu jurisprudenta sa constanta, Curtea a statuat ca pentru a fi luate in considerare procedurile in fata Curtii Constitutionale trebuie sa se determine daca rezultatul acestor proceduri este capabil sa afecteze rezultatul litigiului in fata instantelor ordinare. Curtea a invocat ideile enuntate anterior in Cauza Ruiz-Mateos c. Spaniei, statuand ca art. 6 paragraful 1 este aplicabil procedurilor in fata Curtii Constitutionale, intrucat nu era chemata sa aprecieze asupra aplicabilitatii dispozitiilor art. 6 in abstract si sa determine daca drepturile garantate reclamantilor erau afectate in acel caz. Prin urmare, Curtea a constatat si in cauza Siissmann c. Germaniei incidenta

art. 6 din Conventie in raport cu procedura in fata instantelor constitutionale. Ceea ce diferentiaza aceasta cauza de cele anterioare ar fi durata procedurii doar in fata Curtii Constitutionale, nu si a judecatii desfasurate in fata instantelor de fond. Curtea a aratat ca in aceasta instanta procedurile in fata Curtii Constitutionale nu reprezinta o extensie a judecatii in fata instantelor ordinare. Durata perioadei ce se ia in calcul a inceput la data de 11 iulie 1988, data la care aplicantul s-a adresat instantei de contencios constitutional, sfarsindu-se la data de 5 decembrie 1991, data la care i-a fost comunicata decizia Curtii Constitutionale. Prin urmare, procedura a avut o durata de 3 ani, 4 luni si 3 saptamani. Avand in vedere insa complexitatea cauzei, comportamentul aplicantului, al Curtii Constitutionale, Curtea a considerat ca perioada indicata nu a depasit termenul rezonabil instituit de art. 6 paragraful 1 din Conventie. In privinta includerii in durata termenului rezonabil a perioadei cat cererea s-a aflat in fata instantei constitutionale, in cauza Deumeland c. Germaniei [36]reclamanta a sustinut ca i-a fost incalcat dreptul la un proces echitabil, iar conduita instantei de drept social denota in mod evident o lipsa de impartialitate si prelungirea intentionata a procedurii care a durat aproximativ 10 ani si 6 luni. Apoi, reclamanta s-a adresat Curtii Constitutionale Federale, invocand faptul ca instanta de fond nu i-a permis accesul la dosar, ca aceasta nu a dat dovada de independenta si obiectivitatea indispensabile cerute de art. 6 din Conventie si ca aceasta a gresit cand a retinut ca respectiva cauza nu ridica o problema de interes general. Procedura in fata Curtii Constitutionale a durat foarte putin, aceasta luand decizia de a nu lua in considerare plangerea, intrucat, chiar presupunand ca ar fi admisibila, sansele de succes ale acesteia erau insuficiente. In raportul sau privitor la aceasta cauza, Comisia a reiterat principiile desprinse din jurisprudenta anterioara a Curtii Europene, si anume ca rezultatul deciziilor acesteia consta in aceea ca anumite domenii ale administratiei publice, cu efecte asupra relatiilor de drept privat, au fost considerate ca intrand sub incidenta dispozitiilor art. 6 paragraful l din Conventie. Totusi, exista inca o marja semnificativa de incertitudine in ceea ce priveste intinderea aplicarii art. 6, existand nevoia stringenta a unei clarificari cu privire la aceasta problema cu impact considerabil asupra sistemelor legale nationale. Comisia a mai sustinut ca, odata ce aplicabilitatea art. 6 paragraful l a fost stabilita, acesta trebuie aplicat pe deplin, iar garantiile instituite de art. 6 paragraful l din Conventie nu trebuie minimalizate datorita aplicarii lor la proceduri de natura administrativa. Exista insa riscul, in cazul aplicarii extensive a art. 6 din Conventie la procedurile de natura administrativa, necesitatii de a interpreta intr-o maniera restrictiva anumite garantii instituite de art. 6, spre exemplu cea privind publicitatea audierii, ceea ce ar reduce valoarea acestor garantii si in ceea ce priveste campul lor de aplicare, a mai aratat Comisia. Curtea a statuat in aceasta cauza in sensul ca este cazul sa se ia in considerare judecata in fata Curtii Constitutionale Federale la determinarea caracterului rezonabil al duratei procesului, intrucat, chiar daca nu a judecat direct asupra fondului, decizia sa a fost capabila sa influenteze rezultatul procesului.

Ulterior, in aceeasi cauza mentionata anterior Ruiz-Mateos c. Spaniei -Comisia a declarat ca durata rezonabila a procedurii se apreciaza in functie de cele 3 criterii deja conscrate: complexitatea cauzei Comisia nu a negat ca respectiva cauza prezenta o anumita complexitate, dar in acelasi timp a aratat ca instanta constitutionala nu trebuia sa examineze aspecte de fapt si sa administreze probe, ci doar sa analizeze pe baza unui rationament juridic constitutionalitatea unor dispozitii legale; conduita reclamantilor acestia au insistat ca Tribunalul Constitutional sa solutioneze cu celeritate exceptia de neconstitutionalitate, dar le-a fost refuzat dreptul de a fi ascultati; conduita autoritatilor Comisia a calculat durata totala a procedurilor, de 7 ani, 8 luni si 29 de zile, din care 3 ani si 9 luni s-au datorat intarzierii procedurii in fata Tribunalului Constitutional. In consecinta, Comisia a apreciat ca a existat o incalcare a cerintei termenului rezonabil prevazut de art. 6 din Conventie. Intr-o noua cauza impotriva Germaniei Stork c. Germaniei [37] reclamantul s-a adresat Comisiei, invocand incalcarea art. 6 paragraful l din Conventie datorita intinderii procesului sau de divort. Anterior, acesta se adresase si Curtii Constitutionale Federale cu acelesi motiv, si anume durata excesiva a procedurii, insa Curtea i-a respins plangerea in parte ca inadmisibila, si in parte ca oferind insuficiente sanse de succes. In motivare, Curtea a aratat ca nu exista nimic de natura sa conduca la concluzia ca intarzierile in cauza n-ar fi justificate de cerinte procedurale obiective. A doua plangere adresata Curtii Constitutionale cu privire la hotararea definitiva de divort a fost respinsa pentru aceleasi considerente, instanta retinand ca prin durata procedurilor nu au fost incalcate drepturile fundamentale ale reclamantului si ca hotararea criticata nu releva o apreciere eronata asupra drepturilor pretins incalcate. In raportul referitor la aceasta cauza, Comisia a retinut ca aplicarea art. 6 la procedura de divort a reclamantului in raport cu drepturile si obligatiile civile ale acestuia, nu este contestata. Prin urmare, Comisia trebuie sa analizeze durata procedurilor, aceasta retinand ca perioada ce trebuie luata in calcul incepe la data de 18 martie 1974, cand reclamantul a introdus cererea de divort. In ceea ce priveste momentul incheierii acestei proceduri, se pune problema daca procedura desfasurata inaintea Curtii Constitutionale intra in calcul la stabilirea duratei procesului in raport cu art. 6 paragraful 1 din Conventie. Comisia a apreciat, in considerarea duratei globale a procedurii de divort deschise de reclamant, ca nu este cazul sa statueze asupra acestui aspect in respectiva cauza. Comisia a conchis astfel ca procedura s-a incheiat la data de 7 iunie 1983, data la care hotararea Curtii de Apel a fost comunicata partilor, fara a fi luata in calcul procedura desfasurata dupa plangerea adresata Curtii Constitutionale. In esenta, opinia Curtii de la Strasbourg nu a fost diferita de cea a Comisiei, dar ea a adus anumite nuantari. Curtea a aratat, invocandu-si jurisprudenta anterioara, ca exista circumstante in care procedurile in fata Curtii Constitutionale a unui stat trebuie luate in calcul la determinarea duratei procesului, avand in vedere daca decizia instantei constitutionale a fost de natura sa afecteze rezultatul procesului. Curtea a retinut ca plangerile adresate Curtii

Constitutionale nu au implicat proceduri de lunga durata, chiar reclamantul fiind de parere ca ele nu ar trebui luate in considerare la stabilirea caracterului rezonabil al duratei procesului, si in consecinta a decis ca nu este necesar sa hotarasca asupra acestui aspect. In doua cauze anterioare insa, pozitia Curtii a fost relativ ambigua; astfel, inEckle c. Germaniei [38], reclamantul, proprietar al unei firme de materiale de constructii, a intampinat dificultati materiale, fiind supus la trei proceduri de executare. Fata de durata excesiva a uneia dintre aceste proceduri acesta s-a plans in fata Curtii Constitutionale, dar aceasta a decis sa respinga plangerea la 30 iunie 1977 pe motiv ca nu oferea suficiente sanse de reusita. In privinta duratei rezonabile a procedurilor, Curtea a statuat ca, perioada ce trebuia luata in considerare se incheia la 23 ianuarie 1978, odata cu decizia Curtii de Apel care mentinea hotararile cumulative date de Tribunalul Regional. Comisia a statuat in raportul sau din data de 11 decembrie 1980 [39], ca o plangere/un apel constitutional nu are ca efect extinderea duratei in procesele penale, intrucat Curtea Constitutionala decide numai asupra pretinselor incalcari ale drepturilor fundamentale, nu asupra caracterului intemeiat al incriminarii pe care s-au bazat procedurile penale desfasurate. In consecinta, in durata termenului rezonabil era inclusa si perioada cat plangerea s-a aflat in fata Curtii Constitutionale, desi nici Curtea, si nici Comisia nu au afirmat in mod expres ca aceasta era luata in considerare. Intr-o alta cauza Erkner si Hofauer c. Austriei [40] -, reclamantii au invocat faptul ca, in procesul de consolidare a terenului agricol la care au fost supusi, drepturile si obligatiile lor cu caracter civil nu au fost determinate in termenul rezonabil prevazut de art. 6 din Conventie. Ei s-au adresat si Curtii Constitutionale cu privire la incalcarea de catre autoritatile competente a dreptului lor de a fi ascultati de un judecator drept. Instanta constitutionala a statuat in sensul ca nu fusesera incalcate dispozitii de drept constitutional, dar deciziile atacate putea incalca dispozitii din legi. Ulterior, reclamantii au introdus noi plangeri la Curtea Constitutionala (la 25 august 1986 si 23 decembrie 1986), la care aceasta nu a dat inca raspuns pana la data la care Curtea Europeana a Drepturilor Omului a pronuntat hotararea sa in cauza (24 martie 1987). In ceea ce priveste durata rezonabila a procedurilor, Curtea noteaza ca termenul, in actiunile civile, curge de la data la care a fost introdusa actiunea in fata unui tribunal (in speta, 10 august 1970) si se incheie cu decizia finala care transeaza litigiul. In cazul de fata, Curtea a constatat ca procedurile inca nu s-au incheiat pe rolul instantelor nationale, termenul depasind in total 16 ani, ceea ce reprezinta o incalcare a art. 6 din Conventie. Astfel, desi Curtea nu a aratat in mod expres, se deduce din interpretarea sa ca in calculul duratei de timp rezonabil se include si perioada cat cererea s-a aflat pe rolul instantei constitutionale. Ulterior, Curtea Europeana a statuat in cauza Soto Sanchez c. Spaniei [41] ca durata procedurii desfasurate in fata Tribunalului Constitutional a fost excesiva, incalcand

conditia privitoare la termenul rezonabil. Astfel, reclamantul introdusese un recurs (recours damparo) in fata Tribunalului Constitutional la data de 28 noiembie 1994, invocand nerespectarea principiilor constitutionale privitoare la dreptul la un proces echitabil, prezumtia de nevinovatie si secretul comunicarilor. La data de 24 septembrie 1997, reclamantul a adresat un memoriu Tribunalului Constitutional, prin care solicita examinarea solicitarii sale in cel mai scurt termen. Acest memoriu a fost reiterat ulterior la data de 29 decembrie 1997 si 29 iunie 1998, reclamantul solicitand si suspendarea executarii hotararii Tribunalului Suprem pana la pronuntarea deciziei instantei constitutionale. Abia la data de 16 mai 2000, printr-o decizie comunicata reclamantului la data de 26 mai 2000, Tribunalul Constitutional a respins recursul privind ilegalitatea hotararii, punand astfel capat procedurii in fata sa. Curtea Europeana a observat ca, in sistemul de drept spaniol, orice persoana care apreciaza ca procedura la care este parte are o intindere excesiva poate, dupa ce a sesizat fara rezultat instanta competenta, sa se adreseze Tribunalului Constitutional cu un recurs in temeiul principiului constitutional care prevede un proces public si fara intarzieri nejustificate. In cazul de fata, aplicand criteriile desprinse din jurisprudenta sa si anume, complexitatea cauzei, atitudinea reclamantului si atitudinea autoritatilor statale Curtea a statuat ca procedura in fata Tribunalului Constitutional a durat 5 ani, 5 luni si 28 de zile, ceea ce pentru reclamant reprezinta o durata excesiva si neintemeiata pe o justificare serioasa, existand ca atare o incalcare a art. 6 din Conventie. In final, Curtea a reamintit faptul ca revine statelor contractante obligatia de a-si organiza sistemul juridic de asa maniera incat jurisdictiile lor sa poata garanta justitiabililor dreptul de a obtine o hotarare definitiva intr-un termen rezonabil. Apoi, Curtea a aratat ca, in conformitate cu o jurisprudenta constanta raportata la statul german in cauza Mianowicz c. Germaniei [42] unei proceduri i se aplica art. 6 din Conventie, chiar daca ea se desfasoara in fata instantelor constitutionale, daca are o natura determinanta asupra drepturilor si obligatiilor cu caracter civil. Iar litigiile privitoare la desfacerea contractului de munca si prestarea unei indemnizatii au un evident caracter pecuniar, si prin urmare sunt de natura civila in sensul art. 6 din Conventie. Guvernul german a fost de parere ca in termenul rezonabil instituit de art. 6 din Conventie nu trebuie luata in considerare si durata procesului in fata Curtii Constitutionale, intrucat particulaitatile acestui tip de procedura nu sunt compatibile cu obiectul Conventiei. Curtea a statuat ca perioada ce urmeaza a fi luata in calcul pentru determinarea termenului rezonabil a inceput la data de 24 februarie 1988, cand reclamantul a introdus actiunea la tribunalul pentru litigii de munca, si s-a incheiat la data de 12 decembrie 2000, prin hotararea Curtii de Apel pentru litigii de munca. In interiorul acestui termen, Curtea Constitutionala Federala a respins doua recursuri introduse in fata sa unul la 12 februarie 1992, impotriva deciziei Curtii federale pentru litigii de munca, pentru ca nu fusesera epuizate toate caile de atac, iar cel de-al doilea, la data de 26 februaqrie 1999. Intrucat aceste proceduri se includ in termenul aratat, reiese ca durata lor a fost luata in considerare la calculul termenului rezonabil al procedurilor.

Pe cale de consecinta, in lumina circumstantelor cauzei, care reclama o apreciere globala a duratei procesului, un termen de aproape 12 ani si 10 luni nu este compatibil cu cerinta unui termen rezonabil instituit de art. 6 din Conventie. Printr-o hotarare relativ recenta Houfova c. Republicii Cehe [43] Curtea si-a mentinut punctul de vedere in sensul ca a aratat in mod expres ca in durata termenului rezonabil trebuie inclusa si perioada de timp in care cererea s-a aflat pe rolul Curtii Constitutionale. La baza acestei hotarari a stat o cerere formulata de reclamanta in cadrul unei proceduri de restituire a unor imobile nationalizate si ulterior vandute de stat unor terte persoane. Reclamanta s-a adresat instantelor nationale si, fata de refuzul acestora de a obliga la restituirea imobilelor, aceasta a atacat deciziile tribunalului in fata Curtii Constitutionale, aratand ca nu au fost respectate regulile unui proces echitabil si ca solutiilepronuntate nu sunt in concordanta cu probele administrate. Instanta de contencios constitutional a respins recursurile reclamantei ca nefondate, motivand pe de o parte ca tribunalele inferioare au procedat in conformitate cu legea si au motivat suficient hotararile lor, iar pe de alta parte ca rolul jurisdictiei constitutionale nu este acela de a rezolva o situatie in care reclamanta nu si-a asumat sarcina probei; in plus, dreptul la un proces echitabil nu garanteaza castigul de cauza. In ceea ce priveste opinia Curtii Europene a Drepturilor Omului, aceasta retine ca Curtea Constitutionala ceha are ca sarcina aceea de a verifica respectarea drepturilor fundamentale si de a remedia o eventuala incalcare. Astfel, daca ea a ajuns la concluzia ca a existat o incalcare a depturilor constitutionale invocate de reclamanta, ar fi putut anula hotararea anterioara si retrimite cauza in fata instantelor inferioare. Prin urmare, Curtea a statuat ca durata procedurii in fata Curtii Constitutionale se include in durata termenului rezonabil. Capitolul IV Accesul la jurisdictia constitutionala in lumina jurisprudentei CEDO In continuare vom analiza chestiunea accesului efectiv la jurisdictiile constitutionale, a caror sesizare se poate realiza pe cale de actiune sau pe cale de exceptie, de catre autoritati publice, alte jurisdictii, sau de catre particulari. Aceasta problema a fost ridicata de cauza Milan I. Tornes c. Andorrei [44], in care reclamantul a invocat incalcarea art. 6 din Conventie fiindu-i negat accesul la Curtea Constitutionala. Dupa ce Curtea de Justitie a Andorrei a mentinut decizia de condamnare data de tribunal, reclamantul a adresat o cerere Ministerului Public pentru introducerea unei plangeri la Curtea Constitutionala, invocand incalcarea dreptului la aparare, egalitatii in fata legii si a dreptului la un proces echitabil. Procurorul General a respins cererea sa ca nefondata, aratand ca ar fi trebuit sa aduca aceste argumente in fata instantelor de fond, cu atat mai mult cu cat acesta ar fi putut sa aduca in fata instantelor toate probele pe care le-ar fi considerat utile. Curtea Europeana a admis plangerea reclamantului urmand sa decida asupra fondului acesteia, insa ca urmare a unei scrisori din partea Guvernului Andorrei, a hotarat sa radieze cauza de pe rol, avand in vedere

solutionarea amiabila a cauzei. Respectiva scrisoare informa Curtea cu privire la o modificare legislativa determinata de plangerea reclamantului in fata Curtii Europene, modificare ce permitea accesul direct la Curtea Constitutionala fara a fi conditionat de acordul Ministerului Public. In cauza Coeme c. Belgiei [45], reclamantii au invocat refuzul Curtii de Casatie de a adresa instantei constitutionale intrebarile preliminare referitoare la legea aplicabila. Ei au aratat ca in conformitate cu legea belgiana, Curtea de Casatie trebuia sa adreseze instantei constitutionale intrebarile lor, a caror seriozitate nu putea fi pusa in discutie, aceasta procedura avand drept scop protejarea monopolului instantei constitutionale in privinta interpretarii Constitutiei si evitarea unei judecati arbitrare din partea instantei ordinare. Guvernul belgian a aratat ca atunci cand legea prevede posibilitatea adresarii unor intrebari preliminare, este logic si rezonabil ca instanta sesizata cu o asemenea cerere sa aprecieze daca este cazul sa o trimita instantei competente. Curtea Europeana a statuat in sensul ca din Conventie nu se desprinde obligatia instantelor ordinare de a adresa cauza unor instante nationale sau internationale pentru o judecata preliminara. Dreptul de a adresa o chestiune prejudiciala unei instante nu poate fi absolut, nici atunci cand un aspect particular al legii poate fi interpretat numai de catre o anumita instanta prevazuta de lege, iar legislatia relevanta cere ca celelalte instante sa adreseze acelei instante orice intrebare legata de o anumita cauza. In concluzie, Curtea a stabilit ca refuzul de a adresa chestiunea prejudiciala instantei constitutionale nu a fost contrar art. 6 din Conventie. In cauza Beles si altii c. Republicii Cehe [46], reclamantii, membri ai unei asociatii medicale, au atacat in fata instantei decizia de radiere a asociatiei din Societatea medicala. Decizia tribunalului de respingere a cererii reclamantilor a fost mentinuta de instantele superioare, astfel ca reclamantii au sesizat Curtea Constitutionala. Aceasta a respins recursul introdus de reclamanti ca inadmisibil pentru inepuizarea tuturor cailor de atac, avand in vedere ca reclamantii nu au folosit recursul in casatie (recours en cassation). Ca urmare, reclamantii au sesizat Curtea Europena a Drepturilor Omului, invocand incalcarea dreptului lor de acces la o instanta, in masura in care Curtea Constitutionala a declarat recursul lor inadmisibil. Reclamantii au aratat ca admisibilitatea unui recurs in casatie astfel cum era reglementat de legea procesual civila ceha depindea de decizia discretionara a Curtii Supreme, iar respingerea acestuia ar fi avut ca efect decaderea reclamantilor din termenul de introducere a recursului constitutional si respingerea lui ca tardiv. In conformitate cu legea interna, recursul constitutional trebuia introdus intr-un termen de 60 de zile de la comunicarea hotararii date in ultima cale de atac pe care o avea la indemana reclamantul. Totodata, recursul constitutional este inadmisibil in cazul in care reclamantul nu a utilizat toate caile de atac disponibile, cu exceptia revizuirii. Curtea Europeana a considerat ca regulile de procedura pentru admisibilitatea recursului constitutional descrise de reclamanti nu

contribuie deloc la asigurarea bunei administrari a justitiei, impiedicand justitiabilii sa utilizeze o cale de atac disponibila. In plus, Curtea a apreciat ca cerinta referitoare la epuizarea tuturor cailor de atac fara a face distinctie intre caile de atac ordinare si extraordinare, pe de o parte, si lipsa de previzibilitate in ceea ce priveste admisibilitatea recursului pe de alta parte, aduc atingere insasi substantei dreptului la recurs, impunand reclamantilor o sarcina disproportionata care distruge echilibrul care trebuie sa existe intre preocuparea legitima de a asigura respectarea formala a conditiilor de a sesiza jurisdictia constitutionala si dreptul de acces la aceasta instanta. Curtea de la Strasbourg a constatat ca nu este vorba de o simpla problema de interpretare a unor norme de drept substantial, ci a unei cerinte procedurale care a impiedicat examinarea pe fond a cererii reclamantilor, aspect de natura a incalca dreptul la o protectie efectiva prin asigurarea accesului la un tribunal. Astfel, Curtea a apreciat ca decizia Curtii Constitutionale i-a privat pe reclamanti de dreptul de acces la un tribunal, si pe care de consecinta, la un proces echitabil. Intr-o cauza similara, tot impotriva Republicii Cehe Zvolsky si Zvolska c. Republicii Cehe [47] Curtea Constitutionala a respins apelul reclamantilor ca inadmisibil intrucat fusese introdus tardiv. Reclamantii, carora instantele de fond le-au desfiintat contractele privind achizitionarea unor terenuri agricole, s-au adresat Curtii Constitutionale, invocand incalcarea garantiilor privind egalitatea cetatenilor in fata legii si protectia dreptului de proprietate. Avand in vedere decizia Curtii Constitutionale care a respins recursul reclamantilor, acestia s-au adresat Curtii Europene a Drepturilo Omului, invocand incalcarea art. 6 din Conventie prin negarea accesului la instanta constitutionala. Curtea de contencios constitutional a respins apelul reclamantilor ca tardiv, fara a-l analiza in fond, intrucat in conformitate cu legea interna, ar fi trebuit introdus in termen de 60 de zile de la ultima decizie data in speta, si avand in vedere ca reclamantii nu au mai exercitat calea de atac la Curtea Suprema, termenul incepea sa curga de la decizia Curtii de Apel. Prin rumare, modalitatea restrictiva in care Curtea Constitutionala a determinat punctul de curgere al termenului i-a privat de un remediu intern. Curtea de la Strasbourg a observat ca posibilitatea de a formula apel pentru motive de (ne)legalitate depindea de decizia Curtii Supreme, care trebuia sa decida daca hotararea atacata ridica probleme de o cruciala importanta legala. In aceste conditii, nici reclamantii, nici avocatul acestora nu aveau posibilitatea de a aprecia asupra sanselor ca instanta suprema sa permita intentarea apelului. Avand in vedere ca apelul le-a fost respins de catre Curtea de Apel si bazandu-se pe jurisprudenta anterioara a Curtii Constitutionale, reclamantii s-au adresat Curtii Supreme. Acestia au considerat, totodata, ca Curtea Suprema este ultima jurisdictie si pe cale de consecinta, termenul de 60 de zile pentru promovarea apelului constitutional curge de la data deciziei acestei instante. Curtea observa ca regulile care instituie termene nu trebuie aplicate intr-un

mod ce impiedica justitiabilii sa uzeze de o procedura disponibila. Chestiunea de fata nu priveste interpretarea unor norme de drept material, ci a unor reguli procedurale, a caror aplicare a impiedicat analiza in fond a cererii reclamantilor, implicand riscul incalcarii protectiei efective a drepturilor lor. Cum reclamantii erau obligati sa introduca mai intai un apel pentru motive de legalitate pentru a nu-si vedea apelul constitutional respins ca inadmisibil, Curtea Europeana considera ca termenul pentru introducerea acestuia din urma trebuia sa curga de la introducerea caii de atac in fata Curtii Supreme. Pe cale de consecinta, Curtea a constatat incalcarea art. 6 si privarea reclamantilor de dreptul de acces la instanta in speta Curtea Constitutionala datorita interpretarii restrictive a regulilor de procedura facuta de aceasta. In cauza Soudek c. Republicii Cehe [48], reclamantul a invocat refuzul Curtii Constitutionale de a examina in fond plangerea sa, declarandu-l inadmisibil. Curtea de la Strasbourg a observat cu satisfactie ca instanta de contencios constitutional ceha a anuntat schimbarea practicii sale in ceea ce priveste conditiile de admisibilitate a recursului constitutional. Cu toate acestea, respectiva schimbare nu a avut vreo influenta asupra situatiei reclamantului din cazul de fata, astfel incat Curtea apreciaza ca interpretarea restrictiva facuta de Curtea Constitutionala cu privire la dispozitiile legale lau privat pe reclamant de dreptul de acces la un tribunal. Avand in vedere ca, din punctul de vedere al strictei respectari a dreptului constitutional la liber acces la justitie, practica Curtii Constitutionale este discutabila, se pune problema daca Curtea Europeana este sau nu competenta sa verifice conformitatea deciziilor Curtii noastre Constitutionale cu prevederile Conventiei [49]. Astfel, in cauza lvanciuc c. Romaniei [50], reclamantul, inculpat intr-un proces de calomnie, a ridicat o exceptie de neconstitutionalitate cu privire la unele dispozitii din legea procesual-penaIa. Instanta a declarat exceptia inadmisibila, aratand ca Curtea Constitutionala s-a mai pronuntat asupra acelor dispozitii, stabilind ca ele nu sunt contrare Constitutiei. Ulterior, avocatul reclamantului a invocat o noua exceptie de neconstitutionalitate cu privire la dispozitiile art. 23 din Legea nr. 47/1992, aratand ca ele contravin principiului liberului acces la justitie prevazut de Constitutie in sensul ca prin conditia de a avea legatura cu obiectul cauzei lasa o marja de apreciere discretionara instantelor de fond. Instanta a respins si aceasta exceptie considerand ca s-a pronuntat asupra ei cu prilejul analizarii exceptiei precedente. In ceea ce priveste opinia Curtii, aceasta a reamintit ca art. 6 din Conventie nu garanteaza dreptul de a sesiza o instanta nationala sau internationala cu o chestiune prejudiciala. Ea a retinut ca instanta de fond a luat in considerare exceptia ridicata de reclamant si a pronuntat o decizie suficient motivata, prin care a aratat ca acel articol a fost examinat de mai multe ori de catre Curtea Constitutionala care l-a declarat de fiecare data compatibil cu Constitutia. Astfel, instanta a apreciat ca o noua analiza ar fi fost inutila. Cat priveste cea de-a doua exceptie, Curtea a retinut ca ea nu privea fondul litigiului. Cu toate acestea, faptul ca prima exceptie a fost respinsa datorita faptului ca mai fusese analizata neconstitutionalitatea dispozitiilor in cauza poate fi privita ca o

eroare de drept, avand in vedere faptul ca dispozitiile legale nu interzic trimiterea la Curtea Constitutionala a unor exceptii care au fost analizate deja de catre aceasta. Totusi, Curtea reaminteste ca este de competenta instantelor nationale sa interpreteze legea interna si ca nu este sarcina sa sa analizeze erorile de fapt si de drept pretins comise de instantele nationale decat daca prin aceastea s-au incalcat drepturi si libertati protejate de Conventie. In consecinta, Curtea nu poate considera refuzul instantei de fond de a sesiza Curtea Constitutionala ca fiind arbitrar si de natura a incalca dreptul la un proces echitabil. Exista sisteme juridice in care, ca si in sistemul roman, o persoana fizica nu are un drept individual de petitie la Curtea Constitutionala, ci revine instantelor interne sa cerceteze compatibilitatea legilor interne, si in caz de indoiala, sa sesizeze Curtea Constitutionala [51]. Astfel, in cauza Sychev c. Ucrainei [52], Curtea a fost confruntata cu problema de a determina daca instanta nationala a gresit aplicand o dispozitie care in opinia reclamantei era neconstitutionala. Curtea a observat ca sistemul legal intern nu obliga instantele sa examineze in detaliu orice problema de neconstitutionalitate ridicata de parti in cursul procedurii si nici sa trimita orice asemenea cerere la Curtea Constitutionala. Rezulta ca instantele ordinare exercita o anumita putere discretionara in ceea ce priveste problemele de neconstitutionalitate ridicate in cursul proceselor. Prin urmare, raspunsul la intrebarea daca o instanta nu a oferit suficiente motive pentru decizia sa de a nu sesiza Curtea Constitutionala poate fi determinat numai pe baza circumstantelor fiecarui caz in parte. In cazul de fata, reclamanta a invocat faptul ca refuzul autoritatilor de a a-i acorda pensia nu era in conformitate cu Constitutia. Curtea a retinut insa ca instantele au dat un raspuns clar constand in aceea ca dispozitiile legale privitoare la pensie au caracter special si ele au fost edictate pentru a dezvolta principiile constitutionale. Prin urmare, recunoscand rolul instantelor nationale de a interpretat legea interna, Curtea a statuat ca nu este sarcina sa sa re-judece situatia pe baza legilor interne si a constatat ca nu a existat o incalcare a art. 6 din Conventie. Anterior, intr-o cauza asemanatoare Pronina c. Ucrainei [53] Curtea statuase in sensul ca dispozitiile Conventiei nu garanteaza, ca atare, dreptul de acces la o instanta cu competenta de a invalida sau de a nesocoti o dispozitie legala, ori de a da o interpretare oficiala acesteia. De asemenea, a retinut ca prevederile art. 6 din Conventie nu garanteaza dreptul ca o instanta nationala sau internationala sa fie sesizata cu o chestiune prejudiciala. Fata de sistemul de drept ucrainean, in care persoanele fizice nu pot sesiza direct instanta constitutionala, ci numai prin intermediul instantelor de fond, care au o marja de apreciere in privinta sesizarii acesteia, Curtea a statuat ca instantele au omis sa analizeze cererea reclamantei din punctul de vedere al compatibilitatii cu dispozitiile Constitutionale, si prin urmare, ignorand acest aspect, desi el era specific, important si pertinent, au determinat incalcarea dispozitiilor art. 6 paragraful l din Conventie.

In concluzie, analizand jurisprudenta in continua evolutie a Curtii Europene, putem constata faptul ca recursul la procedurile constitutionale intra sub incidenta art. 6 din Conventie si implica cu necesitate aplicarea tuturor garantiilor procesuale inerente unui proces echitabil, in masura in care hotararea instantei constitutionale are implicatii asupra unui drept civil dedus judecatii si doar in cadrul unor proceduri initiate de catre cei interesati in fata instantei de contencios constitutional, direct sau prin intermediul istantelor de fond. In acest din urma caz insa, instantele beneficiaza de o marja de apreciere in privinta necesitatii sesizarii instantei constitutionale. [1] C. Birsan, Conventia europeana a drepturilor omului, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2005, p. 436 [2] E. Glasson si A. Tissier, citati de T. Draganu, in Accesul liber la justitie,Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p. 7 [3] F. Sudre, Drept european si international al drepturilor omului, Editura Polirom, Iasi, 2006, p. 267 [4] Golder c. Regatului Unit, 4451/70, 21 februarie 1975 [5] Airey c. Irlandei, 6289/73, 9 octombrie 1979 [6] J.-F. Renucci, Tratat de drept european al drepturilor omului, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 363. Autorul face vorbire despre dreptul la un judecator, aratand ca aceasta expresie, prin generalitatea sa in special in sensul sau european -, acopera ansamblul situatiilor ce vizeaza accesul la justitie. [7] T. Draganu, Accesul liber la justitie, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2003, p. 15 [8] R. Chirita, Conventia europeana a drepturilor omului, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 227 [9] Golder c. Regatului Unit, citata mai sus la nota 4 de subsol [10] R. Chirita, op. cit., p. 228 [11] Ashingdane c. Regatului Unit, 8225/78, 28 mai 1985 [12] Kemp si altii c. Luxemburg, 17140/05, 24 aprilie 2008 [13] Khalfaoui c. Frantei, 34791/97, 14 decembrie 1999 [14] D. Bogdan, Procesul civil echitabil in jurisprudenta CEDO. Vol. I. Accesul la justitie, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2009, p. 28

[15] Cantoni c. Frantei, 17862/91, 15 noiembrie 1996 [16] Ligue du Monde Islamique et Organisation islamique mondiale du secours islamique c. Frantei, 36497/05, 37172/05, 15 ianuarie 2009 [17] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 54 din 24 ianaurie 2007 [18] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 447 din 11 septembrie 2000 [19] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 307 din 3 aprilie 2006 [20] R. Chirita, op. cit., p. 259 [21] T. Draganu, op. cit., p. 56 [22] Republicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 643 din 16 iulie 2004 [23] C.-L. Popescu, Accesul la Justitia constitutionala pe calea contenciosului administrativ, Noua revista de drepturile omului nr. 3/2007, p. 9 [24] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 74 din 31 ianuarie 2007 [25] Comisia Europeana a Drepturilor Omului, Decizia din 31 mai 1974, mentionata de R. Chirita in op. cit., p. 249 [26] X c. Germaniei, 8408/78, 13 decembrie 1979 [27] Konig c. Germaniei, 6232/73, 26 iunie 1978 [28] Buchholz c. Germaniei, 7759/77, 6 mai 1981 [29] Sramek c. Austriei, 8790/79, 22 octombrie 1984 [30] Ringeisen c. Austriei, 2614/65, 16 iulie 1971 [31] Alfons Giesinger c. Austriei, 13062/87, 29 mai 1991 [32] Ruiz-Mateos c. Spaniei, 12952/87, 23 iunie 1993 [33] Cauza Ruiz-Mateos c. Spaniei, in V. Berger, Jurisprudenta Curtii Europene a Drepturilor Omului, Institutul European pentru Drepturile Omului, Editia a 6-a, Bucuresti, 2008, p. 262 [34] G. Maliverni, citat de B. Selejan-Gutan, in Protectia europeana a drepturilor omului, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 123

[35] Siissmann c. Germaniei, 20024/92, 16 septembrie 1996 [36] Deumeland c. Germaniei, 9384/81, 29 mai 1986 [37] Stork c. Germaniei, 38033/02, 13 iulie 2006 [38] Eckle c. Germaniei, 8130/78, 15 iulie 1982 [39] Comisia a statuat in raportul sau din data de 11 decembrie 1980 [40] Erkner si Hofauer c. Austriei, 9616/81, 23 aprilie 1987 [41] Soto Sanchez c. Spaniei, 66990/01, 25 noiembrie 2003 [42] Mianowicz c. Germaniei, 71972/01, 11 iunie 2009 [43] Houfova c. Republicii Cehe, 58178/00, 15 iunie 2004 [44] Milan I. Tornes c. Andorrei, 35052/97, 6 iulie 1999 [45] Coeme c. Belgiei, 32492/96, 32547/96, 32548/96, 33209/96, 33210/96, 22 iunie 2000 [46] Beles si altii c. Republicii Cehe, 47273/99, 12 noiembrie 2002 [47] Zvolsky si Zvolska c. Republicii Cehe, 46129/99, 12 noiembrie 2002 [48] Soudek c. Republicii Cehe, 56526/00, 15 martie 2005 [49] T. Draganu, op. cit., p. 55 [50] Ivanciuc c. Romaniei, 18624/03, 8 septembrie 2005 [51] D. Bogdan, op. cit., p. 379 [52] Sychev c. Ucrainei, 4773/02, 11 octombrie 2005 [53] Pronina c. Ucrainei, 63566/00, 18 iulie 2006