Slujba lui Elihu (Comentariu)

Autor: Charles Henry Mackintosh (CHM)

(Traducere din limba engleză în germană la editura Ernst Paulus Verlag )
(Traducere în limba română de Petru Ion cu permisiunea dl. Günter Paulus în anul 2001)

Privind discuţia dintre Iov şi prietenii săi, recunoaştem imposibilitatea absolută a unei
înţelegeri reciproce.
Iov oferea totul pentru a se îndreptăţii şi ei ofereau totul pentru a-l declara vinovat. El
era neînfrânt şi nesupus, în timp ce felul lor de comportare nu făcea altceva decât să
întărească poziţia pe care Iov se afla. Dacă cele două părţi ar fi ocupat poziţia corectă,
rezultatul ar fi fost cu totul altul. Dacă Iov s-ar fi judecat pe sine însuşi, dacă el s-ar fi privit
ca fiind nimic, prietenii lui nu ar mai fi putut aduce nici o acuzaţie împotriva lui. Dacă ei l-
ar fi întâmpinat mai blând şi mai cucernic, i-ar fi putut atinge mai repede inima.
Aşa cum stăteau însă acum lucrurile, totul părea fără speranţă. Iov nu putea vedea
nimic nedrept la el însuşi şi ei nu puteau găsi nimic bun la el. El era ferm convins să-şi
susţină dreptatea lui şi ei se străduiau cu acelaşi zel să-i găsească şi să-i scoată în relief
lipsurile.
Nu exista nici un punct de contact, nici o bază comună de înţelegere. El nu avea în ochii lor
nici o umbră de îndreptăţire, iar ei nici un sentiment de compătimire. Ambele părţi acţionau
în direcţii opuse unul altuia şi pe această cale nu puteau niciodată să ajungă la o înţelegere.
Era necesară în această situaţie o slujbă de cu totul alt fel. Şi această slujbă a fost
făcută de Elihu.
“ Aceşti trei oameni au încetat să mai răspundă lui Iov, pentrucă el se socotea fără
vină. Atunci s-a aprins de mânie Elihu, fiul lui Baracheeel din Buz, din familia lui Ram. El
s-a aprins de mânie împotriva lui Iov, pentrucă zicea că este fără vină înaintea lui
Dumnezeu. Şi s-a aprins de mânie împotriva celor trei prieteni ai lui, pentru că nu găseau
nimic de răspuns şi totuşi osândeau pe Iov.”Iov 32, 1-3.
Cu o forţă şi o claritate extraordinară, Elihu pătrunde aici la rădăcina lucrurilor în
cele două părţi arătate.El redă în două replici scurte un rezumat scurt al întregului cuprins
al celor 29 de capitole pe care se întinde dialogul lor. Iov se îndreptăţeşte singur, lucru pe
care trebuie să îL facă Dumnezeu, iar Iov să se judece pe sine însuşi. Prietenii lui, îl
condamnă, în loc să îl ducă în situaţia să se condamne el însuşi.
Există un adevăr de o foarte mare valoare care mişcă inima, acela că, atunci când ne
îndreptăţim singuri, îl acuzăm pe Dumnezeu, şi că îL îndreptăţim atunci când ne judecăm
pe noi înşine. „ Înţelepciunea a fost înrdreptăţită de copiii ei“. Dumnezeu va îndreptăţi cu
orice preţ orice inimă cu adevărat zdrobită. Dumnezeu iese totdeauna în relief ca cel
Adevărat, pe când omul se dovedeşte a fi mincinos aşa cum este scris: „ Dumnezeu să fie
găsit adevărat şi toţi oamenii să fie găsiţi mincinoşi după cum este scris: “Ca să fii găsit
neprihănit în cuvintele Tale şi să ieşi biruitor când vei fii judecat“ (Romani 3,4).
Dumnezeu este Cel ce trebuie să aibe în final Autoritatea supremă, ceeace avem de făcut
este să dăm libertate acestei Autorităţi, iar acest gest este de fapt singura cale a
înţelepciunii. În acelaş moment în care sufletele se zdrobesc prin judecată sinceră de sine
însuşi stând smerite înaintea lui Dumnezeu, El va fi cel care va revărsa Harul întregii sale
suveranităţi, ca Acela care îi îndreptăţeşte. Dar atâta timp cât suntem stăpâniţi de un duh de
autoînălţare, ne aflăm departe de profunda fericire a omului, pe care Dumnezeu o oferă
fără meritele sau faptele omului. Cea mai mare nebunie de care cineva se poate face
vinovat este să se îndreptăţească singur, de o faptă pe care Dumnezeu o consideră păcat.
Iov nu învăţase însă încă să păşească pe această cale binecuvântată. El construia permanent
pe propria lui întâietate, şi îmbrăca permanent propria îndreptăţire şi mulţumirea de sine.
De aceea s-a aprins mânia lui Elihu împotriva lui. Autoîndreptăţirea a atras după sine
mânia. Singurul teren adevărat pe care poate păşi un păcătos este pocăinţa sinceră. Aici nu
se află nimic altceva decât acel Har pur, şi preţios care domneşte“prin îndreptăţirea spre
viaţa veşnică prin Domnul nostru Isus Hristos“.Autoîndreptăţirea nu aduce decât mânie, în
timp ce judecarea de sine conduce la nădejde în aşteptarea Harului. Acestea sunt adevăruri
demne de a fi luate în seamă!
Pe ce teren te afli cititorule ? Te-ai plecat în pocăinţă adevărată înatintea lui
Dumnezeu ? Te-ai măsurat cu adevărat vreodată in prezenţa Lui sfântă ? Sau eşti încă pe
terenul îndreptăţirii de sine şi de apreciere la superlativ a persoanei tale ? Te rugăm
stăruitor să-ţi pui cu seriozitate această întrebare. Păşeşte înaintea lui Dumnezeu. El ne vrea
înaintea Lui în starea noastră reală. Este absolut inutil să ne sprijinim pe părerea noastră
personală, căci nimic nu este mai sigur ca faptul că o dată trebuie să o rupem cu propriile
noastre păreri. Ziua Domnului va netezi orice înălţime şi va înălţa orice vale, iată dece este
înţelept din partea noastră, să ocupăm deja acum locul smereniei, al zdrobirii, căci din acest
loc putem vedea cu cea mai mare claritate pe Domnul Isus şi Slava Sa. Să ne amintim că
Dumnezeu găseşte plăcere şi locuieşte în duhul zdrobit şi mâhnit (Isaia 57,15), în timp ce
este împotriva celor mândrii. El cunoaşte de departe (Iacov 4,6; Psalmul 138,6).
Devine clar pentru noi de ce s-a aprins mânia lui Elihu împotriva lui Iov. El era total
de partea lui Dumnezeu. Nu acelaş lucru era cu Iov. Elihu apare abia în capitolul 32, deşi
se pare că el a ascultat cu atenţie întregul dialog. El a ascultat cu atenţie cele două părţi şi a
constatat că nici unul nu avea dreptate. Iov se comporta greşit apărându-se pe sine însuşi; şi
prietenii lui se comportau greşit, pentru că ei căutau să-l condamne.
Cât de des se întâmplă şi în dicuţiile şi disputele noastre cu alţii acest lucru! Ce
privelişte dezolantă! În nouăzeci şi nouă din cazuri din o sută rezultatul este acelaş ca şi la
Iov şi prietenii săi. Puţină zdrobire de sine din partea unuia şi puţină blândeţe din partea
celuilalt ar fi un pas mare spre rezolvarea problemei. Bineînţeles, nu ne referim aici la
cazurile în care este vorba de adevăruri ale Cuvântului lui Dumnezeu. În această privinţă se
impune hotărârea şi în nici un caz abandonul. Un compromis cu privire la adevărurile lui
Dumnezeu ... sau a gloriei Domnului Isus Hristos ar fi o comportare dezolantă faţă de Cel
căruia îi datorăm totul.
 Cu privire la Cuvintele Aceluia care din cauza vinei păcatelor noastre a dat totul, şi.a
dat chiar viaţa, se cuvine să avem o comportare demnă şi să promovăm o hotărâre deplină
şi o perseverenţă inepuizabilă. Dumnezeu să ne păzească, de atitudinea de laşitate când este
vorba să apărăm adevărurile date sfinţilor o dată pentru totdeauna. Să nu ratăm nici o
ocazie când fie cu vorba fie prinn scris să nu lăsăm ca această luptă să slăbească. Nu este
momentul nicidecum să dezlegăm brâul şi să dăm la o parte armura coborând astfel
standardul luptei. Niciodată mai mult ca în aceste timpuri nu este mai necesar să ne
încingem mijlocul cu adevărul şi să fim încălţaţi cu râvna Evangheliei, păstrând standardul
principiilor Cuvântului lui Dumnezeu. Spunem acest lucru având în vedere eforturile
vrăjmaşului, care permanent se străduieşte să ne scoată de pe platforma adevărurilor
Cuvântului lui Dumnezeu, dovedindu-ne mereu căderile în relaţii morale. O spunem cu
părere de rău că sunt astfel de lipsuri şi abateri chiar de cel mai descurajator nivel. Cine ar
putea tăgădui acest lucru? Omul cade permanent şi la toate capitolele. Istoria lui din Eden
până azi este marcată de căderi. Ce trist ! Dar temelia lui Dumnezeu stă tare – şi
binecuvântat să fie Numele Lui – această Temelie nu poate fii clătinată prin căderea
omului. Dumnezeu este credincios. El cunoaşte pe cei ce sunt ai lui. Şi oricine rosteşte
Numele Domnului să se depărteze de fărădelege. Să ne smerim când este vorba de greşelile
noastre, dar să nu renunţăm niciodată la a preamări şi glorifica Adevărul lui Dumnezeu !
Să ne întoarcem însă la tema noastră.
Slujba lui Elihu cuprinde ceva demn de remarcat, deosebit de valoros şi care merită
toată atenţia. Elihu este un personaj care contrastează izbitor faţă de cei trei prieteni.
Numele lui înseamnă „Dumnezeul meu este El“. Fără nici o îndoială îl putem considera pe
Elihu ca un model al Domnului Isus. El îL aduce pe scenă pe Dumnezeu şi pune capăt
disputei dure şi certei dintre Iov şi prietenii săi. El nu face apel nici la experienţa sa, nici la
datini, el nu se slujeşte de termenii legii - El îL introduce pur şi simplu pe Dumnezeu.
Aceasta este singura cale pentru a pune capăt disputelor şi certurilor de cuvinte. Să
ascultăm această personalitate remarcabilă:
„Fiindcă ei erau mai în vârstă decât el, Elihu aşteptase până în clipa aceasta, ca să
vorbească lui Iov. Dar văzând că nu mai era nici un răspuns în gura acestor trei oameni,
Elihu s-a aprins de mânie.” (cap. 32,4.5). Ei nu mai aveau „nici un răspuns“. În toate
argumentele pe care le putea furniza experienţa lor, datina şi legea nu mai era nici un
răspuns. Prietenii lui Iov, dezbătuseră probleme cuprinse într-un câmp larg, ei spuseseră
multe lucruri adevărate şi aduseseră multe prezumţii, dar acum ni se spune că nu mai
găseau „nici un răspuns“. Pe plan pământesc sau în natură, pentru o inimă care se
autoîndreptăţeşte nu se mai găseşte nici un răspuns. Dumnezeu singur este Cel care poate,
aşa cum vom vedea în ceeace urmează să dea răspunsul corect. Omul a cărui inimă este
nezdrobită, are inima pregătită doar spre a se răzvrăti. Prietenii lui Iov nu mai găseau nici
un răspuns. „Şi Elihu, fiul lui Baracheel din Buz, a luat cuvântul şi a zis: „ Eu sunt tânăr, şi
voi sunteţi bătrâni: şi de aceea m-am temut, şi m-am ferit să vă arăt gândul meu. Eu îmi
ziceam: “Să vorbească bătrâneţea, marele număr de ani să înveţe pe alţii înţelepciunea“.
Dar, de fapt, în om, duhul, suflarea Celui Atotputernic,dă pricepere“ (Versetele 6-8).
Aici începe să strălucească lumina dumnezeiască a inspiraţiei, şi să spulbere norii de praf ai
stârniţi de cearta limbilor nestăvilite. Simţim că în acest moment se deschid buzele unui
slujitor binecuvântat al lui Dumnezeu, Omul duhovnicesc şi plin de putere. Ne este clar că
aici în faţa noastră este un Om, care vorbeşte Cuvintele lui Dumnezeu, un Om care se află
vizibil în prezenţa lui Dumnezeu. Nu este nimeni care din propria experienţă, sărăcăcioasă
unilaterală, să poată aduce astfel de argumente, în nici un caz unul care condus de
învăţături rătăcite, din vreun timp de demult să aducă argumente provenite dela partriarhi.
Nu, nu, noi avem în faţa noastră un Om care ne aduce dintr-o dată în prezenţa „Duhului
Celui Atotputernic“.
Aceasta este singura Autoritate sigură – singurul „Dreptar“ de încredere care nu înşală.
„Nu vârsta aduce înţelepciunea, nu bătrâneţea te face să judeci. Iată dece zic: „Ascultaţi-mă
! Îmi voi spune şi eu părerea.Am aşteptat sfârşitul cuvântărilor voastre, v-am urmărit
dovezile, cercetarea pe care aţi făcut-o cuvintelor lui Iov.V-am dat toată luarea aminte; şi
iată că, nici unul din voi nu l-a încredinţat, niciunul nu i-a răsturnat cuvintele.Să nu ziceţi
însă: „În el am găsit înţelepciunea; numai Dumnezeu îl poate înfunda, nu un om!“ Mie nu
mi-a vorbit deadreptul: de aceea eu îi voi răspunde cu totul altfel decât voi (versetele 9-
14). Experienţa, datinile, Legea, toate acestea sunt înlăturate, ele trebuie să facă loc acum
slujbei nemijlocite a Duhului lui Dumnezeu a „Duhului Celui Atotputernic“.
Slujba lui Elihu este pătrunzătoare de suflet cu o plinătate şi forţă extraordinară şi
formează o ripostă decisivă slujbei plină de lipsuri în cel mai înalt grad , slujbă făcută de
cei trei prirteni. Mai apoi nu era absolut de loc nepotrivit să se pună capăt disputei între
egoismul groslolan şi legalismul impus ca principiu – o ceartă fără noimă, în decursul
căreia nu se putea ajunge la nici un rezultat.
Şi totuşi o asemenea dispută nu este în totalitate fără valoare şi neinteresantă pentru
noi. Ea ne arată foarte clar că două partide nu vor ajunge niciodată la o înţelegere, dacă
dintr-o parte sau alta nu este prezentă într-o oarecare măsură o zdrobire. Nu numai în lume
ci şi în biserică (adunare) există o mare măsură de egoism şi mândrie, în care „E-UL“ joacă
rolul principal, şi aceasta chiar acolo, unde cel puţin se presupune că se face o lucrare de
slujire sfântă pentru Domnul Isus Hristos. Nicăieri în alt domeniu egoismul nu poartă un
caracter mai deplorabil. Este profund ruşinos pentru noi, este cu totul dezarmant privind la
noi şi la felul de a fi al Domnului Isus. El s-a făcut pe sine însuşi nimic, întregul Lui drum
dela început până la sfârşit a fost lepădare de Sine însuşi: El care nu a căutat niciodată
propria Lui slavă, nu şi-a urmărit niciodată propriul Lui interes, şi nu şi-a plăcut Lui însuşi,
Nu este oare de condamnat în cea mai mare măsură acest „EU“ nesupus, prezent pe terenul
creştinismului de nume şi a slujbei creştine ? Ah! Cine ar putea tăgădui această realitate?
Dacă privim cu exactitate conţinutul replicilor remarcabile adresate reciproc de Iov şi
prietenii lui, vom descoperi în mod surprinzător că Iov în capitolele dela 29 la 31 vorbeşte
despre el însuşi de aproape o sută de ori. De la început până la sfârşitul acestor capitole
totul este un „EU“.
Totuşi, să ne privim pe noi înşine. Ne osândim noi profund propria inimă aflată în
starea de care vorbim? Ne examinăm noi căile în lumina prezenţei lui Dumnezeu? Ne
punem noi faptele şi întreaga noastră slujbă pe balanţa sfinţeniei lui Dumnezeu ? Vom
observa atunci cât de mult din acest „EU“ urâcios, se furişează în viaţa noastră de creştini.
Cum se face de exemplu că imediat ce „EUL“ ne este atins suntem imediat iritaţi ? De ce
suntem aşa de repede iritaţi şi răniţi la cel mai mic reproş, chiar dacă acesta este îmbrăcat
cu cel mai duios limbaj ? De ce până în final ne devine simpatic şi chiar favorit cel care are
păreri bune despre noi, care ne apreciază slujba, si care este de acord cu toate părerile
noastre?
Nu au nimic să ne spună aceste lucruri ? Nu simţim că înainte de a osândi egoismul
patriarhului nostru din vechime, ar trebui mai de grabă să ne elberăm de propria noastră
stare de egoism? Desigur el nu s-a comportat corect, dar noi umblăm mult mai mult decât
el în fapte ale nedreptăţii. Noi cei de azi, avem mult mai puţine motive să ne mirăm de
faptul că un om dintr-o vreme îndepărtată a patriarhilor a fost încurcat şi a căzut în cursa
egoismului, pe când ce motiv avem noi? Noi care trăim în perioada creştinismului, având
la îndemână Lumina deplină. Cum este posibil să cădem mai rău decât acesta? Pe atunci
Domnul Hristos nu venise încă. Nu se auzea nici o voce a profeţilor. Nici legea nu fusese
dată pe vremea când trăia Iov. Putem doar să ne facem o foarte slabă părere despre lumina,
în a căror raze umblau oamenii în zilele lui Iov, în timp ce partea noastră este marea
favoare şi sfânta responsabilitate de a putea umbla în soarele amiezii creştinismului.
Domnul Isus Hristos a venit. El a trimis aici Duhul Sfânt, ca să fie Martorul Gloriei Sale,
ca Pecete a mântuirii desăvârşite, şi ca Arvună a moştenirii şi ca să locuiască în inimile
noastre. Cercul descoperirii este complet. Cuvântul lui Dumnezeu este complet scris
(desăvârşit). Avem înaintea noastră dovada dumnezeiască despre „UNUL“ care s-a făcut pe
Sine Însuşi nimic, care a făcut peste tot numai bine, ştim ce a făcut, şi cum a făcut, ce a
spus, şi cum a spus, cine era, şi cum era. Ştim că, El a murit pentru păcatele noastre după
Scripturi, că El a condamnat păcatul, şi l-a înlăturat, că a răstignit firea noastră veche, acest
„EU“ urâcios, „păcatul“; le-a îngropat, şi le-a înlăturat dela faţa lui Dumnezeu, că a pus
capăt domniei şi puterii acestora, şi că acestea sunt înlăturate pentru totdeauna. Prin aceasta
am devenit părtaşi firii dumnezeieşti; Duhul Sfânt locuieşte în noi; suntem mădulare ale
Trupului Domnului Isus Hristos, carne din carnea Lui, os din oasele Lui, suntem chemaţi
să umblăm cum a umblat El, suntem moştenitori ai gloriei, moştenitori ai lui Dumnezeu şi
moştenitori împreună cu Domnul Hristos.
Ce ştia Iov de toate astea ? Nimic. Cum ar fi putut el să ştie, ceaace avea să fie
descoperit abea după multe secole? Întreaga revelaţie a cunoştinţelor lui Iov apare în
cuvintele pline de durere pe care le rosteşte la sfârşitul cpitolului 19: Oh! Aş vrea ca
vorbele mele să fie scrise, să fie scrise într-o carte, aş vrea să fie săpate cu un priboi de fier
şi cu plumb în stâncă pe vecie … Dar ştiu că Răscumpărătorul meu este viu, şi că se va
ridica la urmă pe pământ. Chiar dacă mi se va nimici pielea, şi chiar dacă nu voi mai avea
carne, voi vedea totuşi pe Dumnezeu. Îl voi vedea şi-mi va fi binevoitor; ochii mei îL vor
vedea şi nu ai altuia. Sufletul meu tânjeşte de dorul acesta înlăuntrul meu. (cap. 19,25-27).
Aceasta era cunoştinţa lui Iov, aceasta era mărturisirea lui de credinţă. Cât de mici erau
cunoştinţele lui dacă le comparăm cu adevărurile descoperite prin har în timpul
noutestamental ! Iov privea înainte prin pâcla deasă un viitor ce era atât de departe de
vremea pe care o trăia el. Noi avem favoarea de a privi din abundenţa descoperirilor lui
Dumnezeu înapoi către ceva ce a avut deja loc. Iov putea să spună despre răscumpărătorul
său: „ El se va ridica la urmă pe pământ“. Noi ştim deja că răscumpărătorul nostru şade
acum pe tronul majestăţii în cer, în urma lucrării de răscumpărare pe care a săvârşit-o pe
pământ. El este acum înălţat în glorie la dreapta Tatălui.
Cu un cuvânt, măsura luminii şi a privilegiului acordat lui Iov nu pot fi comparate cu
binecuvântările nemeritate de care beneficiem noi azi, dar ne este de neiertat egoismul şi
iubirea de sine de care suntem cuprinşi. Ceeace ar trebui să caracterizeze trăirea noastră ca
răspuns al privilegiilor spirituale ce ne sunt acordate prin Har, ar fi o permanentă lepădare
de sine, dar ce trist că nu este aşa ! Avem privilegiul de a cunoaşte cele mai înalte adevăruri
... şi totuşi acestea nu ne schimbă nici caracterul nici umblarea. Vorbim despre chemarea
noastră cerească, dar căile noastre sunt pământeşti, fireşti, carnale sau deseori chiar mai
rele. Cunoaştem şi ne bucurăm de poziţia noastră ca fiind foarte înaltă, dar ... starea noastră
practică nu este corectă pe măsura acestei poziţii. Comportarea noastră reală nu corespunde
terenului pe care suntem aşezaţi din punct de vedere spiritual. Suntem mândrii, aroganţi,
sensibili, încăpăţânaţi şi uşor de puşi pe ceartă. Avem aceleaşi înclinaţii spre a găsi oricând
autoîndreptăţire în ceeace facem, depăşind cu mult pe Patriarhul Iov de altă dată.
Când suntem chemaţi să îndeplinim slujbe de împăcare sau de mângâiere, cât de adesea
le indeplinim fără delicteţea atât de necesară ... ba deseori ne comportăm cu duritate, cu
asprime! Cât de mult ne lipsesc ceace este atât de imortant: tonul blând şi gingăşia! Cât de
puţină bunătate şi blândeţe şi căt de puţin Ulei din cel pe care îl avea Samariteanul
milostiv! Cât de rar simte celălalt o inimă zdrobită şi ochi care plâng! Cât de mică este de
aceea puterea noastră de a ridica pe un frate căzut din praf şi ţărână! De ce se întâmplă aşa?
Explicaţia este simplă. Starea noastră proprie nu este bună ! Dacă suntem şi noi căzuţi ca şi
Iov în iubire de sine, şi autoîndreptăţire, vom fi şi noi la fel de incapabili de a ridica pe un
astfel de frate. Ne vom făli cu experienţa noastră ca şi Elifaz, vom lucra într-un duh legalist
ca şi Ţofar sau vom impune autoritatea omenească precum Bildad! Cât de rar arătăm
gândul Domnului Hristos ! Şi de aceea cât de puţin se simte puterea Duhului Sfânt sau
autoritatea Cuvântului lui Dumnezeu !
Nu îmi este deloc plăcut să scriu despre astfel de lucruri şi nici să le descriu în felul
acesta. Dar cât de necesar este să arătăm goliciunea şi să demascăm motivele unei slujbe
ineficiente. Simţim cum în zilele noastre somnolenţa şi indiferenţa iau amploare.
Discrepanţa între cunoştinţele noastre în lucrurile spirituale şi umblarea noastră practică
este imensă. Sunt cunoscute cele mai înalte adevăruri, dar ele se împletesc cu mulţumirea
de sine şi acceptarea unei vieţi trăite după principiile lumii. Se constată chiar ca un
fenomen inexplicabil că trăirea celor care cunosc foarte multe adevăruri nu se ridică
nicidecum la înălţimea acestor adevăruri. Putem declara că s-a creat deja un principiu: cu
cât cineva are cunoaştinţe mai vaste, cu atât le alpică mai puţin în umblarea practică.
Vedem printre noi crescând cunoştinţa, dar unde este aplicarea în viaţa de zi cu zi a acestor
cunoştinţe? Sunt revărsări de lumină şi de înţelepciune, dar unde este exerciţiul practic al
inimii ca acstea să fie aplicate într-o trăire în această lumină în prezenţa lui Dumnezeu?
Sunt expuse învăţături clare şi curate, dar unde este trăirea adevărurilor esenţiale ale
Cuvântului lui Dumnezeu ?
Cu siguranţă învăţătura sănătoasă, nefalsificată este o valoare inestimabilă pe care o
putem adânci şi nu trebuie să subapreciem nici unul din adevărurile scumpe în formrle lor
cele mai înalte. Dumnezeu să ne păzească să scriem un singur rând care să aducă cititorului
într-un fel oarecare sentimentul că ar putea diminua valoarea inestimabilă a importanţei
învăţăturii sănătoase a Cuvântului lui Dumnezeu. Dar cititorule, nu simţi tu cât de jalnică
este constatarea că între noi lipseşte acel cuget blând, disponibilitatea unei inimi care să
exerseze blâneţea ? Ţine sfinţenia noastră practică pasul cu principiile pe care afirmăm că
le cunoaştem ? Corespunde nivelul comportării noastre exterioare nivelului învăţăturii?
Ah! Este clar că în zilele noastre adevărul nu acţionează asupra cugetului aşa cum ar
trebui, şi că învăţătura nu ajunge să radieze, iar practica nu este nicidecum în ton cu ceeace
cunoaştem.
Ne referim în acest sens la noi personal. Dumnezeu ne este martor că scriem aceste
rânduri în duh de judecată de sine şi că dorinţa inimii noastre este ca aceste lucruri să
pătrundă ca un cuţit la rădăcina adâncă a ceeace trebuie îndepărtat din fiinţa noastră.
Simţim de asemenea că avem de îndeplinit o obligaţie atât faţă de cititor ca destinatar
personal, dar şi faţă de Biserica lui Dumnezeu şi că nu ne putem achita de această obligaţie
dacă am voi să muşamalizăm lucrurile. O de ar ajunge această avertizare la urechile noastre
şi de ar atinge cu mustrarea cuvenită cugetele noastre.
Este adevărat şi s-a spus de multe ori acest lucru, că trăirea lumească, felul carnal,
firesc şi goana după plăceri, vizibile în tot felul de aspecte, în garderobe, în biblioteci, în
mijloacele de transport şi la masă – moda, nebunia, şi deşertăciunea, mândria şi urmărirea
unei poziţii în societate prin inteligenţă şi bogăţie ... toate acestea nu pot fi aduse la tăcere
sau îndepărtate prin predici, literatură, sau prin conferinţe.
Cum am putea noi combate la alţii somnolenţa, indiferenţa, starea laodiceană de
căldicel – lucruri care conduc la necredinţă şi la tăgăduire de Dumnezeu, când în propriile
inimi purtăm aceleaşi lucruri? Fără îndoială cea mai bună cale este aceea pe care binele va
exclude răul, când firea carnală va fi ţinută în moarte prin Duhul, „Eul“ va fi înlocuit cu
Domnul Hristos şi dragostea de lume va fi înlocuită cu „dragostea Tatălui“. Însă, aceasta nu
numai că trebuie să o simţim şi să o considerăm ca pe un adevăr, ci trebuie să ne conducă
la a examina cu foarte mare seriozitate întreaga noastră traectorie, fiind permanent
conştienţi că ne aflăm sub privirea tainică dar cercetătoare a lui Dumnezeu. Mulţumiri fie
aduse lui Dumnezeu ! – putem exersa toate acestea înaintea tronului Său de Har.“ ... Harul
să stăpânească dând neprihănirea ... !“ (Romani 5,21) Ce adevăr scump inimilor noastre!
Vom abuza noi oare de această favoare ignorând judecata de sine? Nicidecum! Ba chiar
mai mult, această îndurare a lui Dumnezeu să ne conducă spre o conştienţă de mărimea
acestui Har, a adâncimiia devărate a tonului şi caracterului real a judecăţii de sine. Avem a
face cu Harul biruitor, şi chiar acesta ne impune să nu dăm nici un respect „Eului“ nostru,
ci să îl ţinem cu toată străjnicia în moarte.
Fie ca Domnul Isus , să ne aducă în starea de smerenie de seriozitate şi de dăruire în slujba
Lui! Să facă El ca inimile noastre să declare cu sinceritate: “Doamne Isuse, sunt al Tău –
numai al Tău – în întregime al Tău – pentru totdeauna al Tău !

* * *