Sunteți pe pagina 1din 5

Stiinta Politica Discutie: in jurul temei articolului lui G. sartori (ce este politica?).

o intrebare f importanta, cu raspunsul complex si neechivoc. Reformulare: ce a devenit politica ai incat sa poata face obiectul unei stiinte. Problematica este prilejuita de incercarea de a descoperi sensul sintagmei stiinta politica, si potrivit unei metode proprii de analiza conceptuala in dimensiune istorica, S alege sa desfaca sintagma in partile componente pentru a o analiza. Ambele cuvinte au sensuri ce variaza in timp, si trimit la notiuni cu caracter istoric, nu putem vb oricand si oricat despre stiinta politica, ci doar atunci cand descrie un anumit raport fata de cunoastere, iar politica devine un domeniu cu putinta de izolat si definit in cadrul mai general al existentei umane. SP este asadar un produs al societatii moderne. Procesul de modernizare descrie procesul de diferentiere structurala si specializare functionala a societatilor umane (europene in special). Sp are sensul atribuit astazi atunci cand devine un domeniu relativ autonom, in vreme ce acest obiect e supus unei priviri ordonate de un anumit raport fata de cunoastere (numit stiinta). Intrebarea esentiala: ce este stiinta? Pentru a putea vb despre o stiinta politica este nevoie ca politica sa fie un domeniu posibil de identificat si izolat, cu atribute clar definite. O stiinta se distinge de opinie, intelepciune, filosofie, dogma. Stiinta nu este o forma de intelepciune deoarece intelepciunea e o forma de cunoastere personala si netransmisibila (adica experienta proprie). De asemenea, raportarea la cunoastere numita stiinta nu este o forma de opinie (f important pt stiintele sociale). SP este o disciplina nascuta si dezvoltata exclusiv in regimurile democratice, conditionata politic. Dificultatea sta in permanenta tensiune intre opinie si demersul stiintific, iar SP sta in centrul acestei tensiuni. Un regim democratic este acel regim in care toti cetatenii se pronunta in mod legitim si incompetent asupra politicii; politica este ea insasi democratica, toti se pot pronunta asupra ei. Opinia asupra politicii este formulata cu ajutorul unui vocabular ce coincide cu vocabularul stiintelor sociale si cu ce al SP. Textele sunt produse cu ajutorul vocabularului comun. Dificultatea se naste astfel pt stiintele sociale, deoarece sunt o forma de cunoastere ce ataca un domeniu deja luat in posesie de cunoasterea comuna si o fac cu ajutorul aceluiasi vocabular. Opinia este ea insasi democratica, profund subiectiva si complet lipsita de subiect. E o forma de cunoastere provizorie si generalizata, intemeiata de obicei pe numar, validata cantitativ (Se spune ca). De regula un demers stiintific se construieste impotriva celor spuse si acceptate tacit, neverificabile. De asemenea, demersul stiintific nu este

unul filosofic; diferentele rezida in mod si scop. Filosofia cauta esentele imuabile ale lucrurilor. Stiintele sociale nu-si propun gasirea esentelor, ci studiul aparentelor, recurentelor, schimbarilor. O cunoastere descriptiva, neevaluativa, verificabila, operationala, ce produce explicatii, mai degraba decat predictii. O cunoastere transmisibila. Astazi, SP are un sens obscur, ce este imprudent a fi extras din opinie. Cum incercam sa intelegem modalitatea prin care politica a devenit un domeniu cu putinta de separat, individualizat de alte domenii? Notiunea de politica este o notiune istorica. A doua teza a lui S este urmatoarea: daca vom retrasa istoria conceptuala, vom intelege de ce in prezent cuvantul si notiunea par sa-si piarda sensul si vom intelege cum putem recastiga in campul politicii un sens capabil s-o transforme intr-un domeniu ce se poate descrie, analiza, conceptualiza. Putem retine: cuvantul provine din greaca, dar notiunea nu se naste in grecia antica. A face politica este o notiune eminamente moderna, in masura in care politica devine facuta in aceasta epoca moderna, inaugurata de N. Machiavelli, ce pune bazele paradigmei moderne a politicii. De-abia in sec XX obiectul capata FORMA stiintifica. Tocmai acum, cand nimeni nu mai stie ce-i politica. Pentru Aristotel, politica este ceea ce se intampla in lumea polisului. Polisul este, in viziunea antica, modalitatea prin excelenta a desavarsirii naturii umane. Reflexia lui Aristotel asupra politicii nu este una contemporana. Spatiul politic antic este unul discriminatoriu, se construieste prin excludere nu prin egalitate. Sensul excluderii are drept scop crearea unui spatiu al egalitatii si contactelor sociale. Spatiul in care traiesc toti ceilalti care nu sunt egali femei, copii, sclavi, straini este spatiul economic, spatiul familiei. Familia antica e un spatiu al productiei bunurilor si al satisfacerii nevoilor. Discursul lui B. Constant asupra libertatii anticilor si modernilor este eronat. Public privat, politica societate, societate stat. Cetatea antica da un anume sens politicii fara a substantiva cuvantul, sens ce nu va supravietui prabusirii lumii antice. Imperiul ce urmeaza este o forma politica universala, ce nu accepta alteritatea, fara limite. Imperiul e compus din dialectica a 2 notiuni: centrul si periferia in extindere, intre care exista raporturi de subordonare. Un centru ce nu accepta niciun fel de forma de alteritate (evident, pastrand viziunea eurocentrista). Antichitatea greco-romana poarta in ea germenii modernitatii, evul mediu si modernitatea vor prelua multe notiuni din aceasta realitate. Antichitatea produce conceptele de construire a politicii moderne, in paradigma europeana. Notiunile de baza sunt polisul si imperiul, ce vor produce lumea moderna. Cuvantul politica ramane asociat lumii polisului, ramane asociat coexistentei egalitare intr-un mod filosofic (la greci) sau juridic (la romani).

Civitas e un mod de organizare a egalitatii intr-o noua forma politica, cea a imperiului, intr-un mod nespatial si nefilosofic. Cives-cetatenii sunt acei barbati ce sunt supusi aceleiasi reglementari juridice, a metropolei. Imperiul e si o forma politica a pluralismului juridic mai multe sisteme de drept, mai multe moduri de a face dreptatea in imperiu. Spatiul acesta al egalitatii juridice este discriminatoriu. Cel mai faimos exemplu este Iisus. Polis, civitas, imperium sunt modurile in care se va construi politica moderna. Cuvantul politica apartine realitatii polisului, si apare ancorat de amintirea polisului grec, caci se incapataneaza sa pastreze un sens orizontal. Este descrisa o realitate orizontala, civila, ordonate juridic, in care autoritatea functioneaza ca un arbitru. Notiunea de imperium verticalizeaza deja aceasta coexistenta. Afirmatia fiecare rege este imparat in regatul sau formulata de juristii de la curtea lui Frederic arata incercarea evului mediului de a acomoda o forma politica gandita in lumea imperiului roman cu o realitate politica ce nu mai este cea a imp. roman, cea a multiplicitatii politice. Este o verticalitate politica ce va genera conceptul de suveranitate. Pe de o parte avem un proces de acomodare a unor notiuni antice, pe de alta avem al doilea proces, de juridizare a dimensiunii verticale a politicii. Daca civitas in Roma e o comunitate juridica ai carei membri sunt ordonati de drept, imperiul nu este o realitate juridica. Nu exista acel orizont de descriere orizontala a politicii. Nu exista drept public. Lumea moderna construieste progresiv aceasta verticalitate a politicii, organizarea in raporturi de supunere/subordonare. Un spatiu vertical in lumea antica e mai degraba divin decat civic, ce iese din reglementare. Pentru aceasta verticalizare este folosit dreptul roman civil, asistam la un proces de preluare conceptuala, trecut prin filtrul crestinismului. Suveranul nu mai este un pater familia, ci un demiurg (principele lui Machiavelli). Acesta creeaza lumea politica, principele face politica, ca atare. Tema principala a textului machiavelian este intemeierea lumii politice. Inceputul ei este uman, nu divin, este ordonata in timp, un timp eminamente uman. Machiavelli ne indeamna sa cautam faptul istoric ca fiind intersectia dintre un timp, un spatiu si o actiune umana. Sarcina principelui e aceea de a intemeia lumea politica, principatul. Principele cauta sa anticipeze si sa provoace fapte umane. Politica devine autonoma, se naste ca substantiv. Machiavelli introduce tema intemeierii lumii politice, fara doar a o descrie. Morala este subordonata politicii. Morala nu este posibila in absenta existentei unitatii politice, actiunea politica face posibila morala. Este cea care intemeiaza lumea ordonata de morala. Machiavelli inaugureaza realismul politic, o paradigma politica moderna, ce incepe sa separe tot mai analitic lumea relatiilor dintre suverani si cea a

raporturilor dintre supusi. Raporturile dintre suverani pastreaza intr-o anumita forma modelul orizontal antic, politica intre egali. Raporturile de subordonare intre indivizi vor purta numele de politie, reglementarea comportamentelor conform anumitor norme. Astazi o numim guvernare (vezi Carl Schmidt, ce descrie raporturile dintre prieteni-dusmani, cu ultim arbitru violenta). Exista mai multe istorii ale conceptualizarii existentei politice: o reflectie franceza, italiana, germana si una anglo-saxona (liberalism) ce recupereaza si ea interesul si concepte ale lumii antice. Modul liberal exploateaza la maxim notiunile antice de res publica si notiunile juridice de contract. Pe continent, avem o concentrare mai putin asupra consimtamantului si legitimitatii, cat mai degraba asupra guvernarii si a modalitatilor de administrare. Aceasta lume politica a relatiilor dintre suverani, fiind o lume umana, creata, se autonomizeaza prin extragere din lumea comuna. Politica devine atat de autonoma incat pare a avea o ratiune proprie, cu subiect statul (cu a sa ratiune de stat, concept supraindividual). Ratiunea de stat guverneaza un spatiu al statului inaccesibil oricui. Se produce o mutatie radicala, in sec XX, ce dispune de 2 componente ale politicii, pt care politica este organizata intr-un mod vertical: ubicuizare a politicii. Dimensiunii verticale I se adauga si cea orizontala, prin introducerea sufragiului orizontal. Politica este oriunde, intre cetateni, ca ratiune de stat sau in raporturile dintre stat si cetateni. Putem vedea aici o recuperare a sensului antic de participare, a acelei virtutia civice antice. Dar o putem privi si in sensul lui C. Schmidt: pt el democratizarea, aparitia politicii de masa, emergenta cetatenilor in afacerile publice descrie un fel de transpunere a acelei politici inter-statale in interiorul unitatii politice. Inseamna introducerea violentei in interiorul comunitatii politice, inserarea raporturilor politice de prieten/dusman in interiorul societatii. E o lume violenta, in mod simbolic. Votul este o radicala forma de violenta , cand toate argumentele rationale au fost epuizate. Majoritatea decide, nu neaparat in cunostinta de cauza. Se schimba insasi conceptia despre natura umana, politica nu se mai desfasoara intr-o lume in care oamenii sunt rationali si inteligenti, ci intr-o lume dominata de irational si cinism. Omul e o fiinta ce isi construieste opiniile in mod cu totul irational, dar care populeaza lumea politica moderna. In aceasta lumea, consensul pe cale rationala este o himera. Politica nu mai este spatiul polisului. In acest amalgam avem mari dificultati de a izola acea entitate autonoma, stiintifica, guvernata de metode inductive etc. pentru a izola obiectul de studiu al stiintei politice, Sartori propune def politica este o actiune umana potrivit locului de unde izvoraste si potrivit intinderii asupra acestei actiuni. Putem discrimina politica de alte actiuni si demersuri umane in virtutea intinderii a

acestei actiuni politice. Raza de intindere este societatea politica, o pluralitate de institutii. Intre acestea se disting o serie de institutii cu statut aparte cele politice ce sunt singurele capabile sa puna in miscare intreaga lume politica. Vom vedea cum stiinta politica ca disciplina se naste in spatiul tensiunii vertical-orizontal.