De la droguri la Hristos

Dieter Rohring

Când creşti într-o familie în care tatăl este poliţist,

consideri că acolo totul este in ordine. Până la urmă un
poliţist este imaginea slujbaşului de stat, şi în familia lui
ar trebui să se vadă ordine, siguranţă si disciplină. Dar la
noi totul era altfel. Tatăl meu provenea dintr-o familie
modestă, avea însă posibilitatea să studieze – şi chiar a
avut această intenţie. După ce a terminat şcoala
profesională de lăcătuş a început o facultate de construcţii
de maşini. Dar războiul l-a împiedicat să termine studiile.
După război părea că tatălui meu nu i se mai putea
oferi decât o singură slujbă sigură, care nu îi aducea însă
nici o satisfacţie şi care nu constituia pentru el un loc
plăcut de muncă: poliţist.
Mama provenea dintr-o familie creştină înstărită.
Părinţii ei avuseseră planuri măreţe cu fiica lor, astfel
încât nu au fost aşa de entuziasmaţi când fiica lor s-a
căsătorit cu un poliţist, meserie în care nu poţi să-ţi
afirmi gradul de cultură. Şi pe deasupra mai era şi catolic.
Aşa că nu a fost de mirare că în această căsătorie s-a ajuns
la tensiuni, la care bunicii mei nu se poate spune că nu
contribuiau.
Curând tatăl meu a început să bea, pentru că aşa
cum el însuşi afirma, el nu era un om care să suporte
problemele din jur. Aşadar am crescut într-o familie, cu
fraţii mei, în care nu era nici un fel de armonie. Mama
mea rănită şi amărâtă, avea pentru soţul ei numai dispreţ,
iar tatăl meu, fiind astfel încadrat, a devenit un singuratic
care se închista tot mai mult în el, s-a cufundat tot mai
mult în beţie, iar noi, copiii, eram tot mai neglijaţi.
Această atmosferă deprimantă din casa părinţilor
mei m-a marcat foarte mult, astfel că orice idee de a-mi
întemeia o familie mi-a devenit urâtă. Se întâmpla
deseori, ca şi băiat de 10 ani, să fiu trezit noaptea uneori
chiar la ora 24 şi trimis să aduc tatălui meu, de la cea mai
apropiată cârciumă, câte o sacoşă cu sticle de bere –
pentru ca el să-şi continue patima.
Mama, care renunţase să mai aştepte ceva de la
căsătoria ei, a început să se ocupe de educaţie şi să facă
tot ce poate încât să iasă ceva din copii ei. Astfel eu am
fost dat la un gimnaziu într-o şcoală de tip Waldorf.
Această şcoală funcţiona după principiul: ”Ieşiţi din lume
şi descoperiţi că ea nu are nici un conţinut care merită
trăit.Dacă aţi recunoscut acest lucru luaţi-vă în
consideraţie imaginaţia voastră si deveniţi antropozofi
ezoterici”.
Dar aceia care nu înţeleg filosofia antropozofilor,
sau nu o pot suporta, nu se aleg cu nimic din ea. Apoi ei
ajung, de fapt, nişte critici ai lumii înconjurătoare care nu
au nici o perspectivă în viaţă. Cu siguranţă în aceasta a
constat motivul pentru care câţiva colegi de clasă au ajuns
să se sinucidă, iar unii au devenit dependenţi de droguri.
Eram pe atunci în clasa a 10-a şi rezultatele mele la
învăţătură erau mizerabile. La latină aveam un 6, iar
celelalte materii mă interesau la fel de puţin. Totul mi se
părea stupid, plictisitor şi fără sens.
Mă rodeau întrebări chinuitoare: de ce trăiesc? De
ce acasă situaţia este atât de oribilă? De ce nu se schimbă
nimic? Eram dezamăgit şi nemulţumit. De ce este viaţa
atât de stresantă, aşa nebună, aşa de stricată ? Cu
asemenea gânduri am rupt-o cu şcoala şi am început să
caut şi să cunosc tineri, care pe la începutul anilor ’70,
cum era atunci la modă, se îmbrăcau pestriţ, aveau un
puternic simţ de tovărăşie, şedeau în grupuri pe undeva
prin oraş, făceau muzică şi consumau droguri.
Am devenit prieten cu un tânăr care m-a introdus
pentru prima dată în lumea drogurilor. Mi-a procurat
LSD-uri şi mi-a explicat cum trebuie păstrată şi
administrată doza şi cum trebuie evitată doza periculoasă.
Când am luat prima doză, şedeam în sufrageria
bunicilor mei pe podea şi priveam cu lupa covorul persan.
Deodată mi s-a părut că picioarele îmi sunt foarte departe,
mă învârteam în cerc. Mi s-a făcut rău. Am simţit că a
început să îşi facă efectul LSD-ul şi m-am dus în camera
mea. Deodată am văzut cum uşile camerelor se
deschideau în mii de trepte şi o adiere de vânt legăna
dintr-o parte în alta nişte şnururi de culoare roşu deschis
din faţa unei uşi. Mi se părea că intrând prin această uşă,
păşeam într-o lume misterioasă, pe care nu o cunoscusem
până acum. Podeaua devenea tot mai fierbinte şi se
transforma într-un fel de valuri dând impresia că este lavă
vulcanică. Tapetul îmi oferea privirii un fel de forme
ciudate tridimensionale. M-am aşezat pe pat cuprins de o
emoţie ciudată.
Apoi am simţit nevoia să ascult muzică rock. Mă
simţeam de parcă aş fi într-o boxă audio şi ca şi cum
camera ar fi boxa. Îmi veneau la urechi sunete nebuneşti.
Când am închis ochii „totul se învârtea cu mine ca un
carusel şi când am stins lumina toate obiectele din jur le
vedeam roşii ca para focului”. Am găsit totul fascinant, şi
consideram că am descoperit, în sfârşit, o posibilitate de a
mă sustrage din realitatea raţională şi a mă cufunda într-o
altă lume cu alte dimensiuni şi alte idealuri.
După câteva ore am revenit la realitate, mă simţeam
ca şi cum cineva mi-a furat ceva drag, mă simţeam
nemângâiat, dar … ciudat … o mângâiere firească mi se
părea acum de nesuportat. Făcusem cunoştinţă cu o altă
lume pe care o simţeam ca o necesitate vitală, din care
fusesem smuls. În mine s-a născut o dorinţă necunoscută
până atunci: aceea de a lua o nouă doză şi aceasta cât mai
repede posibil.
Nu după mult timp am fost coptat şi am ajuns să
activez în grupul dependenţilor de droguri. Luam
împreună doze de LSD, dezvoltam un adevărat cult,
urmând anumite ritualuri, printre care era inclusă muzica
rock, un anumit fel de îmbrăcăminte, pentru ca totul să fie
ca un ceremonial, care crea o anume atmosferă, care să
conducă la euforie, la delir, la transferul într-o altă lume,
o lume a iluziilor.
 Cu cât îmi administram însă mai des LSD-ul, şi
aceasta s-a repetat de 200 sau de 300 de ori, cu atât
observam că intensitatea fascinaţiei se diminua .
Timpul în care nu luam LSD-ul, timp pe care îl
consideram pauză, devenea timpul de chin. Atunci mă
intrebam: ce sens are viaţa? Dispreţuiam pe toţi cei din
jurul meu. Mă consideram o personalitate, un om valoros,
dar neînţeles. Neavând suficientă cultură percepeam şi
interpretam realitatea în mod deformat. Îmi spuneam: ce
viaţă este aceea să lucrezi toată ziua? Ce satisfacţie găsesc
oamenii ăştia în viaţă? Te duci acasă la sfârşitul
programului de lucru, te uiţi la televizor până îţi vâjâie
capul; apoi te culci, dormi şi în dimineaţa următoare să
reiei acelaşi circuit ridicol şi lipsit de sens. Nu, nu asta nu
era pentru mine! Şi apoi pe la 60 de ani, ieşi la pensie –
scoţi probabil nişte buruieni în vreo gradină ca să-ţi
petreci cumva timpul. Apoi îţi închei viaţa pe pământ în
vreun azil de bătrâni? Nu mulţumesc … nu e pentru mine!
Eu am un alt stil de viaţă!
Şi totuşi dacă eram sincer, trebuia să recunosc că şi eu
mă găseam tot într-un circuit fară sens: îmi luam
drogurile, plecam sub efectul lor într-o călătorie într-o
lume a iluziei. Apoi aterizam din nou pe terenul realităţii
şi trebuia iar să plec şi iar mă întorceam … . Mi se părea
totul fără sens.
Am început să caut răspuns la întrebarea mele
cufundându-mă în literatură. Citeam ”Steppanwolf” de
Hermann Hesse şi îmi regăseam în această carte
gândurile. Carlos Castaneda mă impresiona profund, şi în
sfârşit citeam William Burroughs, care mă fascina.
Autorul, care era considerat un geniu privit pe fundalul
mişcării de stânga, îşi descria viaţa ca ”ficsist” fiind
descendent din New York. El îşi găsise alternativa trăind
în dependenţă de morfină. Inspirat de acest autor de carte,
am încercat cu prietenul meu să probăm, să intrăm intr-o
lume fascinantă prin morfină pentru a continua cu
perseverenţă drumul pe care pornisem.
Şedeam în maşină în parcare, în faţa unei discoteci în
Wuppertal, când a trecut pe lângă noi un dealer cu ”marfă
proaspătă”, pe care o avea de la o farmacie pe care o
jefuise. Avea în sacoşă morfină şi ne-a întrebat dacă nu
dorim să ne dea câte un pacheţel. De fapt noi tocmai
aceasta aşteptam. Eram stăpâniţi de un sentiment ciudat
de curiozitate, după ce am fiert seringile, le-am umplut şi
ne-am făcut câte o injecţie unul altuia.
Efectul a depăşit aşteptările. Am descoperit un
sentiment de satisfacţie deosebit. Eram mai mult decât
mulţumiţi, jubilam, consideram că nu-mi mai lipseşte
nimic. Îmi amintesc numai cum alergam pe străzile din
Wuppertal ca într-o vară călduroasă spunându-ne
reciproc: ”Cu siguranţă acest drog ne face fericiţi fără să
devenim dependenţi de el!” Aşteptam ca viaţa de acum
încolo să ne ofere altceva.
Dar când în dimineaţa următoare efectul a trecut,
mai aveam o singură dorinţă: această experienţă de extaz
trebuie să se repete! Aşa am început să alergăm spre
Düsseldorf şi mai târziu în Arnheim – Olanda, pentru a
cumpăra acolo droguri. Dar euforia pe care o
experimentam, se transforma curând, în depresie care se
furişa în întreaga mea fiinţă ca un parazit. Curând am
devenit conştient că, pe furiş în mod inevitabil am devenit
dependent şi că nu mai aveam cale de întoarcere!
Pentrucă eram un individ radical şi consecvent în
ceea ce făceam, lucrurile au evoluat până acolo încât am
ajuns la un necesar de 1 gram de heroină pe zi. Aveam
nevoie de 100 pană la 150 € pe zi ca să finanţez acest
necesar. Cum să procuri bani pentru droguri ?
Am ajuns astfel să mă specializez învăţând meserii
specifice pentru a obţine cât mai rapid bani: crimă
organizată, spargeri, tâlhării, escrocherii.
Dacă, de exemplu, cineva avea nevoie de o piesă
electronică, mergeam cu el în magazinul cel mai apropiat
care vindea acest produs, mi-o arăta, negociam un preţ
mai mic decât cel de pe etichetă, furam piesa din magazin
şi o vindeam „clientului” la preţul negociat (uneori preţul
era la jumătate). Nu era prea complicat, ascundeam piesa
sub haină şi dispăream din magazin. Aveam şi alte
sisteme de a fura: pentru scurtele de piele urmăream un
moment în care vânzătorul urma să ambaleze lângă
casierie hainele, aşteptam un moment când acesta se
încurca în vreun dialog şi în acest moment de neatenţie a
vânzătorului luam scurta de piele, o puneam în sacoşa
mea şi dispăream din magazin. Drogul îmi dădea curaj.
Sub influenţa heroinei eram fără scrupule.
Odată, era într-o seară de Crăciun, eram mai mulţi
împreună. Ne-am administrat heroină de o calitate
superioară, după cum gândeam noi. Am luat doar o
jumătate de gram de heroină şi efectul a fost dublu. Când
prietenul meu m-a întrebat de efect eu eram deja în stare
de inconştienţă întins pe podea. Prietenii au început să mă
lovească, mă loveau cu pumnii, cu palmele peste obraji.
M-au luat pe sus şi m-au dus aşa în bătăi pentru ca să nu
adorm să fac astfel o comă respiratorie. În final m-au pus
într-un autobuz şi m-au lăsat singur considerând că mă
pot descurca să ajung singur acasă.
Dar… în prima zi de Crăciun m-am trezit într-un
spital la reanimare. În jurul meu erau numai furtune de
cauciuc pentru oxigen. Îmi era clar că nu va dura mult şi
va veni poliţia să mă interogheze. Am privit spre coridor,
mi-am îndepărtat furtunele şi am fugit cât am putut de
repede. Nici azi nu ştiu cum am reuşit să ies din locul
acela. M-am orientat asupra locului şi am fugit la
prietenul meu în Ronsdorf. Simţeam o nevoie acută să iau
din nou o doză.
Când apoi, un timp nu am avut deloc heroină, îmi era
rău şi încercam să-mi uşurez criza cu somnifere sau
alcool.
De patru ori am fost adus în spital în delir, aşadar în
stare de comă, în pericol, de a muri. Acolo în staţiunea de
dezintoxicare îmi veneau bineînţeles gânduri cu privire la
moarte. Prima dată, m-am gândit că poate nu ar fi aşa
grav dacă ar fi să mor, şi îmi imaginam cum ar fi
înmormântarea. Dar după câteva momente de milă faţă de
mine însumi, uitam. Alteori mă întrebam ce ar putea urma
după moarte … şi în sfârşit s-a produs în mine o teamă.
Gândul morţii a început să mă înfricoşeze şi chiar să intru
în panică la acest gând.
În staţiunea de reanimare Langenfeld, după trei
zile am spart fereastra, am îndepărtat cioburile cu un
prosop şi am sărit afară în gol. Din fericire m-am izbit
agăţându-mă cu mâinile de parapetul clădirii şi ca pe un
tobogan am alunecat pe el în jos până la etajul 3. Era doar
o bară subţire din metal şi când îmi amintesc cum am
reuşit, mi se face rău. Era forţa şi stăpânirea de sine pe
care o aducea drogul. Riscul nu mi se părea aşa mare.
Eram stăpânit de indiferenţă în faţa lucrurilor care mi se
puteau întâmpla. Era o linişte a nebunului, care îmi zicea
că nu am nimic de pierdut chiar dacă ar fi să mor.
De şapte ori am fost în situaţia în care am ajuns în
pragul morţii. De fiecare dată se găseau oameni care
chemau salvarea sau poliţia. Şi totuşi, gândul morţii mă
făcea deseori să intru în panică. Şi aceasta pentru că nu
ştiam ce se va întâmpla cu mine după moarte. Am ajuns
aşadar într-un hăţiş teribil. Trăiam numai pentru a mă
droga, făceam tot posibilul ca să pot să-mi procur aceste
droguri; nu puteam trăi deci fără să mă droghez, pe de altă
parte a apărut această panică, de care am început să fiu
obsedat. Gândul că dacă voi continua să mă droghez voi
muri.

În închisoare
 În final am ajuns să stau 7 luni în închisoarea din
Wuppertal. A fost o perioadă oribilă. Tribunalul a pledat
cu zel împotriva mea. Aveau motive să o facă. Amintesc
aici spargerea farmaciei de unde am procurat morfină.
Am profitat de faptul că prietena mea era internată într-o
policlinică pentru a efectua o întrerupere de sarcină.
Aceasta mi-a adus deja 3 ani şi jumătate, mai ales pentru
că au avut un martor împotriva mea. Apoi a fost jaful din
Düsseldorf pentru care puteam primi 5 ani.
Totuşi tribunalul nu a avut probe suficiente, găsind
asupra mea decât o jumătate de gram de morfină. O altă
acuzaţie a fost falsificarea unui certificat medical pe baza
căruia am luat de la farmacie morfină. Aceasta o făcuse
însă prietena mea. De aceea condamnarea nu a fost decât
de 1 an şi jumătate.
Acum şedeam în Siegburg şi aveam în celulă timp
suficient să cuget la viaţa mea. În fantezia mea, jucam
rolul unuia care nu gândeşte mult dar care nu are
încredere într-o lume care nu face altceva decât să strice.
Eram convins că sunt pe un drum greşit şi mă gândeam că
dacă aş fi avut o activitate, dacă aş fi lucrat şi aş fi mers şi
eu ca fiecare om pe un drum normal, nu aş fi ştiut de
heroină şi de acele depresii chinuitoare în care mă aflam,
atunci când nu aveam drogurile de care eram dependent.
Aici în închisoare mă găseam iarăşi într-un nou
mediu, pe care însă îl consideram din nou ca dominat de
incultură. Împreună cu mine, aici erau bătăuşi, violatori,
criminali, ficsişti, şi fiecare grup avea stilul lui de viaţă.
Aparţineam de ficsişti; aşa că abia am făcut un tur prin
închisoare, că am şi întâlnit vechi camarazi de pe scena pe
care jucaserăm aceleaşi roluri. Ne-am povestit păţaniile,
ne-am amintit cât de bine era în Amsterdam, în Paradiso,
ce calităţi aveau acele droguri sau celelalte şi multe altele
de felul acesta. Ne imaginam cum ar putea fi spartă mai
bine o farmacie şi cum ar putea fi capturate mai uşor
drogurile. Toate aceste amintiri trezeau în mine dorinţe
care rămânea apoi doar iluzii. Noaptea aveam vise despre
opiu şi heroină; eram însă chinuit de gândul că nu le pot
consuma. Mă trezeam complet extenuat şi mă simţeam
frustat în celula mea. Ce era mai dureros pentru mine însă
erau depresiile, ele deveneau din ce în ce mai
chinuitoare.
În timpul acestei detenţii mi-a murit mama, care în
ciuda tuturor dezamăgirilor pe care i le adusesem, avusese
relaţii bune cu mine. Suferise mult pentru că vedea cât de
inevitabil mă prăbuşesc în nenorocire şi mizerie. A murit
cu siguranţă din cauza grijii care a frământat-o cu privire
la viaţa mea. Mă vizitase de două ori în închisoare. De
acum, pentru că ea nu mai trăia, nu mai aveam nici o
relaţie cu familia pentru că tatăl meu şi ceilalţi ai mei din
familie întrerupseseră total orice relaţie cu mine.
Când am ieşit din închisoare, nu aveam nici o
perspectivă de viaţă, şi singurii oameni cu care mai aveam
relaţii erau cei ce se drogau, sub denumirea de ficsişti.
Aceştia se bucurau foarte mult de cei care se întorceau pe
scenă venind din închisoare. Am fost primit aşadar cu
entuziasm: „Grozav că eşti iarăşi aici! Poftim, primul
pachet, îl primeşti gratis!” Au durat însă numai două zile,
pentru că am fost din nou prins, şi am ajuns din nou în
închisoare.
Mai apoi, am fost cotat irecuperabil, astfel că am
început să primesc în fiecare zi 10 mililitri de polamidon.
Mă consideram invidiat de ceilalţi. Eram mândru căci
acum făceam parte dintre ficsiştii care ajunsesem cel mai
sus în elită pe această scenă. Puteam să merg în fiecare zi
la medic, care îmi elibera o reţetă pentru tranchilizante,
iar farmacia mi le elibera cu condiţia de a-mi găsi singur
un loc unde să-mi fac această terapie. Polamidonul este
asemănător cu morfina dar, bineînţeles, mult mai toxic.
După ce medicul îmi elibera reţeta, alergam cu aceasta la
prima farmacie iar apoi la prima toaletă, sau după caz,
într-un colţ de parc unde îmi injectam conţinutul în vene.
Treptat, mi-a devenit egal dacă oamenii văd starea în
care mă aflu.
Starea mea de sănătate era însă complet ruinată. Trei
luni am avut o boală cunoscută de noi, cei ce ne drogam,
sub denumirea de „gălbenare a ficsiştilor”. A urmat apoi o
stare, în care de fiecare dată când îmi injectam doza,
aveam în tot corpul frisoane. Nu mai aveam poftă de
mâncare. Şi apoi … vinişoarele din ochi …. Au început
să-mi plesnească, astfel că au început să-mi curgă ochii.
Era o hemoragie de sânge care se scurgea din ochi …
lacrimi de sânge.
Simţeam că mi se apropie sfârşitul. Eram un om
fără acoperiş, un om singuratic, ştiam că nimeni nu voia
să aibă de a face cu mine. Eram un ficsist ratat, un tip care
nu mai e bun de nimic, nu mai eram în stare nici măcar să
mai merg drept, mergeam gârbovit, nu puteam ţine
drumul drept. Eram conştient că viaţa mi-a trecut degeaba
şi fără sens.
Nu plânsesem niciodată, dar realizând în ce hal
ajunsesem, lucrul acesta m-a marcat atât de mult, încât
m-am aşezat pe treptele unei case şi nu mi-am mai putut
stăpâni lacrimile. Ochii mă usturau îngrozitor. Îmi
curgeau lacrimile ca un potop. Lacrimi ca stropi mari de
sânge. Erau lacrimile însângerate ale stării nenorocite în
care mă aflam şi din care simţeam că nu mai există nici
un drum de ieşire. Mergeam pe străzi fără nici o ţintă şi
trebuia să cerşesc un loc de dormit, pentru că locuinţă nu
mai aveam demult. Nu aveam nici un domiciliu, eram al
nimănui. Tot ce mai aveam era dependenţa mea
nenorocită de droguri, de care nu mai puteam scăpa şi o
depresie care mă învăluia din ce în ce într-o ceaţă adâncă
şi deasă ca în infern.
Zăceam din nou, odată, fără cunoştinţă într-o clinică
de reanimare a unui spital din ţară. Când m-am trezit şi
când am simţit durerile din braţe, cauzate de perfuziile
care îmi erau administrate, fiind conştient de ceea ce
urma, că fusese anunţată poliţia, realizam că trebuie să
fug de acolo, să evadez. De această dată însă evadarea
mea a eşuat. Din spital am ajuns din nou în închisoare.
Toate medicamentele pe care le primeam pentru a-mi
uşura criza în care mă aflam, nu-mi puteau alina depresia;
şi această depresie era durerea sfâşietoare a sufletului meu
nenorocit. A trebuit să cedez. Aşa se face că atunci când
instanţa a hotărât după câtva timp să fiu eliberat am
strigat judecătorului: „Lăsaţi-mă pentru totdeauna aici în
închisoare; e mai bine aici, nu mai am nevoie de
libertate!”
Ştiam că afară voi avea parte de chinuri mai mari
decât aici datorită acestor depresii.

Speranţa

Dar … a venit ziua care a adus o scânteie de speranţă

în viaţa mea. În închisoare exista o grupă constituită
anume având ca obiectiv ajutorarea celor dependenţi de
droguri. Spuneau că sunt creştini. Aceştia ţineau un fel de
discuţii cu noi, deţinuţii, fiind invitaţi să participăm în
fiecare joi. Am simţit într-o joi un îndemn lăuntric şi am
urmat invitaţia, gândindu-mă, de fapt, că pentru mine este
o ocazie de a întâlni câţiva camarazi de pe scena
drogurilor iar pe e de altă parte că voi mai vedea şi
altceva decât cei patru pereţi ai celulei. M-am aşezat deci
pe o bancă din acea încăpere. Au venit la mine câţiva din
aceşti creştini şi au început să mă piseze: „Ştii că, Domnul
Isus poate să-ţi schimbe viaţa?”. Eu am zâmbit şi am
început să-i judec în inima mea: Ce ştiu aceşti „papă
lapte” ce este viaţa? Un gând îmi spunea că oamenii
aceştia, îşi alimentează mintea cu iluzii şi că aceste iluzii,
le dă acel sentiment de pace şi linişte. Îi priveam cu un
sentiment de milă. Îi auzeam cum vorbesc atât de liniştiţi
şi de siguri pe ceea ce spun … . Deci dacă seninătatea şi
liniştea de pe feţele lor se bazează pe iluzii, aceştia nu
sunt altceva decât nişte ţicniţi! Ei susţin că îl consideră
pe Dumnezeu ca şi conţinut al vieţii lor. Dar totul nu
poate fi decât o utopie. Oamenii aceştia ţicniţi trăiesc
hrănindu-se doar cu iluzii...!
Nu, nu ! Îmi doream să fiu realist, să rămân lucid !
De ce să ajung eu să trăiesc nişte iluzii … ? (n.t. deşi la
drept vorbind el cu ce se hrănea? Nu cu iluzii?).
M-am hotărât aşadar să stau de vorbă cu ei. Aveam
intenţia să îi confrunt; îmi pregătisem chiar câteva
argumente.
Dar aceşti oameni nu au adus la început nici un
contraargument . Simţeam că nu vor să-mi dea apă la
moară. Am ajuns apoi la unul din ei care a deschis Biblia;
m-a rugat să am răbdare pentru ca la orice întrebare a
mea, să găsească în această Carte un răspuns. Se străduia
să mă convingă cu ce scrie într-un loc sau în altul din
Biblie. Şi astfel dialogul cu acest om a început să devină
din ce în ce mai viu şi mai interesant pentru mine.
Simţeam că încep să înţeleg câte ceva din Cartea pe care o
avea în mână.
După ce ne-am întâlnit astfel săptămână de săptămână
timp de mai multe luni, a trebuit să recunosc că Biblia are
dreptate – dar aveam ceva care mă oprea să iau o anume
decizie. Am îndrăznit şi am spus ceea ce gândeam: ” Eu
am mai cunoscut creştini, dar nu am întâlnit încă nici unul
din ei care să trăiască tot ce scrie în Biblie! Cum stau
lucrurile în această privinţă?”.
 Partenerul meu de dialog mi-a dat mai întâi dreptate
şi mi-a argumentat spunând: „Să nu ne descurajăm;
există totuşi o sursă de putere care alimentează pe cel
credincios să trăiască cele scrise în Biblie. Această sursă
de energie este Dumnezeu însuşi”. Apoi m-a întrebat:
”Te-ai rugat vreodată în viaţa ta?”
”Nu”
”De ce nu ?”
”Pentru că nu cred în Dumnezeu !”
”Totuşi n-ai vrea să încerci ?”
„Şi ce aş putea eu să-i spun lui Dumnezeu ?”
„Roagă-te aşa:
”Dumnezeule, dacă exişti, vino în viaţa mea,
iartă-mi păcatele, fă-mă altfel de om ....”; atunci
Dumnezeu îţi va răspunde, El îţi va da o minte nouă şi o
inimă nouă. Încearcă şi tu să te rogi aşa. Roagă-te chiar în
seara asta, apoi mergi la camarazii tăi şi spune-le că ai
devenit creştin”.
”Grozavă idee”, am spus eu neîncrezător. Şi unde
ajung? Mă rog … Dumnezeul tău nu-mi răspunde, … şi
mă apuc să le spun celorlalţi că sunt creştin … . Ce
urmează atunci? Din lac în puţ. Îmi stric şi relaţiile cu
prietenii mei, şi pe urmă … o duc mai rău ca mai înainte.
Şi apoi să vezi chin ! Mi-i pun pe toţi în cap şi o duc mai
rău. Nu, nu mulţumesc !”
Totuşi în adâncul sufletului meu era ceva care m-a
făcut să adaug: „Eu ştiu... să mă mai gândesc … poate
când voi ieşi de aici, aş încerca să fac o astfel de
rugăciune...” .
 Era cu puţin timp înainte de a fi din nou eliberat din
închisoare. Friedel Pfeiffer, conducătorul misiunii
creştine din acea închisoare mi-a spus ca după ce ies din
închisoare să trec pe la el.
”Dar tu ştii pe cine inviţi?” mi-am zis în gând: Invită
el pe unul ca mine … un om fără nici o situaţie materială,
fără casă … ?
“Da ştiu, nu te frământa de asta” a răspuns el.
A sosit ziua eliberării din închisoare. Eram aşteptat
deja de la ora 6 dimineaţa în faţa porţii închisorii, de un
misionar care m-a condus la Friedel. Acolo eram
aşteptaţi. Am luat împreună micul dejun. Cei prezenţi
păreau cu toţii interesaţi de soarta mea. Dar eu nu luam în
serios ceea ce spuneau ei. Aveam gândurile mele. În
mintea mea oscilau întrebări de la o extremă la alta. Mă
gândeam şi la cei de teapa mea care se aşteptau să apar în
mijlocul lor. La un moment dat, mi-au spus că ei caută o
locuinţă pentru mine. Îmi spuneam: ”Ei, vorbesc şi ei aşa;
asta oricum durează, până vor găsi o locuinţă pentru mine
..., poate nici nu vor găsi vreuna. Mă gândeam că îşi fac şi
ei probleme de conştiintă. Halul în care mă aflam, era
normal să stârnească compasiune … .
Totuşi o zi mai târziu m-au anunţat că au găsit deja o
locuinţă pentru mine. Mă simţeam încorsetat în gândurile
mele. Aveam tot felul de sentimente şi resentimente.
Eram încurcat … . Nu ştiam pur şi simplu cum să
consider această nouă perspectivă. Nu ştiam cum să
reacţionez. Un gând îmi spunea să refuz. Până la urmă,
mi se oferea o cale spre o viaţă normală. Simţeam că
această cale este inevitabilă.
Am primit nu numai o locuinţă în apropiere de
Hückeswagen, ceea ce era cu mult peste aşteptările mele,
ci şi un loc de muncă. M-am apropiat tot mai mult de
aceşti oameni. Am fost introdus aş putea spune între ei.
Se strângeau în anumite zile la o anumită adresă unde
serveam împreună ceai. Citeau din Biblie, se rugau.
Acolo am cunoscut pe mai mulţi dintre ei. Am simţit
curând că sunt foarte apropiaţi unul de altul şi am început
să-mi schimb părerea despre ei. Continuam însă să am
acea stare de depresie şi de pesimism care persista, o stare
de descurajare.
Şi mai era ceva care mă neliniştea: insistenţa celor din
jur care mă pisau cu aceleaşi întrebări: ”Tu eşti creştin?”,
„Eşti mântuit?”
După câteva săptămâni, Wolfgand, cel pe care îl
cunoscusem în închisoare, a venit la mine şi mi-a spus:
„Îţi mai aminteşti unde am rămas cu dialogul nostru?
Acum nu mai eşti în închisoare, acum poţi să faci
rugăciunea. Poţi să-L rogi pe Dumnezeu ca El să vină în
viaţa ta!” Am avut un sentiment neplăcut, mă apăsa o
nelinişte ciudată, pe lângă starea mea depresivă care nu
mă slăbea o clipă. Ce să fac acum? Pe deoparte mă
gândeam: ”Să mă rog? Imposibil! Cum să fac un astfel
de lucru, lipsit de raţiune? Cum să mă rog unui
Dumnezeu în care nu pot să cred?
 Pe de altă parte vedeam că pentru mine nu exista nici
o alternativă, pe deasupra mai am şi obligaţii … nu numai
drepturi … . Lăsând la o parte aceste detalii, mărturisesc
că în mine însumi ceva îmi spunea că poate totuşi ar fi
ceva adevărat în ceea ce spun oamenii aceştia şi în fond
de ce nu aş încerca, ce am de pierdut? A venit seara şi
trebuia să mă culc .
Când am îngenunchiat în faţa patului, mi-a apărut în
minte o curiozitate, însoţită de un licăr de speranţă. Îmi
spuneam: „Oare se va petrece ceva cu mine?” M-am
rugat: ”Dumnezeule, dacă exişti, atunci vino Te rog în
viaţa mea. Eu nu pot să cred. Dar iartă-mi păcatele mele
şi fă-mă un om nou”.( N.T. el a adăugat propoziţia „Eu nu
pot să cred”, la modelul de rugăciune sugerat de
Wolfgang).
M-am ridicat de pe genunchi. Totul mi se părea destul
de confuz şi am găsit toată această chestiune chiar
ridicolă. Mă bucuram totuşi că a doua zi le voi spune
celorlalţi că „m-am rugat” voi scăpa de sâcâielile lor, şi
cel puţin mă vor lăsa în pace o perioadă.
Mi-am pus totuşi în mine întrebarea: ”Oare chiar s-a
schimbat ceva în mine? Dar de ce nu simţeam nimic?”
Aveam aceeaşi stare depresivă ca şi acum 5 minute. Dar
de fapt nici nu aşteptasem nimic.
Când m-am sculat a doua zi de dimineaţă la ora 5:30
pentru a merge la serviciu, am observat imediat că îmi
lipseşte ceva: „Depresia”. Deşi nu mă stimulasem cu
nimic! Vreau să zic nu mă drogasem. M-am apropiat de
fereastră. Ce frumos era totul! Ce pomi frumoşi! Ce iarbă
verde! Ce vreme splendidă! Nu cumva de aceea sunt azi
bine dispus?
În autobuz, mergând spre atelier, m-am gândit câteva
clipe: îmi va reveni oare depresia până când voi ajunge la
atelier? Dar ea nu a apărut întreaga zi ! Schimbase
Dumnezeu în mine ceva în timpul nopţii, sau mi-au pus
aseară creştinii ceva în mâncare?
Am fost toată ziua bine dispus. Când am constatat
seara că depresia nu a reapărut m-am gândit la rugăciunea
pe care o adresasem lui Dumnezeu. A urmat încă o zi şi
încă o zi fără depresie şi pesimism. Am devenit conştient
că Dumnezeu intervenise în viaţa mea. Dumnezeu
ştersese vina vieţii păcătoase a dependentului de heroină
Dieter Rohring şi îi dăduse o viaţă nouă. I-am mulţumit
plin de recunoştinţă. Eram conştient că ceea ce se
întâmplase cu mine, se numeşte în Biblie naştere din nou.
Şi mai apoi, plin de bucurie când am deschis Biblia,
mi-am spus plin de încredere: „Acum Dumnezeu îţi
vorbeşte ţie personal şi ce scrie în această Carte acesta
este adevărul şi cu acest adevăr trebuiesc măsurate toate
lucrurile.” Am devenit un copil al lui Dumnezeu. Eram
un alt om.

Cădere

În perioada de timp care a urmat după întoarcerea

mea la Dumnezeu, mă simţeam nespus de fericit. Nu
puteam totuşi înţelege de ce atât de mulţi creştini din jurul
meu aveau feţe atât de posomorâte. De ce atât de mult
pesimism când avem un Dumnezeu atât de minunat?
Totuşi acest Dumnezeu mare şi înţelept S-a îngrijit ca
eu să mă cunosc pe mine însumi mai bine şi să nu mai am
motiv să mă ridic cu aroganţă deasupra altor fraţi de
credinţă. El a lucrat asupra mea şi am fost expus unui test
al credinţei mele deosebit de dificil.
Printr-un act de neveghere, am comis un anume păcat
şi relaţia mea cu Dumnezeu a fost întreruptă. În
inconştienţa mea nu am pus imediat în ordine acest lucru.
Nu am mers nici la fraţi ca să cer ajutor în această
situaţie. Am considerat că voi reuşi cu propria mea putere
să mă eliberez şi astfel am început să percep gravitatea
situaţiei în care mă aflam. Prima reacţie a fost că am
devenit nemulţumit, apoi, au observat şi prietenii mei că
ceva nu este în regulă cu mine. Eu însă nefiind dispus să
aduc lucrurile la lumină, am căzut în al doilea păcat şi
iată-mă fumând haşiş! Din nou o experienţă deprimantă:
pe de o parte spuneam altora că Domnul Isus Hristos m-a
eliberat şi în acelaşi timp îmi aprindeam o ţigară. Eram
întristat şi îngrijorat văzând această contradicţie.
Vorbeam despre libertate, iar eu eram sclavul fumatului.
Am încercat prin eforturi proprii să mă dezvăţ de această
patimă spunând celor pe care îi cunoşteam: ”Dacă vreţi să
vedeţi pe cineva care renunţă la fumat, acesta este Dieter
Rohring. De la 1 iulie..” Acest angajament nu am putut
să-l ţin decât cu mari eforturi doar 14 zile. Şi iată-mă apoi
din nou cu o ţigară în mână.
 Au urmat apoi alte încercări şi alte căderi. A început
mai întâi decepţia. Mi-am zis: „Nu reuşeşti ! Ai căzut
până acum mereu, atunci la şcoală, apoi ca dependent de
droguri şi acum ca şi creştin.”
Am recăpătat vechea mea stare de depresie, şi am
intrat într-o criză care m-a condus până la urmă la
falsificarea de reţete medicale cu care mi-am procurat
heroină. Ajuns în acesată cădere adâncă îmi făceam
planuri să fug şi să mă stabilesc definitiv în Turcia, deşi
mă aflam atunci la jumătatea cursurilor pe care le
începusem şi mă împrietenisem cu o fată (Iris – care acum
este soţia mea) care era foarte hotărâtă în relaţia ei cu
Domnul Isus. Intenţionam să întreprind în Turcia o ultimă
drogare cu o sumă mare de bani şi apoi să termin cu totul,
inclusiv cu viaţa. Dar în mod neaşteptat şeful meu, Peter
Knuppel, m-a înşfăcat de guler şi mi-a spus cu lacrimi în
ochi: ”Nu vei face ce vrei tu ! Ci acum faci ce îţi spun eu!
Vii acum cu mine la Friedel, care mi te-a recomandat!
Avea lacrimi în ochi şi faţa îi era tristă. Cum am ajuns în
biroul lui Friedel am început primul, spunând: ” Nu
insista, totul în jur e doar mizerie. Ce-mi mai trebuie
viaţa? Sunt un ratat, nu-mi mai doresc decât să dispar !”
Friedel nu a răspuns decât atât: ”Chiar crezi că e atât
de simplu?” Am strigat însă celor prezenţi care erau uluiţi
văzându-mă în ce hal eram: ”Pa; rămas bun!” Am fugit
apoi cât mă ţineau picioarele. Intenţionam să ridic din
cont 500 €. Am mers apoi în Wuppertal, mi-am procurat
heroină şi am ajuns ”pompat din plin” în Hückeswagen.
Dar deja în dimineaţa următoare a bătut cineva la uşa
mea. Era Hans Eichstag, un colaborator de la Oficiul
pentru supravegherea handicapaţilor. Cum a apărut în uşă
a strigat: ”Tinere, ridică-te, trebuie să clarificăm câteva
probleme. Tu laşi în urma ta relaţii deteriorate grav ! Cum
îţi permiţi? Vei merge cu mine să clarificăm lucrurile !”
L-am urmat morocănos.
În birou şedea Friedel, administatoarea casei şi în
faţa ei era Iris. Ei toţi aflaseră între timp că falsificasem
reţete medicale. Friedel mi-a prezentat două variante:
”Sau faci un tratament de dezintoxicare la noi sau te dăm
pe mâna justiţiei aducând mărturie că ai falsificat reţete
medicale. M-am decis cu inima îndurerată pentru prima
variantă. Am experimentat apoi ceva cu totul nou: ce
înseamnă să fii vegheat zi şi noapte de creştini. Mă
păzeau cu străşnicie.
Şezând sau stând întins în pat, aveam voie doar să
citesc. Am citit o sumedenie de literatură. Am citit acum
însă, despre marea minune pe care a făcut-o Dumnezeu
oamenilor care Îi au înainte duşmani de moarte. Îmi erau
adresate în totalitate. Totuşi aveam în mine un duh de
împotrivire, consideram că toate acestea nu îşi găsesc nici
o aplicabilitate pentru mine.
Dar cu ocazia acestui tratament am fost martor al unor
minuni remarcabile. A venit la patul meu tatăl lui Iris,
care era foarte supărat pe mine şi de care ştiam că nu vrea
să mai ştie absolut nimic de mine, că ar fi fost bucuros să
nu mă mai vadă niciodată. Când a intrat în camera mea
s-a aşezat lângă patul meu şi a spus: ”Sunt încă în putere,
vreau şi eu să am grijă de tine”.
 Apoi a venit şi Inge, soţia lui, care si-a adus andrelele
pentru croşetat. Nu mai înţelegeam nimic, mă simţeam
umilit şi de ruşine mă cuibăream în cel mai îndepărtat colţ
al patului meu. Într-o zi unul dintre ei m-a privit în ochi şi
mi-a zis fără să aibă nici măcar o scânteie de ezitare:
”Tinere, chiar trebuia să te întorci la această stare
nenorocită?” Această întrebare în situaţia în care mă
aflam m-a determinat să trag concluzia că între noi a
apărut, într-adevăr, o relaţie de compasiune şi acest lucru
mă irita. Eram deprimat, eram depresiv.
Întreaga situaţie mi se părea atât de penibilă că îmi
trecea prin gând uneori că ar fi mai bine să merg din nou
în închisoare. Apoi am avut un dialog cu Friedel şi tatăl
lui Iris. Friedel mi-a spus: ”Cred că tu vrei să te pocăieşti,
nu este aşa?” Nu mă aşteptasem la această întrebare. Eu
nu voiam să mă pocăiesc, ci voiam cât de repede să
dispar, să nu mai fiu ! Nu mai aveam plăcere de viaţă;
ştiam cât de jalnic căzusem. În mintea mea era gândul
sinuciderii. Şi totuşi, am răspuns lui Friedel: ”Da !”.
Friedel s-a rugat primul, tatăl lui Iris s-a rugat al
doilea şi în sfârşit m-am rugat şi eu. Am recunoscut lui
Dumnezeu că sunt dezamăgit de mine însumi, că nu mai
am nici o ieşire din situaţia mea; că nu ştiu ce am de făcut
şi I-am mărturisit ce am de gând să fac: „Să mă sinucid !”
Am început să plâng. Mai întâi încet. Apoi din ce în ce
mai tare. Mi-am adus aminte că nu mai plânsesem atât de
zguduitor din acea zi, cînd plânsesem cu lacrimi
amestecate cu sânge. Acum erau însă cu adevărat
lacrimile pocăinţei mele !
 După această rugăciune s-a petrecut cu mine ceva
deosebit, un fenomen pentru a cărui descriere, nu am
suficiente cuvinte. Am fost inundat de o pace profundă în
inimă ! M-a năpădit în întreaga mea fiinţă o bucurie de
nedescris. Era bucuria mântuirii. Dumnezeu voise să mă
aducă în acest punct în care să recunosc ”Nu pot nimic!
Nici măcar să trăiesc ca şi creştin”. Dacă pot ceva pot
numai în Domnul Isus Hristos care mă întăreşte! Era ca şi
un dialog cu El. ”Lasă-mă să fac Eu ! Dacă tu consideri
că poţi să faci ceva, atunci nu mai pot Eu. Şi dacă Eu nu
pot să lucrez în viaţa ta, şi dacă Eu nu pot să te fac un alt
om, atunci şi numai atunci nu mai e nici o şansă pentru
tine!”.
Aceasta a fost lecţia pe care am învăţat-o şi pentru
care Îi sunt recunoscător lui Dumnezeu ! Din acest
moment am început să urc din punct de vedere spiritual.
Din acest moment am devenit un alt om!

Ultimul „tratament”

Am mai aflat apoi ceva. Trist, dar adevărat. Trebuia

totuşi să mă prezint şi în faţa unui tribunal pentru a da
socoteală de ultima mea „aventură” şi nu numai …
Aveam aşadar acum încă un examen de trecut.
Trebuia să mă prezint şi să răspund în faţa instanţei
judecătoreşti. Situaţia mea era complicată. Aveam până
acum la activ 13 falsificări de certificate medicale,
pedepsele ispăşite mai înainte şi un judecător care era
cunoscut pentru severitatea lui. A sosit ziua. Peter,
Friedel, Hans şi tatăl lui Iris erau cu mine, ca să se roage
pentru mine şi să mă ajute inclusiv financiar dacă ar fi
fost cazul, după posibilităţile lor. Eram pregătit să spun
juriului tot adevărul, chiar dacă prin aceasta aş fi fost
condamnat la o pedeapsă cu închisoare mai îndelungată.
Dacă voia lui Dumnezeu era pentru viaţa mea aceasta,
atunci facă-se voia Lui. Mă gândeam şi mă bucuram că aş
putea fi în acest caz un sol în închisoare.
După ce avocatul a dat citire plângerii împotriva mea,
judecătorul m-a rugat să-mi expun poziţia. Am răspuns
din toată fiinţa: ”Recunosc că totul este aşa cum aţi spus!
Vinovat la toate punctele!”. Apoi el a vrut să ştie ceva
despre medicamentele ridicate de mine prin falsificarea
reţetelor medicale şi m-a întrebat de ce procedasem în
felul acesta. Atunci a fost audiat Friedel; el a intervenit în
favoarea mea ca martor al apărării şi a lămurit din
punctul de vedere al instituţiei pe care o reprezenta
situaţia mea de atunci. După această expunere judecătorul
m-a întrebat: ”Ascultaţi acuzat, ce garanţie puteţi să-mi
daţi pentru viaţa dumneavoastră de viitor?”. Am răspuns
din nou fără ezitare: ”Dacă în fiecare zi îmi fac ”timp de
liniştire” voi rezista !”.( Timpul de liniştire la care mă
refeream eu era timpul de citire al Bibliei) Judecătorul
care, cu siguranţă, înţelegea prin „timp de liniştire” cu
totul altceva, decât mă referisem eu, mă întrebă
nedumerit: ”Hmm, timp de liniştire? Ce să facem noi cu
dumneavoastră?” Acum aş fi putut să-i fac eu o
propunere, adică să le propun cam câţi ani aş merita; dar
până la urmă, nu eram eu judecătorul, eu eram acuzatul.
Judecătorul s-a consultat cu juriul. Situaţia mea şi
comportarea mea îi pusese în încurcătură. Nu ştiau ce să
propună, aşa că au căzut de acord să decidă luând în
consideraţie argumentele mele pozitive. A fost un
moment ciudat. Juriul şi judecătorul nu găseau o soluţie
pentru a continua. Atunci judecătorul a întrebat:
”Aţi fi de acord să plătiţi o amendă?”
”Da”, am răspuns
„Domnule jurist sunteţi de acord cu o amendă de 500 € ?”
”Da, ar fi rezonabil !”
S-a trecut la procedura respectivă. Viitorul meu socru,
tatăl lui Iris, a completat un cec cu suma respectivă, şi am
fot imediat pus în libertate. De bucurie, simţeam că aş fi
îmbrăţişat pe judecător, pe jurist şi pe toţi cei prezenţi !
După o terapie medicală adecvată situaţiei mele, fiind
considerat din punct de vedere medical apt pentru muncă,
am primit un serviciu la firma tatălui lui Iris. Am
reînceput să lucrez. Am început o muncă de migală.
Adunam cuie de pe şantier şi le îndreptam, pe cele
strâmbe. Aveam o nouă bucurie. Mă simţeam util. Apoi
am fost „avansat”. Aveam misiunea de a mă ocupa cu
întreţinerea benzilor rulante ale utilajelor de pe şantier.
Tot ce făceam, făceam cu bucurie, era o bucurie care avea
o singură sursă – Duhul Sfânt care îmi umplea inima de
recunoştinţă, faţă de Dumnezeu care a avut milă de mine
şi m-a recuperat. La scurt timp după reabilitarea mea,
m-am căsătorit cu Iris. Mai apoi socrul meu m-a finanţat
şi mi-am deschis o firmă unde produceam piese de
schimb pentru benzi rulante. Am început să prosper
material şi să devin chiar un om cu relaţii.
Anii au trecut. Avem patru copii. Am fost chemaţi de
Dumnezeu şi am răspuns acestei chemări. Am înfiinţat un
azil pentru persoane cu handicap, pe care să le ajutăm să
desfăşoare anumite activităţi, pentru ca aceste persoane
să-şi găsească o utilitate în societate. Simţeam mâna lui
Dumnezeu şi binecuvântarea lui chiar şi pe plan material.
Comenzile noastre la firmă creşteau şi munca a devenit
dură, stresantă ajungând la 16 ore pe zi. Văzând că nu mai
avem timp pentru azil şi familie, lucru pe care l-am
considerat un pericol pentru noi, am hotărât la începutul
anului 1989 să vindem firma şi ne-am dedicat în
exclusivitate muncii persoanelor cu handicap.
Aş încheia făcând o remarcă: Printre cei pe care îi
îngrijim sunt în prezent 10 persoane în azilul nostru, 10
suflete care au trecut prin probleme asemănătoare cu cele
prin care am trecut eu. Ce satisfacţie mai mare aş putea
avea decât aceasta pe care o am de a îngriji de ei?
Pentru mine şi Iris nu există nimic mai frumos decât
să vedem oameni schimbaţi total prin credinţa în Domnul
Isus, să-i vedem cum îşi definesc o personalitate şi apoi să
ajungă la aceeaşi încredinţare pe care o am în prezent: din
recunoştinţă faţă de Dumnezeu să fie gata să împlinească
ceea ce scrie în Cuvântul lui Dumnezeu: ”Să iubeşti pe
Domnul Dumnezeul tău şi pe aproapele tău ca pe tine
însuţi”.

Mulţi zic: „ Cine ne va arăta fericirea ?”

Eu însă zic: „ Fă să răsară peste noi lumina Feţei Tale Doamne”.
Tu-mi dai mai multă bucurie în inima mea … (Psalmul 4.6)
Traducere din limba germană Petru Deutsch
Noiembrie 2007