Sunteți pe pagina 1din 30

Lidia Muraru Jurnal din India 1

Cuvânt înainte

Am plăcerea să prezint cititorilor a doua carte a Lidiei Muraru, o creştină din România care a devenit mai cunoscută în
comunitatea credincioşilor români atunci când a plecat departe de ţară, e adevărat pentru anumite perioade de timp, mai precis în India,
fiind din acest punct de vedere o deschizătoare de drumuri pentru creştinii din generaţia tânără.
Începând cu anul 2000, Lidia a făcut mai multe călătorii misionare în această ţară a milioanelor de zei, confruntându-se cu o altă
lume decât cea cu care se obişnuise ea, şi cu care suntem noi, românii, obişnuiţi. Lucrarea ei, plină de riscuri şi de provocări, care nu a
luat sfârşit, a început deja să-şi arate roadele şi sunt convins că ele vor fi mai vizibile pe măsură ce vor trece anii. Dar adevărata
dimensiune a acestei lucrări nu se poate măsura în unităţi de măsură pământeşti, pentru că adevăratul impact al ei îl cunoaşte numai
Dumnezeu. Ceea ce noi am văzut clar este că în ultimii ani şi alţi români i-au urmat exemplul, cu unii dintre ei făcând echipă în câteva
din deplasările ei acolo.
În prima carte a Lidiei Muraru pe care Editura Noua Speranţă a publicat-o, „Potopul iubirii“, am descoperit rădăcinile chemării
speciale pe care Lidia a avut-o pentru o lucrare specială. În acest „Jurnal din India“ vedem cum Dumnezeu împlineşte următoarea etapă
a planului Său în viaţa Lidiei, trimiţând-o într-o lucrare misionară de excepţie, pentru care sunt convins că El i-a dat şi un dar special.
Dacă punem alături şi talentul de jurnalist al Lidiei (una dintre profesiile ei) avem imaginea unei creştine pregătite nu numai să
misioneze în India, dar şi să surprindă cât se poate de sugestiv clişee din viaţa de zi cu zi a indienilor, o viaţă cu obiceiuri ciudate şi
nefireşti pentru noi, dar şi cu religii şi credinţe care, la fel ca în cazul apostolului Pavel, îţi „întărâtă duhul“ şi îţi pune serios la încercare
credinţa în adevăratul Dumnezeu.
Această a doua carte a Lidiei, pe care Noua Speranţă o publică, adună articolele publicate în revista devoţională „Jurnalul meu“,
păstrând în cea mai mare parte forma şi conţinutul în care ele au fost publicate în mai multe numere ale acestei reviste. Povestirile
Lidiei sunt doar clişee decupate din viaţa complexă a Indiei, la care ea este un participant activ, dar marea calitate a lor este că, prin
limbajul antrenant, ne face să participăm alături de ea la evenimentele sau stările sufleteşti pe care le descrie.
Sperăm ca această carte să capteze interesul tinerilor creştini, iar citirea ei să îi determine să susţină mai mult în rugăciune, şi nu
numai, lucrarea misionară a Lidiei Muraru.

Tinu Leontiuc
Noua Speranţă, Timişoara

Am învăţat...

Am privit peste lume


învăţând de la toamnă
să las să cadă
ca şi frunzele ei,
peste vremi
peste zile şi ani de-a rândul
aşa...
să las să curgă şi din sufletul meu.

Am învăţat de la iarnă
aşternându-mă peste lume
aşa...
cum ea se lasă picurând
în fulgi,
am picurat şi eu
din sufletul meu,
plângerile.

Am scris în cuvinte
învăţând din anotimpuri
din înţelepciunea lor
Lidia Muraru Jurnal din India 2

aşa...
m-am lăsat să cad,
să curg,
să m-aştern peste lume-n cuvinte,
... sufletul meu.

Lidia Muraru
Lidia Muraru Jurnal din India 3

Pro-India

India este o ţară idolatră. Sunt recunoscuţi mai mult de 33 milioane de zei. Filozofia reîncarnării este predominantă în religia
hindusă. Procentul creştinilor este de doar 2%, 83% din populaţie fiind hinduşi, 11% musulmani, alte 4% incluzând budişti, siki, religii
tribale si altele. India este considerată un subcontinent. Populaţia ei a depăşit un miliard de locuitori. Sistemul de caste este încă
respectat ca organizare socială. Este una dintre ţările cele mai sărace din lume. Media de vârsta este de 60 ani. Mizeria, boala, sărăcia şi
lipsa educaţiei sunt greu de imaginat pentru străini.
Sărăcia lucie a celor din casta inferioară este de-a dreptul de nedescris. Idolatria şi credinţa în reîncarnare duc la o filozofie a
„sorţii“ destinate de zei căreia trebuie să te supui fără drept de replică. Sistemul de caste face imposibilă egalitatea valorilor umane.
Săracii trebuie să moară săraci, iar bogaţii se îmbogăţesc prin sclavia supuşilor din casta inferioară. Este respectată căsătoria doar între
membrii aceleaşi caste. Creştinii sunt consideraţi „lepădaţii“, aceştia fiind excluşi din rândul oricărei caste. Se interzice convertirea la
creştinism şi se practică uciderea misionarilor.
Câteva aspecte ale culturii sunt vrednice de amintit, ca să ne dea o imagine mai clară asupra a ceea ce înseamnă viaţa indienilor:
* Animalele sunt zeificate. Orice animal este văzut ca o persoană umană cu o altă înfăţişare. Hrana vegetariană este justificată de
„non-uciderea“ vieţii umane din orice fază a ciclului reîncarnării. Vaca „sfântă“ are drept de dumnezeu.
* Cu cât mai mulţi şobolani ai in casă, cu atât casa este mai „binecuvântată“.
* Maimuţa este unul dintre zei. Când moare, i se face „înmormântare“ şi i se aduc ofrande. În schimb poţi vedea la orice pas
muritori de foame căzuţi în stradă, acolo unde îşi sfârşesc zilele. Bătrânii şi copiii în special, sunt abandonaţi de către familie, aceştia
fiind „destinaţi“ de zei să-şi îndure „karma“. Foamea, durerea, boala, sunt doar „maya“, adică iluzii care trebuiesc supuse uitării.
Am fost de mai multe ori în India, unde prin harul Tatălui am avut ocazia să slujesc indienilor. Sigur, despre aceste perioade se pot
spune multe, dar cred că totul se rezumă la Cinstea, Gloria, Victoria, „Aplauzele“ care aparţin Tatălui meu, Cel care m-a păzit ca lumina
ochilor, în cea mai curată dragoste. El merită totul! De dragul Lui vreau să fac publică marea Izbăvire, marea Chemare, marea Trimitere
de care am avut parte şi eu.
A fost greu, deosebit de greu, am fost în groapa morţii printre cadavrele păcatului, idolatriei, sărăciei şi mizeriei lucii, am fost
acolo de unde doar mâna Domnului m-a mai putut scăpa. Curajul, puterea, răbdarea, toate resursele necesare au venit de la Domnul, Cel
care dă din belşug la toţi cei care I-au spus, „Iată-mă, trimite-mă“.
Lidia Muraru Jurnal din India 4

O zi pe frontul Indiei

Am ajuns la Delhi la o oră târzie. Mica probabilitate că cineva mă va aştepta s-a


spulberat repede. Mi-am luat bagajele întorcându-mă în rândul celor ce aşteptau. În
aer plutea un miros închis. Oboseala îmi apăsa coloana provocându-mi dureri. E
destul de aglomerat. Mulţi oameni dorm întinşi pe jos. Cineva vomitase printre
scaune. Văd cum o femeie în vârstă se clatină şi cade pe spate scoţând un strigăt
ciudat. Câteva femei îi sar în ajutor sprijinind-o de un scaun. Îmi caut un loc şi mă
aşez lângă doi tineri. Aici mi-am petrecut tot restul nopţii aşteptând să se facă ziuă,
pentru a călători în siguranţă spre staţia de cale ferată. Ochii mă ustură, capul îmi
zvâcneşte, dar îmi adun puterile să nu adorm.
În fine, se face ziuă. Mă târguiesc cu cei ce-mi cer aproape de trei ori preţul unui
drum, şi după mai bine de jumătate de oră, mă îngrozesc de ce-mi văd ochii:
mizerie, cerşetori, idoli, păcat şi groază.
Cu mare efort cobor, luptându-mă să-mi fac loc prin mulţime, trăgând după
mine bagajele cu medicamente, rechizite şcolare, strictul necesar permis unui
misionar. Biletele sunt greu de găsit, rezervările făcându-se din timp, aşa că mă văd
nevoită să-mi caut un hotel. Îmi asigur bagajele şi aştept posibila plecare spre un
orăşel în care urma să vizitez o familie coreeană creştină, cunoştinţe mai vechi.
Preţul camerei mă uimeşte, dar fără prea multe comentarii, după un duş rece,
într-o baie îngustă, veche, cu aspect ciudat, mă întorc în patul de lemn, acoperit cu
o pătură uzată, cu miros de vechi, încercând să ignor şobolanii care patrulau pe
lângă bagajele mele, şi furnicile care năvăliseră pe bananele şi pe sucul de pe masă.
Încerc să-mi îmblânzesc peisajul, aruncându-mă în cuvintele, „mulţumiţi
Domnului pentru toate lucrurile.“ Doar aşa, rugându-mă, îmi liniştesc sufletul,
mintea, duhul şi... trupul. Adorm, dar nu pentru multă vreme.
În zgomotul bătăilor stridente de pumni nervoşi, mă trezesc stupefiată. Cineva
strigă să deschid. Întreb cine este, cerând câteva minute pentru a-mi lua hainele de
stradă în locul pijamalei. Trag zăvorul şi deschid uşa, nedumerită. Stupoare! Trei
soldaţi înarmaţi mă măsoară, încruntaţi, din cap până-n picioare. Mintea mi-e
copleşită de presupuneri.
Ştiam că în India, persecuţia creştinilor este la ea acasă şi eu plecasem din
România gata să şi mor, dar oare chiar aşa de scurt să-mi fie drumul?
— „Vrem să vă controlăm camera şi bagajele“, mă întrerupe din gândurile mele
o voce hotărâtă de bariton.
Cei trei, fără să-şi ceară permisiunea, năvălesc în camera prea strâmtă pentru
toţi, obligându-mă să mă lipesc aproape de perete.
— „Paşaportul, vă rog“, mi se cere, în timp ce o privire grăbită se roteşte prin toată
încăperea. „Ce cauţi aici?“ mă întreabă unul din cei trei, în timp ce-mi răsfoieşte
paginile actului de identitate cu un gest furios.
Zâmbesc ca la o glumă la gândul amarnic ce-mi trece prin minte: „Poate că în
noaptea asta voi fi trimisă în Cer, sau la aeroport, pentru întoarcere. Ăştia sunt în
stare să mă trimită înapoi.“
Dintr-o dată sunt asaltată cu tot felul de întrebări: unde merg, ce problemă am,
ce-am făcut data trecută în India, ce vreau să fac acum, ce părere am despre
templele hinduse, ce părere am despre săraci, dacă vreau să-i ajut şi cum, ce ştiu
despre sărbătoarea care trebuia să aibă loc peste două zile (de purificarea spiritului,
Lidia Muraru Jurnal din India 5

din câte ştiam eu) şi alte întrebări la care încerc să răspund zâmbind şi să-mi
stăpânesc vocea şi engleza.
La un moment dat îmi cere să-mi deschid bagajele. Asta m-a tulburat. Aveam
acolo Biblia (şi în engleză) şi materialele de studiu biblic şi puteau da de bănuit.
„Doamne, luminează-mă, scapă-mă!“... şi-mi deschid gura, găsind răspunsul.
— Nu înţeleg de ce-mi faceţi asta. Nu ştiu dacă e corect şi normal să vă purtaţi
aşa cu un turist care iubeşte India. Bagajele mele au trecut prin aeroport, au fost
controlate, totul este în ordine, nu e nimic rău la mine. Dar dacă doriţi
dumneavoastră numaidecât să-mi căutaţi în bagaje, faceţi ce vreţi, dar să ştiţi că e
un gest şi-un gând urât.
Cel din faţa mea rămâne uimit şi nu-mi rezistă privirii. Îl văd încurcat şi
dezarmat. Se îndreaptă spre ceilalţi vorbindu-le în hindi. Nu prea înţeleg ce se
întâmplă, dar îi văd îndreptându-se spre uşă, înşiraţi unul după altul, punându-şi
armele pe umăr.
— „Să aveţi o zi bună, şi scuzaţi-ne de deranj“, îmi spune cu un rânjet plictisit
unul mai în vârstă.
— „Ziua bună“ şi... trag zăvorul după ei.
Mă arunc în pat, dându-mi seama că tremur şi mă încearcă un sentiment de frică
şi nesiguranţă. Verific din nou dacă uşa este într-adevăr încuiată. Dumnezeul meu e
cu mine. Încep să mă rog, mulţumindu-I pentru protecţie şi inspiraţie. Apoi încep să
scriu în jurnalul din care, iată, au curs şi aceste picături.
Lidia Muraru Jurnal din India 6

„Rugăciune“ unui zeu

Mă găsesc la capăt de lume. Ridicolul e la el acasă. Gunoiul, boala, sărăcia,


lipsa, mizeria. Aici parcă toate s-au întâlnit să împărăţească deodată. Moartea mi-e
obişnuită ochiului şi de mult ce mă doare văzând-o, a trebuit să-mi disciplinez
sensibilitatea umană ca să pot să răzbat prin mulţimea de cadavre înghiţite de păcat.
Printre acestea, mai zăreşti din când în când câte o fărâmă de glumă, făcând haz de
necaz, colorând pentru o scurtă clipă prezentă realul prea crud într-o nuanţă de
zâmbet...
Iată-mă în ţara zeilor, India. Templele închinate lor sunt la tot pasul. Zecile de
mii de idoli împânzesc trecerile aglomerate obligându-mă să-i ocolesc. În faţa mea
e un templu faimos. Mulţimea curge înăuntrul lui. Sunt luată de val înainte să mai
pot decide dacă să păşesc sau nu într-acolo. La poarta clădirii ni se cere să ne lăsăm
încălţările pentru a nu „profana“ locul, primind în schimbul sandalelor nişte tăbliţe
gravate cu număr de înregistrare.
Păşesc desculţă. Asfaltul e fierbinte şi slinos, dându-mi senzaţia că păşesc pe
spinarea unui şarpe despuiat de curând. O fetiţă îşi ţine cu grijă farfuria cu orez
lângă trupul slab, acoperit cu un fel de rochie veche, ce-i lasă spatele descoperit sub
ruptura necruţătoare. E poate o porţie din mâncarea ei de azi. Mulţi copii cerşesc în
pieţe sau muncesc din răsputeri la casele bogaţilor pentru doar un pumn de orez.
Fetiţa noastră n-a uitat să-i aducă şi zeului mâncare din mâncarea ei. Păşeşte cu
grijă în faţă, se închină profund, aplecându-se cu respect înaintea unei statui de
patru-cinci ori mai mare decât ea, ce-şi arată o faţă de maimuţă bătrână, severă,
ţinând în laba dinainte un buzdugan aurit. Urechile-i clăpăuge îmi amintesc de
clopotul unei lumi sihastre, de pustnic.
Simt frica fetiţei până-n măduva oaselor. Parcă a rămas paralizată, hipnotizată
de groaza dinaintea ei. Trezindu-se ca dintr-un coşmar, îi întinde farfuria zeului. I
se închină din nou. O aşează cu grijă, luând din porţia de orez şi înfăţişând-o lângă
trupul monstrului.
Întârzie făcându-şi ritualul închinării sub privirea mea plină de milă,
zbuciumându-mă tot mai mult cu fiecare clipă, ce trece acum prea încet. Îmi
clocoteşte sufletul! Ca un fulger aş vrea să dispară tot ceea ce-mi văd ochii, pe
care-i închid, fugind, scăpând în rugăciune. „Doamne, iartă-ne pe toţi: pe ei pentru
ceea ce fac, pe noi ceilalţi pentru că nu facem ceea ce trebuie.“
Fetiţa a plecat... Mâncarea zeului stă înaintea lui, neispitindu-l să mănânce. E
nemişcat. Poate că nu-i este foame! Totuşi, de dragul fetiţei care s-a ostenit, poate
se va apleca să guste. O clipă, două, trei... aştept zâmbind, abţinându-mă să nu
sparg atmosfera ridicolă creată, jenând pe cineva.
Dar, cum să nu râzi când, deodată, din „tronul“ zeului au apărut familii de
şobolani, mai mici, mai mari, mai bătrâni, mai coloraţi, mai de soi, mai cu cozile
însângerate de bătăile care acum încep din nou lângă chipul zeului rămas fără
ajutor. Nu-i nimeni să-l apere. Alţi şoareci apar. E ca-ntr-un muşuroi. O chiţăială şi-
o frământare, ceva ce nu mi-au mai văzut ochii. Orezul dispare mai repede decât
mi-am putut închipui. Mâncarea zeului îşi găseşte locul în stomacurile şobolanilor
înfometaţi.
Privesc gândindu-mă: dacă ar putea zeul să vorbească, l-aş auzi strigând cu
disperare, „Doamne, scapă-mă de şobolani, Doamne, scapă-mă de flămânzii ăştia,
Lidia Muraru Jurnal din India 7

că de fiecare dată mă invadează lăsându-mă flămând. Doamne, voi muri de inaniţie.


Ce să mă fac? Doamne...!“ Şi s-ar cutremura templul.
Dar, iată-l pe bietul zeu rămas neputincios sub freamătul şobolănimii. Noroc că
nu i-a fost făcut şi chipul lui din orez, că n-ar fi rămas nici urmă din el!
Această „rugăciune“ către un zeu ne face să zâmbim, dar cine poate zâmbi la
vederea celor ce se închină zeilor?
Doamne, iartă-ne pe toţi: pe ei că fac ceea ce fac, iar pe noi că nu facem ceea ce
trebuie pentru salvarea lor.
Lidia Muraru Jurnal din India 8

Strigăt şi ecou

„Sunt indianul din Mahala. Am tăcut parcă de-o viaţă. Azi voi striga, răsuflând
geamătul morţii ce s-a cuibărit în fiecare celulă din mine. M-am născut pe o limbă
de pământ: India. Cine mai ştie dacă aceasta este o singură ţară sau e un continent,
dacă se vorbeşte în atâtea sute de limbi şi culoarea trupului nostru variază de la
negru până la albul tulburiu! E o lume aglomerată.
Din fiecare şase oameni, unul se naşte tot printre noi, aducându-ne o povară în
plus. Pământul nu-şi mai găseşte liniştea sub forţa picioarelor noastre. Îl
transformăm în praful gros, îngălbenit şi murdar, să ne roadă plămânii inspirându-l
şi scuipându-l cu sânge şi puroi. Ogoarele nu-şi mai dau seva, înghiţite de secetă şi
de arşiţa verii ce ridică temperatura până la 50 de grade Celsius, înghiţind de vii nu
doar plantele şi animalele, ci şi oamenii, îmbolnăvindu-i fără leac.
Norii ne ocolesc, iar când răsare câte unul, acesta aduce călduri după el,
răzbunându-se, turnând musonul specific anotimpului. Inundaţiile încep, furtuna
aduce victimele ei. Epidemiile seceră necruţător, despuind vieţi fără adăpost.
Râurile umflate şi spumoase adună, răsfirând în drumul lor, tot ce întâlnesc în cale.
Priviţi-mi coliba unde locuiesc. Paiele care mă acoperă deasupra capului, cele
patru cărămizi ce-mi ţin tăciunii (din bălegar de vacă) aprinşi, să-mi pot fierbe
orezul, patul din lut, o pătură soioasă şi ruptă, singura cameră pentru prea mulţii
copii, nu este oare doar locuinţa sărăciei care-şi întinde trupul lipicios stăpânind
nestingherită?
Apa mi-e otravă dacă n-o fierb, pumnul de orez e amestecat cu pietre şi nisip,
zdrobindu-mi dinţii, făcându-mă să scuip cu dezgust şi singurul fel de mâncare pe
care mi-l permit. Şi să nu uit că din porţia mea trebuie să hrănesc şi zeii. Ei cer,
toate miile de zei cer. Închinarea mea strigă cu disperare, chiar şi cu glasul întâiului
născut ce l-am dat ca jertfă. Locuinţa lor e templu, e palat zidit cu trudă, să dea
adăpost chipurilor de elefant, de maimuţă, de şarpe şi de alte făpturi. Aici se arde
neîncetat tămâie zeilor, cărându-li-se zilnic mâncarea, care ajunge hrana miilor de
rozătoare, înghiţind aproape un sfert din recolta anuală de cereale. Vaca mi-e sfântă.
Are dreptul să se servească de oriunde pofteşte.
Pieţele care-şi întind tarabele cu legume de-a lungul drumului sunt restaurantele
unde animalele-şi savurează zilnic hrana, nederanjate, sub ochii vânzătorilor, ce-şi
primesc ca răsplată a dărniciei lor porţia de excremente, lăsate lângă taraba lor.
Mormanele de gunoaie fac cu greu loc străzilor. Insectele, ţânţarii de soi se hrănesc
din trupul meu, sugându-mi parcă şi măduva oaselor. Sunt om, dar am rămas ca un
schelet. Îmbătrânesc prea devreme. Pielea mi se usucă pe oase, zbârcindu-mi
urâţenia. Copiii n-au acces la educaţie. N-au văzut vreodată creioane colorate, cărţi
cu poveşti, periuţă de dinţi, cadouri de Crăciun, lumini, artificii. Trupurile lor
fragede, acoperite cu o zdreanţă, cheamă bolile care nu mai pot fi alungate din lipsă
de medicamente.
Sunt om, dar credinţa mea afirmă că sunt în rândul animalelor. Nu-mi pasă
dacă mor, voi fi schimbat, cu o nouă înfăţişare, continuându-mi viaţa, cu puţin
noroc şi ajutor din partea zeilor, să ajung poate chiar în templele acestora, să am o
viaţă mai fericită de şobolan. Am două picioare, dar instinctele animale nu-mi sunt
deloc domesticite, dându-mi ghes să urinez şi să scuip fără vreo jenă în faţa oricui.
Lidia Muraru Jurnal din India 9

Muncesc precum animalele. Trag la jug în locul boului, ocrotindu-l. Trăiesc


pentru bogaţi, făcând cărămizi din zori până seara, să-mi primesc plata exact cât
să-mi cumpăr orezul, pâinea zilnică şi poate ridichile iuţi, sau ceva seminţe să fierb.
Tutunul ce-l mestec înroşindu-mi dinţii îmi amorţeşte stomacul şi viaţa care-mi mai
rămâne de trăit. Sunt hipnotizat de privirea leprei. Până şi copacii sunt sugrumaţi,
storşi de sevă sub strangularea plantelor parazite, uscându-se, despuiaţi de verdele
care-a murit fără drept de replică.
O licărire de speranţă... Să strig, să-mi spun cuvântul, apoi să tac din nou, poate
pentru totdeauna. Acum aştept să fie doar ecoul care se va-ntoarce cu aceeaşi
strigare în urechea mea care n-a auzit niciodată despre Dumnezeu, care să mă
scape. Am răsuflat şi-am gemut. Atât.“ Atât?
Lidia Muraru Jurnal din India 10

Dumnezeul meu şi dumnezeii ei

Ieri mă aflam pentru timpul de părtăşie pe casa familiei păstorului, casă în care
locuiesc. E unul dintre locurile care-mi aduce linişte şi încărcarea spirituală
necesară pentru a rezista mulţimii de demoni cu care mă confrunt zi de zi.
La un moment dat aud paşi în spatele meu. O fată de vreo 17 – 18 ani se apropia
încet. Îşi cere permisiunea să se aşeze lângă mine. Îi fac loc îndepărtând ghitara pe
care acum o ţineam pe braţe ca suport pentru Biblia deschisă, intrând totodată în
vorbă cu ea:
— Eu sunt Lidia. Care e numele tău?
— Sunt Ismita (un nume indian vestit). Te-am auzit cântând şi vreau să te aud
mai de aproape. Ce cânţi?
— Îl laud pe Dumnezeul meu, stau de vorbă cu El, mă închin Lui.
— Cine-i Dumnezeul tău? Eşti creştină?
Încep să-i vorbesc, prezentându-i-L pe Dumnezeul meu, străduindu-mă să fiu
cât se poate de simplă în cuvinte, întrebând-o care este dumnezeul ei. Ştiam că este
hindusă.
— Eu am mulţi dumnezei: Ram, care este puternic, soţia lui, Cito, vaca, spiritul
elefantului, a maimuţei... şi-mi mai înşiră multe alte nume. Ram e în cer şi după ce
mor o să mă prefac într-o stea şi o să fiu în casa lui.
— Dumnezeul meu e Atotputernic. El a făcut cerurile şi pământul. Ştii că
dumnezeii tăi se închină Dumnezeului meu?
Am petrecut mult timp prezentându-ne fiecare dumnezeii şi Dumnezeul ei. M-a
rugat să mai cânt. Pe faţa ei se citea interes. A început să cânte cu mine. Inima mi s-
a umplut de pace şi speranţă că într-o zi, poate chiar acum, se va întâlni cu
Dumnezeul meu. A doua zi m-a invitat acasă la ea să-mi arate zeii. Are o mulţime.
Am fost surprinsă când a început să fredoneze în hindi unul din cântecele pe care
le-am cântat ieri: Isus este bun, El a venit jos să moară pentru mine. O lacrimă mi s-
a ascuns sub pleoapă, gata să cadă… Doamne, fă ca ea să Te accepte ca singurul
Dumnezeu, chiar dacă e ştiut că aceasta-i va aduce respingerea totală de către
familie.
Lidia Muraru Jurnal din India 11

Crăciun în India

E cald. Nici urmă de zăpadă. Freamătul zilei obişnuite nu anunţă nimic deosebit.
Străzile sunt aglomerate şi murdare, ca mai înainte. În magazine, doar în câte unul,
se pot vedea brăduţi confecţionaţi din hârtie colorată, atârnaţi neglijent la vedere.
Moş Crăciunii şi clopoţeii ce mai strigă trecătorilor indiferenţi, cum c-ar fi
sărbătoare. Colindătorii, jocurile de lumini, zăpada, brazii împodobiţi, mirosul de
fructe, prăjituri şi cozonaci, familii vesele, biserici pline cu închinători, toate
acestea sunt o amintire, un vis care mă obligă să accept sărăcia unei ţări lipsită de
Cristos.
O lacrimă mi se ascunde-n suflet şi-un nod în gât îmi îneacă respiraţia. Doamne,
sunt aici să fie Crăciun, să fie Lumină. Tu ai venit pe pământ într-un grajd pentru
mine, acum voi merge eu în grajduri să duc Naşterea Ta.
În mahalaua întinsă pe malul râului, în colibe de paie, pe uliţele ei înguste, cu
praf care afundă adânc piciorul desculţilor crăpându-le usturător călcâiele, păşesc
împreună cu trei tineri indieni, creştini, să spunem săracilor că Isus S-a născut să
moară şi pentru ei. O colindă, două... David, un fost preot hindus caută cuvinte
simple pentru a se face înţeles, vorbind despre Isus, darul divin, şi despre
însemnătatea Crăciunului. După mesaj împărţim broşuri şi Nou Testamente la
puţinii care ştiu să citească.
Ne inundă o pace deplină privind la cei ce răsfoiesc interesaţi paginile divine şi
la copiii care înfulecă grăbiţi gogoaşele şi bomboanele primite ca dar de Crăciun.
Pe neaşteptate se lasă întunericul. Azi e Crăciun. Pentru cine? E parcă o poveste
care vine de demult. Şi totuşi, azi a fost vestită Naşterea lui Isus, pentru prima dată
acestor indieni. Pentru prima oară au primit un dar de Crăciun.
Câţiva copii se ţin scai de noi până la intrarea în oraş. Mânuţele lor murdare se
agaţă cu disperare de hainele noastre. Un plâns de milă îmi zvâcneşte îndurerat în
toată fiinţa. Rugăciunea mea devine un geamăt tăcut, întrebându-mă îndurerată
dacă va mai fi cineva vreodată să vină la ei cu daruri de Crăciun. Chiar de nu va fi
să vină, Doamne, fă te rog să rodească ceea ce azi s-a semănat.
Lidia Muraru Jurnal din India 12

Biharul

Sunt din nou în India, în Bihar, aproape de graniţa cu Nepalul şi pentru a treia
oară, sunt gata sa plătesc preţul lucrării la care am fost chemată: misiunea. Vreau să
vă ofer în ceea ce urmează câteva informaţii pe care le-am citit în cartea „India, The
World`s Leading Guidebook to India“, care va ajuta la înţelegerea mai aproape de
adevăr a ceea ce înseamnă lumea în care trăiesc pentru o vreme.
Bihar este cel mai sărac stat din India. Este aşezat în partea de nord-est a Indiei
la graniţa cu Nepalul. Grevele, demonstraţiile, răzbunările, războiul între caste şi
violenţa caracterizează această zonă. Are cel mai mare procent de analfabeţi. Este
răspândit banditismul. Din cauza inexistenţei legilor şi lipsa implicării statului în
protecţie, puţini turişti trec pe aici, unde pot fi văzute câteva privelişti: panorama
budistă, izvoare fierbinţi, cascade, câteva lacuri. Sunt sanctuare cu viaţă sălbatică,
dar pentru a le putea vizita, trebuie să ai escortă. Atacul din partea bandelor este
posibil oricând.
Budgaia este unicul loc unde poţi întâlni străini. Este unul dintre renumitele
centre budiste. Dacă eşti singură, femeie albă şi fumătoare, vei atrage atenţia intr-
un mod unic. Aşteaptă-te ca oricine să se „holbeze” la tine. Aici se organizează cel
mai mare târg de vite din India. Muzeul oraşului găzduieşte câteva sculpturi în
piatră şi fier şi figurine din teracotă. Tot aici se găseşte cel mai lung copac fosilizat
al lumii. Are vechimea de 200 de milioane de ani şi lungimea de 16 metri. Grădina
botanică se poate mândri cu puiul de capră cu trei urechi şi opt picioare.
În Bihar se mai găseşte cel mai vechi altar al sichilor. Zeul Hanuman se
mândreşte cu un altar faimos chiar lângă gară. Tot aici este cunoscută cea mai
veche moschee. Gul Zarbagh este un fost depozit de opium. Ghişeul pentru bilete
este de-a dreptul o glumă. Daca nu ai la dispoziţie câteva ore bune să aştepţi să-ţi
cumperi biletul, plăteşti comision sau cauţi pe cineva să se ocupe de treaba asta.
Războaiele dintre caste, grevele, demonstraţiile, violurile, fac ca Biharul să aibă
un renume de groază. Puţini turişti trec pe aici. Punctele turistice se recomandă să
fie vizitate cu escortă datorită posibilităţii atacului din partea bandelor. Sărăcia
extremă face ca autobuzele şi maşinile închiriate să fie o pradă sigură pentru
vagabonzi. Aceştia forţează oprirea autovehiculelor.
Procentul alfabetizării Biharului a fost întotdeauna unul alarmant: de la 31 de
milioane de analfabeţi în 1951 a crescut la 58 milioane în 1991, când procentul
celor educaţi era de 38%, din care procentul femeilor educate era de doar 23,19%.
Rata totală de alfabetizare a Biharului este acum de 47,53%. Procentul alfabetizării
femeilor este mult sub media naţională a alfabetizării femeilor, care este de 54%.
Sistemul de caste este o forţă de care trebuie să se ţină seama in toată India. Ea
controlează toate relaţiile politice, economice şi sociale ale indivizilor.
Extremismul şi cultul violenţei este predominant în Bihar. Conflictele violente si
masacrele la scară uriaşă sunt acum incidente obişnuite, datorate unor motive
economice şi sociale.
Vieţile femeilor sunt foarte afectate de cultura violenţei. Datorită colapsului
cumplit al administraţiei şi datorită erodării totale a valorilor civice, femeile nu sunt
în siguranţă nici acasă, nici în societate, sau la locul de muncă. A existat o creştere
bruscă a infracţiunilor împotriva femeilor, în special de când guvernul Janata Dal a
Lidia Muraru Jurnal din India 13

fost instalat la putere. Războaiele de castă, luptele dintre bande, răpirile, violurile,
omorârea femeilor în răscoale, toate acestea sunt la ordinea zilei.
Acestea sunt câteva lucruri care caracterizează Biharul. În această lume sumbră,
idolatră, unde încă un dumnezeu în plus nu mai contează prea mult, am ales să
slujesc Domnului la vestirea Evangheliei, în special săracilor din casta inferioară.
În anul 1998 am participat la un program de formare de ucenici şi educaţie într-o
echipă din Coreea de Sud. In perioada octombrie 2000–martie 2001, am luat parte
la demararea unor proiecte locale de alfabetizare a copiilor, asistenţă socială şi
asistenţă medicală în mahalalele înşirate de-a lungul Gangelui, lucrând în echipă cu
învăţători indieni.
Lidia Muraru Jurnal din India 14

Coşmarul

Au trecut 10 zile de când sunt din nou în India, mai exact în Patna, împreună cu
Mariana Manea, care e pentru prima dată în contact direct cu ceea ce înseamnă
hinduismul. Ea face eforturi să se acomodeze cu lucrurile ciudate din jur: mizeria,
despre care spune, „n-am mai văzut niciodată aşa ceva!,“ bărbaţii care scuipă şi
urinează fără ruşine oriunde îi apucă şi în văzul oricui. Animalele zeificate, vaca
sfântă care stă pe „tronul” de bălegar şi gunoaie, savurând satisfăcută resturile de
orice fel, aruncate în drum, porcii sălbăticiţi, negri, cu părul ţepos, ridicat pe şira
spinării, care vagabondează fraţi cu haitele de câini printre maşini, biciclete,
autoricşe şi mulţimea care-ţi dă impresia că nu mai încape niciunde, praful pe care-l
înghiţi într-o zi cât poate într-un an în România, ochii care te urmăresc ca pe un
extraterestru, gălăgia nejustificată a claxoanelor asurzitoare, dar mai ales încercării
de a accepta, sau a te revolta, a zâmbi sau a plânge neînţeles, a lua totul ca o glumă
proastă sau a înţelege situaţia, orbirea, decăderea omului, când clipă de clipă eşti
îmbâcsit de lumea idolatriei.
Cei peste 30 de milioane de zei îşi fac simţită prezenţa vrând-nevrând. De la
ignoranţă la închinare, de la neînţeles la reverenţă, de la ofrande la jertfe adunate de
o viaţă, de la mirosul de tămâie la templele luxoase, devenite fortăreţe demonice.
Aici, într-o lume de coşmar, ajuns parcă în iad, trăieşti sentimentul pe care l-a trăit
Cristos pe cruce, când a strigat: “Tată, pentru ce m-ai părăsit?”
In ziua de 26 Ianuarie, în jurul orei două noaptea, după ce mă chinuisem să
adorm, din cauza chemării la rugăciune a celor ce strigau în amplificatoare de ţi se
ridica părul măciucă, pierindu-ţi somnul, am fost trezită de Mariana într-un fel mai
puţin obişnuit. Avusese un vis îngrozitor, faţa şi glasul trădând o luptă prelungită.
Dar s-o lăsăm pe ea să ne povestească:
„M-am culcat devreme, obosită fiind de noaptea trecută, în care abia am dormit
din cauza frigului şi a «moliciunii» patului pe care dorm. După ce am adormit am
avut un vis ciudat, care m-a făcut să-l percep ca ţinând ore întregi. M-am trezit
îngrozită şi m-am bucurat atât de mult că a fost doar un vis.
Se făcea că lucram cu o familie rătăcită, care avea nevoie de călăuzirea şi de
dragostea cuiva. În timp ce-i consiliam şi mă pregăteam să mă rog cu această
familie a apărut o băbuţă cu părul alb şi suspect de interesată de mine. Stătea în faţa
mea, la capătul celălalt al mesei. În privirea ei era ceva diabolic, o prezenţă străină,
care m-a făcut să tremur. Era o putere care mă chema. Am realizat că Diavolul era
în faţa mea şi voia să-mi facă rău; era ca şi cum încerca să-mi scoată sufletul din
piept cu privirea.
Atunci am ştiut să chem NUMELE care mă putea salva, şi am strigat din toate
puterile mele: `În Numele lui Isus, pleacă din faţa mea!`. Am repetat aceleaşi
cuvinte, dar simţeam că ele nu vor să iasă, să fie auzite de această prezenţă
malefică. Simţeam că cineva mă strânge de gât cu amândouă mâinile şi nu mai
puteam să articulez decât un slab şi gâtuit, `Isus!`. În acel moment m-am trezit. Încă
mai tremuram toată în interiorul meu şi, spre nefericirea mea, auzeam cântece
ciudate la zece paşi de fereastra noastră. Erau probabil incantaţii sau cântecele de
închinare aduse vreunui zeu hindus, sau nişte versete din Coran, cântate spre
disperarea mea. Cântecul acesta jalnic îmi producea acum frică. Ştiam că eram
Lidia Muraru Jurnal din India 15

atacată de Diavol, care mă oprima, făcându-mă să simt ce n-am mai simţit până
acum, fiindcă am venit pe terenul lui, `în tranşeele inamicului`.”
Ne-am rugat, rostind protecţia numelui şi a sângelui lui Isus. Cu o seară înainte
citisem: „Eu mă culc şi adorm în pace, căci numai Tu, Doamne, îmi dai linişte
deplină în locuinţa mea.” (Psalmul 4:8). Ce minunat e să ai scăpare în turnul
Numelui Sfânt! După ce ne-am rugat, a doua zi dimineaţa, Mariana mi-a mărturisit:
„Cred ca am adormit într-un minut“.
E timpul să-I mulţumeşti lui Dumnezeu pentru somnul tău liniştit de acasă,
„căci numai Tu, Doamne dai linişte deplină în locuinţa mea“. Mulţumeşte-I pentru
protecţia pe care o ai în timpul nopţilor prin Sângele Lui.
Lidia Muraru Jurnal din India 16

Oameni sau îngeri

Sărăcia extremă a Biharului face ca autobuzele şi maşinile particulare sau


închiriate să fie ţinta golanilor. Turiştii sunt asaltaţi de bande. Se forţează oprirea
autovehiculelor. De aceea se recomandă călătoria sub escortă a străinilor. Nu e o
idee rea să-ţi împarţi bagajul în mai multe genţi şi să nu laşi lucrurile valoroase
toate la un loc. Este nepermis să călătoreşti după înserare.
Într-o ţară asiatică, să fii străin, să ai culoarea pielii albă, să fii altfel decât toţi
ceilalţi, înseamnă sa fii o privelişte vrednică de a fi descoperită. Eşti citit de miile
de ochi aţintiţi asupra ta, când treci pe străzile oraşului sau ai intrat în târgul de
fructe sau legume. Unii oameni parcă uită şi să respire când trece un străin. Mulţi te
îndeamnă cu ofertele târgului, alţii se cotesc, unii râd batjocoritor, bărbaţii fluieră
dezgustător, iar cei mai mulţi privesc străinii ca pe nişte extratereştrii.
Într-o astfel de lume trăim zi de zi şi pentru a ne putea apăra trebuie să fim
întotdeauna gata. Nu ştim de unde apare pericolul, cine caută să ne fure fie la preţ,
fie la cântar, dându-ţi impresia că trăieşti într-o junglă fără legi.
Totuşi, azi am fost surprinsă de o întâmplare misterioasă, care, contrară
„normalului” descris mai sus mi-a dat o convingere nouă asupra oamenilor. Eram
cu Mariana în drum spre Internet, când, poate, sute de ochi ne urmăreau să vadă în
ce autoricşă ne vom urca. Ne-am îndreptat spre una care staţiona şi a cărui şofer
parca aştepta special pentru noi. Contrar obiceiului de a întreba unde mergem, cel
care conducea autoricşa ne-a spus numele exact al locului unde noi trebuia să
ajungem. Ne-am urcat pe bancheta din spate lângă tânărul care se ghemuise cât
putea mai mult pe exteriorul scaunului, fără măcar ca acesta să ne privească.
Pe tot parcursul drumului tânărul a fost suspect de cuminte: nu întrebări, nu
măsurări cu privirea din cap până în picioare, nu mâini trecute „întâmplător“ peste
spatele nostru, nu înghesuiala înspre noi, nu toate celelalte pretexte obişnuite,
întâlnite la ceilalţi bărbaţi.
Am ajuns in faţa clădirii care adăpostea un Internet café. Coboram cu gândul
unei „întâmplări“ prea frumoase ca să fie adevărate, când Mariana mă priveşte
îngrijorată, cu ochii mari, arătându-mi geanta de umăr pe care o poartă mai tot
timpul când merge în oraş, spunându-mi răspicat: „Lidia, mi-am pierdut foile cu
adresele de e-mail! Ce mă fac?“ Am privit dezamăgită spre urma de praf rămasă în
urma mulţimii ca un furnicar de oameni, biciclete, autoricşe, ricşe, maşini, căruţe,
animale, căutând să zăresc prin mulţime autoricşa celui care dispăruse deja fără
urmă.
Ce mai…! Şansele sunt nule, este imposibil să cauţi şoferul. Adresele pierdute
puteau fi o armă in mâna celui care le avea. Erau adrese ale unor misionari, şcoli de
misiune, organizaţii, prieteni, evanghelişti… Numai Domnul mai putea scoate din
cursă jocul periculos în care ne-am trezit fără a mai putea renunţa la el. Ne-am
văzut de treabă cu inima cât un purice, rugându-ne: „Doamne, doar Tu poţi să mai
faci ceva…“
Doar 2-3 minute mai târziu, tânărul din autoricşă a intrat în Internet café-ul în
care eram, cu foile pierdute, căutându-ne să ni le dea. Mi s-a părut o revelaţie. I-am
întins mâna, parca temându-mă că o să dispară când o să-l ating. Mi-a zâmbit timid,
nevinovat, şi parcă prea repede s-a făcut nevăzut dincolo de uşa de la intrare,
Lidia Muraru Jurnal din India 17

trezindu-mă repetând „Mulţumesc, mulţumesc foarte, foarte mult“. Mariana nu-şi


terminase bine rugăciunea când şi-a primit adresele.
Seara am comentat întâmplarea şi am adormit întrebându-ne: „Tânărul a fost un
om, sau un înger?
Fii aşa, încât ceea ce faci să-i determine pe oameni să întrebe: „A fost om, sau
înger?“
Lidia Muraru Jurnal din India 18

Gânduri la o sărbătoare păgână

„Nuuu!! E loc sfânt! E loc sfânt! Ce faci?“ … îmi strigaseră o mulţime de voci
în cor.
Deodată, zeci de ochi acuzatori m-au surprins călcând cu-n picior maldărele de
ofrande înşirate înaintea soarelui, azi aşteptat de mii de oameni să răsară. Talpa
cealaltă mi-o ţintuisem instantaneu pentru a mă echilibra din cădere, bulucită fiind
de jur- împrejur de trupuri anonime care îşi făceau loc cu anevoie până la mult
râvnita „apa sfântă a Gangelui“.
Evident, mi-am cerut scuze. Cine ar fi vrut să strice ritualul sacru inventat de
fiecare închinător mai mult ca pentru el însuşi? Venisem ca observator, nicidecum
să iau parte în vreun fel la sărbătoarea închinată soarelui.
Am făcut „cale-ntoarsă“ resemnată, găsindu-mi oarecum un loc cu vizibilitate
de pe vârful unei grămezi de nisip umed.
Mulţimea curgea din toate părţile spre ambele maluri. Încă de pe la ora trei în
zori, oamenii tot vin, vin ca furnicile urmând obişnuiţi acelaşi drum până lângă apa
râului.
E încă noapte. Luminile artificiale de pe cealaltă parte a Gangelui se pierd
tremurat în apa aproape tulbure, zgâriată acum de urmele câtorva bărci pescăreşti
pline de data aceasta cu cei mai curajoşi tineri care vor să guste sărbătoarea cu mai
multă adrenalină.
Artificiile pocnesc repetat, înnebunite, venite din toate direcţiile.
Copiii, închinătorii cei mai mici, trag după ei ciorchini de baloane roşii,
albastru-marin, galben-ţipător, portocaliu, acel portocaliu insistent al steagului
indian, inconfundabila culoare a şofranului purtată de „guru“, oamenii „sfinţi“ ai
templelor hinduse.
Coşuri pline cu ofrande purtate pe cap sunt coborâte până la apă. Fiecare
închinător aşteaptă ca binecuvântarea zeului-soare să cadă odată cu lumina zilei
peste fructe, tămâie, parfum, lemnul de santal, culorile lichide şi pulberea
multicoloră binecunoscută de localnici. Nucile de cocos, acele daruri nelipsite
preferate de zei, sunt desenate cu linii galbene, culoare întâlnită şi pe frunţile
„sfinţilor cerşetori“.
Tobe şi tamburine. Zângănitori şi fluierători de tot felul făcute din scoici şi oase.
Muzică pretutindeni. Toate se amestecă cu strigătele şi haosul continuu specific
indian.
Pe furiş, femeile îşi schimbă hainele ude, cele cu care au intrat în Gange să-şi
împreuneze mâinile rugându-se soarelui.
Unii bărbaţi dezbrăcaţi până la jumătate, printre exerciţiile spirituale îşi încearcă
şi lecţiile de înot.
Văd o tânără cum gustă apa râului din palma-i pictată cu hena, o pastă care lasă
pe piele urme ca de tatuaj. Credinţa e că gestul ei o va „sfinţi“.
Un bărbat mai în vârstă, probabil unul dintre „înţelepţii satului“ , cei care-s
consultaţi de oamenii de rând cu diferite ocazii mai importante pentru a primi
călăuzire şi un sfat înţelept, citeşte cu voce tare din paginile unui manuscris prins
neglijent într-un singur colţ cu un ac ruginit. E insistent. Poruncitor. Din când în
când îşi mai ridică ochii de pe pagini să privească scurt la cele două femei aşezate
Lidia Muraru Jurnal din India 19

înaintea lui cu mâinile ţinute în semn de închinare, care ascultă umile, pierdute
undeva între gânduri…
Bătrânul citeşte într-un dialect, bănuiesc, necunoscut de femei. De fapt, nici la
temple nu contează prea mult ce se citeşte din „cărţile sfinte“, ci important este cine
citeşte. Orice închinător se va supune ritualului aşa cum e, fie el înţeles, fie nu.
Între timp, soarele, zeul-vedetă, se ridică încet, martor ignorant la tot ce se
întâmplă. Îşi urmează nestingherit porunca de ieri, de alaltăieri, de anotimpuri, de
secole… Tineri mai veseli îi trimit în treacăt sărutări cu mâna la gură, apoi
fluturând-o înaintea lui. Alţii varsă apă dintr-un vas, şiroindu-o leneş cu faţa spre
el… Eu? Mă-ntreb câţi se gândesc la Creatorul soarelui, la Dumnezeul tuturor
dumnezeilor ( Psalmul 97: 7).
Mâine soarele va răsări din nou, dar oamenii vor fi preocupaţi să se închine
oricum altui dumnezeu şi altor dumnezei, celor peste treizeci şi trei de mii de zei
câţi aparţin religiei hinduse.
Cu multă îngăduinţă ne închipuim cum, într-o singură viaţă de om, o singură
persoană trebuie să se închine la nu mai puţin de o mie de zei pe zi dacă vrea să-i
împace pe toţi.
Atunci? Putem să ne gândim la credinţa hindusă care afirmă prezenţa „unui
singur dumnezeu în mai multe chipuri“. Sau ar fi nevoie de mai multe vieţi pentru a
fi de-ajuns închinării tuturor zeilor?
„O deşertăciune a deşertăciunilor! […] Nimic nu e nou sub soare“ ar spune
înţeleptul Solomon (Eclesiastul, 1:9).
Aşa spun şi eu, ca un ecou, peste veacuri: „nimic nu e nou sub soare“… iar
inima-mi răspunde apărând parcă orice creştin: „nimic nu e nou sub soare…“ şi
tac, şi tac simţind adânc gustul amar al resemnării creştine.
Lidia Muraru Jurnal din India 20

Un popor pe cale de dispariţie

Poporul „jarawa“ trăieşte pe insula Andaman de Sud, în rezervaţie. Guvernul


indian interzice accesul, această zonă fiind bine păzită de poliţie. Traversarea
insulei se face sub escortă, numai în vehicule deplasându-se în convoi, fără drept de
oprire. Fotografiatul sau filmatul sunt strict interzise. Orice contact cu tribul
băştinaş este o încălcare a legii.
Stilul de viaţă a oamenilor „jarawa“ este cât se poate de provocator pentru cei
din „lumea civilizată“. Trăiesc în grupuri. Specialiştii antropologi spun că populaţia
totală din secolul al nouăsprezecelea era de aproximativ şase sute de membri. In
secolul douăzeci mai erau doar două sute de reprezentanţi, număr în descreştere.
Sunt culegători de fructe şi vânători cu arcul. Mănâncă miere sălbatică, peşte,
moluşte, păsări, rădăcini, nuci de cocos, banane şi, din când în când, o delicatesă
mult râvnită de orice vânător iscusit, porcul sălbatic.
Au limba lor proprie, una doar vorbită. Se îmbracă-n sfoară, o singură
banderolă, de preferinţă de culoare roşie, trecută peste mijlocul trupului gol. Au
obiceiul să se picteze cu lut, să se orneze cu oase şi scoici. Sunt atleţi, robuşti, de
statură mezomorfă.
În urmă cu numai zece ani erau de temut, vestiţi fiind datorită atacurilor
frecvente asupra populaţiei indiene emigrate pe insule, din diferite state ale Indiei.
Se spune ca ucideau cu sânge rece şi furau orice li s-ar fi părut util.
La ei, la aceşti oameni deosebiţi, de doi ani mi-am dorit să merg. Insulele din
sudul Indiei sunt accesibile turiştilor străini pe o perioada maximă de douăzeci de
zile. Anul acesta, între 18 octombrie şi 2 noiembrie, am avut ocazia să merg acolo
cu dorinţa nu doar de a-i observa ci şi de a-i ajuta. Iată-mi gândul aproape naiv şi
prea curajos găsit acum, măsurându-l cu restricţiile impuse, pe care urma să le aflu
doar după ce am coborât din vapor în Port Blair, după o călătorie de aproape patru
zile.
I-am zărit de departe imediat după ce-am trecut de curba care ne închidea
vizibilitatea. M-am aplecat prin geamul autobuzului să-i pot avea în vedere câteva
secunde-n plus.
Roşul aprins, culoarea sforilor prinse peste mijlocul trupului gol mi se părea un
intrus în peisajul sălbatic al junglei.
Iată-i în sfârşit!
Sunt în grup.
O femeie se ridică grăbită din calea maşinii care, evident, n-a redus viteza. Ţine
un bebeluş sub braţul drept. Pare înaltă, atletică, aproape că i se pot vedea muşchii
spatelui şi ai picioarelor nervos încordate. Emana sănătate, putere, sălbăticie,
vigilenţă.
Pielea lor neagră parcă străluceşte. Dinţii, de un alb pur le ies in evidenţă ori de
câte ori schiţează un zâmbet fugar.
Doi băieţi de vreo zece-doisprezece ani poartă un fel de arcuri trecute peste
umărul drept, prinse la spate. Pe faţă sunt pictaţi cu nămol galben. Frunţile le sunt
dungate orizontal, paralel cu buzele.
Le-am întins mâna prin geam în semn de salut. Imediat le-am atras atenţia.
Copiii şi-au deschis ambele braţe gata pregătite să prindă orice le-aş fi aruncat.
Lidia Muraru Jurnal din India 21

Ooh! mi-am zis. N-am vrut să-i dezamăgesc. Pentru ei gestul meu a fost o invitaţie
să primească ceva, nicidecum un salut!
Le-am văzut ochii lor trişti îndepărtându-se, cerând, năuciţi, şi mi-a fost ruşine
de zâmbetul meu rămas fără răspuns. Înainte să pot găsi o soluţie, uh, prea
devreme, deja mult prea devreme i-am pierdut din vedere. Autobuzul îşi scrâşnea
roţile la o nouă curbă…
— Lidia, întoarce-te. Întoarce-te acum, îmi răsuna vocea pastorului rămas
neclintit în uşa de intrare a spitalului. Asistenta medicală i se alătura şi ea, cu
aceeaşi îngrijorare, aceleaşi cuvinte insistente, dar şi mai poruncitoare:
—Întoarce-te, îţi spun! Acum! Vine poliţia.
Ştiam că încălcasem regulile. Intrasem în „zona interzisă“. Eram turist străin.
Am distribuit biscuiţi şi bomboane pacienţilor, ceea ce era interzis cu desăvârşire şi
pentru localnici, iar acum studiam o femeie „jarawa“ cum strânge la piept, cu
ambele braţe, punga cu daruri primită: un cocos, un săpun antibacterian, o pastă şi o
periuţă de dinţi şi câteva dulciuri.
I-am zâmbit. Uitasem că-mi tremurau mâinile şi că mi s-au dat doar cinci
minute cât să „laşi punga cu biscuiţi pe banca din colţ, că o să vină ei s-o ia“.
M-am întors.
Doar cu coada ochiului am mai putut-o vedea pe femeia îmbrăcată într-o haină
lungă de noapte, evident, împrumutată, obligată s-o poarte pe tot timpul spitalizării.
Orice reprezentant „jarawa“ vine la medic însoţit de poliţie. Adulţii sunt aduşi
aşa cum sunt, dezbrăcaţi, ba, pardon, îmbrăcaţi cu o singură sfoară, de preferinţă
roşie sau portocalie, legată peste coapse.
Pielea le sclipeşte lucioasă, fie din cauza obişnuitei unsori întinsă pe ea, fie din
cauza transpiraţiei umede emanată cu-n iz specific de porc sălbatic. Culoarea pielii
e de un anume negru-insistent. Când zâmbesc, albul dinţilor este extrem de
pronunţat în contrast cu faţa.
Vorbesc doar între ei. Se înţeleg mai mult din priviri. Folosesc puţine cuvinte,
mai mult suflate, şi nici vorbă să ştie să scrie ce vorbesc.
O altă mamă păşeşte dincolo de pragul salonului curioasă, se pare, să mă vadă.
Poartă în braţe un bebeluş, un omuleţ negru cu părul capului scurt, scurt şi
cârlionţat. Îl ţine cu faţa în jos, întins pe burtă, lipit orizontal pe mâna stângă a ei. Îl
leagănă aşa cum face orice mamă care-şi alintă puiul.
Doi bărbaţi îşi fac apariţia pe rând. Cel mai înalt este zugrăvit pe frunte cu dungi
de nămol galben, întinse orizontal. Pe celălalt îl mai văzusem o dată cu doar câteva
zile în urmă. Îmi zâmbeşte fluturându-şi energic mâna dreaptă. Cu siguranţă m-a
recunoscut. Intrasem la el însoţită de poliţie data trecută. Atunci n-a schiţat nici un
zâmbet, n-a scos o vorbă, doar m-a urmărit fără să clipească tot timpul în care am
traversat salonul dus-întors. Mi-l amintesc cum stătea la intrare cu picioarele trase
sub el, poziţie specific de relaxare indiană. E mai mic de statură ca celălalt, dar e
mai musculos. Mi s-a spus că are febră şi tulburări digestive. E internat împreună
cu soţia şi cei patru copii ai lor.
Le-am făcut fugitiv un semn cu mâna.
Eram deja departe de ei când una dintre femei a deschis gura plasei de nylon să
„descopere“ darul primit.
Lidia Muraru Jurnal din India 22

Am ieşit. Asistenta, complice, mi-a zâmbit şi mi-a întins timid un petec de


hârtie. Dintr-o singură privire am citit pe el un nume si un număr de telefon.
Grăbită, mi-a strâns mâna prieteneşte.
Eram mulţumită. Tocmai primisem confirmarea unei uşi deschise pentru
„oamenii mei“.
M-am îndepărtat în grabă. Taximetristul îşi aştepta banii şi timpul… să treacă.
Lidia Muraru Jurnal din India 23

O zi la Gange

Varanasi, cea mai sfântă întindere de lângă Gange, centrul hinduismului indian
căutat de pelerini şi râvnit de exploratori din lumea întreagă.
26 ianuarie 2005, ora 11:32… Iată-mă călcând pe treptele „sfinte“ înşirate de-a
lungul râului; privelişte unică pentru oricine are privilegiul să surprindă feeria
spirituală a „oraşului luminii“. Soarele ca un ochi incandescent zvâcneşte parcă
absent peste aceleaşi ritualuri practicate de veacuri.
Shiva este principalul zeu venerat. Casa lui este tot acest oraş şi toată lumina din
fiecare segment al oraşului este a lui, emană din el. A muri pe malurile „râului
sfânt“ înseamnă a atinge moksha adică eliberarea din ciclul vieţii şi al morţii. În
India moartea nu este deloc ascunsă. Ea chiar face parte din procesiunea închinării
obişnuite, comune fiecărui hindus.
Pentru localnici azi se pare că este o zi obişnuită. Pentru mine este altfel; fiecare
scenă divizată în secunde îmi răscoleşte curiozitatea.
Râul curge, pluteşte liniştit de la sud la nord. Culoarea lui ascunde mistere
numai de el ştiute. Pe maluri e o fantezie unică: mulţimi, grupuri, persoane, toţi
atrag interesul turistului, parcă întâmplător ajuns de nu ştii unde.
Religia penetrează în orice activitate. Este imposibil să nu vezi robele de
culoarea şofranului ale zecilor de shadu care ies în evidenţă într-un mod unic.
Pletele lor lungi strânse-n cocul neglijent legat în vârful capului, sandalele lor de
lemn care clămpănesc sec pe treptele murdare, sau picioarele lor desculţe imprimă
parcă în fiecare pas, cu tălpile lor agale purtate, amprentele unei lumi de dincolo,
vraja unui necunoscut. Privirea lor tulbure, pierdută undeva între mine şi lumea lor
dezvăluie sufletul hoinărind pe undeva, cine ştie dacă în lumea asta. Mă întreb dacă
ne văd, dacă ne aud, ne simt lângă ei sau trăiesc într-o altă dimensiune.
Incantaţiile lor sinistre, jelite, tămâia lor arsă şi bolul de lut, mirosurile de frunze
aromate, flori, parfum ars, fum de santal sau alte ofrande aduse zeilor, îţi pătrund
prin toate simţurile în aşa fel încât, chiar dacă ai vrea, n-ai putea să le uiţi vreodată.
E ora amiezii. „Cerşetorii sfinţi“ se adună pe platforma din faţa gatului principal
închinat celor doi zei uriaşi pictaţi pe stâlpii care susţin templul lor: Shiva şi
Annapurna. E un timp special când săracii templelor îşi întind fiecare vasul purtat
zilnic în traista lor de pânză veche trecută peste umăr, la vederea trecătorilor.
Fiecare îşi ştie locul, vecinul din stânga, din dreapta. E o ordine neînţeleasă de
ochiul obişnuit. Iată-i pe toţi aşezaţi în poziţia lor de lotus; cu picioarele sub ei, cu
blidul dinainte, cu mâinile împreunate aşteptând răbdători, calmi, parcă indiferenţi,
să-şi primească porţia de mâncare. Doi „albi“, probabil soţ şi soţie, se apleacă peste
farfuria fiecăruia să toarne polonicul plin de dhal (linte fiartă), trei puri (un fel de
gogoşi fără zahăr prăjite în ulei de muştar) şi un sos de fructe.
Bătrânul shadu din faţa mea îşi toarnă grijuliu, cu mâna stângă, jumătate de
pumn de apă, pe cealaltă mână pregătind-o pentru a se servi cu ea direct din vas.
Unul dintre „mai marii templului“ ridică glasul deasupra tuturor. Se face auzit
pentru toată mulţimea care aşteaptă supusă intervenţia lui sacră. Îşi ridică mâinile
spre cer. Este o rugăciune în incantaţii prelungite, repetate de enoriaşi în cor. Apoi
iată-i mâncând deodată, parcă în acelaşi ritm. Unii rup bucăţile de puri în părţi mai
mici. O fetiţă de vreo zece–doisprezece ani, încercată de foame, se repede la sosul
ispititor savurându-l uns pe porţiile de turtă rupte prea mari parcă pentru gura ei.
Lidia Muraru Jurnal din India 24

Cine mai aude muzica dată la maxim din templu! Sau strigătele vânzătorilor
ambulanţi, la a căror insistenţă cedezi, împotrivindu-te să te mai laşi ispitit de
fleacuri.
Un băiat de vreo treisprezece–paisprezece ani insistă să-i cumpăr vederile. Are
un teanc. Le ţine cu ambele mâini. Doar pentru moment şi-a desprins mâna dreaptă
să mă poate trage cu insistenţă de mânecă.
— Aie, doar trei rupii pentru fiecare!, şi-mi întinde pe rând câteva, sub ochii
mei. Nu ne înţelegeam la preţ. Cer să-mi dea zece cu câte două rupii, convinsă fiind
că ilustratele-s prea vechi ca să le vândă cu trei. Dar, deja a renunţat dezamăgit. Îl
aud multă vreme îndepărtându-se în spatele meu cu o voce hotărâta dar şi cu o
tristeţe remarcabilă. Cine ştie câţi copii nu aşa-şi câştigă puţinele rupii atât de
necesare să-şi târâie viaţa de pe o zi pe alta, fie şi pe „sfintele trepte“ ale zeului
luminat Shiva!
Vacile dorm tolănite printre vizitatori. Unele chiar au ocupat locurile de
închinare ale credincioşilor. Sub umbrelele mari de paie, pe platformele din lemn,
stau doi shadu care-şi vopsesc toiegele-n culori amorţite de mirosuri, esenţe, fum,
amestecuri numai de ei ştiute. Vacile şi închinătorii; o comuniune omogenă găsită
numai în India. Este uşor să-ţi aminteşti de statutul acestor animale. Cel de
„prinţese“, de „regine mame“, de „zeiţe“ întruchipate-n sfinţenie. Şi de reîncarnarea
femeilor, prea bune să fie doar atât pe pământul acesta. Azi le văd în „locul sfânt“
unde-şi vor găsi, poate, chiar şi moartea din pricina vârstei, tot pe aceste trepte
sacre.
Un cerşetor vine grăbit spre mine. Ambele picioare îi sunt bandajate.
Încheieturile înfăşurate în tifonul pătat de sânge, puroi, mizerie, dezvăluie clar
existenţa leprei, crunta boală care desfigurează trupurile bolnavilor abandonaţi pe
străzile Indiei.
— Dumnezeul meu să te binecuvânteze… Nimeni nu mă ajută; îl aud fără să-i
pot privi faţa, cu un glas grav, nadir, hotărât, într-o engleză uşor înţeleasă
accentuând cu asta mai mult contrastul dintre interiorul şi exteriorul lui. Mă
cutremur… Oare despre ce Dumnezeu vorbeşte? Cine-i dumnezeul lui care să mă
binecuvânteze? Probabil pentru el este dumnezeul albilor. Pe ei îi văd ca turişti pe
aici, sau că vin în pelerinaj, găsind o ocazie bună în cerşetori să le dea ceva care să-
i ajute pe ei înşişi în iluminarea căutată-n ţara lui Buda. Albii, ei sunt darnici, sunt
recunoscuţi ca dătători, ca bogaţii „superiori“ căutaţi de cei care-şi târâie soarta
dezamăgiţi sau împăcaţi cu ea.
Eu? Îl ocolesc. Îl ignor amintindu-mi de ceea ce păţisem prima dată când
păşisem în India. Îndrăznisem să dau câţiva bănuţi cerşetorilor (erau şase copii
zgribuliţi, desculţi şi murdari) şi un pumn de floricele de porumb la fiecare.
Groaza? După nici cinci minute zeci de cerşetori ne-au invadat blocându-ne în
mijlocul lor, închişi între ei în imposibilitatea de a mai scăpa. Soluţia salvatoare ne-
a fost taxiul cel mai aproape posibil. Ne-am urcat în el şi am pornit oriunde în
răcnetele şoferului, strigând spre nasurile turtite de parbrizul „ambasadorului“,
încă insistând rugători să le dăm, să le dăm, să le dăm…
Tot aici, femei venite de la sute de kilometri depărtare îşi găsesc piaţa
profitabilă. Vând suveniruri: brăţări, lănţişoare făcute din fructe uscate sau seminţe,
sau pietre colorate, scoici, flori uscate, inele, bucăţi de oase sau cine mai ştie ce.
Pentru fiecare „produs“ se găseşte o explicaţie îmbietoare, un fel de reclamă: „Sunt
Lidia Muraru Jurnal din India 25

fructele preferate ale zeului nu ştiu care!“ Sau „Sunt oase care vindecă.“ „Brăţara
aceasta, dacă o porţi o lună de zile pe mâna stângă, îţi va regla tensiunea arterială“
sau „Crema aceasta este cu apă sfântă din Gange şi-ţi va face pielea mai albă“,
etc… Preţul este negociabil. Calitatea rămâne aceeaşi. Gustul negustorilor este o
artă sau o joacă în acelaşi timp, e o distracţie, un fel de a fi şi atât. Se pare că
nimeni nu câştigă şi nimeni nu pierde din toată afacerea aceasta. Vânzarea în sine
are farmecul ei, are preţul ei numai de negustori ştiut şi înţeles.
Şi-i cald… Malurile nude sunt stropite de îmbăierile repetate ale zecilor de mii
de închinători care se „purifică“; preludiul rugăciunilor sau exerciţiilor de
mortificare ale trupului. Femeile fac baie îmbrăcate. Puţine sunt cele care
îndrăznesc să-şi dezbrace bluza acoperindu-se cu sariurile lor bogate-n metri de
pânză fără nici o cusătură. Bărbaţii, probabil în funcţie de gradul de sfinţenie, îşi
mai păstrează câteva petice de dhoti pe corpurile lor.
Dacă eşti „norocos“ poţi vedea şi procesiunea „Naha Sadhus“, ritual de
închinare a tuturor „bărbaţilor sfinţi“ dezbrăcaţi, „goi-puşcă“ mărşăluind desculţi
de la treptele templelor până la apă, scufundându-se umili pentru purificarea
sufletului.
Tot aici malurile Gangelui găzduiesc zilnic focurile ce ard trupurile aduse pentru
incinerare. Noapte şi zi, fără încetare, cadavrele se transformă-n cenuşă sub
privirile bărbaţilor (numai ei au dreptul de participare la incinerare), rămaşi parcă
imuni faţă de scena morţii. Pe râu sunt aruncate resturile rămase nearse din
trupurile „reîncarnate“ în păsări, vaci, maimuţe sau cine ştie ce zeu.
Şi totuşi râul poartă frumuseţile lui. O plimbare cu barca pe liniştea apei e ca un
vers de poem nescris. De fapt, legendele spun că unul dintre preoţii care a locuit
într-o colibă pe malurile Gangelui, pe Tulsi Ghat, a scris poemul epic Ramayama,
inspirat de şopotul liniştii dezbrăcate între cele două maluri ale apei.
Soarele trece spre vest tăind aproape perpendicular traseul apei. Coboară încet
printre clădirile impunătoare ale zecilor de temple. Turnul cu cincisprezece
kilograme de aur turnat îşi strigă închinătorii pentru runda de seară.
Foşnetul vieţii e departe de a lua sfârşit până şi sub lumina lunii. Cine mai ştie şi
ea ce poveşti ascunde, ce adevăruri, cât înţeles sau cât neînţeles! Azi e o zi ca
oricare alta pentru ei, pentru localnici. Pentru mine va rămâne o carte deschisă din
care am citit doar prefaţa. Cândva vor urma paginile… pe rând.
Lidia Muraru Jurnal din India 26

Scrisoare pentru cei de acasă

Aseară aveam în plan să scriu, dar cum aici se ia foarte des curentul electric, m-
am văzut nevoită să-mi amân dorinţa pentru dimineaţa asta. M-am trezit devreme.
Peste noapte m-am trezit de câteva ori, asta pentru că nu reuşesc să ignor zgomotul
străzii.
Să spun câte ceva despre mine: sunt în acelaşi loc indian, Bihar. Viaţa
mulţimilor este aceeaşi; o mişuneală fără noimă, fără sens. Mizeria şi săracii îmi
obosesc sufletul, privirile, gândurile. Praful e oribil. Nu exagerez. După o oră de
mers pe „stradă“, te ustură nările neputincioase să-şi mai poată îndeplini rolul lor
biologic. Scuipatul şi urinatul pe oriunde şi oricând sunt peste puterea mea de-a
înţelege instinctele masculine.
De data asta sunt aici cu Dani si Ioana din Arad. Prima lor impresie? „Nu ne-am
putut închipui aşa ceva! E peste puterea noastră de-a înţelege.“ Încă nu au trecut
perioada acomodării, dar fac faţă destul de promiţător. Vor fi mai bine după faza de
„hairup“ de care nimeni nu scapă când ajunge în India pentru prima dată.
Sunt încântată de „copiii mei“. Şcolile deschise în mahala sunt o promisiune în
ceea ce priveşte investiţia noastră pentru a îndrepta vieţile micuţilor. Mă bucur
pentru ei. Sunt nişte scumpi. Unii au învăţat chiar bine să citească, vin mai curaţi la
şcoală, folosesc săpunul, îşi taie unghiile, îşi piaptănă părul… etc. Dacă în România
astea sunt obiceiuri normale, obişnuite, aici totul se învaţă într-un proces, cu greu,
cu răbdare, împotriva culturii chiar.
Lucrez mai mult la partea medicală a proiectului. Nu am găsit un medic
disponibil să lucreze cu noi, aşa că… Îmi lipseşte Liana, medicul cu care am lucrat
data trecută. Dar, e prezentă într-un fel. Când sunt cazuri dificile pot apela oricând
la sfaturile ei.
Locuim într-un apartament închiriat. E bine, ne facem mâncare româneasca. Nu
avem şobolani, doar câteva insecte de vreo 3-4 cm ne mai dau târcoale. Le-am
venit de hac şi lor: pentru că nu avem hinduşi în casă, nu ne reţinem de la a le
întâmpina cu ceva „cretă toxică“, substanţă care le întoarce cu burta-n sus, făcându-
le inofensive pentru totdeauna. Nu mai spun de ţânţari! Moartea lor este sigură. Ne
pare rău pentru cei care cred în reîncarnare. Fie cine-o fi în trupurile lor! Nu vreau
să ne îmbolnăvim. Alaltăieri seara am vizitat un bolnav de malarie. E groaznic! Mai
ales pentru albi, dacă se îmbolnăvesc.
Lepra e la ea acasă. Încă din Delhi ne-au „întâmpinat“ cerşetorii leproşi. Ţi-e
mai mare mila de ei! Îmi amintesc că în 1999 am vizitat o leprozerie. Uh!! Nu
vreau să spun ce simţi când vezi oameni din care curge efectiv carnea. Le lipsesc
degetele, au răni înfioratoare pe faţă, schimonosiţi de „dărnicia“ bolii care sfârtecă
din ei zilnic, până la ultima fărâmă de viaţă!
Mă voi întoarce în România. Până atunci sunt cu ochii aţintiţi spre ceea ce am
de făcut. „Scopurile divine garantează reuşita.“ Îmi amintesc de ceea ce spunea
Maica Tereza: „Dumnezeule, ţine seama că nu ne înţelegem pe noi înşine, că nu
ştim ce vrem şi că ne despărţim la nesfârşit de ceea ce dorim.“
Lidia Muraru Jurnal din India 27

„Amvonul“ cu ... ţânţari

E seară. În India este ceva obişnuit să se întrerupă curentul electric şi apa în


orice moment. Aici înveţi să-I mulţumeşti Domnului pentru jumătatea de găleată cu
apă, când aceasta se opreşte în timp ce te speli, gândindu-te că, aşa, tot e mai bine
decât să nu fi avut deloc. Lumânările trebuie să le ţii la îndemnă, iar chibriturile să
le găseşti chiar şi pe întuneric, ştiindu-le bine locul.
Acum, la ora 20, suntem din nou fără curent electric. În cameră este cald
datorită temperaturii din timpul zilei, care se ridică până la 40 de grade celsius. Ce
poţi să mai faci pe întuneric? Timpul de părtăşie stabilit trebuie să fie respectat în
orice condiţii dacă vrei să nu-ţi pierzi sănătatea psihică. Aşa că mi-am luat chitara
şi-am ieşit să cânt afară, doar-doar mă voi bucura de aer mai răcoros. Una din fetele
vecine camerei mele, ştiindu-mi obiceiul de-a cânta la ora aceasta, deja mă aştepta.
Ştiind că poate să cânte la tobe, i-am adus tamburina să cântăm împreună.
Cântece şi ritm! Cred că Domnul se bucura cu noi şi asculta laudele noastre.
„Domnul este bun“ cântam şi în maleala, limba indiană vorbită de Sina, vecina mea
de companie.
Minute de închinare! E întuneric dar Lumina pătrunde în inimile noastre! E
întuneric, dar nu şi în suflet! Atmosferă divină! Uităm de noi! Ţânţarii s-au adunat
roi în jurul nostru. Nu-i băgasem în seamă până nu i-am mai putut suporta. A
trebuit să ne întoarcem fiecare în camera ei. A venit, în sfârşit, şi curentul electric.
Am văzut că picioarele îmi erau muşcate de ţânţari cum nu mi-am putut închipui!
Un fior, la gândul transmiterii malariei prin aceste insecte, m-a furnicat prin
măduva oaselor. Am văzut mulţi bolnavi murind din cauza acestei boli. Săptămâna
trecută, una dintre fete era suspectă de malarie.
Din nou îmi privesc picioarele. Ele îmi amintesc de versetul: „Ce frumoase sunt
[…] picioarele celor ce…“
Zâmbesc. Un alt gând: amvonul din bisericile noastre de acasă. Microfoanele şi
aerul condiţionat. Scaunele confortabile şi serviciile divine, pretenţios servite!
Zâmbesc iar, privind de data asta spre „amvonul“ meu cu ţânţari. „Biserica“ în care
cânt prin întuneric. Simt aerul greu şi uscat din camera care nu m-a lăsat să dorm
nici noaptea trecută. Totuşi… „ce frumoase sunt picioarele“ mele acum, aici, fie ele
şi înţepate de ţânţari, când ştiu că am venit să vestesc Pacea, Libertatea, Mântuirea
indienilor!
Azi, să fie oare vremea ta, când să-ţi priveşti picioarele şi amvonul de unde
predici?
Lidia Muraru Jurnal din India 28

Viaţa ta, o predică

Cea mai eficientă predică este cea pe care o trăieşti“, sunt cuvintele care mi-au
rămas în minte ca un ecou toată ziua. De dimineaţa luasem parte la o oră specială
de rugăciune cu participanţii la conferinţa adresată celor care se ocupă de
înfiinţarea de noi biserici. Mesajul unuia dintre americanii care au conferenţiat mi-a
reamintit maxima: „Faptele tale vorbesc mai tare decât vorbele tale.“
Noi predicăm zilnic Evanghelia. Nu există „TĂCERE“ în viaţa de creştin.
Predicăm zilnic acolo unde suntem. Se spune: „creştinismul este ca râia“, se ia, se
prinde de cel de lângă tine. Sau măcar trebuie să-l facă să se „scarpine“.
E după-amiaza. Oamenii, obosiţi de soarele prea arzător la ora aceasta, îşi caută
adăpost la umbră, servindu-şi ceaiul fierbinte. Eu, împreună cu Mariana am plecat
la bancă să schimbăm 200$. E întotdeauna un chin să circuli cu oto-riksha pe
străzile Patnei. Praful, căldura, zgomotul asurzitor al străzii, ţipetele, neîntemeiate
de cele mai multe ori, sunt consumatori fideli ai energiilor personale. După aproape
jumătate de oră, deloc confortabilă, clădirea instituţiei ne înviorează puţin cu unda
de răcoare din interior. Totuşi, mizeria este la ea acasă. Pereţii sunt scuipaţi cu tutun
mestecat, un obicei specific indienilor. Urmele roşii-sângerii, rămase ca
„zugrăveala“ pe pereţi, te determină să te grăbeşti, ferindu-ţi privirile cât poţi de
mult.
La biroul de schimb valutar, aceleaşi formalităţi: paşaportul, viza, data expirării,
datele personale, adresa din România, adresa locală şi întrebări în plus, toate fără
grabă şi plictisitor, chiar cu atâta aşteptare. În sfârşit, mi se dă tăbliţa cu numărul
care urmează să-l predau cu un etaj mai jos, de unde urmează să ridic banii.
Cobor scările îndreptându-mă spre biroul indicat. Nimeni. Casierul este plecat
să mănânce, îmi explică un om de serviciu, ducându-şi mâna repetat la gură,
gesticulând să mă convingă că este la masă. Nu ne rămâne decât să aşteptăm.
Casierul s-a aşezat fără gând de scuze pentru întârziere. Mai întâi şi-a deschis
vasul din plastic să-şi clătească gura înaintea noastră, bând leneş, repetat, apa
tulburie. După cel din faţa mea care aştepta la rând, dau şi eu tăbliţa cu numărul
cerut. O ştampilă, pusă cu zgomotul unui pocnet de ciocan, îmi dă dreptul să-mi iau
banii, număraţi de către persoana aşteptată. Îmi arată o foaie pe care era scrisă suma
de 14.355Rs. Îmi întinde bancnotele legate, specificând suma.
Ceva nu e in regulă. Mi s-a dat mai mult decât calculasem. Nelămurită, cer să
văd foaia cu datele scrise. Citesc 300$… Descumpănită, am luat banii îndreptându-
mă spre uşa de ieşire. Mariana mă urmează bucuroasă că-n sfârşit s-a terminat
aşteptarea, ţinând să-mi facă remarca:
— Ai avut trei sute de dolari. Am văzut că i-a numărat de două ori.
Acum sunt şi mai confuză. Totuşi ştiam bancnotele, câte şi ce valoare au avut
fiecare. Recalculez. Nu, nu putea fi atât! Trebuie să fie o greşeală. După minute de
cumpănă, în timp ce căutam în zadar un internet deschis, decid să ne întoarcem la
bancă. Obiceiul celui care completează formularele este să fixeze banii primiţi în
colţul superior al paginii pe care sunt notate seria şi numărul fiecărei bancnote.
Ajunse în faţa omului cunoscut, acesta ne priveşte suspicios. Mă grăbesc să-i
explic:
— Vreau să văd banii pe care vi i-am dat.
Lidia Muraru Jurnal din India 29

— Ce s-a întâmplat? mă întreabă răstit, în timp ce se apleca peste teancul de


hârtii, răsfoindu-le să-mi caute formularul.
— Cred că s-a făcut o greşeală… Următorul este al meu, îl ajut recunoscând
paginile completate cu puţin timp înainte.
În colţul de sus, aşa cum mă aşteptam, erau banii prinşi cu o clemă. I-am
numărat împreună, răsfirând cele şapte bancnote pe birou; două de 50$ şi cinci de
20$. Cel din faţa noastră îşi dă seama de greşeala făcută.
— Oooooo! îl aud, oftând sub ochii celor care se adunaseră gură-cască să vadă
ce se întâmplă.
Unii cer explicaţii. Înţeleg situaţia deloc plăcută a celui care se simţea vinovat
şi, vrând să-i salvez stângăcia, îl ajut:
— Cred că este cel mai bine să vă mai dau o sută de dolari. Aşa nu ar trebui să
corectaţi atâtea cifre.
Omul privea neputincios peste pagini.
— Dar, îmi pare rău, nu mai avem la noi dolari.
În fine, am ales soluţia să mă întorc acasă după cei 100$, lăsându-i în schimb
banii primiţi în plus. Un drum de întoarcere şi reîntoarcere în aceleaşi condiţii. Mi-
am anulat întâlnirea pentru conferinţă, dar ştiam că fac ceea ce trebuie să fac. Se
merita, la gândul că voi avea posibilitatea să mă laud cu Dumnezeul meu. M-am
rugat aproape tot drumul pentru cel ce greşise. „Doamne, fă ca acest om să Te
cunoască pe Tine. Să creadă în ceea ce faci Tu.“
Cu jumătate de oră înaintea închiderii, în timp ce personalul unităţii pleca de la
schimbul de dimineaţa, am intrat în acelaşi birou, gâfâind după graba şi căldura
prea mare pentru mine. Eram aşteptată, dar se pare că nu era nici o grabă pentru cel
care mă privea zâmbind de data asta.
— Vă rog să luaţi loc. Mi-a arătat amabil un scaun confortabil.
Cineva mi-a adus o ceaşcă cu ceai. Cel din faţa mea şi-a tras scaunul mai
aproape, privindu-mă insistent. Nu înceta să-mi mulţumească. Trebuie să recunosc
că nu mă simt în largul meu în astfel de situaţii, dar trebuia să fac faţă. Aveam
prilejul nimerit pentru altceva.
— Isus este Dumnezeul meu. El m-a învăţat să fiu onestă. Să fiu corectă este o
datorie. Eu nu am făcut altceva decât ceea ce trebuia să fac.
Au fost momente când acest om m-a ascultat cu interes. Şi, la urma urmei,
trebuia s-o facă. Poate în alte condiţii s-ar fi ridicat împotriva mea. Avea libertatea
s-o facă. Mărturiseam un Dumnezeu al creştinilor. Mi-a dat adresa insistând să-l
contactez dacă am vreo problemă cât voi fi in Patna. Numele lui este Amit.
Rugaţi-vă împreună cu mine ca sămânţa sădită să crească şi să aducă rod.
Azi este timpul tău să predici cu viaţa ta. Faptele tale vor vorbi mai tare decât
cuvintele. Fă în aşa fel încât ceea ce faci să arate spre Dumnezeul tău.
Lidia Muraru Jurnal din India 30

Dor de cer

Mi-e dor de cer de parcă aş muri,


Mai bine decât să amân plecarea,
Să-mi simt piciorul dezlegat de zi,
De anii ce-mi ascund chemarea.

Mi-e dor să plec de parcă n-aş mai fi


Printre mizerii, spini şi ghimpi în cale.
Chiar rănile demult le ştiu iubi,
Şi-a le uita la gândul că pleca-voi.

Mi-e dor, atât mai ştiu, mai văd,


Atât mai pot să duc în ceasul nopţii
Şi aş pleca învins de clipa morţii,
Dar parcă totuşi, aş mai sta.

Să-mi scutur praful de pe talpa roasă,


Să-mi dau şi gândul ce-l mai port
Să uit şi râsul şi necazul
Şi-apoi, spre veci, s-o iau din loc.

Mi-e dor de cer şi între noi o vorbă


Să fie spusă ca un secret uitat:
Aş mai muri de şapte ori în viaţă,
CREDINŢĂ s-am, cerul mi-a fost dat.

Lidia Muraru