LOGODNĂ, CĂSĂTORIE, CĂSNICIE PRACTICĂ - Georg Von Viebahn

Traducere din limba germană Ion Petru – 2007 - 2008

(s-a folosit Biblia - Traducerea Cornilescu - Ediţia 1921)

Cuvânt introductiv

Această carte este dedicată tinerilor care sunt hotărâţi să meargă cu sinceritate pe singurul drum
care este în deplin acord cu plăcerea Domnului Isus. Pentru astfel de pesoane, cartea de faţă poate
constitui un ajutor deosebit de valoros şi de ajutor în călătoria lor pe acest drum.
Alţi tineri, pe care nu îi interesează atât de mult o direcţionare spirituală, care ţine seama de Sfânta
Scriptură şi de voia lui Dumnezeu cea bună şi plăcută - se pot probabil, detaşa de a se apropia de o
astfel de carte, şi de citirea temeinică a cuprinsului ei. Astfel de oameni însă, mai devreme sau mai
târziu - de cele mai multe ori mai devreme decât era de aşteptat – vor suferi eşecuri şi dezamăgiri - în
loc de bucurii şi binecuvântari. Ei vor experimenta nefericiri, îndoieli şi dureri în loc de armonie şi o
viaţă de familie fericită.
Tema prezentată are în vedere dragostea şi căsătoria – subiecte, care cu siguranţă au fost şi
rămân încă de actualitate. Autorul acestei cărţi, cunoscutul general locotenent Georg Von Viebahn, a
expus aceste gânduri între anii 1909-1912 - ele fiind adunate în această carte ca şi o colecţie. Pentru
simplul motiv că aceste gânduri se bazează pe neschimbatul, veşnic acelaşi Cuvânt al lui Dumnezeu,
cuprinsul acestei cărţi rămâne o dovadă că tot ce are Cuvântul lui Dumnezeu la temelie este şi rămâne
o necesitate. Fie ca Domnul Isus să-Şi reverse binecuvântările Lui cereşti şi să însoţească pe cei ce
vor fi cititorii acestei cărţi.

1. O ultimă frântură din Eden

Cuvântul Dumnezeului cel veşnic

Acolo, în Eden, a fost călcat,
Iar omul prin păcat, ajuns nevrednic,
A părăsit grădina alungat.

Din tot ce-a fost splendoare în grădină

N-a luat nimic, şi n-avea drept să ia!
Şi totuşi Dumnezeu, celui din tină,
I-a dat o perlă... şi-a plecat cu ea.

Un giuvaer din cer, jos pe pământ

Izvor de mângâiere,dar etern.
Căsătoria - primul legământ,
O ultimă frântură din Eden.

2. Căsătoria desfiinţată ! - De ce nu ?
 Ultimii ani au adus cu ei numerose relatări prin mass-media despre adunări mari în care bărbaţi şi
femei şi-au declarat public intenţia de a divorţa. A fost invocată motivaţia iubirii libere şi însoţită de
propunerea preluării şi educaţiei copiilor de către stat din fondurile societăţii.
Aceste exprimări absurde par a fi la prima vedere nevinovate ! Unii au ajuns la concluzia că lucrul
acesta este bun şi au început să spună, precum Bismarck adresându-se unui om care i-a oferit un
manifest socialist cu ocazia alegerilor: „ aşa departe nu am ajuns încă !” Sunt desigur fenomene care
trebuie considerate ca fiind semne ale timpului. Despre duhul acestor timpuri, Cuvântul lui Dumnezeu
spune că „lucrează în fiii neascultării ”(Efeseni 2.2). Acest duh anticristic pregăteşte inimile oamenilor
conducând la deteriorarea întregii ordini dumnezeieşti şi omeneşti.
Pentru a anihila perspectiva căsătoriei, „prinţul lumii” foloseşte tot felul de mijloace de efect, cum ar
fi propaganda. El foloseşte literatura larg răspândită, prin romane, nuvele şi pagini ilustrate care în
mod planificat şi sistematic blamează instituirea căsătoriei. În acelaşi sens acţionează şi o întreagă
serie de piese de teatru moderne; reprezentaţiile acestora pe un ton rafinat şi picant sugerează
publicului inutilitatea vieţii de căsătorie, ajungând până la a ridiculiza căsătoria respectiv familia. Astfel
devine populară ideea, că infidelitatea în căsătorie (preacurvia) nu ar fi un lucru aşa de grav; şi deci
cine mai crede că a practica astfel de lucruri nu este loial, este considerat un om depăşit iar o femeie
care mai consideră că soţul ei este fidel nu merită decât să fie dispreţuită.
Astfel perspectiva căsătoriei este cufundată în noroi. Aproape nu mai există număr din revistele din
lume care se vând la orice chioşc, care să nu conţină astfel de tendinţe. Numeroase poezii, pagini de
umor, poze, postere şi chiar caiete ieftine cu romane poliţiste şi romane ilustrate, propagă în masă
ideia inutilităţii căsătoriei.
Este demn de remarcat că aceste rânduri s-au scris între anii 1909-1912. Cum ar fi reacţionat
autorul – generalul Georg von Viebahn, dacă ar fi trăit şi ar fi văzut evoluţia acestor evenimente ce
s-au precipitat în ultimii 80 de ani ?
Să amintim numai afluxul de propagandă antifamilie difuzat prin literatură pornografică,
cinematografie, locurile de dezmăţ unde sexualitatea şi perversiunea se expun în mod vizibil cu
neruşinare. Să ne gândim la iradierea internaţională a sufletului, care este târât în mocirlă prin
programele de televiziune, CD-uri sau prin internet. Ce este însă regretabil şi de neînţeles este
implicarea conştientă sau inconştientă a celor credincioşi în această lucrare a întunericului. Cu tot
mesajul şi avertismentul din Apocalipsa 3 în scrisoarea adresată credincioşilor din Filadelfia, aproape
fiecare familie are câte un cinematograf acasă ! Un televizor sau un computer cu acces la reţelele de
internet (chiar şi mulţi din creştinii născuţi din nou petrec foarte mult timp preţios în faţa monitoarelor,
fără să sesizeze că acestea sunt în acelaşi timp mijloace anticristice la îndemâna celor din casele lor).
Dar să revenim la subiectul nostru despre căsătorie. Cine ar fi putut sau ar fi vrut să-şi imagineze
că ceea ce se seamănă ar rămâne doar teorie ?
Este o realitate vizibilă la tot pasul în marile oraşe, că bărbaţi şi femei trăiesc împreună doar un
timp, şi anume până se potrivesc sau până se plac. Aceste lucruri nu se mai fac în ascuns, ele se
desfăşoară în faţa cunoscuţilor, a colocatarilor şi în văzul şi auzul copiilor. Şi până la urmă ei practică
în viaţă ceea ce văd la TV sau ceea citesc de la chioşcurile pentru cărţi şi ziare. Căderea morală este
fără să exagerăm, dureroasă ! Este evident că popoarele noastre din vest se găsesc într-o decadenţă
morală de nestăpânit.
Cele mai grave temeri larg răspândite sunt ravagiile provocate de bolile genitale îngrozitoare, care
se furişează şi apar în ascuns începând cu toate marile oraşe. La acestea contribuie folosirea tot mai
arogantă, a tot felul de mijloace anticoncepţionale. Aceste anticoncepţionale sunt, putem spune,
groparul tuturor sentimentelor de ruşine, a otravei împotriva castităţii. Ele urmăresc cu perseverenţă
distrugerea vieţii reproductive.
 În zilele noastre, fete şi femei căsătorite sau necăsătorite consumă în cantităţi uriaşe tot felul de
pastile şi astfel, sub o denumire mascată cu neruşinare, este legalizată îngrozitoarea crimă în masă a
vieţii de fertilitate. Pur şi simplu o astfel de pastilă înlătură tacit apariţia unui om pe care nu ţi-l doreşti.
Şi în sfârşit imoralitatea împotriva firii care se răspândeşte pretutindeni fiind scuzată şi
muşamalizată de mari oameni de ştiinţă. Despre aceste apariţii neruşinate vorbeşte Cuvântul lui
Dumnezeu în Romani 1.26-27. Homosexualitatea, despre care se vorbeşte clar în acest loc din
Cuvântul lui Dumnezeu, nu se mai consideră păcat, ea este calificată drept o altă „dotare”.
De curând, cineva voia să facă un anunţ publicitar într-un ziar din Berna având următorul conţinut:
„cine doreşte să participe la înfiinţarea unui grup creştin de homosexuali ?” Acest inserat a fost refuzat
de respectivul ziar. Putem spune „felicitări pentru această decizie!”.
Dar ziarul lunar al evanghelicilor reformaţi „Semănătorul” a acceptat şi chiar a salutat această
initiaţivă. Iată în ce hal am ajuns în zilele noastre! Se consideră că oamenii dependenţi homosexual,
nu au nevoie de mântuire şi nu au nevoie de eliberarea prin Domnul Isus Hristos de chinuitoarea lor
povară. Ei pot rămâne aşa cum sunt şi dacă vor, ei pot fi ordinaţi ca pastori, ca şi oameni spirituali,
pentru că în fond sunt cotaţi ca oameni onorabili.
Când apostolul Petru descrie profetic pe oamenii din creştinismul de nume al timpurilor din urmă, el
spune: „...mai ales pe cei ce, în pofta lor necurată, umblă poftind trupului altuia, şi dispreţuiesc
stăpânirea” (2 Petru 2.10).
În această perpectivă, apar şi alte noţiuni care privesc problema căsătoriei. O problemă dureroasă
şi în acelaşi timp una din cele mai demne de remarcat, este mişcarea care susţine limitarea
intenţionată a numărului de copii.
Numărul divorţurilor este într-o creştere îngrijorătoare. Uşurătatea cu care se ajunge azi la divorţ
are explicaţia în înţelegerea superficială a importanţei şi seriozităţii căsătoriei. Se uită că o căsătorie
este de fapt un legământ reciproc al celor două părţi şi că aceasta înseamnă obligaţii de ambele părţi.
Dar astfel de cuvinte cum ar fi: obligaţii, eforturi, consacrări, sacrificii, sunt cuvinte pe care oamenii
moderni nu voiesc să le mai audă.
Şi la aceasta se adaugă scăderea mult mai accentuată a numărului naşterilor. Motivaţia nu poate fi
în nici un caz lipsa mijloacelor de trai. Mamonismul, lupta după câştig de bani şi lupta pentru
agonisirea de proprietăţi, lupta pentru a savura viaţa la nivel înalt, sunt elemente certe care conduc la
evitarea naşterilor în scopul unui trai de huzur. Căsătoriile moderne exclud plăcerea de a creşte şi a
educa copii drăgălaşi ! Ce acuzare clară din partea naturii împotriva noii generaţii, care formează
societatea modernă.
Realitatea este că şi printre noi, cei credincioşi, este răspândită ideea că într-o căsătorie trebuie să
rezulte cel mult doi copii. Şi astfel lucrurile eu evoluat ajungându-se la o extremă în care familiile care
au mai mult de un copil sunt excepţii. Familiile care depăşesc un anumit număr de copii sunt
ridiculizate. Totuşi realitatea este demn de a fi demascată: zgârcenia, teama de a nu cheltui prea mult
cu creşterea şi educarea copiilor, şi aceasta mai mult din partea soţilor decât a soţiilor, iar dacă ar fi să
facem investigaţii, şi ei la rândul lor ar da vina pe ele. Din partea soţiilor apar încă alte motivaţii
precum: stressul, renunţarea la confort, renunţarea la viaţa personală etc. Este preferată comoditatea
şi libertatea, posibilitatea de a savura viaţa. Nu le mai sensibilizează denumirea de mamă care se
jertfeşte şi de mamă şi soţie credincioasă. S-a ajuns astfel ca perechea să se unească şi să decidă: „
cu atâţi copii sau … fără copii !”
Astfel de puncte de vedere se consideră ca sisteme de viaţă modernă de factură inteligentă. Voi da
un exemplu semnificativ: un tată de familie aflat în mari lipsuri vine la un om care avea o poziţie
privilegiată în societate, iar datorită faptului că studiase mult Biblia, făcând studii de teologie era
considerat a fi un om de o moralitate deosebită. Tatăl deci se adresează acestui om: „Sunt tată a nouă
copii. Este întrerupt să continue şi i se răspunde: În acest caz nu vă pot ajuta, căci dumneavoastră
sunteţi vinovatul pentru sărăcia familiei. Uitaţi-vă la mine: sunt căsătorit de zece ani şi am numai un
copil.”
Ce spune Scriptura despre o căsătorie trăită după voia lui Dumnezeu ? „Nevasta ta este ca o viţă
roditoare înăuntrul casei tale; copii tăi stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa este
binecuvântat omul care se teme de Domnul” (Psalmul 128.3-4). Această promisiune ar trebui să fie
privită ca o realitate a vieţii pe pământ; lumea însă nu o va recunoaşte.
Este normal ca punctul de vedere al lui Dumnezeu, exprimat în Cuvântul Său să nu exercită nici o
influenţă asupra mulţimii sau a maselor, care nu au contact cu Acesta, dar tot la fel de normal este ca
mărturia căsătoriei celor credincioşi să influenţeaze prin priveliştea oferită lumii din jur.
Intrând în amănunte şi vorbind despre lucrurile intime pe care cei credincioşi trebuie să la cunoască
înainte de căsătorie putem spune: soţilor credincioşi le sunt în parte cunoscute aceste lucruri înainte
de a se căsători; soţiilor le sunt aduse la cunoştinţă din partea rudelor necredincioase sau din partea
mamelor lor. Vrăjmaşul dintotdeauna, satan, şopteşte în inimă gânduri şi calcule prin care denaturează
lucrurile. Împotriva unor asemenea influenţe există o protecţie numai prin educaţia primită din
Cuvântului lui Dumnezeu şi conştienţa că umblăm în prezenţa Domnului Isus.
Trăim în zilele din urmă, într-o mare măsură, ca şi pentru credincioşii din Corint, este valabil şi
pentru credincioşii din prezent, deci nouă, ceea ce spune apostolul Pavel în 1 Corinteni 10.11: „a venit
sfârşitul vremurilor.” Ochii noştri văd în jur dezastrul deteriorării ordinii omeneşti şi a autorităţii pe care
a dat-o Dumnezeu, dezastru pricinuit de o lume aţâţată de satan. Creştinătatea de nume a abdicat de
la Dumnezeu şi de la Cuvântul lui Dumnezeu. Cuvântul profetic ilustrează acest lucru folosind
următoarea imagine: „căci oamenii vor fi iubitori de sine, iubitori de bani, lăudăroşi, trufaşi, hulitori,
neascultători de părinţi, nemulţumitori, fără evlavie, fără dragoste firească, neînduplecaţi, clevetitori,
neînfrânaţi, neînblânziţi, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi; iubitori mai mult de plăceri
decât iubitori de Dumnezeu; având doar o formă de evlavie dar tăgăduindu-i puterea. Depărtează-te
de oamenii aceştia. Sunt printre ei unii, care se vâră prin case, momesc pe femeile uşuratice,
îngreuiate de păcate şi frământate de felurite pofte, care învaţă întotdeauna şi nu pot ajunge niciodată
la deplina cunoştinţă a adevărului” (2 Timotei 3,2-7).
Priveşte în jurul tău, priveşte în viaţa publică, în ziare şi literatură şi spune-ţi singur: nu este izbitor
de asemănător tabloul de mai sus cu acest tablou pe care ni-l oferă tot ce este în jurul nostru? Da,
este o fotografie izbitoare. De îndată ce familia este deteriorată, întregul viitor al naţiunii este pus sub
semnul întrebării. Căsătoria este ceea ce Însuşi Dumnezeu a construit ca şi fundament al ordinii şi
binecuvântării nu numai pentru copiii Lui în mod deosebit ci şi pentru întreaga omenire în general, o
premiză pentru sănătatea popoarelor. Aceasta este prima rânduială a lui Dumnezeu, ea este atât de
veche ca şi societatea omenească. Între zidurile familiei se află secretul (cheia) a tot ce înseamnă
dreptate şi credincioşie în viaţă. Deci dacă aceste ziduri sunt darâmate, atunci când înăuntru pătrunde
torentul egoismului şi al certurilor. Unde vor învăţa atunci cei care devin adulţi lepădarea de sine,
cumpătarea, credinţa ? Dumnezeu în înţelepciunea Sa, a instituit în mijlocul naţiunilor de pe pământ o
ceată pusă de o parte, poporul Său, proprietatea Sa, adunarea Domnului Isus Hristos. Ea este zidită
pe temelia apostolilor şi proorocilor, întemeiată pe Cuvântul cel veşnic al lui Dumnezeu. Acest popor al
lui Dumnezeu are chemarea de a fi sare şi lumină în mijlocul naţiunilor pamântului. Credincioşii trebuie
să reprezinte în faţa ochilor lumii prin trăirea lor practică, ceea ce spune Cuvântul lui Dumnezeu. În
casele lor, în căsătorie şi familie nu trebuie să domnească duhul lumii, ci Duhul lui Dumnezeu. „Şi noi
n-am primit duhul lumii, ci duhul care vine de la Dumnezeu, ca să putem cunoaşte lucrurile, pe care ni
le-a dat Dumnezeu prin harul Său” (1 Corinteni 2.12).
Totuşi această înaltă chemare nu poate fi păzită de poporul lui Dumnezeu, de acţiunile duhului
anticristic al timpului, atunci când lipseşte smerenia şi creşterea. Lipsind acestea, căsătoria şi familia
creştină sunt periclitate, curentul lumii, puterile distructive ale păcatului pot face ravagii şi aceasta s-a
petrecut în mod regretabil în multe locuri. Ce nenorocire pentru biserica lui Dumnezeu când este
răsturnat acest fundament al binecuvântării !

3. Marea taină

Căsătoria celor credincioşi este după Cuvântul lui Dumnezeu o copie după imaginea veşnică:
Hristos şi Biserica. Domnul Hristos este Capul trupului Său izbăvit, al miresei şi al unei adunări a celor
credincioşi care este veşnică şi care nu se poate despărţi adevărata Biserică a lui Dumnezeu, a
miresei Mielului. Aceasta va fi văzută la El şi cu El, când va veni Nunta Mielului. Cei sfinţi, cei aleşi ai
lui Dumnezeu, aceia pe care Tatăl i-a dat Fiului din lume (Ioan 17,6), formează obiectul plăcerii si a
îngrijirii pline de duioşie a Domnului Isus. Despre ei este scris: „sfinţii care sunt în ţară, oamenii
evlavioşi sunt toată plăcerea mea” (Psalmul 16.3).
Aici se înţelege, ce este pentru inima Domnului Isus, ce preţ are Adunarea, cei pe care El i-a
răscumpărat cu sângele Său pe crucea de la Golgota, dar şi ce ar trebui să fie după gândurile lui
Dumnezeu pentru un credincios soţia sa şi pentru o credincioasă soţul ei. Despre această relaţie de
viaţă a Domnului Isus faţă de adunarea Lui, Scriptura spune: „ taina aceasta este mare !”
Cuvintele pe care ni le-a Dat Duhul Sfânt despre această mare taină prin peniţa apostolului Pavel,
cuprind pentru toţi credincioşii, pentru timp şi veşnicie, privilegii minunate, învăţături şi glorii.

Ce spune Scriptura ?

„Nevestelor, fiţi supuse bărbaţilor voştri ca Domnului; căci bărbatul este capul nevestei, după cum
şi Hristos este Capul Bisericii, El, Mântuitorul trupului. Şi după cum biserica este supusă lui Hristos, tot
aşa şi nevestele să fie supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile. Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit
şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea, ca s-o sfinţească după ce a curăţit-o prin botezul cu
apă prin Cuvânt, ca să înfăţişeze înaintea Lui această biserică, slăvită, fără pată, fără zbârcitură sau
altceva de felul acesta, ci sfântă şi fără prihană. Tot aşa trebuie să-şi iubească şi bărbaţii nevestele ca
pe trupurile lor. Cine îşi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi. Căci nimeni nu şi-a urât vreodată
trupul lui, ci îl hrăneşte, îl îngrijeşte cu drag ca şi Hristos biserica; pentru că noi suntem mădulare ale
trupului Lui, carne din carnea Lui şi os din oasele Lui. De aceea va lăsa omul pe tatăl său şi pe
mamă-sa şi se va lipi de nevastă-sa şi cei doi vor fi un singur trup”. Taina aceasta este mare - (vorbesc
despre Hristos şi despre biserică) – încolo fiecare din voi să-şi iubească nevasta ca pe sine şi nevasta
să se teamă de bărbat” (Efeseni 5.22-23)
După ce a fost terminată creaţia pământului, ea avea nevoie de un cap „apoi Dumnezeu a zis: „să
facem om după chipul Nostru, după asemănarea Noastră; el să stăpânească peste peştii mării, peste
păsările cerului, peste vite, peste tot pământul şi peste toate târâtoarele care se mişcă pe pământ”.
Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi
parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă,
umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, şi peste orice
vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1.26-28).
Se observă expresia: „ El l-a creat” şi „El a creat-o”. Deşi facerea femeii ne este relatată mai târziu,
în capitolul 2, găsim aici că Dumnezeu binecuvintează pe bărbat şi pe femeie în momentul creaţiei
bărbatului, dându-le stăpânire la amândoi asupra pământului. Eva primeşte toate binecuvântările ei în
Adam; în el ea primeşte toată demnitatea ei.
La fel este scris şi despre Adunarea Domnului Isus Hristos, care este mireasa Celui de al doilea
Adam. Dumnezeu o vede în Hristos înainte ca ea să fie de faţă, de aceea este scris „în El, Dumnezeu
ne-a ales înainte de întemeierea lumii, ca să fim sfinţi şi fără prihană înaintea Lui, după ce, în
dragostea Lui ne-a rânduit mai dinainte să fim înfiaţi prin Isus Hristos, după buna plăcere a voiei
Sale,...” (Efeseni 1.4,5). Înainte de a fi pe pământ un singur mădular al Adunării Domnului Isus, erau
totuşi toate după voia eternă a lui Dumnezeu „hotărât mai dinainte ca să fie asemenea chipului Fiului
Său”.
Dumnezeu spunea odată despre primul Adam: „nu este bine ca omul să fie singur: am să-i fac un
ajutor potrivit” (Geneza 2.18). Fără Eva în prima creaţie ar fi fost un gol; iar fără Adunarea lui
Dumnezeu, în noua creaţie, ca şi mireasă a Mielului ar fi fost de asemenea un gol. Când Eva urma să
fie creată din bărbat; peste Adam a trebuit să cadă un somn adânc„ atunci Domnul Dumnezeu a trimes
un somn adânc peste om şi omul a adormit; Domnul Dumnezeu a luat una din coastele lui şi a închis
carnea la locul ei. Din coasta pe care o luase din om, Domnul Dumnezeu a făcut o femeie şi a adus-o
la om. Şi omul a zis: „iată în sfârşit aceea care este os din oasele mele şi carne din carnea mea ! Ea
se va numi femeie, pentrucă a fost luată din om” (Geneza 2.21-23).
Înainte ca să poată fi formată Adunarea Domnului Isus, Domnul Isus a trebuit să se cufunde în
mormânt, abia apoi a putut fi formată „ajutoarea” (mireasa) Lui care va împărţi cu El gloria Sa.
Câtă dragoste îi datora Eva lui Adam! Ce părtăşie interioară, ce comuniune completă savura ea în
toată gândirea ei ! Ea împărţea demnitatea şi gloria lui, el nu stăpânea peste ea, ci cu ea, el era
domnul întregii creaţii şi ea era una cu el. Toate acestea îşi vor găsi în timpurile viitoare imaginea
cerească corespunzătoare, atunci adevăratul Mire, Hristos, Domnul cerului, Îşi va prelua locul Său pe
tron; El va domni în părtăşie cu mireasa Lui peste întreaga creaţie restaurată. Hristos este Domn şi
Cap, dar Adunarea Lui adusă în fiinţă din moarte şi mormântul Domnului Hristos este trupul Său din
carnea Lui, din oasele Lui. De aceea este scris: „El este Capul trupului, al Bisericii. El este începutul,
Cel Întâi născuţi dintre cei morţi, pentru ca în toate lucrurile să aibe întâietatea” (Coloseni 1.18). El
care are întâietatea în toate lucrurile, spune Tatălui: „Tată, vreau ca acolo unde sunt Eu, să fie
împreună cu Mine şi aceia, pe care Mi I-ai dai Tu, ca să vadă slava Mea, slavă pe care Mi-ai dat-o Tu;
fiindcă Tu M-ai iubit înainte de întemeierea lumii” (Ioan 17.24).
Totuşi nu numai preocuparea cu ceea ce va deveni Adunarea merită admiraţia noastră, ci şi ceea
ce este şi ceea ce urmează să fie. Ea este deja Templul în care Dumnezeu şi-a făcut locuinţa. Dacă
pricepem aceasta, atunci în noi va apare o umblare sfântă şi conştientă în dependenţă de Domnul Isus
şi în separare de lume. Taina este mare, atât de mare, încât ar trebui să umple pe cei credincioşi de o
adâncă conştienţă a înaltei lor chemări. De aceea apostolul Pavel scrie: „... şi să vă lumineze ochii
inimii ca să pricepeţi care este nădejdea chemării Lui, care este bogăţia slavei moştenirii Lui în sfinţi, şi
care este faţă de noi, credincioşii, nemărginita mărime a puterii Sale, după lucrarea puterii tăriei Lui, pe
care a desfăşurat-o în Hristos, prin faptul că L-a înviat din morţi, şi L-a pus să şadă la dreapta Sa, în
locurile cereşti, mai presus de orice domnie, de orice stăpânire, de orice putere, de orice dregătorie şi
de orice nume, care se poate numi, nu numai în veacul acesta, ci şi în cel viitor. El I-a pus totul sub
picioare, şi L-a dat căpetenie peste toate lucrurile Bisericii, care este trupul Lui, plinătatea Celui ce
plineşte totul în toţi” (Efeseni 1.18-23). Din acest moment, Scriptura învaţă pe copiii lui Dumnezeu să-şi
formeze gândirea cu privire la căsătorie.

4. Imagine cerească – copie pământească

A fost spus odată la început despre căsătorie, că omul va părăsi totul, chiar pe tată şi pe mamă
pentru a găsi în acest legământ întreaga lui fericire, întregul lui viitor. Nu este în sine numai un adevăr
şi un fundament al fericirii pe pământ, ci în acelaşi timp un cuvânt profetic privind pe Domnul Isus
Hristos şi Adunarea Lui.
Din această legătură a celor credincioşi cu Capul lor ceresc şi Domnul lor, Cuvântul spune: „
această taină este mare”. Da, şi avem motive să ne închinăm pentru că ne învăluie harul, pacea şi
speranţa. Viaţa pe pământ capătă noi dimensiuni, este noua experienţă cu credincioşia Lui, dar este şi
nădejdea minunată de a intra într-o fericire eternă; unde dragostea va fi trăită desăvârşit; împletindu-se
cu dragostea cu care suntem iubiţi din veşnicie. Se încheie astfel promisiunea mai dinainte a lui
Dumnezeu, fiind aduşi la acest ţel a unei fericiri depline şi fără nori şi unde sunt cuprinşi toţi cei sfinţi
aduşi de Domnul Isus în părtăşie.
De acolo privirea se îndreaptă spre imaginea de pe pământ a căsătoriei a celor credincioşi: ” dar şi
voi” voi, bărbaţi credincioşi cărora Dumnezeu v-a încredinţat o comoară preţioasă, o soţie
credincioasă... iubiţi-vă soţiile, faceţi ca dragostea Domnului Isus să lumineze zilnic în inimile lor ! ”Dar
soţia care urmează să se teamă de soţ” să nu fie considerată ca o sclavă, ci să aibă acea temere care
provine din dragoste.
Cât de intim iubeşte Domnul Isus Hristos Adunarea Lui ! El nu numai că a dat „totul”, gloria Sa şi
împărţia Sa, ci S-a dat pe Sine Însuşi pentru ea. Şi El încă se dedică alor Săi, prin aceea că zilnic îi
spală şi îi curăţeşte cu Cuvântul Său, îi hrăneşte şi se îngrijeşte de ei. O astfel de grijă o are Domnul
Isus pentru ai Săi. În această relaţie sfântă de dragoste şi de viaţă, este adăugat fiecare credincios
prin harul lui Dumnezeu. Fiecare are privilegiul de a beneficia de această dragoste, prin care Domnul
Isus lucrează asupra fiecărui mădular ca acesta să fie fără pată şi fără zbârcitură.
Cât de minunat, cu câtă credincioşie, delicateţe şi amabilitate înconjoară Domnul Isus pe ai Săi ! El
are totdeauna timp pentru ei ! El are mereu o înţelegere adâncă pentru durerile, dificultăţile şi
slăbiciunile noastre. El are o răbdare inepuizabilă cu noi. El bate mereu la inimă şi spune „Eu caut
dragostea ta !” Este neobosit şi vrea să ne aducă în starea de a-L iubi din toată inima şi de a avea
încredere deplină în El. Domnul Isus în dragostea Lui vrea să topească orice inimă de gheaţă !
Dragostea Lui este nouă în fiecare dimineaţă. Pe parcursul întregului drum, cel credincios trăieşte noi
experienţe văzând lungimea, lăţimea, adâncimea şi înălţimea dragostei Domnului Isus. Despre El se
spune: „...şi să cunoaşteţi dragostea lui Hristos, care întrece orice cunoştinţă, ca să ajungeţi plini de
toată plinătatea lui Dumnezeu” (Efeseni 3.19).
Nu ne-a reproşat niciodată că L-am lăsat atât de mult deoparte şi că atât de des am fost aşa de
nepăsători faţă de El. În orice lucru, El ne oferă ajutorul Lui şi cât de minunat experimentăm aceasta.
Ce exemplu slăvit pentru un credincios în răspunderea sa ca soţ în căsătorie: creştinului credincios ar
trebui să îi fie soţia atât de preţioasă, precum Domnului Isus adunarea Sa; El ar trebui să se
îngrijească de creşterea interioară şi exterioară a soţiei lui precum se îngrijeşte Domnul Hristos de ai
Săi. Şi soţiile credincioase, care descoperă o astfel de comportare, vor realiza dependenţa lor şi
deplina lor dăruire în imaginea adunării faţă de Domnul Isus, care este pentru ea totul, Salvator şi
Prieten, Domn şi Stăpân, drum şi toiag, soare si scut, putere şi scop al drumului.
Cât de fericită este o creştină care îl priveşte astfel pe soţul ei ! Soţul ei este pentru ea o astfel de
autoritate, un astfel de refugiu al încrederii ei şi un astfel de obiect al celei mai sfinte afecţiuni, ca
aceea a Domnului Isus faţă de Adunarea Lui. Ferice de soţul creştin care pe drumul său în viaţă are
alături ca parteneră de viaţă o creştină sfântă, născută din nou. Cum ar putea să decurgă o astfel de
convieţuire, decât fiind în belşug şi propăşire. Această stare a soţiei, ar oferi soţului o siguranţă,
simţindu-se alături de o inimă credincioasă în care se poate încrede şi putând conta pe dragostea şi
credincioşia ei.
Astfel căsătoria celor credincioşi ar fi o imagine în care soţul ajută, încurajează şi înviorează şi soţia
în supunere şi încredere este ajutorul soţului ei, care îi împodobeşte casa şi viaţa şi care rămâne
desfătarea şi bucuria lui. Dar ce câştig este dacă aceste adevăruri rămân numai scrise ? Sunt ele
aplicate practic în viaţa de căsătorie a mea şi a ta ? Ce mai este de făcut în această viaţă pentru ca
lucrurile să decurgă astfel ?
Aş dori ca cei credincioşi şi înainte de toate femeile să nu uite, ce a făcut Domnul Isus din căsătorie
prin puterea înoitoare a Cuvântului lui Dumnezeu ! Mii chiar zeci de mii de vaiete se ridică spre cer din
toate ţările pământului unde adevărul Evangheliei nu a lucrat încă în puterea lui binecuvântată
aducătoare de libertate. Priveşte lumea musulmană şi cea creştină unde femeia este lipsită de
drepturile ei, fiind un obiect care se cumpără şi se vinde pentru satisfacţii ale plăcerilor ! Am citit
undeva despre un chinez care şi-a vândut soţia şi fiica pentru a-şi cumpăra opiu ! Un negru din
Camerun având mai multe soţii îşi închiria una sau alta dintre ele pentru un timp de o săptămână sau
o lună câştigând astfel bani.
Ce înălţare, ce demnitate a dat Domnul Isus alor Săi, atunci când El porunceşte soţilor credincioşi:
„bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele cum a iubit şi Hristos biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea...” (Efeseni
5.25). Cu cât creştinii de nume din jurul nostru se cufundă din nou în păcatele lumii păgâne, cu atât
credincioşii adevăraţi trebuie să fie o imagine a vieţii de familie care este binecuvântată rămânând
dependentă de Cuvântul lui Dumnezeu. Dumnezeu vrea să-i facă fericiţi şi să-i păzească pe ai Săi, El
vrea ca cei din lume să vadă ce înseamnă să aparţii Domnului Isus.

5. Neam ales

Israel a fost chemat, să mărturisească între naţiunile pământului pe unicul şi adevăratul Dumnezeu.
Toţi ceilalţi erau închinători la idoli. Poporul lui Dumnezeu trebuia înainte de orice să se păzească de
închinarea la idoli şi ei trebuiau să fie prudenţi în acest sens nu numai în viaţa oficială a poporului în
timpul slujbelor, în timp ce aduceau jertfe sau în timpul sărbătorilor ci şi în viaţa de familie în educaţia
copiilor; ei trebuiau să vegheze pentru a nu pătrunde nici o formă de închinare la idoli în familii.
De aceea, Dumnezeu a poruncit cu o seriozitate sfântă ca niciodată să nu aibă loc un amestec prin
căsătorie al poporului cu popoarele păgâne din jur: „să nu te încuscreşti cu popoarele acestea, să nu
măriţi pe fetele tale după fiii lor, şi să nu iei pe fetele lor de neveste pentru fiii tăi; căci ar abate de la
mine pe fiii tăi, şi ar sluji astfel altor dumnezei; Domnul s-ar aprinde de mânie împotriva voastră şi te-ar
nimici îndată” (Deuteronom 7.3-4); vezi şi Exod 34,16.
Istoria lui Israel dovedeşte că fiecare abatere de la această poruncă sfântă a lui Dumnezeu privind
închinarea la idoli a făcut ca naţiunea sfântă să ajungă sub blestemul judecăţii. Aici un exemplu: „şi
copiii lui Israel au locuit în mijlocul canaaniţilor, hetiţilor, amoriţilor, fereziţilor, heviţilor şi iebusiţilor; au
luat de neveste pe fetele lor şi au dat de neveste fiilor lor pe fetele lor, şi au slujit dumnezeilor lor”
(Judecători 3.5-7) vezi şi Ezra 9.12 şi 10.2-4; 10-11; Neemia 10,30 şi 13.23-28.
Viaţa lui Solomon este un exemplu cutremurător al pericolului pe care îl reprezintă amestecul cu
femeile dintre popoarele păgâne. Solomon a fost un om binecuvântat în mod deosebit de Dumnezeu.
Dumnezeu l-a înzestrat cu o inimă înţeleaptă şi i-a făcut promisiuni binecuvântate şi i-a dovedit harul
Său, mai mult decât oricărui împărat „...voi face după cuvântul tău, îţi voi da o inimă înţeleptă şi
pricepută aşa cum n-a fost nimeni înaintea ta şi nu se va scula nimeni niciodată ca tine. Mai mult, îţi
voi da şi ce n-ai cerut: bogăţii şi slavă, aşa încât în tot timpul vieţii tale, nu va fi nici un împărat ca tine”.
Nu ar trebui să se considere că acest bărbat binecuvântat, temător de Dumnezeu, acest caracter
puternic ar fi fost incapabil să întoarcă spatele Dumnezeului său, să ducă în mod public poporul la
închinarea la idoli şi să construiască în mijlocul lui Israel altare idolilor? Nu era Solomon acela căruia
Dumnezeu i-a dat numele Iedidia, care înseamnă „iubitul lui Dumnezeu” ? (vezi 2 Samuel 12.25).
Priveşte-l pe Solomon la sfinţirea Templului, citeşte-i rugăciunea minunată, mişcătoare, pe care a
rostit-o înaintea altarului Domnului, în faţa întregului popor (1 Împăraţi 8.22-53) şi priveşte noile
promisiuni de har şi avertizările pe care Dumnezeu le face lui Solomon (1 Împăraţi 9.1-9). Dar chiar şi
la cele mai mari promisiuni de har ale lui Dumnezeu, omul poate răspunde prin indolenţă şi tăgăduire.
„Când a îmbătrânit Solomon, nevestele, i-au plecat inima spre alţi dumnezei; şi inima nu i-a fost în
totul a Domnului, Dumnezeului său, cum fusese inima tatălui său David. Solomon s-a dus după
Astartea, zeiţa sidonienilor şi după Milcom, urâciunea amoriţilor. Şi Solomon a făcut ce este rău
înaintea Domnului, şi n-a urmat în totul pe Domnul, ca tatăl său David” (1 Împăraţi 11.4-6).
Învaţă din porunca clară a lui Dumnezeu către Israel şi învaţă din viaţa lui Solomon acest adevăr
important: nu există nici un credincios care având o soţie neîntoarsă la Dumnezeu, să fie în stare să
ducă o viaţă plăcută în armonie după Cuvântul lui Dumnezeu. Tot la fel este şi cu o fată credincioasă
care se căsătoreşte cu un băiat necredincios. Viaţa ei devine plină de suferinţe şi încercări mari.
Niciodată o alianţă între credincioşi şi necredincioşi nu este după gândul lui Dumnezeu.
Copiii lui Dumnezeu sunt un popor ceresc, patria lor este sus, ţinta vieţii lor, speranţa şi moştenirea
lor este cerul. Ei sunt străini pe pământ. Cuvântul lui Dumnezeu ne spune: „voi însă sunteţi o seminţie
aleasă, o preoţie împărătească, un neam sfânt, un popor pe care Dumnezeu şi L-a câştigat ca să fie al
Lui, ca să vestiţi puterile minunate ale Celui ce v-a chemat din întuneric la lumina sa minunată; pe voi,
care odinioară nu eraţi un popor, dar acum sunteţi poporul lui Dumnezeu; pe voi care nu căpătaserăţi
îndurare, dar acum aţi căpătat îndurare” (1 Petru 2.9-10).
Acest popor al lui Dumnezeu se află în mijlocul lumii, într-un pericol mult mai mare de a abandona
credinţa în Domnul Isus, marele Salvator şi Mântuitor, decât poporul Israel, în mijlocul naţiunilor
idolatre. Lumea ne înconjoară din toate părţile şi ne pretinde să ne adaptăm obiceiurilor şi stilului ei de
viaţă. Adevărul Bibliei, creştinismul viu, este interpretat deseori ca nebunie, copiii credincioşi ai lui
Dumnezeu sunt consideraţi buni doar pentru ospiciu. Lumea consideră că păcatul este îndreptăţit şi
inevitabil. Lumea numeşte fericire bogăţia, savoarea, plăcerile, distracţiile; înşelătoria lucrurilor
trecătoare, pofta ochilor, pofta cărnii, lăudăroşia vieţii, închinarea în faţa banilor, teama de oameni,
încrederea în oameni stăpâneşte viaţa. De jur împrejur inimile oamenilor sunt deschise spre păcat şi
lume, dar sunt închise pentru dragostea şi adevărul lui Dumnezeu.
În lume poţi fi bun prieten cu preacurvarii şi curvarii, dar Numele Domnului Isus nu este permis a fi
rostit. Este afişată înţelepciunea lumii sau felul cum arată oamenii, dar Cuvântul lui Dumnezeu,
adevărul veşnic este dispreţuit, ba încă este sfâşiat de criticii acestei lumi. Este permis să blestemi şi
în acest sens poţi folosi numele Isus sau numele satanei; dar rugăciunea prin credinţă este
considerată prostie sau nebunie. Domnul Isus, Cel prezent şi Cel atotputernic nu este recunoscut.
Dumnezeu, veşnicia, judecata sunt considerate cu obrăznicie drept inexistente. Budismul este
considerat bun, religia mahomedană este considerată suportabilă, dar creştinismul clar, adevărat este
urât şi dispreţuit; se consideră că nu trebuie propovăduit. Se acceptă fără probleme că tinerii pot să
frecventeze case de desfrâu printre batjocoritorii de Dumnezeu, dar ca tinerii să meargă la adunare
printre copiii lui Dumnezeu, acest lucru este considerat drept o nebunie, este considerată ca fiind o
idee insuportabilă.
Aceasta este atmosfera lumii, care ne înconjoară din toate părţile, care caută să ne cucerească
inimile prin mii de canale TV, prin cărţi, ziare, scrisori, dialoguri, şi nu numai inimile ci şi casele şi vieţile
celor credincioşi. În această lume copiii lui Dumnezeu sunt martori ai Domnului Isus, sunt cei ce
recunosc adevărul. În trupurile lor slabe supuse ispitelor, ei sunt păziţi numai prin har.
Una dintre cele mai puternice fortăreţe ale harului pe care Domnul Isus a dat-o celor ai Săi este
familia creştină, casa creştină. Aceasta este o instituţie a adevărului aşezată, construită, în mijlocul
unei lumi anticriste, îndreptată împotriva lui Dumnezeu. Între zidurile unei case cu adevărat creştine,
trebuie să crească copii care să fie conştienţi de prezenţa lui Dumnezeu; ei trebuie să respire aerul
veşniciei. Ceea ce era valabil pentru Israel este valabil şi pentru adunarea lui Dumnezeu: „este un
popor care locuieşte deoparte şi nu face parte dintre neamuri” (Numeri 23.9), „Ce frumoase sunt
corturile tale Iacove ! Locuinţele tale, Israele ! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte grădini lângă un râu,
ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape. Apa curge din găleţile lui
şi sămânţa lui este udată de ape mari. Binecuvântat să fie oricine te va binecuvânta, şi blestemat să
fie oricine te va blestema !” (vezi Numeri 24,4-9).
 6. Cea mai importantă decizie

În afară de pocăinţă, întoarcere la Dumnezeu, naştere din nou şi slujba pentru Domnul Isus, decizii
care sunt legate una de alta, nu există o alta mai puternică decât aceea de împlinire în viaţa interioară
şi exterioară prin legătura a doi oameni prin logodnă şi căsătorie. Doi oameni sunt legaţi astfel
devenind o singură personalitate, fiecare acţionând pentru restul vieţii pe pământ, neîntrerupt unul
pentru celălalt. Este o lege în împărăţia duhurilor ca în ceea ce priveşte inima şi ochii şi lucrează la
formarea propriei personalităţi. De aceea Scriptura cuprinde această taină a sfinţeniei în cuvintele: „noi
toţi privim cu faţa descoperită ca într-o oglindă, slava Domnului, şi suntem schimbaţi în acelaşi chip al
Lui, din slavă în slavă, prin Duhul Domnului” (2 Corinteni 3.18).
Duhul oricărui om este activ în mediul în care omul se află. Aceasta este o realitate de o
însemnătate general valabilă.Cine intră într-o casă sau într-un cerc îşi aduce cu el personalitatea sa.
Fiecare slujitor, fiecare slujitoare, orice prieten, orice musafir, orice colaborator pe linie profesională
acţionează în mediul din jurul său, dar nimeni nu acţionează atât de puternic, atât de durabil, atât de
decisiv ca o femeie asupra bărbatului şi ca un bărbat asupra femeii. Ei vor ajunge fie să fie pe un
acelaşi drum, fie să nu se influenţeze unul pe altul; iar viaţa lor poate fi orientată fie spre Dumnezeu,
fie departe de Dumnezeu, fie spre lumină, fie spre întuneric.
Un creştin credincios a predat Domnului Isus, cârma vieţii lui. Acum el este în mod clar în situaţia
de a naviga zilnic, străbătând cu luciditate realitatea. El se ştie mântuit prin unica jertfă a Domnului
Isus, dar ca şi creştin mântuit, el are acum ca ţel să trăiască sfinţenia practică. El este convins în orice
moment că se află în deplină siguranţă în mâna Domnului Isus şi de aceea el trebuie să
mărturisească: „Isus este Domnul meu, nu-mi mai aparţin mie însumi. În viaţa mea nu mai domneşte
voia mea, ci voia Domnului Isus”. Pe temeiul acestei predări a inimii şi a voinţei Domnului Isus,
Păstorul, s-a angajat să îngrijească de toate, dacă oiţa este ascultătoare. Urmează deci că cea mai
importantă legătură a vieţii pe pământ a unui credincios, dacă vrea să fie binecuvântat, să fie încheiată
într-o convingere clară şi deplină că Domnul Isus doreşte această legătură. În caz contrar, aceasta
este din voinţă proprie, omenească şi are ca urmare să-i culeagă roadele amare ale acestei legături.
Domnul Isus a preluat pentru ai Săi, iniţiativa ca pe întregul drum al vieţii lor pe pământ să le
netezească drumul, să-i păzească şi să se îngrijească de ei. Deci este clar că va potrivi lucrurile în aşa
fel pentru fiecare copil al lui Dumnezeu care umblă în dependenţă de El să-i inspire cea mai potrivită
decizie de viaţă pentru El. Domnul Isus dă la timpul Lui, clarviziune în toate lucrurile, Domnul Isus nu
numai că doreşte ca persoana respectivă să se căsătorească, acesta este un lucru bun, dar şi cu cine
vrea El şi când vrea El. De această decizie a vieţii depinde dacă viaţa pe pământ a unui copil al lui
Dumnezeu va aduce sau nu roade pentru Domnul Isus, dacă se va întemeia o casă care va fi sau nu
va fi o mărturie pentru El, dacă în această familie vor fi copii educaţi pentru Domnul Isus sau pentru
lume. Toate acestea sunt incluse într-o decizie şi această decizie este logodna !
Avem în viaţa copiilor lui Dumnezeu multe exemple minunate, cât de minunat şi cu câtă
credincioşie conduce Domnul Isus căile alor Săi pentru ca să le dea deplina conştienţă de ceea ce a
stabilit El pentru fiecare. Este nevoie însă de o inimă smerită şi ascultătoare, o cerere plină de credinţă
şi aşteptare, în linişte a timpului hotărât de Dumnezeu. Un tânăr creştin, care cu puţin timp înainte
fusese izbăvit din adâncimea unei vieţi imorale; a rugat pe Domnul Isus pentru o soţie credincioasă. El
a visat că în Adunare au apărut trei surori îmbrăcate în rochii de mireasă; şi în visul lui se făcea că
Domnul Isus i-a spus că una din ele este soţia lui. La câteva zile mai târziu, au venit în adunare trei
surori îmbrăcate în rochii albe, care nu mai fuseseră acolo. Aceste trei surori s-au întors la Dumnezeu
în decursul ultimelor luni şi una dintre acestea a devenit mireasa acelui tânăr. Acest frate şi această
soră sunt de mulţi ani căsătoriţi şi sunt fericiţi.
 Un tânăr credincios cu o poziţie distinsă în societate, era presat permanent şi insistent de un gând
de a cere mâna unei fete pe care nu o cunoştea bine, dar despre care ştia că este o creştină predată
deplin Domnului Isus. Gândul acesta îl frământa de un an şi jumătate. Însă dorinţa inimii lui fireşti era
de mult timp îndreptată în altă direcţie. A început în el o frământare lăuntrică, să cedeze la varianta
anterioară sau să urmeze dorinţelor lui. Avea din ce în ce mai mult impresia că Dumnezeu a hotărât
pentru el pe fata aceea credincioasă ca soţie. A început să meargă cu stăruinţă înaintea Domnului
Isus: „Doamne Isuse numai voia Ta ! Viaţa mea Îţi aparţine. Merg pe drumul Tău !” Săptămâni de-a
rândul a cerut să primească lumină şi pace. Din ce în ce îi devenea tot mai clar: „dacă eşti într-adevăr
un copil al lui Dumnezeu şi dacă vrei să fii păzit de Domnul Isus trebuie să te căsătoreşti cu fata
aceasta”. În sfârşit, el s-a hotărât să scrie fetei o scrisoare în care să îi ceară mâna. A terminat de
scris, a citit din nou scrisoarea şi în final şi-a zis: „Nu! tu nu poţi să renunţi la prima variantă şi să ceri
pe cineva pe care nu o cunoşti”. Scrisoarea a fost aruncată în foc.
În seara următoare, tânărul era din nou singur. Un îndemn lăuntric nu îi dădea linişte, simţea că
trebuie să scrie din nou scrisoarea pe care o arsese. Şi-a dat seama: este voia Domnului Isus ! A scris
din nou acele rânduri şi a expediat scrisoarea. Acesta a fost începutul unei fericiri din belşug, a unui
şuvoi de binecuvântări care s-a revărsat peste mulţi oameni. Timpul care a urmat a dovedit din plin cât
de inspirat a fost acel îndemn, de a face primul pas prin acea scrisoare. A fost călăuzirea Duhului
Sfânt, care a adus pe acest tânăr pe calea voiei lui Dumnezeu.
Este cu siguranţă de luat în calcul faptul că şi credincioşii au prin diversitatea caracterului şi felului
lor multe lucruri de îndreptat şi că diferenţele dintre ei îi pot face deseori nefericiţi. Pe lângă aceasta,
noi nu putem prevedea viitorul privind viaţa pe care o vom duce împreună cu persoane cu care
urmează să ne legăm. Numai Dumnezeu ştie dacă drumul celor doi va trece prin zile de sănătate sau
de boală, de bunăstare sau sărăcie. Şi totuşi întregul viitor a doi oameni este în funcţie de această
decizie luată, decizie care nu mai poate fi rectractată. Logodna aşează toată această viaţă a celor doi
într-o direcţie pe care Dumnezeu o prevede.
Oamenii nu sunt cunoscători de inimi. Chiar oamenii cu experienţă se înşeală grav în judecarea
personalităţii altora. Ce fel de caracter şi ce fel de însuşiri de inimă se ascund în celălalt om, aceasta
se vede mai târziu în timpul probelor, a examenelor vieţii. Înainte de logodnă, cele două părţi nu ştiu pe
cine au în faţă. Inconştient, deci fără voie, fiecare apare în faţa celuilalt într-o lumină idealizată, şi nu
rareori are loc chiar şi un joc de teatru jucat conştient. Referitor la aceasta poetul Schiller, spune
adresându-se celor mai mulţi oameni, un adevăr al vieţii:
„Ah ! cea mai frumoasă sărbătoare a vieţii, se termină odată cu luna mai, tot ce a fost frumos
trece, se destramă şi dispare.” Dumnezeu însă are un alt mod de gândire cu privire la viaţa celor ai
Săi. Cea mai importantă decizie în viaţă: logodna şi căsătoria; urmează dacă această decizie este
aşezată în mâna Domnului Isus, singurul care poate să aducă cea mai mare binecuvântare în viaţa pe
pământ a copiilor lui Dumnezeu; şi aceasta pentru că menirea celor doi este ca prin viaţa lor lăuntrică
să se întărească unul pe altul, să se încurajeze şi să se fortifice împreună.
Întrebarea este dacă viaţa ta atinge ţelul voit al gândurilor de binecuvântare ale lui Dumnezeu,
dacă întreaga roadă dorită de Dumnezeu spre a ajunge în grânarele veşniciei, nu va fi influenţată de
nici o altă decizie din viaţă atât de puternic precum aceasta: dacă logodna ta şi căsătoria ta este
împlinirea voiei lui Dumnezeu, a planului lui Dumnezeu. Dacă această problemă este rezolvată de
ambele părţi în deplină conştienţă, atunci Dumnezeu preia rolul Său de protector, astfel că fie sub raze
de soare, fie prin furtuni, EL să scoată pe cei doi biruitori, trecându-i prin toate binecuvântările Sale pe
drumul spre ţinta hotărâtă de El. Cei doi vor fi atunci unul pentru altul, cel mai mare ajutor şi
binecuvântare. Dumnezeu i-a unit, deci Dumnezeu îi păstrează în unitatea credinţei, a dragostei şi a
nădejdii.
 7. Căsătorit sau necăsătorit

„La vârsta de şaizecişicinci de ani, Enoh a născut pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a
umblat cu Dumnezeu trei sute de ani; şi a născut fii şi fiice. Toate zilele lui Enoh au fost de
treisuteşaizecişicinci de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu ; apoi nu s-a mai văzut, pentru că l-a luat
Dumnezeu” (Geneza 5:21-24). Enoh a umblat cu Dumnezeu treisute de ani şi a născut fii şi fice;
aceasta este descrierea făcută de Duhul Sfânt a vieţii omului, care prin umblarea lui tainică cu
Dumnezeu a fost promovat de Dumnezeu, fiind răpit fără să vadă moartea. Deci umblarea cu
Dumnezeu nu este nicidecum în contrast cu a naşte fii şi fiice. Aceasta este important pentru
învăţătura celor care sunt înclinaţi să considere ca o formă a creştinismului avansată pe aceia care
trăiesc fără să aibă familie sau pe aceia care au copii puţini. Astfel de păreri nu sunt nicidecum
potrivite cu ceea ce spune Scriptura: „nevastă-ta este ca o viţă roditoare înlăuntrul casei tale; copiii tăi
stau ca nişte lăstari de măslin împrejurul mesei tale. Aşa este binecuvântat omul care se teme de
Domnul” (Psalmul 128.3-4). Enoh era aşadar un tată de familie, el trăia în mijlocul unui neam care se
afunda tot mai mult în stricăciunea păcatului. El trebuia să-şi educe fiii şi fiicele, el trebuia să rezolve
treburile în cortul său, printre păstorii turmei sale. El făcea toate acestea cu Dumnezeu. Cum a fost
sfârşitul lui ? „prin credinţă a fost mutat Enoh de pe pământ, ca să nu vadă moartea. Şi n-a mai fost
găsit, pentrucă Dumnezeu îl mutase. Căci înainte de mutarea lui primise mărturia că este plăcut lui
Dumnezeu” (Evrei 11.5).
Enoh a fost căutat, dar nu fost găsit; Dumnezeu îl luase sus la El. El a lăsat pe pământ doar urmele
binecuvântării. Enoh acesta nu este numai la începutul Vechiului Testament ca şi martor al credinţei, ci
şi la sfârşitul Noului Testament (vezi Evrei 11 şi Iuda 14).
Nu rareori se aude cuvântul lui Pavel: „cine se căsătoreşte face bine, şi cine nu se căsătoreşte face
bine”. Totuşi acest Cuvânt nu este scris ca un adevăr închis în sine în Biblie, ci formează o concluzie a
unei cercetări îndelungate (1 Corinteni 7.25-40), care a reieşit din întrebarea dacă o fecioară (în primul
rând o creştină fecioară) face bine dacă se căsătoreşte. Apostolul sfătuieşte să nu se mărite (versetul
9 şi 37) şi arată că în felul acesta ea poate să fie toată viaţa ei la dispoziţia Domnului Isus.
Aşadar nu este vorba în nici în caz de problema privită pur omeneşte, dacă este bun sfatul de a te
căsători. Această întrebare este dumnezeiască, desăvârşită şi valabilă pentru toate timpurile, este
hotărâtă de Dumnezeu în creaţie pentru om: „Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, la făcut după
chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat şi le-a
zis: „creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul, şi supuneţi-l, şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările
cerului, şi peste orice vieţuitoare care se mişcă pe pământ” (Geneza 1.27-28) şi din nou: „de aceea va
lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, şi se va lipi de nevasta sa, şi se vor face un singur trup”
(Geneza 2.24). Dumnezeu Însuşi prezintă unitatea Sa cu Cel mai scump, pe care Îl are în cer şi pe
pământ, cu biserica în imaginea căsătoriei, vezi Efeseni 5.22-33. „taina aceasta este mare, vorbesc
despre Hristos şi despre biserică”.
Căsătoria este aşadar fără îndoială şi pentru creştinii credincioşi în relaţia normală de viaţă după
rânduiala dumnezeiască. Creştinii care sunt eliberaţi de orice ispită carnală au o poziţie de excepţie. Ei
formează printre oameni excepţii rare, ei au un dar al harului deosebit, pe care îl avea şi Pavel (1
Corinteni 7. 7). Petru şi ceilalţi apostoli şi fraţii de trup ai Domnului nu aveau acest dar al harului (1
Corinteni 9. 5). Deci apostolul se adresează numai acestei categorii de fraţi şi numai pentru aceştia
tratează în 1 Corinteni 7.25-40, întrebarea: dacă un credincios este hotărât să trăiască întreaga viaţă
numai pentru Domnul Isus, el face un lucru bun, întrebarea fiind deci dacă să se căsătorească sau să
nu se căsătorească ? Răspunsul sună că în acea stare de lucruri, ar fi mai bine să nu se căsătorească
pentru ca să facă slujba nestingherit pentru Domnul Isus. Dar chiar şi pentru această situaţie limită,
Pavel nu spune aceasta ca o poruncă a Domnului Isus, ci numai ca o părere personală, ca un sfat al
său.
Se înţelege că pentru cei necăsătoriţi, o serie de obligaţii, respectiv obstacole nu există în viaţă;
acestea corespund unei părţi de timp şi energie consumată de unul care este căsătorit. Însă apostolul
remarcă faptul că noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, trecem pe acest pământ ca şi străini şi călători şi că
îl avem pe Domnul Isus şi deci trebuie să avem în perspectivă permanent acest lucru şi nu trebuie să
ne legăm de lucrurile de pe pământ, pentru că cetăţenia noastră este în ceruri. Domnul Isus Hristos
trebuie să aibă mereu prioritate în toate lucrurile; vezi Coloseni 1.18. Numele Lui trebuie să fie slăvit
prin viaţa celor credincioşi. „Vă spun lucrul acesta pentru binele vostru, nu ca să vă prind într-un laţ, ci
pentru ceea ce este frumos, şi ca să puteţi sluji Domnului fără piedici” (1 Corinteni 7.35).
Întrebarea, dacă ar fi mai bine pentru cel credincios să nu se căsătorească, se adresează deci în
exclusivitate celor care prin darul deosebit al harului au fost eliberaţi de ispita cărnii. Pentru toţi ceilalţi
este scris: „dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentrucă este mai bine să se
căsătorească decât să ardă” (1 Corinteni 7.9). Acesta este un principiu spiritual foarte important al
credinciosului biblic pe care nu este permis nimănui să îl contrazică. Odinioară cine ar fi făcut aşa ceva
s-ar fi încărcat cu o mare răspundere.
Cine consideră ca o obligaţie a celor credincioşi, din cine ştie ce motiv, să nu se căsătorească, pe
motiv că astfel ar sluji mai bine pe Dumnezeu, ar aduce pe cei ce ar fi în această stare în aceleaşi stări
de luptă cu păcatul şi robie a cugetului în care se zbat oamenii neîntorşi la Dumnezeu, a căror statut
de necăsătorit este impus de lege, cum este de exemplu situaţia preoţilor catolici, a călugărilor, a
călugăriţelor etc. Este confirmat prin exemplul lui Petru şi al apostolilor, că este o rătăcire de a
considera viaţa fără familie (starea de celibat) un standard înalt al sfinţeniei al celor credincioşi
Domnului Isus Hristos.
În contextul unor astfel de gânduri constă deja începutul oricărui drum lipsit de binecuvântări, care
a ruinat unele familii de credincioşi, care au considerat că ar fi un standard înalt al sfinţeniei, de a
renunţa la copiii, pe care Dumnezeu în harul Său voia să-i dea celor căsătoriţi. Asemenea puncte de
vedere bolnăvicioase sunt în contradicţie directă cu Cuvântul lui Dumnezeu (compară cu Psalmul
127.3-5 şi Psalmul 128). Că starea de necăsătorit este o stare de viaţă care oferă un drum mai uşor şi
mai comod, este însă şi mai clar că această stare trebuie să fie hotărâtă de Dumnezeu, prin cârmuirea
Lui pentru fiecare copil al Său. A te căsători sau a nu te căsători, este o decizie care trebuie luată de
Domnul Isus, nu de cel credincios.
Deci dacă cineva se opune prin voinţa lui proprie voiei lui Dumnezeu şi nu se căsătoreşte; el va
avea o viaţă plină de dificultăţi şi de poveri; cu mult mai mari decât dacă s-ar fi căsătorit şi de care
Dumnezeu în bunătatea Lui l-ar fi scutit. Pe de altă parte, dacă un credincios se căsătoreşte după voia
lui proprie sau printr-o hotărâre pripită, fără să se supună călăuzirii Domnului Isus, fără să ţină seama
de condiţiile pe care Dumnezeu le impune unei încheieri legitime a căsătoriei, un astfel de credincios
se expune unei vieţi frământate şi dificile, plină de poveri şi necazuri, din a cărei familii nu vor ieşi
roadele dorite de Domnul Isus, roade pe care Dumnezeu le avusese în vedere pentru viaţa lui. Aceste
gânduri de a te căsători sau a nu te căsători, nu sunt adresate de apostolul Pavel celor neîntorşi la
Dumnezeu. Acestora Cuvântul lui Dumnezeu nu le spune nimic privind căsătoria, ci le spune: „
grăbeşte şi salvează-ţi sufletul !”.

8. O conştienţă lucidă înainte de logodnă

 Un adevărat copil al lui Dumnezeu trebuie să se lege în căsătorie numai cu un copil al lui
Dumnezeu de care este convins că este predat deplin Domnului Isus, care trăieşte cu adevărat pentru
Domnul Isus şi a cărui viaţă dusă este în supunere faţă de Cuvântul şi voia lui Dumnezeu. Nu este
suficeint să te bazezi pe faptul că dacă o perioadă participă fără absenţe de la adunarea celor
credincioşi, ar fi persoana potrivită. Chiar şi dacă acea persoană vorbeşte printre copiii lui Dumnezeu
limba Canaanului sau dacă alţii o recomadă ca fiind copilul lui Dumnezeu, aceasta nu este o garanţie.
Toate acestea pot fi iluzii care te pot înşela, întrebarea de bază este: Acest om este într-adevăr
născut din nou şi este el unul sau una care se deosebeşte de lume prin mărturia vieţii pe care o
trăieşte ? Se recunoaşte în viaţa lui că nu are plăcerile păcătoase ale acestei lumi ? Care sunt cei mai
apropiaţi prieteni şi prietene pe care el sau le are ? Este în el sau în ea vreo bucurie în a sluji în
lucrarea lui Dumnezeu în vreun fel ? Cunoaşte şi iubeşte într-adevăr el sau ea Biblia şi o recunoaşte
ca inepuizabilul Cuvânt al lui Dumnezeu, căruia să-i supună viaţa ? Domnul Isus va da răspuns clar
celui care poate să cunoască o persoană pe care o va chestiona cu aceste întrebări.
Unde s-a aprins o lumină de la Dumnezeu, acolo El dă o viziune clară. Unde se trăieşte o viaţă cu
adevărat pentru Mântuitorul, acolo se distinge clar atât prin contrastul faţă de lume cât şi prin
imprimarea unei personalităţi proprii, fără dubii.
Un creştinism al cuvintelor sfinte, dar nedespărţit de felul de trăire lumesc, nu are absolut nici o
valoare. Un om neîntors la Dumnezeu care urmăreşte să se căsătorească cu un copil al lui Dumnezeu,
ia repede aspectul creştinismului autentic. Acest lucru se întâmplă în mod deosebit când tinerii vor să
se căsătorească cu fete credincioase şi ei ştiu că ele nu s-ar căsători dacă ar şti că ei nu sunt
credincioşi autentici. În aceste cazuri au loc adevărate scenete de teatru. Vezi cum deodată tinerii
devin neobişnuit de credincioşi. El sau ea se dă drept credincios (credincioasă), are o frecvenţă
ireproşabilă la toate adunările, se abonează la broşurile creştine etc.
Aici trebuie stabilită o realitate importantă rezultată din experienţă pentru copiii lui Dumnezeu care
din 100 de cazuri 99 se confirmă. Aproape orice întoarcere la Dumnezeu care ţinteşte o logodnă este
nesinceră. Din motive inexplicabile nu poţi avertiza suficient de serios asupra acestui pericol. Lumea
are o zicală: „nu tot ce zboară se mănâncă”. Aici se potriveşte exact. Însă ce putem face în acest caz
este să dăm celui credincios sfatul potrivit: aşteaptă un timp de doi până la trei ani, ca să te convingi
dacă o întoarcere la Dumnezeu este reală. Chiar şi după trecerea acestei perioade de timp să nu ai
încredere. Nu strică să mai iei o marjă de timp de încă 5-6 luni.
Un tânăr care se avântă după o mireasă, arată cu totul altfel decât cel care are deja mireasa, şi şi
va arăta cu totul altfel după nuntă. În Germania există un proverb: „aşteaptă şi te vei convinge, după
nuntă, atunci va fi altfel !”. Nenumăraţi tineri creştini care s-au lăsat înşelaţi „de aparenţele sfinţeniei”
au trebuit să recunoască cu durere că şi-au legat viaţa cu un om neîntors la Dumnezeu.
De obicei se observă chiar în perioada nunţii când ceva nu este în regulă cu starea spirituală a
partenerului „aşa zis creştin”. Şi atunci ce se mai poate face ? Te-ai legat cu un „da” şi i-ai spus ca din
partea lui Dumnezeu şi ai ajuns ca mireasă sau ca mire la nuntă. Consideri că acum, când mai ai
câteva zile eşti legat (sau legată) cu acest cuvânt şi că nu mai poţi da înapoi. Dar de ce să gândeşti
astfel ? De ce să te avânţi într-un pericol iminent? De îndată ce partenerul şi părinţii acestuia nutresc
îndoială asupra „întoarcerii reale la Dumnezeu” a celuilat partener, spune deschis: „logodna a fost
încheiată pe principiul mărturisirii tale că te-ai întors la Dumnezeu cu adevărat şi că tu ai fi pe deplin al
Domnului Isus. Noi însă observăm că tu te înşeli singur şi încerci să ne înşeli şi pe noi asupra celor
spuse de tine. Noi vrem să ne respectăm „da-ul” nostru care a fost spus înaintea lui Dumnezeu. Totuşi
căsătoria oficială se amână până vom avea adânca convingere că eşti născut (născută) din nou şi că
aparţii trup, suflet şi duh Domnului Isus”.
Urmarea unei asemenea declaraţii spuse în mod deschis însoţită cu rugăciuni de credinţă va
conduce aproape totdeauna ori spre recunoaşterea de către cel neîntors la Dumnezeu a realităţii
acestui fapt, iar el se va întoarce cu adevărat la Dumnezeu, ori la ruperea logodnei din partea
acestuia. Totuşi primul caz va fi mult mai rar.

9. Condiţii preliminare pentru o logodnă şi o căsătorie după voia lui Dumnezeu

„Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o zidesc” (Psalmul 127.1). Aşadar
întemeierea unei case trebuie să fie lucrarea lui Dumnezeu. Logodna este în acest sens piatra de
temelie. Când este logodna după voia lui Dumnezeu şi cum are loc o astfel de logodnă ? De ce condiţii
preliminare este ea legată ?
1. Ascultă pe tatăl tău care te-a născut, şi nu nesocoti pe mamă-ta când a îmbătrânit, cumpără
adevărul, şi nu îl vinde, înţelepciunea, învăţătura şi priceperea. Să se bucure tatăl tău şi mama ta, să
se veselească cea care te-a născut (Proverbe 23.22-25). Cea mai importantă decizie a vieţii necesită
acordul tatălui şi a mamei. Cine acordă pentru soţia sa un loc ca fiică în casa proprie a tatălui şi cine
vrea să accepte un loc ca fiu în casa tatălui soţiei lui, este obligat prin aceasta ca înainte de a pune
întrebarea decisivă fetei alese să fie sigur de acordul tatălui şi mamei de ambele părţi.
„Să cinsteşti pe tatăl tău şi pe mama ta” – este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – „ca să
fii fericit şi să trăieşti multă vreme pe pământ” (Efeseni 6.2-3). Este de înţeles că o fiică nu poate
decide mai dinainte asupra viitorului ei, până nu are acordul părinţilor ei. Aşadar prima întrebare
privind cererea mâinii unei fete nu se pune acesteia, ci părinţilor ei.
În lume lucrurile se desfăşoară altfel. Se merge cu fata la un bal, la o discotecă sau la un alt loc
asemănător, se face fetei o declaraţie de dragoste sau o cerere în căsătorie. Lumea găseşte natural şi
corect ca tinerii care se iubesc să fie mai întâi una între ei doi. Aceasta este gândirea lumească. Ei se
gândesc că este încă destul timp ca apoi să obţină acordul părinţilor pentru un lucru care deja este
rezolvat. În realitate este clar că decizia se exclude pentru părinţi şi aceasta este exclusă înainte de a
fi solicitată. Totuşi aceasta este împotriva ordinii dumnezeieşti, o gravă abatere prin dispreţ faţă de
părinţi şi cinstea care trebuie acordată acestora.
Un credincios nu ar trebui niciodată să procedeze în acest fel. Cel ce va face aşa, îşi diminuează
binecuvântarea, bucuria şi pacea. El va aduce partenerul de căsătorie în pericolul de a umbla fără
Dumnezeu şi a-i încărca astfel cugetul cu regrete. În astfel de cazuri primul pas spre zidirea unei case
este amestecat cu păcatul. Este inexprimabil cât de multă binecuvântare este pierdută şi cât de multe
necazuri se vor culege printr-un astfel de pas făcut prin voinţă proprie. Promisiunile lui Dumnezeu sunt
realităţi, adevăruri. Dacă doreşti să ai o căsătorie, o casă în care să locuiască pacea, atunci cinsteşte
pe tatăl şi pe mama ta, fă aceasta cât îi ai pe pământ, ascultă de orice sfat, de orice decizie importantă
pe care doreşti să o iei în viaţă.
Dacă de ambele părţi este considerat acordul părinţilor ca un izvor de binecuvântare a celor doi, în
acest caz prima condiţie preliminară a unei logodne după voia lui Dumnezeu este îndeplinită. Aceasta
este mai important decât experienţa şi dragostea părinţilor şi mult mai concludentă decât ceea ce ar fi
avut în vedere cei doi tineri. Pericolele pe care nu le văd cei doi tineri, sunt prevăzute de dragostea şi
perseverenţa părinţilor. Întreabă de aceea mai întâi pe părinţi înainte ca să ţi se spună din partea
partenerului sau a altor oameni; urmează-le sfatul şi totul va ieşi bine.
2. Sănătatea corporală este o condiţie preliminară după voia lui Dumnezeu pentru o logodnă
binecuvântată de Dumnezeu. Creştinii trebuie să fie conştienţi că nu este normal ca după un anumit
timp o persoană iubită să fie obligată să îngrijească ani de zile un bolnav. Copiii sănătoşi sunt de
aşteptat doar de la părinţi sănătoşi. Nu este după voia lui Dumnezeu să intri într-o familie în care sunt
copii bolnavi incurabil. Tinerii întrezăresc greu ce înseamnă ca un partener să trebuiască să
îngrijească pe celălat o întreaga viaţă şi să mai îngrijească pe deasupra de toate problemele pentru
bunul mers al unei case.
 Este cu totul altceva când pe parcursul vieţii de căsătorie, Dumnezeu trimite o boală de lungă
durată. Copiii lui Dumnezeu se pleacă cu smerenie în faţa acestui examen. Dar să întemeiezi o casă
în care eşti conştient că va fi o problemă de boală – acest lucru nu este după voia lui Dumnezeu. Nu
este de mirare pentru cei ce se angajează la o astfel de viaţă dificilă, când mai apoi lipseşte puterea
de a purta o astfel de povară.
3. Cei ce se logodesc o fac pentru a se căsători, nu pentru a da ocazia unui spectacol, pentru a
viziona o pereche de miri, ci de a se întemeia o familie. Dacă nu sunt încă îndeplinite condiţiile pentru
a fi întreţinută viaţa într-o casă, nu sunt îndeplinite încă premisele pentru o logodnă. O logodnă după
voia lui Dumnezeu este aceea după care urmează căsătoria şi Dumnezeu se va îngriji de mijloacele
financiare prin salarii şi celelate mijloace de subzistenţă.
Copiii lui Dumnezeu care nu ţin seama de aceste cunoştinţe minore se încarcă singuri cu poveri
grele. Tânarul ar fi putut să înveţe sau să studieze atunci când era necăsătorit, astfel ca mai apoi să fi
putut avea mijloacele necesare de subzistenţă – acum el nu mai poate face în aceeaşi măsură acest
lucru. Tot ce urmează de acum să întreprindă este dedicat soţiei lui. Acest lucru trebuia să fi fost
cunoscut, părinţii să fie de asemenea conştienţi de această problemă atunci când şi-au dat acordul.
Un proverb spune că: „nu e trandafir fără spini”. Dar în situaţia când o logodnă s-a făcut în grabă, se
constată din nefericire atât de des că sunt mai mulţi spini decât trandafiri. Deseori se aude cu sau fără
voie: „Ah, dacă nu m-aş fi grăbit să mă logodesc! A fost voia mea proprie, dar nu voia lui Dumnezeu”.
4. Nici la cei credincioşi fericirea unei căsătorii nu este independentă de asemenănarea de
caracter, educaţie, nivel de cultură (nivel de pregătire intelectuală - şcoală) şi obiceiuri ale vieţii. Se
ajunge deseori la situaţia deosebit de dificilă între cei doi din cauza deosebirilor. Şi deseori sunt
implicaţi copiii, părinţii şi rudele, care dintr-un motiv sau altul au între ei păreri deosebite provenind din
domenii sau regiuni cu obiceiuri diferite. Cu siguranţă există şi excepţii după voia lui Dumnezeu. Un
exemplu concret: o tânără creştină poate ocupa un loc privilegiat fiind iubită, într-o familie care aparţine
înaltei societăţi. Însă acelaşi lucru nu se poate spune cu privire la deosebiri între cei doi pe linia
educaţiei şi a gradului de cultură (nivelului intelectual). Diferenţa de vârstă este de asemenea
importantă. Dacă de exemplu este o diferenţă de vârstă între cei doi de 15 sau 20 de ani, este
îndoielnic dacă o asemenea legătură este după voia lui Dumnezeu.
Avem aşadar şase condiţii preliminare pentru o logodnă după voia lui Dumnezeu:
- ca cele două părţi – să se ştie că este fiecare în parte ca proprietate deplină a Domnului Isus,
- fiecare din cei doi să fie convins că sunt hotărâţi de Dumnezeu unul pentru altul;
- ambele părţi vor avea acordul părinţilor fiecăruia;
- cei doi să fie sănătoşi din punct de vedere corporal (fizic);
- cei doi au o situaţie materială la îndemână pentru a întemeia o casă sau acest lucru să fie într-o
perspectivă apropiată şi sigură;
- cei doi se potrivesc ca diferenţă de vârstă, educaţie, nivel intelectual (şcoală), obiceiuri ale vieţii
şi cele două familii se armonizează din acest punct de vedere;
Dacă aceste condiţii preliminare sunt îndeplinite, un copil al lui Dumnezeu poate fi ferm convins, că
legătura dorită este după voia lui Dumnezeu şi este confirmată de Dumnezeu. Apoi intră înclinaţia
personală de inimă. Copiii lumii pun la sfârşit toate cele arătate mai sus (pe ultimul plan), ei susţin că o
atracţie a inimilor ar fi un obiect al dragostei şi acest lucru ar fi decisiv, fiind necesar şi suficient.
Copiii lui Dumnezeu gîndesc altfel cu privire la acest lucru. Înclinaţia lor este de a se uni cu o
persoană mântuită: o persoană care aparţine Domnului Isus. Ei vor să primească partenerul din mîna
Domnului Isus, căci pe El îL au ei ca Cel mai scump pe pământ şi întreaga lor viaţă şi-o doresc legată
cu a Lui.
Simpatia reciprocă este cu siguranţă o premisă după voia lui Dumnezeu, pentru o logodnă, dar în
nici un caz această simpatie nu va fi considerată o dragoste pătimaşă, aşa cum pretind cei din lume că
ar fi motivaţia unei logodne şi că ar sta la baza unei căsătorii fericite. Cel din urmă argument nu este
nicidecum real. Numeroase logodne şi căsătorii au fost încheiate pe principiul unei patimi înflăcărate şi
la scurt timp au fost rupte în chip tragic. Ba deseori acea dragoste incandescentă s-a transformat în
ură incandescentă.
Numai siguranţa că Dumnezeu ne-a hotărât unul pentru altul, este o stâncă de încredere pentru
copiii lui Dumnezeu. Pe această siguranţă Dumnezeu face să înflorească dragostea pe care o păzeşte
Domnul Isus şi aceasta prin faptul că cei doi sunt aşezaţi în locul în care sunt în părtăşie cu El.
Această dragoste fiind dată de sus, este puternică şi rămâne durabilă, chiar crescând cu trecerea
anilor.Un creştin cu păr alb a putut să spună în viaţă despre soţia lui: nu am văzut niciodată în viaţa
mea lungă pe soţia mea intrând pe uşă fără să se bucure când mă vedea.
O bucurie profundă pentru persoana iubită pe care a oferit-o Domnul Isus prin credinţă, o siguranţă
deplină că Dumnezeu mi-a hotărât acest partener, o unitate de gândire în relaţia cu Domnul Isus,
aceasta conferă împlinirea condiţiile preliminare în vederea unei căsătorii. Este garanţia unei căsătorii
fericite, mai statornică decât o dragoste incandescentă, dar fără Dumnezeu.

10. Logodna pripită

Faptul că relaţiile de dragoste în sens imoral sunt excluse pentru creştinii credincioşi, este un lucru
despre care nici nu este nevoie să se vorbească. Chiar şi în sens pur, decent, prietenia dintre tineri şi
tinere, care sunt copii ai lui Dumnezeu, nu este permisă. Schimbul de scrisori, plimbări doar în doi, pe
motivul că sunt prieteni, înainte de logodnă, este un lucru pe care îl practică cei din lume. Ei numesc
aceasta prietenie, dar de fapt la mijloc este patima pe care ei o numesc dragoste. Şi aceasta pentrucă
se practică în ascuns, fără ştirea părinţilor. Asemenea relaţii sunt excluse pentru credincioşii care
umblă cu Dumnezeu. Ele conduc la deteriorarea relaţiilor spirituale între oameni, expun la pericolul
imoralităţii şi la încheierea unei logodne pripite, făcute în grabă.
Un copil al lui Dumnezeu care se lasă purtat pe un astfel de drum, observă curând că este afectat
adânc în mod negativ în conştiinţa lui. Dacă este un adevărat copil al lui Dumnezeu, el va simţi de la
primul pas, că îl necinsteşte pe Domnul Isus şi că aduce o ruşine mărturiei credinţei creştine.
Stadiul de mire şi mireasă este o fericire inexprimabil de preţioasă. Pentru omul natural cu gândire
nobilă, acest moment este cel mai pur; pentru un copil al lui Dumnezeu este cel mai de preţ cadou
primit din mâna Tatălui. Tocmai de aceea cel credincios va trebui să vegheze şi să rămână în har,
pentru ca să nu ia prin propria voinţă din mâna vrăjmaşului, ceea ce nu este darul Tatălui ceresc.
Satan se străduieşte permanent să-i încurce şi să-i împingă pe copiii lui Dumnezeu la relaţii care nu
sunt după voia lui Dumnezeu. Un om cu experienţă spunea de obicei în cercul familiei lui: graba este
de la diavol. Aceasta este adevărat. Scriptura învaţă pe cei credincioşi în Isaia capitolul 28 ultima parte
a versetului 16: „cel ce o va lua (piatra de temelie) ca sprijin, nu se va grăbi să fugă”. Cine şi-a predat
cu adevărat viaţa lui Dumnezeu, spre a fi condusă de El, nu se va grăbi împins de patimi omeneşti să
încheie o căsătorie. El va aduce problema căsătoriei mai întâi cu multă rugăciune înaintea Domnului
Isus, el va verifica înaintea lui Dumnezeu dacă o astfel de legătură este bazată pe voia lui Dumnezeu
sau pe voinţa omului. El va discuta apoi cu tatăl sau mama sa verbal sau în scris, această problemă,
dacă aceştia sunt oameni credincioşi cu experienţa cuvenită. El are de trăit numai o viaţă şi aceasta
aparţine Domnului Isus; ar fi un act de necredincioşie dacă şi-ar lega viaţa de un om care nu este
hotărât de Dumnezeu. Un cuvânt este uşor de spus, o scrisoare este uşor de scris, un sărut este uşor
de dat şi de primit, dar cât de incorect este pentru un copil al lui Dumnezeu să facă aceasta fără să
aibă siguranţa credinţei şi fără să poată spune: merg pe drumul ascultării de Domnul Isus.
Când Israel a preluat ţara promisiunii, au venit în tabăra lui Israel trimişii gabaoniţilor, ca să încheie
un legământ, demostrând ilustrativ că ei ar veni în credincioşie şi adevăr. Iosua şi conducătorii lui
Israel au crezut cuvintele lor înşelătoare (vezi Iosua 9:1-27). Trei zile mai târziu, Iosua şi conducătorii
lui Israel au cunsoscut că au fost înşelaţi.Dar legământul fusese încheiat, fusese depus jurământul de
rigoare. Israel fusese legat de aceşti gabaoniţi pentru totdeauna. De ce? Ei nu au întrebat pe
Dumnezeu. Ei au lucrat după inima lor omenească, şi nu după voia lui Dumnezeu. Aşa se întâmplă de
nenumărate ori. În cazul logodnelor pripite a celor credincioşi, cuvântul decisiv odată rostit, el nu mai
poate fi resras. Cine l-a rostit este legat.
Logodna unui credincios după gândul lui Dumnezeu nu ar trebui să fie niciodată obiectul regretului,
ci să fie totdeauna izvorul celei mai pure bucurii. Ce diferenţă! S-a încheiat un legământ pripit, probabil
printr-o îmbrăţişare pătimaşă şi sărutări fierbinţi, dar fără pacea lui Dumnezeu. Apoi după aceea se
cere binecuvântarea lui Dumnezeu, fără de care se consideră că nu se poate, dar inima simte că acest
lucru nu este bazat pe Cuvântul lui Dumnezeu şi deci pe un cuget curat.
Cât de cu totul altfel decurg lucrurile la oamenii lui Dumnezeu, în smerenie şi ascultare ! Sub
acoperirea binecuvântării şi a acordului părinţilor, are loc prima întâlnire. Cei prezenţi îngenunchează
înaintea Domnului Isus, care este prezent între ei, este slăvit Numele lui Dumnezeu şi este lăudată şi
admirată călăuzirea dată de El. Mirele şi mireasa vorbesc înaintea Lui, Aceluia ce este prezent şi
mulţumesc lui Dumnezeu, care i-a hotărât unul pentru altul. Ei îşi pun întregul viitor la adăpostul
Cuvântului Său şi a binecuvântărilor Sale. Ei iau bucuria gingăşiilor ca mire şi mireasă ca un mare şi
fericit cadou din mâna lui Dumnezeu. Atunci nu există nimic de regretat, atunci totul este înaintea lui
Dumnezeu şi oamenii sunt subordonaţi lui Dumnezeu, atunci izvorăşte un şuvoi de binecuvântare şi
pace !

11. Căsătoria mixtă

Când se căsătoresc copiii din lume, din confesiuni diferite, aceasta se numeşte: căsătorie mixtă.
Experienţa dovedeşte că fericirea unei asemenea căsătorii marcată de diferenţe ale credinţei catolice
şi protestante se află într-un mare pericol, datorită influenţelor rudelor şi a preoţilor.
Totuşi pericolul unor astfel de căsătorii nu se poate compara cu pericolul şi nefericirea pe care o
prezintă logodna dintre un copil al lui Dumnezeu şi un copil al lumii. Niciodată o astfel de căsătorie nu
este după voia lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu spune celor credincioşi: „nu vă înjugaţi la un jug nepotrivit cu cei
necredincioşi. Căci ce legătură este între neprihănire şi fărădelege ? Sau cum poate sta împreună
lumina cu întunericul ? Ce înţelegere poate fi între Hristos şi Belial ? Sau ce legătură are cel credincios
cu cel necredincios ? Cum se împacă Templul lui Dumnezeu cu idolii ? Căci noi suntem Templul
Dumnezeului Celui Viu, cum a zis Dumnezeu: „Eu voi locui şi voi umbla în mijlocul lor; Eu voi fi
Dumnezeul lor, şi ei vor fi poporul Meu”. De aceea: „Ieşiţi din mijlocul lor şi depărtaţi-vă de ei, zice
Domnul; nu vă atingeţi de ce este necurat. Şi vă voi primi. Eu vă voi fi Tată, şi voi Îmi veţi fi fii şi fiice,
zice Domnul Cel Atotputernic” (2 Corinteni 6:14-18).
Un copil al lui Dumnezeu, care se uneşte prin logodnă cu un copil al lumii, aduce o dezbinare, o
ruptură în fundamentul vieţii sale, îşi încalcă propria conştiinţă. El aparţine cu întreaga sa personalitate
duh, suflet şi trup Domnului Hristos, şi totuşi se leagă cu întreaga lui viaţă pămîntească cu un om care
nu aparţine Domnului Isus, deci cu unul care slujeşte prinţului acestei lumi. Despre rugăciunea în
comun a celor doi nu mai poate fi vorba.
Un copil al lumii îl cunoaşte probabil pe Dumnezeu ca Cel care îl ajută în necaz, dar nu Îl cunoaşte
ca Mântuitor şi Prieten. Cuvântul lui Dumnezeu este pentru el cel mult un document de valoare, dar nu
este pâinea din cer pentru hrănirea sufletului, nu este voia lui Dumnezeu revelată, necesară pentru
orice decizie. Un copil al lumii, îşi are prieteni printre copiii lumii, în timp ce copiii lui Dumnezeu nu îi
sunt simpatici. Aşa este de la început, atunci când sunt mire şi mireasă, dar cu mult mai mult, după
aceea când sunt soţ şi soţie şi această deosebire de orientări în viaţă, devine zilnic mai sesizabilă.
Un copil al lui Dumnezeu merge pe drumul îngust spre slavă. Un copil al lumii merge pe calea largă
spre pierzare, spre iad. Aceşti doi oameni sunt despărţiţi unul de altul printr-o prăpastie veşnică. Unul
este părtaş Harului Domnului Isus, celălalt este sub influenţa şi puterea satanei, prinţul acestei lumi.
Această deosebire nu poate fi echilibrată prin simpatii personale. Este exclus ca aceşti doi oameni să
fi fost hotărâţi de Dumnezeu unul pentru altul. Doi călători, din care unul vrea să meargă la Paris,
celălalt la Moscova, nu pot urca în nici un caz în acelaşi tren.
Adevăratul creştin rămâne în supunere şi ascultare de Cuvântul lui Dumnezeu, care este pentru el
o autoritate unică, care este mai puternică decât orice autoritate a voinţei oamenilor. Prin Cuvânt,
Duhul Sfânt conduce pe un ucenic al Domnului Isus pe cărarea neprihănirii. Un copil al lumii,
dimpotrivă se va pleca în faţa Cuvântului lui Dumnezeu numai în măsura în care îi convine şi unde nu i
se cere nici un sacrificiu. Gândurile şi deciziile lui sunt dominate de duhul lumii, de dorinţe şi calcule
pur omeneşti.
Când aceşti doi oameni se unesc în căsătorie, se dă zilnic o luptă neîntreruptă datorită diferenţelor
privind perspectivele de bază şi a orientării în viaţă. În desfăşurarea acestor lupte, cel mai tare îl va
domina pe cel mai slab şi niciodată cel lumesc nu va accepta să se smerească înaintea Domnului
Isus. Atunci cel necredincios va fi în situaţia tragică de a alege să suporte această dezarmonie sau
să-şi calce principiile de bază ale mărturiei lui creştine.
Sunt nenumărate problemele care se ridică cu privire la deosebirile în stilul de viaţă: dacă cei doi îşi
pot permite anumite plăceri sau să le evite, dacă acceptă aceste invitaţii sau nu, dacă într-o anumită
împrejurare să se spună adevărul sau să se acopere situaţia cu o minciună a politeţei. Pe măsură ce
copiii cresc, ei vor deveni din ce în ce mai conştienţi de aceste diferenţe între părinţi. Pentru cel
credincios (soţul sau soţia) sunt periclitate cele mai scumpe bunuri, adevărul dumnezeiesc, domnia
Domnului Isus. Ce serioase sunt aceste probleme !
Dacă trebuie să fie pace, atunci cel credincios cedează, dar cu fiecare cedare, puterea celui din
lume se întăreşte. Soţul neîntors la Dumnezeu va cere soţiei credincioase să meargă cu el la teatru, la
alte distracţii, el îi va interzice să frecventeze adunările celor credincioşi. Astfel, cel credincios ajunge,
într-o viaţă de sclavie. Va ajunge să se simtă precum Lot în Sodoma, despre care Scriptura scrie „căci
neprihănitul acesta care locuia în mijlocul lor, îşi chinuia în toate zilele sufletul lui neprihănit din pricina
celor ce vedea şi auzea din faptele lor nelegiuite” (2 Petru 2:8).
În asemenea casă nu este niciodată o mărturie pentru Domnul Isus; dacă vor veni în această casă,
în vizită copii ai lui Dumnezeu, ei vor observa imediat, că nu sunt oaspeţi doriţi. Copiii dintr-o
asemenea casă urmează totdeauna calea celui necredincios, fie că este vorba de tatăl, care nu este
întors la Dumnezeu sau de mamă care nu este întoarsă la Dumnezeu. Astfel întreaga viaţă devine fără
roade şi fără pace. Şi încă nu aceasta este partea cea mai tristă. Sunt multe cazuri când cel credincios
este tratat cu cruzime, ajungându-se până la bătăi, injurii, ură nestăvilită şi un adânc dispreţ.
Zadarnice sunt aproape totdeauna cele mai serioase avertizări, în mod deosebit când tinere
creştine vor cu orice preţ să se căsătorească cu băieţi necredincioşi (neîntorşi la Dumnezeu). Diavolul
o consolează pe tânără cu gândul că ea l-ar putea influenţa pe băiat, să se întoarcă la Dumnezeu şi
aceasta nu se întâmplă de fapt, aproape niciodată. Dar dacă se întâmplă, aceasta este cu preţul
multor ani de durere şi de lacrimi. Câtor surori tinere nu li s-a spus: nu te căsători cu omul acesta, vei
ajunge rău, vei ajunge să te bată ! Dar ele au mers pe drumul lor şi după căsătorie au constatat cu
durere că acesta era adevărat.
Au fost şi cazuri când soţul neîntors la Dumnezeu, deja în ziua nunţii, a aruncat Biblia soţiei pe
fereastră. Sau s-a întâmplat aşa:
 O tânără creştină a fost avertizată înainte de a se căsători cu un om neîntors la Dumnezeu. Ea se
întorsese cu adevărat la Dumnezeu şi era adânc conştientă de acest lucru. Harul lui Dumnezeu o
scosese din mocirla păcatului. Noua ei viaţă avusese un început minunat. Apoi a fost amăgită de
creştini lumeşti să se logodească cu un om neîntors la Dumnezeu. Un bătrân al adunării a chemat-o şi
a avertizat-o asupra pericolului ce planează asupra ei, dacă va face acest pas şi a rugat-o să renunţe
la aceste gânduri. El i-a spus despre întreaga nenorocire prin care avea să treacă, dar ea a replicat
spunând: „Trebuie să duc ce am de dus şi să rămân la ceea ce am hotărât”. A avut loc căsătoria.
Patrusprezece zile mai târziu femeia stătea cu lacrimi în ochi în faţa bătrânului adunării. Fugise de la
soţul ei. „Nu pot să suport, este îngrozitor”. Ea a primit următorul răspuns: „ce ai făcut acum, fugind de
la soţul tău, este la fel de grav ca şi ce ai făcut la început, căsătorindu-te cu el. Mergi la locul pe care ţi
l-ai ales, pleacă-te înaintea lui Dumnezeu şi dă slavă acum Mântuitorului tău prin smerenie şi suferinţe.
Acesta este drumul tău !”
Nu trebuie să ne gândim că astfel de suferinţe se petrec doar cu oamenii care au un standard de
viaţă modest. Ura împotriva Domnului Hristos şi împotriva adevăratului creştinism este aceeaşi şi
printre cei cu poziţii sociale înalte, cât şi printre intelectuali; se petrec aceleaşi ravagii. Atunci când
copiiii lui Dumnezeu, se dau victime pe mâna oamenilor neîntorşi la Dumnezeu, ei vor suporta din
partea celor din lume, un tratamentul inuman, se va vorbi mai apoi despre o casă distrusă.Dar ceea ce
este trist este faptul, că cel credincios va pierde cu siguranţă mărturia sa creştină.
Înainte de căsătorie soţul spune cu emfază, că el ar da libertate soţiei, deplină libertate pe terenul
credinţei şi nu o va constrânge niciodată să facă ceva împotriva propriei ei convingeri. Şi totuşi astfel
de promisiuni, chiar dacă sunt făcute în scris, nu sunt ţinute aproape niciodată. Sau...dacă se acordă
libertate, se acordă acea libertate de a evita plăceri lumeşti sau de a vizita adunarea, dar toate acestea
cel credincios le va face suferind.
Cea mai importantă parte a acestei dureri într-o asemenea căsătorie este în educaţia copiilor. Soţul
credincios simte responsabilitatea de a duce pe copii de timpuriu la Domnul Isus şi va voi să îi atragă
prin disciplinare sau îndemnuri spre Domnul Isus.
O femeie credincioasă dorea să păzească pe fiul ei, care crescuse, de pericolul alcoolului. El era
încă un băiat de 12 ani. Dimpotrivă, tatăl lui fiind necredicios, luase hotărârea să dea zilnic băiatului
câte puţin vin. Bineînţeles băiatului îi plăcea de tatăl său mai mult decât de mamă. Dar ce a devenit
din acest fiu ? Un alcoolic !
Într-o casă distinsă, o mamă credincioasă zăcea bolnavă de câţiva ani. Dumnezeu, în dragostea
Lui lucrase ca locul mamei să fie luat de o educatoare credincioasă, care să crească aceşti copii. Tatăl
fiind necredincios, promisese la întemeierea căsătoriei, că va da libertate tinerei creştine. Acum ea era
bolnavă la pat de ani de zile, iar soţul îşi căuta plăcerile lui în afara casei, la teatru, la bal-mascat, în
societatea prietenilor. El venea acasă târziu noaptea, iar pe copii, abia de îi putea vedea pe la prânz.
Atunci el le povestea cât de frumos se distrase şi ce plăceri gustase în lume. Pe soţia lui bolnavă o
vizita foarte rar, iar vizitele erau scurte. Se mai putea numi aceasta căsătorie ?
Această creştină spunea clar, cu regret că Domnul Isus o disciplina acum pentru că fusese
neascultătoare atunci când a luat decizia de logodnă şi a încheiat o căsătorie cu un om necredincios.
Aceasta fusese cu 14 ani înainte. Unde rămăsese fericirea pe care vrăjmaşul sufletelor i-o prezentase
atît de colorat şi pe care a considerat că o va gusta cu un bărbat demn de a fi iubit, dar care nu era
întors la Dumnezeu ?
Un tânăr creştin predica Evanghelia şi Dumnezeu binecuvânta lucrarea lui. După un timp însă, el
s-a căsătorit cu o fată neîntoarsă la Dumnezeu. Nu a durat mult şi această femeie,a făcut din casă un
iad. Ea l-a înstrăinat de Adunare. Educaţia copiilor a fost preluată de soţia necredincioasă. Viaţa tatălui
a fost ruinată. Mai poţi fi un martor al Evangheliei dacă în propria casă domneşte necredinţa şi unde
copiii sunt educaţi pentru lume ? Cuvântul spune că un slujitor al lui Dumnezeu trebuie să stăpânească
casa (vezi 1 Timotei 3.2-5).

12. Întoarcerea la Dumnezeu în căsătorie

Cu totul alta este relaţia cu acei copii ai lui Dumnezeu, care se întorc la Dumnezeu în timpul
căsătoriei. Scriptura vorbeşte despre asemenea căsătorii în 1 Corinteni 7:12-17. Apostolul porneşte de
la faptul că cei care se întorc la Dumnezeu în timpul căsătoriei, devin mărturii pentru soţii lor
necredincioşi. Soţul necredincios sau soţia necredincioasă vor vedea zilnic mărturia vie a ceea ce
înseamnă creştinismul adevărat. Soţiile credincioase trebuie să aibă o umblare în linişte, în smerenie
şi credincioşie faţă de soţii lor, să fie o mărturie prin care ei să fie conduşi şi câştigaţi pentru Domnul
Isus (1 Petru 1:1-4). Aşa a găsit odată pace un înalt funcţionar, care a spus după încheierea unei
adunări de evanghelizare slujitorului lui Dumnezeu: „Am în casa mea o predică zilnică de ceea ce
înseamnă adevăratul creştinism; aceasta este soţia mea, care este pe moarte, „fiind grav bolnavă de
cancer – dar este plină de bucurie şi speranţă”.
Bărbaţii sau femeile care se întorc la Dumnezeu în căsătorie vor fi binecuvântaţi, dacă sunt
credincioşi şi cu toată smerenia, fără să dea niciodată înapoi, şi fără să tăgăduiască nici o frântură a
credinţei lor. Numai atunci vor putea să se aştepte ca partenerul, încă necredincios, să se întoarcă la
Dumnezeu şi când acest lucru se petrece, este o fericire de nedescris ! În acest caz, este deci strict
necesar, de a depune o mărturie clară în faţa celui neîntors la Dumnezeu. Bineînţeles trebuie să se
înceapă cu ceea ce s-a petrecut acum în cel care s-a întors la Dumnezeu; în ceea ce a greşit, în ceea
ce a nedreptăţit înainte, în lipsurile pe care le-a avut, fie în neglijenţă sau jignirile pe care le aducea
celuilat sau în infidelitatea pe care o practica, el trebuie să meargă la cel partenerul neîntors şi să îi
spună deschis: „Nu mai sunt persoana cea veche pe care o cunoşteai, Domnul Isus mi-a dat o viaţă
nouă, eu îi aparţin Lui şi Îl slujesc pe El. Tu vei avea de acum un soţ (sau o soţie) nouă”. Apoi este
nevoie de multă înţelepciune şi de multă rugăciune pentru a merge pe acest drum în credincioşie, dar
fără a tăgădui pe Domnul Isus din dorinţa de a fi pace !
În astfel de căsătorii se întâmplă apoi deseori ca cel neîntors la Dumnezeu să spună: „dacă tu
mergi pe acest drum, divorţez de tine”. În majoritatea cazurilor aceasta a fost doar o ameninţare. În
mod deosebit bărbaţii, care sunt siguri de soţiile lor, folosesc această ameninţare pentru ca să le facă
pe soţiile lor de curând întoarse la Dumnezeu, să tăgăduiască ceea ce au hotărât ele; din nefericire nu
rareori le reuşeşte. Şi ele îşi tăgăduiesc credinţa.
Pentru un copil al lui Dumnezeu credincios, este scris un indicator de drum: „dacă cel necredincios
vrea să se despartă, să se despartă; în împrejurarea aceasta, fratele sau sora nu sunt legaţi:
Dumnezeu ne-a chemat să trăim în pace” (1 Corinteni 7:15). Aşadar cel credincios de partea lui nu se
va opune dacă cel necredincios vrea să se despartă. Cel credincios va trebui să aibă în vedere că prin
compromis nu va reuşi să-l determine pe cel ncredincios să se întoarcă la Dumnezeu. Pe drumul
necredincioşiei nu se poate realiza acest lucru; ci numai pe drumul răbdării, evlaviei şi prin rugăciuni
ale credinţei.
O creştină avea un soţ neîntors la Dumnezeu, şi acest om care o trata rău şi care trăia în păcatul
adulterului, avea pretenţia că este credincios. Această creştină a trăit în această condiţie mult, suferind
din greu. El îi spusese deseori că nu mai are nevoie de ea şi până la urmă a alungat-o de acasă. Ea
era acum liberă şi măcar că era săracă, putea să-ţi educe singura ei fetiţă. Totuşi, în loc să meargă în
smerenie pe acest drum, pe care îl oferise Dumnezeu, după puţin timp s-a întors la soţul ei, care îi era
vrăjmaş şi şcoala suferinţelor ei a început din nou. Ea şi-a schimbat singură libertatea în scavie.
Foarte des soţii necredincioşi, interzic soţiilor lor credincioase să citească Biblia şi să meargă la
adunare. Deci în aceste cazuri apare des problema dacă trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu
decât de oameni (Faptele Apostolilor 4.19). Nici un copil al lui Dumnezeu nu trebuie să întrerupă
rugăciunea şi cititul Cuvântului lui Dumnezeu. Chiar dacă pentru aceasta trebuie să sufere (compară
cu Deuteronom 8:3; Ieremia 15:16; Psalmul 119:105 - 112; Coloseni 2.16).
În ce priveşte frecventarea adunărilor de către surorile credincioase ale soţilor necredincioşi, în
această situaţie trebuie accentuat faptul că soţiile credincioase nu trebuie să neglijeze nici o obligaţie a
dreptului şi a slujbei faţă de soţ şi faţă de copii. Acestea sunt înainte de orice. Este totuşi o poruncă
dumnezeiască, care spune creştinilor să nu-şi părăsească (neglijeze) adunările (Evrei 10:25). În
acelaşi timp, nu este după voia lui Dumnezeu ca o soţie credincioasă în smerenie şi dragoste să
neglijeze obligaţiile ei pământeşti faţă de familie.
Cu siguranţă este înţelept ca o soţie credincioasă în smerenie şi dragoste să ceară permisiunea
soţului ei necredincios ca să îi permită să frecventeze cel puţin odată pe săptămână adunarea. Dacă
lucrul acesta îi este interzis mult timp, ea trebuie să meargă cu durerea ei şi greutăţile ei şi să le spună
Domnului Isus. Ea va putea mai apoi, ca în final, prin voia lui Dumnezeu, în smerenie să explice soţului
ei, că ea trebuie să asculte mai mult de Dumnezeu decât de oameni. Totuşi nu avem cu privire la
această situaţie nici un fel de prescripţie în Cuvântul lui Dumnezeu.
Cu totul nepotrivit, este atunci când o soţie care a devenit credinciosă, foloseşte procedee lumeşti
spre a cumpăra permisiunea de a frecventa adunările. Se poate întâmpla ca o astfel de soţie să
spună: dacă eu însoţesc pe soţul meu la distracţiile lumeşti, la teatru, la cinematograf sau în alte locuri,
atunci şi el îmi permite mie să merg la Adunare. Astfel de afacere nu este o mărturie pentru Domnul
Isus, ci este o tăgăduire a credinţei.
Dacă într-o căsătorie, soţul credincios, are dorinţa arzătoare de a aduce pe celălalt la Domnul Isus,
fiindu-i un indicator de drum spre mântuire, el va trebui să aibă în vedere trei lucruri:
- să se roage zilnic ca partenerul său neîntors la Dumnezeu să primească marele dar al iertării;
- să fie o mărturie şi să aibă o credincioşie fără a face compromisuri în a urma pe Domnul Isus;
- să fie smerit în umblare şi credincioşie în toate amănuntele pentru slava Domnului Isus.
„Căci ce ştii tu, nevastă, dacă îţi vei mântui bărbatul ? Sau ce ştii tu bărbate, dacă îţi vei mântui
nevasta ?” (1 Corinteni 7.16). Cu siguranţă, Harul în credincioşie va lucra prin rugăciuni, noi trebuie să
fim pregătiţi şi să răbdăm mai bine totul decât să tăgăduim pe Domnul Isus şi credinţa noastră.
Adânc mişcată, o doamnă a venit după încheierea unei adunări a celor credincioşi la un lucrător al
Domnului Isus şi i-a spus: „Ştiu că în urmă cu 14 ani am trăit întoarcerea la Dumnezeu, dar ştiu şi că în
toţi aceşti ani am fost în lume, în locuri în care Domnul Isus nu a voit să mă aibe. Ea mersese în lume
cu soţul ei lumesc, care o iubea foarte mult şi pe care îl iubea foarte mult. Conştiinţa ei îi spunea
mereu că merge pe un drum al necredincioşiei. Harul minunat al lui Dumnezeu a mântuit această viaţă
stricată într-un fel slăvit. Soţia s-a întors în smerenie la Domnul Isus, soţul s-a întors la Dumnezeu,
casa a devenit o mărturie pentru Domnul Isus.

13. Ziua cea mare: serbarea nunţii !

Toţi cei credincioşi se găsesc pe drumul spre Nunta Mielului, despre care este scris: „Ferice de cei
ce sunt invitaţi la ospăţul Nunţii Mielului !”. Apoi când Domnul, Dumnezeul nostru, Cel Atotputernic va
începe să domnească, va răsuna acel Aleluia puternic ca vuietul multor ape, ca un tunet puternic în
cer: „Şi am auzit, ca un glas de gloată multă, ca vuietul unor ape multe, ca bubuitul unor tunete
puternice, care zicea: „Aleluia ! Domnul, Dumnezeul nostru Cel Atotpternic, a început să împărăţească.
Să ne bucurăm, să ne veselim, şi să îi dăm slavă ! Căci a venit nunta Mielului; soţia lui s-a pregătit, şi i
s-a dat să se îmbrace cu in subţire, strălucitor şi curat.” – (Inul subţire sunt faptele neprihănite ale
sfinţilor). Apoi mi-a zis: „Scrie: Ferice de cei chemaţi la ospăţul nunţii Mielului! ” Apoi mi-a zis: „Acestea
sunt adevăratele cuvinte ale lui Dumnezeu !” (Apocalipsa 19.6-9).
 Apoi a sosit ceasul în care Domnul Isus intră în bucuria pe care a avut-o ca ţintă a dorinţei, a
dorului său când a suferit pe cruce (Evrei 12.2). Ce va fi apoi în cer, ce slavă şi bucurie, şi cum vor
decurge toate evenimentele când Împăratul tuturor cerurilor va organiza Nunta Fiului Său ! (Matei
22:1-2). Toate acestea se află dincolo de priceperea noastră omenească. Ştim însă că acea
sărbătoare şi acel ospăţ de o bogăţie şi un fast dumnezeiesc vor fi însoţite de o fericire cerească şi o
sfinţenie desăvârşită. Totul va fi desăvârşit, acolo începând cu Domnul Isus, Mirele a cărui faţă
străluceşte ca soarele în puterea lui, până la cel mai mic şi sfânt înger dintre cei care vor servi acolo,
totul va fi de un fast imperial, de o vrednicie sfântă. Orice nuntă de pe pământ este doar o umbră a
acestei adevărate şi minunate nunţi.
Când copiii lui Dumnezeu care cunosc bine Cuvântul lui Dumnezeu, serbează nunta, vor fi de
acord, că Domnul Isus este vrednic şi că El vrea să fie primul invitat la o astfel de nuntă. Cât de frumos
este că începutul semnelor prin care Domnul Isus şi-a descoperit slava Sa, a fost la nunta din Cana,
despre care este scris: „a fost chemat şi Isus cu ucenicii Lui” (vezi Ioan 2.1-11). Cu siguranţă acolo au
fost invitaţi şi rudele şi cunoştinţele mirilor. Cercul nu a fost limitat la Domnul Isus şi ucenicii Lui, dar
aceştia au predominat situaţiile prin care au trecut cei prezenţi la nuntă. Nu s-a procurat suficient vin,
probabil lipseau în acest sens mijloacele, dar Domnul Isus s-a îngrijit, în amabilitatea care Îl caracteriza
de toate amănuntele, astfel ca să nu lipsească nimic. Nunul, ca unul care avea experienţa multor nunţi
şi care nu L-a observat pe Domnul Isus, era obişnuit să vadă la nuntă oameni beţi. Dar la nunta din
Cana, unde Domnul Isus şi-a descoperit Slava Sa, cu siguranţă nu a fost aşa ceva. Cum ar fi putut Fiul
lui Dumnezeu să-şi descopere slava în faţa unor oameni beţi ?
Când cei credincioşi serbează nunta şi sunt invitaţi rude şi cunoscuţi, este firesc să fie printre
invitaţi şi oameni neîntorşi la Dumnezeu. Dar nu aceştia trebuie să iasă în relief la nuntă, ci Domnul
Isus şi ucenicii Lui.
Copiii lumii pot serba nunta lor cu dans şi spectacole de teatru, cu glume. Este dreptul lor, cine le
poate sta împotrivă ? Totuşi atunci când copiii lumii vin la nunta celor credincioşi, ei trebuie să fie
convinşi că acolo nu domneşte duhul lumii cu plăcerile acesteia, ci bucuria sfântă, care vine de sus şi
seriozitatea, care decurge din deplina conştienţă a semnificaţiei unei asemenea zile pe care cei
prezenţi au hotărât să o serbeze.
Ce deosebire între felul cum serbează o nuntă copiii lumii şi cum serbează o nuntă copiii lui
Dumnezeu. Schiller spunea: „Ah, cea mai frumoasă serbare a vieţii se termină ca şi cea mai frumoasă
lună de primăvară, luna mai ! Tot ce a fost cu fast şi vorbe se destramă ca şi cum n-ar fi fost vreodată”.
Din nefericire pentru multe căsătorii moderne aceasta este realitatea. De aceea lumea vorbeşte
folosind expresia „luna de miere”, în spatele căreia se ascunde cruda realitate a vieţii care urmează. Şi
cât de multe dezamăgiri s-au ivit după o vreme scurtă, ca rezultat al iluziilor idealismului omenesc! Cât
de des lacrimi vărsate pe ascuns, devin vizibile şi celor ce credeau că cei doi sunt fericiti. Şi, vai ! Ce
trist când înstrăinarea lor devine vizibilă şi pentru alţii.
De fapt nici cei credincioşi, care sunt miri sau căsătoriţi, nu sunt scutiţi de alunecări omeneşti sau
de dezamăgiri. Ei se cunosc bine unul cu altul abia în căsătorie şi la o vârstă înaintată ies la iveală
greşelile şi slăbiciunile lor. Dar acestea nu trebuie să fie un obstacol, ci aceasta trebuie să îi conducă
pe cei doi să se plece împreună cu smerenie şi să transforme toate aceste împrejurări în binecuvântări
deosebite prin acte de iertare şi de toleranţă reciprocă.
De aceea copiii lui Dumnezeu nu îşi serbează nunţile lor nutrind speranţe înşelătoare. Unirea lor se
bazează de ambele părţi pe o recunoaştere clară a voiei lui Dumnezeu. Dacă mergi pe drumul pe care
ţi-l arată Domnul Isus, atunci nu există nici o dezamăgire. La cei credincioşi nu zilele de nuntă sunt
cele mai frumoase, ci faptul că Harul lui Dumnezeu, îi poartă ca soţ şi soţie într-o nouă experienţă a
vieţii şi încrezători în Tatăl ceresc, ei se bucură de alte şi alte mereu noi binecuvântări.
 O pereche de miri credincioşi îşi serbează nunta cu adâncă mulţumire faţă de Dumnezeu şi cu
încredere privind viitorul. Amândoi ştiu că Domnul Isus, Cel care le-a orânduit şi le-a unit inimile într-un
chip minunat, este Cel ce trebuie să fie piatra unghiulară a casei noi pe care El le-o întemeiază. Ei
vorbesc şi despre casa lor: „căci nimeni nu poate pune o altă temelie decât cea care a fost pusă, şi
care este Isus Hristos” (1 Corinteni 3.11).
Domnul Dumnezeu a pus temelia în logodna care a fost după voia Lui, El a zidit pereţii, El a pus la
îndemână toate materialele necesare noii construcţii, El aduce în ziua nunţii şi uşa pe care o aşează la
noua casă.
Ei au construit în unitate cu părinţii lor prin rugăciune, astfel că fiecare pas pe care l-au făcut a fost
binecuvântat de Domnul Isus şi rezultanta este îndreptată acum spre singura ţintă ca totul să se facă
pentru slava Domnului Isus. Este important pentru o casă creştină ca orientarea ei să corespundă
relaţiilor date de Dumnezeu şi ca cei doi să nu iasă din aceste relaţii. Dumnezeu le va da apoi Harul,
ca toate celelalte să fie completate bucată cu bucată pe parcurs în funcţie de necesitate. Fiecare dar
primit din partea lui Dumnezeu va fi o nouă motivaţie care să conducă la mulţumire şi bucurie. Şi aşa
este mai bine, decât dacă s-ar primi totul de-a gata şi ar exista un exces de lux. Părinţii înţelepţi vor
avea grijă ca tinerii care se căsătoresc să aibă libertatea şi să li se ofere oportunitatea în acest sens.
Zilele de nuntă cuprind şi momentul în care se încheie căsătoria la starea civilă. Unii credincioşi
privesc acest moment ca un lucru de puţină importanţă. Dar în realitate, căsătoria este încheiată, deci
validată în faţa autorităţilor pământului şi acest act are valoare reală în faţa legilor omeneşti. Din acest
moment sunt declaraţi soţ şi soţie; din acest moment ea poartă numele lui. Ea a devenit cu adevărat
doamna X. Dacă în procesul verbal în care este consemnată căsătoria s-ar scrie tot domnişoara N;
aceasta ar fi o eroare comisă de autorităţi. Ar fi un neadevăr. Cei doi, prin semnăturile lor, întăresc în
acel moment faptul că ei sunt soţ şi soţie. Apoi eliberarea certificatului de căsătorie este dovada
deciziei pe care cei doi au luat-o; ei vor merge pe drum împreună cu rugăciune. Acest certificat
ilustrează împlinirea necesară a voiei lui Dumnezeu, dusă la îndeplinire şi de autorităţile care au
obligaţia de a elibera acest document.
Când se serbează nunta trebuie avute multe lucruri în vedere. Însă totul trebuie să se facă spre
onoarea Domnului Isus şi spre bucuria tinerei perechi. Totul trebuie să decurgă astfel ca mărturia
credinţei în faţa lumii să fie clară, astfel ca cei din lume să nu găsească nici un prilej autentic de
reproş. Felul în care se comportă mirii este diferit şi este normal ca fiecare pereche, chiar la cei
credincioşi, să-şi serbeze nunta într-un fel sau altul. Relatarea de mai jos ilustrează cum au decurs
două zile de nuntă. Această relatare va putea fi un prilej pentru cei credincioşi care au în faţă
perspectiva de a serba o nuntă.
Despre nunta care o serbăm aici se poate spune: „a fost invitat şi Domnul Isus cu ucenicii Săi”. În
după-amiaza zilei dinaintea nunţii s-a strâns un cerc mare de copii ai lui Dumnezeu, pentru a aduce
perechea sub binecuvântarea lui Dumnezeu, cu cântece şi rugăciuni. Întregul cerc era cuprins de un
duh de bucurie şi rugăciune. Dovada erau cântările melodioase, care se cântau din toată inima.
Spre seară au venit şi ceilalţi oaspeţi şi a avut loc o masă. După servirea mesei, au urmat momente
de bucurie în care s-au cântat diferite cântări. Mirele şi mireasa, fraţii şi surorile lor au participat efectiv
la aceste preludii muzicale. Seara s-a încheiat cu prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu. Toţi cei
prezenţi, inclusiv cei din lume, care erau printre cei invitaţi la nuntă, au luat cunoştinţă de ceea ce a
avut să le vorbească dragostea lui Dumnezeu. Astfel a fost pregătită ziua nunţii, iar invitaţii au avut
ocazia să se cunoască şi să înţeleagă semnificaţia acestei nunţi.
În prima parte a zilei următoare a avut loc cununia la starea civilă, urmând apoi serbarea nunţii.
După o cântare de introducere, tânăra pereche a fost încredinţată prin rugăciuni de mijlocire Harului lui
Dumnezeu; prin gura multor credincioşi folosiţi de Dumnezeu, Domnul Isus a dăruit Cuvântul
binecuvântării, a puterii şi Harului. Lumina Cuvântului lui Dumnezeu a iluminat direcţia drumului comun
a celor doi copii ai lui Dumnezeu pentru viitor.
Apoi a urmat ceva care, probabil, la o nuntă a celor credincioşi ar trebui să fie un lucru de
căpetenie: a urmat un moment în care s-a vorbit numai tinerei perechi şi s-au adresat rugăciuni pentru
aceasta. Acest moment s-a desfăşurat astfel: perechea s-a ridicat şi tânărul soţ a dat o mărturie clară
pentru el însuşi în numele soţiei sale declarând că viaţa şi casa lor aparţin Domnului Isus care este
Stânca, Soarele şi ţelul lor şi că ei doresc să dea o mărturie clară în acest sens pe drumul pe care
urmează să meargă.
După aceasta a urmat masa de nuntă. Acelaşi Domn care a adus bucuria din belşug la nunta din
Cana, bunătatea Lui s-a îngrijit şi de această casă şi a binecuvântat-o din belşug. La această masă nu
s-au auzit urări sau strigăte tradiţionale, nici zgomotul paharelor sparte aducătoare de fericire, după
tradiţia lumească, dar s-au auzit multe cuvinte de mulţumire adresate Domnului Isus, precum şi
amintiri din viaţa de familie a unor soţi. În cuvinte simple, însoţite de versete frumoase, au vorbit
oaspeţi tineri şi bătrâni. Au fost citite multe salutări şi felicitări adresate prin telegrame de cei de
departe, care nu au putut fi prezenţi; prilej cu care s-au citit trimiterile din Biblie adresate mirilor. Astfel
Cuvântul lui Dumnezeu s-a extins şi a fost folosit din belşug la această masă de nuntă.
A urmat apoi momentul solemn al despărţirii tinerei perechi de casa părintească. Erau toţi prezenţi,
fiind matori la această despărţire afectuoasă, au văzut salutul şi sărutul de despărţire al celor care
urmau să plece spre a naviga pe marea vieţii. Genunchii s-au plecat din nou în faţa Domnului Isus,
prezent la această ceremonie. Apoi a urmat salutul şi urările de bine în pace şi deplină încredere în
Dumnezeu, adresate celor doi care urmau să plece împreună pe noul drum.

14. Călătoria împreună peste marea timpului

Drumul parcurs împreună de soţ şi soţie, care a fost hotărât în ziua nunţii, urmează a fi parcurs în
anii care trec. Zburăm pe aripa timpului cu viteza vântului „căci trece iute, iar noi zburăm” (Psalmul
90.10). Aşa trebuie să gândească soţii credincioşi. Ei trebuie să mulţumească pentru fiecare zi de
călătorie împreună şi să se despartă doar când obligaţiile legate de pământ, le cer acest lucru sau
când cârmuirea lui Dumnezeu face acest lucru, deci atunci când este voia Lui şi aceasta în mod clar şi
fără nici o îndoială, conduce la această despărţire. Pentru cei care se iubesc, despărţirea conduce la o
stare în care se duce dorul de a fi unul cu celălalt. Dacă inimile sunt într-o stare bună va fi aşa cum o
tânără creştină scria soţului ei care era plecat: „inima mea te urmăreşte permanent !”.
Dacă vorbim de despărţire, nu este vorba doar de călătorii, fie din obligaţii profesionale sau din
motive de sănătate pentru a te odihni într-un sanatoriu sau pentru a vizita rude. Pentru cei căsătoriţi,
există şi altfel de despărţiri, cele lăuntrice, care pot apare, când locuim împreună, mâncăm şi dormim
împreună. Dacă unii soţi consideră viaţa unei soţii, definind-o în patru cuvinte: gătit – spălat – călcat –
tăcut, atunci acest soţ dovedeşte că nu are inimă pentru soţia sa, că nu caută la fericirea inimii ei şi nu
se interesează de viaţa şi armonia împreună cu ea.
Începutul în acest sens este neglijarea rugăciunilor în comun şi a studierii împreună a Cuvântului lui
Dumnezeu. Viaţa zilnică aduce soţului şi soţiei valuri atât de mari legate de muncă şi obligaţii, că foarte
repede apare înstrăinarea de aşa natură, că cercul gândirii reciproce nu mai este păstrat în unitate.
Desigur se poate decide împreună despre a cumpăra cizme copiilor, despre a îngriji de boala unei
fiice, despre preţul cărnii de vacă, dar aceasta nu acţionează asupra omului dinăuntru. Cât de departe
se poate ajunge, ne spune următorul exemplu dureros:
Un creştin bătrân, un agricultor, deplângea pierderea soţiei lui prin plecarea ei în veşnicie. Un frate
l-a întrebat dacă soţia lui a trăit o viaţă de adevărată părtăşie cu Domnul Isus. El a răspuns: „Eu nu pot
să spun aşa ceva, pentrucă nu am auzit-o niciodată rugându-se. Fiul cel mare a spus că el consideră
că mama lui a fost credincioasă pentrucă îşi aminteşte că uneori o auzea pe mama lui rugându-se în
camera alăturată”. Ce imagine a unei căsătorii de creştini în care nu a avut loc nici o atingere a inimilor
! Cât de deosebite sunt aici cuvintele: „La fel cum a iubit Hristos Biserica şi S-a dat pe Sine pentru ea”.
Când soţia îşi plânge singură lacrimile, pentru că soţul ei nu are timp şi nu are inimă să-şi împartă
durerile ei, să o încurajeze, să o mângâie din Cuvântul lui Dumnezeu. Cum este atunci în acord cu
ceea ce se spune: „Purtaţi-vă sarcinile unii altora şi veţi împlini astfel Legea lui Hristos ?”
Cu siguranţă se întâmplă deseori şi invers când o soţie credincioasă îşi închide inima faţă de soţul
ei şi în egoismul şi în gândirea ei firească, uită ce fel de inimă ar trebui să aibă. În cele mai multe
cazuri această neglijenţă se manifestă la soţi.
O căsătorie, chiar şi la cei credincioşi, poate fi unul pentru altul, ori unul alături de altul. Este o
întrebare importantă pentru copiii lui Dumnezeu, care sunt căsătoriţi de mulţi ani. Trăim noi într-adevăr
unul pentru altul sau trăim numai unul lângă altul ? Se poate vedea la noi o trăire exterioară fără ceartă
sau conflicte, dar înăuntru să ne înstrăinăm, pentru că fiecare are viaţa lui lăuntrică, dificultăţile lui
problemele lui pe care le ţine pentru el?
Fiecare zi lucrează la această stare; este vorba fie de unitatea inimii, care este zi de zi crescătoare
sau o înstrăinare de zi cu zi a inimilor. Aceasta este însă o adevărată nefericire. Chiar dacă din punct
de vedere etic totul este în regulă: soţul câştigă bani, soţia îngrijeşte casa şi copiii; acestea sunt calităţi
pentru care trebuie să îi mulţumim lui Dumnezeu; dar dacă nu există unitate pe plan spiritual, această
căsătorie nu este o căsătorie creştină după gândul lui Dumnezeu.
Domnul Isus intervine atunci când asupra familiei creştine planează acest pericol şi aceasta pentru
a-i ajuta. El o va face din dragoste folosind încercările. Ceea ce nu este în ordine în familia
binecuvântată de Dumnezeu, cu bunăstare şi sănătate, în familia care nu promovează această unitate
spirituală, Dumnezeu intervine deseori pentru a-şi atinge acest scop prin suferinţe amare. Atunci cei
doi, soţ şi soţie vor plânge împreună şi vor trebui să strige şi să ceară îndurarea lui Dumnezeu; numai
astfel inimile lor vor fi din nou deschise şi umplute cu dragoste. Dumnezeu este un educator excelent.
El nu vrea ca dragostea dintre soţ şi soţie să se răcească de-a lungul timpului. Dimpotriv, ea trebuie să
crească cu trecerea anilor, pentru a căpăta valoarea la standardul cerut de sfinţenia Lui; şi aceasta
înseamnă dragoste şi credincioşie.
Odată un om în vârstă s-a adresat unei perechi: „Aveţi deja zece ani de când sunteţi căsătoriţi şi vă
iubiţi totuşi aşa de mult ?” Acest lucru este adeverit de fapt numai atunci unde o pereche se adapă
zilnic din izvorul Cuvântului lui Dumnezeu şi împreună mulţumesc zilnic unul pentru altul.
Peste tot unde Dumnezeu a întemeiat un legământ, care are un fundament în Domnul Hristos
intervine satan, care face tot ce poate pentru a distruge unitatea între cei care au făcut acest
legământ. El nu încearcă să distrugă numai relaţiile de dragoste şi de încredere reciprocă între prieteni
şi prietene, între copii şi părinţi, ci şi între soţ şi soţie. Folosind vicleşuguri şi dându-şi toată osteneala,
folosind dibăcia lui diabolică pentru a-şi atinge scopul de a dezbina, satan atacă punctele vulnerabile
inclusiv prin zdruncinarea încrederii reciproce, rănirea sentimentelor sau ducând pe cei doi la păcate
prin care să ajungă la divergenţe; aducând în mintea lor deosebirile de temperament, de caracter sau
deosebirile de educaţie din viaţa anterioară căsătoriei.
Soţul şi soţia se cunosc abia în căsătorie. Ce durere, când un copil al lui Dumnezeu surprinde
pentru prima dată pe soţul iubit sau pe soţia dăruită de Dumnezeu, stăpânită de o poftă rea,
păcătoasă sau când apare prima bănuială, prima îndoială privind dragostea reciprocă sau gândirea
neprietenoasă sau când izbucneşte prima ceartă, când apar primele cuvinte pline de reproş şi de
mânie ! Nu gândi niciodată că aceste stări nu ţi se vor întâmpla ţie ! Aceste stări pândesc mereu şi
apar inevitabil, dacă nu se respectă principiul lui Dumnezeu: acela în care soţul şi soţia în dependenţă
de Cuvântul lui Dumnezeu umblă în smerenie şi sunt treji şi veghetori printr-o umblare atentă înaintea
Domnului Isus.
 Dar dacă se întâmplă, ce este de făcut ? Cei doi trebuie să înţeleagă pericolul ce planează asupra
familiei. Şarpele, satan a împins în uşa fericirii dăruite de Dumnezeu cu atâta furie, încât aceasta s-a
deschis mai mult sau mai puţin, iar scopul lui este ca fericirea să fie spulberată prin dezbinarea
produsă. Ce este de făcut ? Trebuie ca uşa prin care intră acest vânt al discordiei să fie închisă cât de
repede şi cât se poate de etanş. Cum se poate face acest lucru ? Este necesară o renunţare la sine, o
smerenie înaintea Domnului Isus. Trebuie să urmeze pocăinţa, este necesar ca atunci când apare o
astfel de situaţie să nu se întârzie reglementarea ei înaintea Domnului Isus cât de repede posibil, dar
cel târziu seara înainte de a merge la culcare. Pe genunchi în faţa Domnului Isus, care este prezent,
lucrurile trebuie puse în ordine. Dacă se întâmplă aşa vom vedea că Dumnezeu poate, ceea ce noi
oamenii nu putem face. El este Cel care poate transforma răul în bine, amărăciunea în dulceaţă. El va
aduce prin această recunoaştere reciprocă din partea celor doi a căderii lor la o stare în care
dragostea este multiplicată, încrederea va fi adâncită şi va ieşi la iveală mulţumirea, bucuria şi pacea.
Acesta este aşadar un sfat deosebit de important pentru tinerii căsătoriţi: Nu vă culcaţi niciodată
seara până nu puneţi la picioarele Domnului Isus ceea ce aveţi în inimă, tot ceea ce înseamnă
deteriorarea relaţiilor reciproce sau orice rană pentrucă aceasta este o sursă aducătoare de
amărăciune ! Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Mâniaţi-vă şi nu păcătuiţi. Să nu apună soarele peste
mânia voastră, şi să nu daţi prilej diavolului” (Efeseni 4.26-27). Dacă lucrul acesta este neglijat, şarpele
va pătrunde şi ceea ce a început va lua amploare pentru că el vrea să pustiască totul şi să răpească
fericirea.
Cât de mult va dura călătoria împreună pe valurile deseori furtunoase ale vieţii, nu ştie decât
Domnul Isus. Dacă însă El va fi Cel care va fi la cârma corăbiei în această călătorie, aceasta va fi
fericită. De aceea comanda trebuie să fie dată în mâna Lui. Totul să fie în mâna Lui, fie că este vorba
de ordine, de înţelepciune privind administrarea banilor, a alegerii relaţiilor şi a prieteniilor şi în toate
miile de probleme complicate pe care le poate aduce viaţa. Direct proporţional cu creşterea numărului
de copii, creşte şi responsabilitatea, dificultăţile şi poverile. Este nevoie de putere şi pază pentru ca
totul să se parcurgă în pace şi cu bucurie, de aceea este nevoie de multă rugăciune zilnică împreună.
Soţii credincioşi care nu aduc în rugăciunile lor dificultăţile, grijile, sarcinile, dorinţele şi speranţele lor,
şi acestea împreună înaintea lui Dumnezeu, vor experimenta zilnic zile de necazuri în care se vor
încurca ei singuri.
Adevărata casă creştină are ca principiu părtăşia în rugăciune, acesta fiind izvorul binecuvântării şi
al puterii. Această părtăşie prin rugăciune începe la copiii sănătoşi ai lui Dumnezeu încă din timpul
logodnei. Este de la sine înţeles că soţul şi soţia trebuie să-şi descarce inimile împreună zilnic înaintea
lui Dumnezeu şi la aceasta va participa şi soţia care se va ruga tare exprimând rugăminţile din inima
ei, uneori chiar pe acelea pe care soţul nu le-a exprimat. Acolo unde soţia nu se roagă niciodată, ci
totdeauna numai soţul, lipseşte un segment al experienţei călătoriei împreună, lipseşte deci premisa
de a fi una în Domnul Isus. Uneori ceea ce nu a gândit şi a exprimat soţul, este pe inima soţiei şi
invers. Ei se vor ruga împreună fie pentru un copil bolnav, fie pentru o vecină cu care sunt în conflict,
fie pentru a-şi procura cartofii pentru iarnă sau pentru o altă locuinţă care trebuie căutată sau pe care
trebuie să o închirieze.
Tot ce este în viaţa copiilor lui Dumnezeu, mâncarea şi băutura şi tot ceea ce se face, trebuie să se
desfăşoare cu rugăciune. Nu există nici o relaţie din cadrul căsătoriei, care să nu trebuiască să fie
sfinţită prin rugăciunea credinţei.
Nu se poate pune nici o prescripţie sau regulă la ce oră soţul şi soţia trebuie să-şi plece împreună
genunchii înaintea Domnului Isus. Fie că este momentul începerii zilei, când soţul trebuie să plece la
lucru, fie că este seara, după ce copiii au fost culcaţi, important este să existe zilnic acele câteva
minute căutate şi găsite pentru ca perechea de oameni credincioşi să-şi descarce în linişte inimile
înaintea lui Dumnezeu. Aşa cum sună un cântec pentru copii : Numai un cuvânt cu Domnul Isus şi
totul este rezolvat.
Domnul Isus a lăsat alor Săi o promisiune mare deosebită: „Vă mai spun iarăşi, că dacă doi dintre
voi se învoiesc pe pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri.
Căci acolo unde sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu, sunt şi Eu în mijlocul lor”. Iată de ce
privilegiu beneficiază o pereche de oameni credincioşi în orice vreme trăind apoi minunea ascultării
rugăciunilor lor de către Dumnezeu. Aşa se umblă în viaţa de credinţă cât de lungă ar fi ea; cu cât
lanţul de căderi va fi mai lung, cu atât minunile lui Dumnezeu vor fi mai mari şi cât de minunat este să
trăieşti ziua unui Eben-Ezer, o dovadă clară a puterii salvatoare prin harul lui Dumnezeu.

15. Responsabilitatea

Pe drumul comun al perechii, soţia poartă foarte des sarcina cea grea; asupra ei este multă muncă
şi răspundere pentru casă şi copii; şi fiecare zi care vine aduce încărcătura ei de probe ale răbdării,
îndelungii răbdări şi smereniei.
Şi la cei credincioşi se vede de multe ori că soţul este mult mai egoist decât soţia. Este necesar ca
soţii să-şi amintească şi să fie mulţumitori faţă de soţii fiind îndatoraţi faţă de soţiile lor pentru eforturile
pe care acestea le fac în casă. Ce privilegiu să ai o soţie credincioasă care să rezolve lucrurile din
casă cu bucurie şi smerenie ! Este un secret pe care puţini soţi îl cunosc; mulţumirea şi recunoaşterea
eforturilor soţiei este pentru aceasta ca o rază de soare şi ca un izvor de bucurie. Ce trist că cei mai
mulţi soţi nu sunt de cele mai multe ori mulţumitori. Unei astfel de soţii merită să îi acorzi toată
încrederea !
Se spune despre un principe că s-a exprimat cu o anumită ocazie vorbind despre sfetnicul lui: „nu
am regretat niciodată urmând sfaturile lui, dar mi-a părut deseori rău când nu am urmat sfaturile lui”.
Nu este aici un deget arătător, pentru un soţ, ca el să nu minimalizeze înţelepciunea şi priceprea
dăruită de Dumnezeu soţiei sale credincioase ? Un soţ care consideră că nu i s-a dăruit în soţia sa
credincioasă adevăratul sfetnic dat de Dumnezeu, nu are o privire normală.
O pereche în vârstă fără copii trăia în bunăstare şi pace. Într-o zi a apărut o rudă a soţului, care i-a
propus acestuia să facă împreună în fabrica lui o afacere cu care ar putea să câştige foarte mult. Soţia
a sesizat imediat caracterul egoist al acelui om. Dar toate eforturile, rugăminţile şi avertizările ei au fost
zadarnice. Replica soţului era: „Tu nu înţelegi, tu nu ai cunoştinţe în domeniul afacerilor” şi astfel
avertizările soţiei au fost ignorate. Toată averea, inclusiv a soţiei a fost investită în afacerea respectivă.
Pe lângă aceasta au părăsit căminul lor comod şi părtăşia celor credincioşi penru că s-au mutat în
localitatea unde era fabrica respectivă. După doi ani de griji, eforturi şi dezamăgiri, au pierdut totul şi
aceşti doi copii ai lui Dumnezeu au ajuns la vârsta lor avansată într-o situaţie deplorabilă. Dacă soţul ar
fi ascultat sfaturile soţiei lui, lucrurile ar fi rămas cum erau înainte, adică bune.
Cineva povestea: „ Odată a venit la uşa noastră „un bun de gură”, care s-a recomandat a fi frate
de credinţă, care era aşa de iubitor şi smerit şi care ştia atât de bine limba Canaanului şi avea multe
cunoştinţe din Biblie, încât m-a convins pe mine (soţul) să îl invit la masă. Mă bucuram să fiu cu un
astfel de om. După ce a plecat, soţia mi-a spus: „Ceva nu este în regulă, omul acesta este dubios”. Eu
nu am observat nimic de reproşat la acest om, dar curând a reieşit că era un escroc care a păgubit pe
mulţi copii ai lui Dumnezeu şi după un timp a ajuns la închisoare datorită escrocheriilor lui.
Înţelepciunea soţiilor este în multe cazuri mai dezvoltată decât a soţilor, chiar dacă soţii au
cunoscut mai mulţi oameni şi au privit mai profund în păcatele care ne înconjoară, rămâne totuşi un
adevăr, că de cele mai multe ori o soţie descoperă mai repede ce se ascunde în oamenii cu care
avem de a face. Un creştin în vârstă, cu experienţă spunea: „Când am fost tânăr m-am rugat Domnului
Isus: „să-mi de a o soţie care să aibă aceste trei însuşiri: să fie sănătoasă, înţeleaptă şi tăcută”.
Rugăciunea lui a fost ascultată; Domnul Isus l-a binecuvântat din plin. Cine beneficiază de aceeaşi
favoare, să-şi onoreze sfetnicul. Soţii care vor să fie în toate problemele infailibili, vor avea parte de
lecţii amare, numai o soţie smerită şi liniştită poate fi sfetnic influent în sens bun.
Există în viaţa celor credincioşi zile de furtună, zile de necazuri. Cât de minunat când un soţ care
este un martor al Domnului Isus în furtună şi luptă a vieţii, are o soţie credincioasă, care atunci câne el
vine acasă îi poate spune ceva din Cuvântul lui Dumnezeu care să îl învioreze şi să îl mângâie ! Ferice
de un asemenea soţ când împreună cu soţia lui vin pe genunchi şi îşi pot descărca inima înaintea lui
Dumnezeu !
Un creştin în etate povesteşte: „Îmi amintesc de zile de necazuri şi furtuni din cauza mărturiei
Domnului Isus. Veneam acasă şi pe masă găseam Biblia în care era scris pe un bileţel: Psalmul
62.6-8. Acolo scrie: „Dar EL este stânca şi ajutorul meu, turnul meu de scăpare: nicidecum nu mă voi
clătina. Pe Dumnezeu se întemeiază ajutorul şi slava mea; în Dumnezeu este stânca puterii mele,
locul meu de adăpost. Popoare în orice vreme încredeţi-vă în El, vărsaţi-vă inimile înaintea Lui !
Dumnezeu este adăpostul nostru”. Cât de scump este ca prin mâna dragostei să fii condus în zile de
furtună pe stânca încrederii în Dumnezeu, care nu se clatină niciodată. A avea o soţie credincioasă, în
care soţul se poate încrede deplin nu este numai un privilegiu inexprimabil, ci şi un sprijin dat de
Dumnezeu pentru a merge biruitor pe drumul luptei, un izvor de putere.
Pentru soţi se spune: „Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele ca pe voi înşivă !” Odată un credincios mai în
vârstă, căsătorit, a văzut cum un tânăr creştin a dăruit miresei lui un cadou ca semn al dragostei lui.
Atunci cel mai în etate a spus cu o anume emfază: „soţia mea şi eu nu avem nevoie de astfel de
semne exterioare de dragoste !” Când fratele cel tânăr a privit la realitatea acestei căsătorii, a observat
nu numai că lipseau din partea soţului semne de dragoste exterioară, ci şi soţia acestuia, o femeie
liniştită, smerită, uneori trecea prin situaţii prin care trebuia să verse în ascuns lacrimi.
Nu trece o oră din umblarea pe pământ a soţului şi soţiei care să nu fie necesară, ca soţul să
dăruiască dragoste şi mulţumire unde şi cum poate. Dovezile exterioare de dragoste sunt bucurii şi
privilegii pentru ca dragostea să rămână proaspătă sub binecuvântarea lui Dumnezeu, până se
termină alergarea pe pământ. Nu florile sau prăjiturile pe care soţul le aduce ocazional soţiei sale,
când vine de la slujbă sau de la vreo afacere, aduc fericirea, ci dovada evidentă că el le-a avut în
vedere din dragoste.
Cât de mulţi soţi, chiar şi credincioşi au pierdut din vedere aceste semne ale dragostei, care aveau
mai mult în vedere atenţia pentru soţie, decât florile sau cadourile. Un cuvânt prietenos, o privire în
ochi plină de mulţumire şi recunoştinţă, acestea pătrund în inimă ! Aş dori ca nici un soţ credincios, să
nu rămână dator soţiei sale în ce priveşte amabilitatea şi cordialitatea ! Vine atât de repede timpul
când această datorie nu mai poate fi îndeplinită. Cât de mulţi soţi au depus flori la sicriul soţiilor lor, dar
ce păcat că în viaţă nu au dăruit soţiilor flori ! Dumnezeu să dăruiască harul ca aceste rânduri să
conducă pe mulţi copii ai lui Dumnezeu spre o gândire sănătoasă aducând prospeţime în casă şi
căsătorie.
Ce spune Cuvântul lui Dumnezeu soţiei credincioase ? „Femeia să se teamă de bărbat”. Cea mai
mare nenorocire care a fost vreodată pe pământ a fost ziua căderii în păcat. Atunci Dumnezeu a spus
Evei, respectiv femeii: „El va stăpâni peste tine”. Numai acolo unde căsătoria este trăită după gândurile
lui Dumnezeu, ea rămâne o bucată din Paradis. De acest principiu dumnezeiesc al căsătoriei ţine ceea
ce spune Dumnezeu „El va stăpâni peste tine !” Numai acolo unde căsătoria este trăită după gândurile
lui Dumnezeu, ea rămâne o bucată din Paradis.
În Noul Testament Sara este dată ca exemplu. Despre ea este spus: „Ca Sara, care a ascultat pe
Avraam, şi-l numea „domnul ei”. Fiicele ei v-aţi făcut voi, dacă faceţi binele, fără să vă temeţi de ceva”
(1 Petru 3.6). În epistola către Efeseni se spune: „Soţiile să fie supuse soţilor lor ca Domnului”. Ce
cuvânt autoritar, ca soţia să privească spre soţ ca spre Domnul, în ciuda atâtor slăbiciuni şi lipsuri,
care se pot vedea deseori la soţul ei. Este o tendinţă a soţiilor de a voi să guverneze şi aceasta este
întâlnită în anii de maturitate; ele doresc să cârmuiască.
Când soţia are dorinţa de a exercita o influenţă, acest lucru este îndreptăţit, căci ea a fost dată
soţului ca ajutor. Totuşi o soţie care doreşte acest lucru, trebuie să o facă în smerenie. Cu cât este mai
smerită, cu atât ea îl va influenţa mai mult pe soţ. Orice soţ veritabil va ţine seama de sfaturile unei
adevărate soţii smerite.
În unele cercuri se proliferează tendinţa ca soţul să vadă în soţie purtătorul de cuvânt în rugăciune
şi să o considere ca atare. Acesta este un principiu nescripturistic. Femeia trebuie să-şi respecte rolul
pe care Dumnezeu îl precizează pentru ea.
Revelaţia duhului anticristic al vremurilor prezente scoate în relief şi faptul, că sub diferite forme, se
proliferează aşa zisa emancipare a femeii. Se pretinde că trebuie acordată libertatea, respectiv
eliberarea sexului feminin de sub dominaţia celui masculin. Ţelul urmărit este poziţia de egalitate a
femeii în drepturi cu cea a bărbatului. Începutul acestei strădanii are loc acolo unde o femeie nu vrea
să se subordoneze voinţei soţului ei. Atunci când soţia îşi găseşte satisfacţie în a domina, atunci când
îl contrazice pe soţ, ea doreşte să-ţi impună dorinţa ei şi atunci este încălcat principiul pe care
Dumnezeu l-a instaurat în casă. Este ceva îngrozitor, când soţia găseşte totdeauna prilejul ca să îl
contrazică pe soţ astfel încât ea să aibă mereu ultimul cuvânt. Aceasta este o stare de indignare. O
creştină care vrea să domine, îl dezonorează pe Domnul Isus, îşi distruge fericirea. O astfel de soţie
nu îşi va ocupa în familie locul corect. Înclinaţia multor soţii de a domina, de a-şi impune voinţa ei,
dovedeşte doar că natura omenească este mereu înclinată în a se opune voiei lui Dumnezeu şi ordinii
pe care Dumnezeu a rânduit-o.
(Este din nou de remarcat că generalul Georg von Viebahn a scris aceste rânduri înainte cu mai
mult de 70 de ani. Ce ar fi spus el, faţă de activitatea mişcării de emancipare a femeii din anii 1980? Şi
ce ar zice, dacă ar vedea chiar femei credincioase, care preiau fără prejudecăţi poziţii de emancipare
în familie, politică, lucruri care cu siguranţă nu sunt după voia lui Dumnezeu ? )
Multe satire prezintă dorinţa de dominaţie şi goana după drepturi. Aceste satire condamnă falsa
supunere a soţului. Cât de adevărată este această strofă în multe case şi familii: „Bărbatul e capul, ce
spune el, trebuie să se facă; femeia e gâtul, ea ştie să învârtă capul !” În acest sens este necesar şi
pentru soţiile credincioase să se examineze şi să se lase avertizate pentru ca batjocura lumii să fie
adevărată în casele şi familiile lumii, dar în nici un caz în familiile celor credincioşi. Dacă ne gândim
corect, analizăm motivul pentru care sunt atât de puţine familii cu adevărat fericite; trebuie să
recunoaştem că o mare parte a vinei constă în faptul că există foarte puţine soţii cu adevărat smerite şi
care nu caută cu tot dinadinsul să domine în familie.
Nu trebuie făcute reguli sau legi. De exemplu dacă soţul sau soţia trebuie să administreze banii,
căci relaţiile de viaţă sunt cu totul deosebite. În familiile unde venitul săptămânal este modest şi unde
trebuie ţinut în frâu, unde soţul pleacă la lucru dis-de-dimineaţă şi se întoarce seara târziu de la slujbă,
este normal ca soţia să rezolve inclusiv problemele financiare. Nu este necesară nici multă gândire,
dacă aceasta sau aceea rezolvă mai bine administrarea casei. Ceea ce este important, este dacă
copiii sunt sătui şi dacă în casă este căldură iarna. Dar în acest sens, aproape toate familiile sunt la fel;
soţul şi soţia au domenii de responsabilitate diferite. Soţul câştigă pâinea, soţia îngrijeşte casa. Totuşi
sunt una, dacă ei sunt proprietatea Domnului Isus, pentrucă sunt una în El. Amândoi sunt conştienţi că
voia soţului decide, dar acolo unde este conform voiei lui Dumnezeu, soţul nu decide împotriva voiei
soţiei, ci cu acordul inimii ei.
Cuvântul lui Dumnezeu ilustrează fericirea în casă, în amănunt, şi totuşi soţul nu apare nici ca tiran
şi nici soţia ca sclavă; ci vedem cum soţia lucrează plină de bucurie în casa ei şi soţul îi dă libertate şi
o laudă:
 „Cine poate găsi o femeie cinstită ? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele. Inima bărbatului se
încrede în ea, şi nu duce lipsă de venituri. Ea îi face bine, şi nu rău în toate zilele vieţii sale. Ea face
rost de lână şi de in, şi lucrează cu mâini harnice. Ea este ca o corabie de negoţ ; de departe îşi aduce
pâinea. Ea se scoală când este încă noapte, şi dă hrană casei sale, şi împarte lucrul de peste zi
slujnicelor sale. Se gândeşte la un ogor şi îl cumpără; din rodul muncii ei sădeşte o vie. Ea îşi încinge
mijlocul cu putere, şi-şi oţeleşte braţele. Vede că munca îi merge bine, lumina ei nu se stinge noaptea.
Ea pune mâna pe furcă, şi degetele ei ţin fusul. Ea îşi întinde mâna către cel nenorocit, îşi întinde
braţul către cel lipsit. Nu se teme de zăpadă pentru casa ei, căci toată casa ei este îmbrăcată cu
cărămiziu. Ea îşi face învelitori, are haine de in subţire şi purpură. Bărbatul ei este bine văzut la porţi,
când şade cu bătrânii ţării. Ea face cămăşi şi le vinde, şi dă cingători negustorului. Ea este îmbrăcată
cu tărie şi slavă, şi râde de ziua de mâine. Ea deschide gura cu înţelepciune, şi învăţături plăcute îi
sunt pe limbă. Ea veghează asupra celor ce se petrec în casa ei şi nu mănâncă pâinea lenevirii. Fiii ei
se scoală, şi o numesc fericită; bărbatul ei se scoală şi-i aduce laude zicând: „ Multe fete au o purtare
cinstită, dar tu le întreci pe toate.” Desmierdările sunt înşelătoare, şi frumuseţea este deşartă, dar
femeia care se teme de Domnul va fi lăudată. Răsplătiţi-o cu rodul muncii ei şi faptele ei să o laude la
porţile cetăţii (Proverbe 31.10-31).

16. Sexualitatea

Avem nevoie de harul şi educaţia Duhului Sfânt, dacă vrem să pătrundem şi să înţelegem corect
sfera relaţiilor de căsătorie între soţ şi soţie, fără să suferim sentimente de ruşine şi fără să producem
lucruri jenante. Cuvântul lui Dumnezeu pune o limită care nu este permis a fi depăşită în acest
domeniu.
Dumnezeu s-a îngrijit ca ai Săi, în teritoriul plin de semnificaţii al vieţii de căsătorie, să nu fie lipsiţi
de învăţătură. Aceste învăţături le găsim în capitolul 7 al primei epistole către Corinteni. Lumea care
înconjura pe cei credincioşi din Corint şi din care mulţi de-abia fuseseră salvaţi, semăna din punct de
vedere al depravării morale exact cu lumea care ne înconjoară în zilele noastre. Cetatea lumii, Corint,
era o mlaştină a desfrâului. Aceste păcate erau atât de mari, încât pe vremea aceea despre un sclav
al depravării ajunsese proverbial să se spună: „Acesta trăieşte în felul corintenilor”. În această cetate a
luxului, a bogăţiilor, a învăţăturilor omeneşti şi a slujirii păcatului, Dumnezeu aprinsese o lumină prin
Adunarea celor credincioşi. Şi dacă această lumină avea să lumineze, era necesar ca cei credincioşi
să primească o înţelegere dumnezeiască în domeniul decenţei privind relaţiile sexuale.
Întrebările despre căsătorie erau puse apostolului prin scrisori şi el le-a răspuns în acest sens, că
pentru un bărbat ar fi mai bine să nu se atingă de femeie, anticipând faptul că aceasta ar fi ferit de
ispitele sexuale (vezi 1 Corinteni 7,1-2). Dar întrucât de acest dar al harului beneficiază puţini bărbaţi,
apostolul vorbeşte despre acest principiu în general spunând că fiecare bărbat să-şi aibă soţia lui şi
fiecare soţie să-şi aibă soţul ei (versetul 2). Aici este important de înţeles, că în acest loc Cuvântul lui
Dumnezeu recomandă căsătoria ca drumul natural şi dăruit de Dumnezeu pentru un credincios, pentru
ca el să fie păzit de pericolele firii pământeşti.
Versetul 2 tradus exact spune: „Dar din pricina curviei, fiecare bărbat să aibă soţia lui proprie, şi
fiecare femeie să aibă soţul ei propriu”. Aceasta ne lasă să înţelegem că apostolul Pavel vrea să
spună că: „În faţa depravării neruşinate care vă înconjoară din toate părţile este nevoie de o mărturie
din partea celor credincioşi, ca ei să trăiască în faţa ochilor lumii în căsătoria voită de Dumnezeu şi să
fie un exemplu de credincioşie în această relaţie de căsătorie (compară cu 1 Tesaloniceni 4.4).
Ar fi fals, să considerăm că aceste cuvinte ar fi adresate numai corintenilor, pentru că ei erau căzuţi
într-o imoralitate mai adâncă decât ceilalţi oameni. Nu este aşa. Noi toţi aparţinem prin natura noastră
de un neam păcătos şi preacurvar (Marcu 8.38). Dumnezeu cunoaşte firea noastră păcătoasă cu
ispitele ei. El ştie multitudinea înclinaţiilor noastre păcătoase, în care pot intra chiar şi cei credincioşi;
căci numai Cuvântul lui Dumnezeu îl poartă pe cel credincios în desăvârşire. De aceea aceste cuvinte
sunt adevărate, dumnezeieşti, ele corespund în exclusivitate naturii omeneşti şi nimeni din cei care le
încalcă nu rămâne nepedepsit.
Apostolul Pavel a avut darul Harului lui Dumnezeu de a nu suferi nici o ispită în domeniul castităţii.
El spune: „Eu aş vrea ca toţi oamenii să fie ca mine; dar fiecare are de la Dumnezeu darul lui: unul
într-un fel, altul într-altul. Celor neînsuraţi şi văduvelor le spun că este mai bine pentru ei să rămână ca
mine, dar dacă nu se pot înfrâna, să se căsătorească; pentru că este mai bine să se căsătorească
decât să ardă” (1 Corinteni 7.7-9).
Biblia nu are de a face cu oameni imaginari, oameni ideali, ci cu însuşiri ale unor oameni de felul
celor care umblă pe pământ. Dacă vrem să ştim ce fel de înclinaţii avem, trebuie să întrebăm Cuvântul
lui Dumnezeu. Nu trebuie să întrebăm oamenii, care se laudă cu experienţele lor şi deseori le
consideră ca fiind după voia lui Dumnezeu. Chiar şi diavolul poate să ne treacă prin experienţe, dacă
în planul lui se potriveşte, el poate şi să cruţe de ispite. Dar aceste experienţe vor fi înşelătoare.
Aici avem ca învăţătură un principiu important: „Este mai bine să te căsătoreşti decât să arzi”. Este
deci după voia lui Dumnezeu, ca un copil al lui Dumnezeu, care ajungând în ispite carnale, să iasă din
acestea printr-o legătură de familie, dăruită din partea Domnului Isus, deci o legătură de familie cu un
copil al lui Dumnezeu pe care Dumnezeu i l-a rânduit.
Bineînţeles, realitatea că un credincios poate fi ispitit (că este predispus ispitei) nu trebuie
considerată ca o problemă de conştiinţă, considerând că astfel de stări, prin care credinciosul trece ar
fi rezultatul unei prea puţine creşteri spirituale sau a necredincioşiei faţă de Dumnezeu. Este mai
degrabă o mare vină şi o nenorocire îngrozitoare când un credincios, ca urmare a nevegherii în
gândire sau privire, prin îmbuibare de mâncare şi băutură sau lipsă de rugăciune, cade într-un păcat
carnal. Dumnezeu ne-a oferit totul pentru o umblare după voia Lui (vezi 2 Petru 1:3-4). Şi fiecare
credincios are chiar promisiunea: „Nu va ajuns nici o ispită, care să nu fi fost potrivită cu puterea
omenească. Şi Dumnezeu, care este credincios, nu va îngădui să fiţi ispitiţi peste puterile voastre; ci
împreună cu ispita, a pregătit şi mijlocul să ieşiţi din ea, ca să o puteţi răbda (1 Corinteni 10.13). Însă
acest lucru îl va experimenta numai credinciosul care umblă veghetor înaintea lui Dumnezeu. Căci
înainte de această promisiune este scris: „...cine crede că stă în picioare, să ia seama să nu cadă”.
Despre relaţiile intime dintre soţ şi soţie, Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Bărbatul să-ţi împlinească
faţă de nevastă datoria de soţ; şi tot aşa să facă nevasta faţă de bărbat. Nevasta nu este stăpână pe
trupul ei, ci bărbatul. Tot astfel, nici bărbatul nu este stăpân peste trupul lui, ci nevasta. Să nu vă lipsiţi
unul pe altul de datoria de soţi, decât doar prin bună învoială, pentru un timp, ca să vă îndeletniciţi cu
postul şi cu rugăciunea; apoi să vă împreunaţi iarăşi ca să nu vă ispitescă satana din pricina
nestăpânirii voastre” (1 Corinteni 7.3-5).
Este răspândită pe de o parte printre creştinii credincioşi învăţătura că relaţiile intime între soţ şi
soţie sunt în contradicţie cu sfinţenia voiei lui Dumnezeu. Se susţine că adevăratul creştinism este trăit
la un standard înalt atunci când în familie soţul şi soţia trăiesc ca frate şi soră. Astfel de învăţături
trebuiesc respinse şi considerate satanice pentru că ele pustiesc căsătoria şi aduc suferinţe mari. Faţă
de astfel de învăţături, este important să fie recunoscut Cuvântul lui Dumnezeu în autoritatea lui
absolută. Nimeni nu poate tăgădui, că aici în versetele 3 şi 4, în care sunt descrise cele două obligaţii
sunt rostite şi ambele drepturi. Versetul 6 arată apoi, că aceasta nu este poruncă, ci libertate
garantată. Înţelesul, ca şi cum apostolul ar fi făcut cu regret „o concesie” aşa cum consideră unii, nu
are nici o fundamentare.
Este un adevăr important că singurul om cu excepţia lui Ilie, despre care spune Biblia că a fost răpit
fără să vadă moartea, a fost Enoh. Ce este scris despre Enoh ? „La vârsta de 65 ani, Enoh a născut
pe Metusala. După naşterea lui Metusala, Enoh a umblat cu Dumnezeu 300 de ani; şi a născut fii şi
fiice. Toate zilele lui Enoh au fost 365 de ani. Enoh a umblat cu Dumnezeu apoi nu s-a mai văzut,
pentru că l-a luat Dumnezeu” (Geneza 5,21-24). Aşadar acest tată de familie care a trăit în cortul său
cu familia sa, cu păstorii lui, a născut fii şi fiice şi copiii lor au văzut un tată care umbla cu Dumnezeu.
Acest om minunat a dat mărturia că a fost plăcut de Dumnezeu (vezi Evrei 11.5). unde rămân atunci
învăţăturile despre sfinţenia acestor oameni, care proclamă separarea în mănăstiri ?
Se poate spune cu siguranţă că o pereche de oameni credincioşi care nu acceptă fii şi fiice din
partea lui Dumnezeu, pe care Dumnezeu în bunătatea Lui i-a rânduit pentru ei, nu umblă pe căile Lui.
Este o atitudine nesănătoasă când faţă de Cuvântul scris: „Nu vă lipsiţi unul de altul”, unele persoane
învaţă contrariul „Lipsiţi-vă unul de altul !” Roada amară a familiei pustii este rezultatul unei asemenea
căsătorii. Astfel de învăţături, care fac din relaţiile dintre soţi un păcat, fiind legiferat sau luat ca şi motiv
prin 1 Corinteni 7, trebuie să fie contracarat cu seriozitate. Urmele paşilor acestor oameni sunt
caracterizate prin fericirea distrusă a copiilor lui Dumnezeu, prin lacrimi amare şi în multe cazuri prin
păcate adânci ale celor ce urmează astfel de învăţături, ajungând până la preacurvie sau la păcate
mult mai grave. S-au făurit legi ale castităţii în familie, care nu sunt după voia lui Dumnezeu, nu sunt
biblice, dar care sunt puse ca un jug aspru pe grumazul copiilor iubiţi ai lui Dumnezeu. Că există
perioade de timp, în care o astfel de înfrânare este binecuvântată şi plăcută lui Dumnezeu, ca o
învoială între soţ şi soţie, despre aceasta Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte foarte simplu şi clar.
(Corespunzând relaţiilor sfârşitului de secol, autorul avertizează asupra învăţăturilor sfinţeniei
exagerate. Azi generalul Georg von Viebahn ar avertiza cu mult mai mult asupra aşa zişilor „apostoli
sexuali”, care în prelegeri ţinute în public, sau îndeosebi prin cărţile lor glorifică sexualitatea într-un fel
în care nu poate fi apreciată ca ceva care corespunde Bibliei. Astfel de autori subliniază, considerând
ca nevinovate descrierile cu lux de amănunte, fără să se ruşineze, „tehnici ale relaţiilor celor căsătoriţi
cu scopul de a dobândi cele mai înalte plăceri senzuale. Suntem convinşi că generalul Georg von
Viebahn, dacă ar fi apucat să trăiască astfel de lucruri, ar fi avertizat asupra unor asemenea prelegeri
şi a unor asemenea cărţi. O, copil al lui Dumnezeu, fugi de păcat ca de un şarpe! Nu se poate estima
în ce grad infectează o astfel de literatură atât de mulţi creştini, îi otrăveşte şi devin unelte în mâna
diavolului. Nu este deci de mirare, când ca urmare a influenţei unei astfel de literaturi, relaţia de inimă
cu Domnul Isus, ca Domn ceresc şi Mire este distrusă şi nu mai poate fi redresată niciodată).
Părtăşia trupească, după gândul lui Dumnezeu este cu totul altceva decât plăcerea carnală,
păcătoasă, şi la cei cei credincioşi această părtăşie este sfinţită prin rugăciune. Niciodată cei
credincioşi nu au relaţii intime fără a veni mai înainte de aceasta cu rugăciune într-o teamă sfântă
înaintea Domnului Isus. El îi va păzi pe cei doi, făcându-i conştienţi de prezenţa Lui, El le va aminti
permanent că trupurile lor sunt temple ale Duhului Sfânt şi că astfel El le va dărui un copil şi acest
copil le va fi dăruit în har, căci el va fi proprietatea Domului Isus. Acest lucru corespunde Cuvântului lui
Dumnezeu şi responsabilităţii celor credincioşi.
Sfânta Scriptură aplică marea taină a părtăşiei de viaţă a Domnului Isus cu ai Săi pe adevărul: „Soţul
şi soţia vor fi un singur trup”. Acest cuvânt este o aplicaţie din Geneza 2: 24: „De aceea va lăsa omul
pe tatăl său şi pe mama-sa şi se va lipi de nevasta-sa şi se vor face un singur trup”. Aşadar ce spune
Dumnezeu ? Că exprimarea căsătoriei va fi conform a ceea ce este natural: „cei doi vor fi un singur
trup”. Poate aceasta, care constituie imaginea cea mai sfântă a părtăşiei dintre Dumnezeu şi om, să
fie folosită într-adevăr, de copiii lui Dumnezeu credincioşi care se roagă ? Vor considera ei ca un act
de indecenţă sau necurăţie lucruri pe care le-a rânduit Dumnezeu ca şi Creator în trupurile lor? Ba mai
mult chiar! Părinţii credincioşi vor învăţa pe copii lor la timpul potrivit lucruri ce ţin de intimitatea
trupului. De ce să le afle de la oameni din lume? Ce este mai nobil pentru un părinte credincios să
preia cu îndrăzneală şi această sarcină aparent dificilă?Nimeni nu va putea însă să o facă cu mai
multă gingăşie şi responsabilitate, decât o mamă credincioasă.
 Sfânta Scriptură conţinuă în acestor cunoştinţe care legitimează relaţiile intime între soţ şi soţie
după voia lui Dumnezeu şi altele la fel de pline de semnificaţii: „Bărbaţilor, purtaţi-vă şi voi, la rândul
vostru, cu înţelepciune cu nevestele voastre, dând cinste femeii ca unui vas mai slab, ca unele care
vor moşteni împreună cu voi harul vieţii, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre.” ( 1 Petru 3.7).
Cu siguranţă prin lipsa de comportare cu gingăşie faţă de vasul mai slab, la unii credincioşi, este
împiedicată rugăciunea. Soţul ar trebui în multe cazuri să ştie şi să se gândească la faptul că soţia sa
are nevoie să fie cruţată, are nevoie de ajutor şi de odihnă. Cât de mare este responsabilitatea unui
soţ, care sacrifică în egoismul său nervii şi puterea soţiei sale, gândind doar la împlinirea dorinţelor lui !
Cum ar putea Duhul Sfânt să desfăşoare în inima unui astfel de om viaţa de rugăciune, când el nu
onorează nici trupul său nici pe al soţiei, ca şi templu al Duhului Sfânt?Cum ar putea el savura cu
inima fericită părtăşia vieţii cu Dumnezeu, când el nu respectă pe soţia lui, care i-a fost dăruită ca cel
mai de preţ dar pe pământ?
De asemenea este scris: „Căsătoria să fie ţinută în toată cinstea, şi patul să fie nespurcat, căci
Dumnezeu va judeca pe curvari şi pe preacurvari.” (Evrei 13.4). Acest cuvânt nu se adresează
curvarilor sau precurvarilor, pe aceştia îi va judeca Dumnezeu (Evrei 13.4), acest cuvânt se adresează
copiilor lui Dumnezeu, acelora care nu iau în seamă acest cuvânt nu prin necredincioşia adulterului,
însă prin plăcerile neînfrânate ale poftelor gândurilor. În acest sens este foarte plin de semnificaţie
ceea ce scrie în capitolul 7 din prima epistolă către Corinteni, unde este scris cu privire la acest lucru.
Ca introducere la aceste lucruri serioase citim: „Fugiţi de curvie ! Orice alt păcat pe care îl face omul,
este un păcat săvârşit afară din trup; dar cine curveşte, păcătuieşte împotriva trupului său. Nu ştiţi că
trupul vostru este Templul Duhului Sfânt, care locuieşte în voi, şi pe care l-aţi primit de la Dumnezeu ?
Şi că voi nu sunteţi ai voştri ? Căci aţi fost răscumpăraţi cu un preţ, proslăviţi dar pe Dumnezeu în
trupul şi în duhul vostru, care sunt ale lui Dumnezeu” (1 Corinteni 6.18-20). Orice om sincer simte că
aceste îndemnuri au aplicaţie pentru credincioşii căsătoriţi.
Responsabilitatea este mare. Ce întrebare serioasă se pune: Suntem noi cu adevărat în faţa
ochilor Domnului Isus în sfinţenie ? Ce privelişte oferim oamenilor din jurul nostru ? Aşa cum există unii
credincioşi care consideră lucruri cum ar fi contul afacerilor sau rezervele lor financiare ca pe domenii
care nu ar fi nevoie să fie subordonate Domnului Isus, aşa există şi copii ai lui Dumnezeu căsătoriţi
care gândesc că în părtăşia din căsătorie ar fi un domeniu care trebuie să fie privat şi nu este necesar
să fie subordonat Domnului Isus. Ei îndepărtează fericirea dorită de Dumnezeu în căsătoria lor.
Cuvântul: „Fiţi sfinţi căci eu sunt sfânt” are deplină valabilitate în relaţia dintre soţ şi soţie. Orice
pereche de soţi credincioşi care citeşte acest lucru, poate proba dacă umblă cu adevărat în lumina lui
Dumnezeu. Este valabil şi în acest domeniu adevărul nelimitat: „Dacă zicem că avem părtăşie cu El şi
umblăm în întuneric, minţim şi nu trăim adevărul” (1 Ioan 1.6).
Nu ar fi plăcut Domnului Isus să urmărim până în detalii urmele triste pe care le-au lăsat în urmă
învăţători falşi în domeniul vieţii de familie şi să redăm aici în parte cât de grosolan şi greşit înţeleg ei
sensul Scripturii. De îndată ce este neluată în seamă deosebirea care constă în relaţiile de căsătorie şi
plăcerile fireşti, păcătoase, apar încurcături şi lucruri nepotrivite. Un frate care dădea învăţătură,
recunoştea cu lacrimi în faţa unui cerc mai mare relaţiile intime de familie şi mărturisea că le consideră
păcate. Nici nu sunt cuvinte pentru o descriere a unei asemenea fapte grosolane lipsite de tact şi nici
nu trebuie să vorbim despre o asemenea mărturisire lipsită de tandreţe şi gingăşie.
S-a ajuns la situaţii în care fraţi credincioşi să plângă cu lacrimi că au intrat în ispita lipsei de
castitate datorită soţiilor lor care i-au corupt, ele rămânând de altfel la înţelegerea din Cuvântul lui
Dumnezeu. Aceste familii distruse, aceşti creştini care au devenit nefericiţi, au urmat sfaturile unor aşa
zişi învăţători. Printre aceştia erau şi unele surori necăsătorite, care pretindeau că sunt învăţătoare şi
care dădeau sfat surorilor să se ferească de bărbaţi.
 Printre toate aceste învăţături ale sfinţeniei exagerate, care sunt împotriva firii rămâne doar să
spunem că în această privinţă Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte cu foarte multă seriozitate despre
aceasta: „Ei opresc căsătoria şi întrebuinţarea bucatelor, pe care Dumnezeu le-a făcut ca să fie luate
cu mulţumiri de către cei ce cred şi cunosc adevărul” (1 Timotei 4,3).
Pentru a nu înţelege greşit, ar fi de spus încă odată, că pentru cei credincioşi căsătoriţi după
Cuvântul lui Dumnezeu, este precizat că există perioade în care ei se abţin de a avea relaţii intime şi
aceasta pentru a adânci relaţia lor personală cu Dumnezeu. Despre aceasta se vorbeşte nu numai la 1
Corinteni 7.5, ci chiar şi în unele locuri din Vechiul Testament (de exemplu Exod 19.15 şi 1 Samuel
21.4). Ar fi de asemenea de accentuat, că există fără îndoială credincioşi care printr-o înţelegere
deosebită a vieţii lor, în împrejurări deosebite se lipsesc pentru unele perioade de relaţii conjugale şi
recunosc pentru ei că dacă acestea ar fi după voia lui Dumnezeu, ar accepta să le fie luate aceste
binecuvântări date pentru trupurile lor. Dar ar face plăcere Domnului Isus să spui altora acest lucru sau
ar putea vreun om să-şi asume responsabilitatea şi să facă din aceasta o lege ?

17. Divorţul

Despre problema divorţului printre creştinii credincioşi Cuvântul lui Dumnezeu exprimă următorul
principiu clar „celor căsătoriţi, le poruncesc, nu eu, ci Domnul, ca nevasta să nu se despartă de bărbat
(dacă este despărţită să rămână nemăritată, sau să se împace cu bărbatul ei). Şi nici bărbatul să nu-şi
lase nevasta (1 Corinteni 7: 10-11).
Aşadar: divorţul este intezis unei perechi de credincioşi. - Femeile divorţate, care se întorc la
Dumnezeu, trebuie să rămână necăsătorite sau să se întoarcă la soţul lor.
Despre un bărbat, Cuvântul lui Dumnezeu spune că dacă acesta se desparte de soţia lui înainte de
întoarcerea lui la Dumnezeu, pe motiv că soţia lui a comis adulter (Matei 5.32), ar putea să se
recăsătorească, dar şi aici sunt dubii. Cuvântul lui Dumnezeu spune „Eu însă vă spun că orişicine îşi
lasă nevasta, afară de pricină de curvie(aşadar motivat), şi ia pe alta de nevastă, preacurveşte; şi cine
ia de nevastă pe cea lăsată de bărbat, preacurveşte” (Matei 19.9). Aşadar de aici apare o posibilitate,
dacă motivul divorţului este datorită soţiei care comite curvia, soţul este îndreptăţit să se
recăsătorească. Dacă un creştin consideră aceasta şi crede că îi este permis să o facă cu conştiinţa
nerănită, este problema lui înaintea lui Dumnezeu. Dar a da un sfat pentru o asemenea legătură, este
de gândit şi aceasta rezultă din ceea ce spune cu seriozitate Cuvântul lui Dumnezeu. Dimpotrivă, un
credincios care este înclinat să procedeze astfel trebuie să fie avertizat cu seriozitate.
Apostolul spune şi despre situaţia în care soţul sau soţia se întoarce la Dumnezeu după căsătorie: „
Celorlaţi le zic eu, nu Domnul: dacă un frate are o nevastă necredincioasă, şi ea voieşte să trăiască
înainte cu el, să nu se despartă de ea. Şi dacă o femeie are un bărbat necredincios, şi el voieşte să
trăiască înainte cu ea, să nu se despartă de bărbatul ei, căci bărbatul necredincios este sfinţit de
nevasta necredincioasă şi nevasta necredincioasă este sfinţită prin fratele; altminterea, copiii voştri ar
fi necuraţi pe când acum sunt sfinţi (1 Corinteni 7.12-14).
După întoarcerea la Dumnezeu a unuia dintre cei doi soţi, apare un drum despărţit. Mai întâi ei
mergeau împreună pe un drum al lumii, acum unul dintre cei doi merge pe drumul lui Dumnezeu. Dacă
soţul necredincios este mulţumit cu drumul şi umblarea celui credincios, nu se ridică nici o problemă şi
nu există nici un motiv ca legătura între ei să fie dezlegată. Dimpotrivă această căsătorie este sfinţită
datorită soţiei sau soţului credincios. Rugăciunile acestuia, mărturia lui despre dragostea lui Dumnezeu
şi Cuvântul lui Dumnezeu pe care acesta îl citeşte şi îl mărturiseşte, aşează pe soţia sau soţul
credincios într-o stare de binecuvântare (vezi Faptele Apostolilor 16.31). Aceste promisiuni se întind şi
peste copiii unei asemenea familii şi peste întreaga casă. Aceşti copii care sunt educaţi şi crescuţi de o
mamă sau un tată credincios, spre inima cărora pătrunde Domnul Isus (Efeseni 6.4) sunt pe un teren
al separării de felul lumii. De aceea îi numeşte aici Cuvântul lui Dumnezeu: sfinţi.
Apostolul continuă: Dacă însă cel necredincios se desparte, să se despartă. Fratele sau sora nu
este legat în acest caz; dar Dumnezeu ne-a chemat la pace.
Uneori într-o astfel de căsătorie, dragostea se transformă în ură şi vrăjmăşie amară din cauza
mărturisirii Domnului Isus şi a Cuvântului lui Dumnezeu ! Şi aceasta, pentru că perspectivele şi scopul
vieţii au devenit diferite. Sunt lucruri care se exclud reciproc: plăcerea lumii, educaţia copiilor, întrebări
care frământă conştiinţa. Cel necredincios spune: „Vreau şi trebuie să îmi fii alături”. Cel credincios
spune: „Aş face-o cu plăcere, dar pentru Domnul Isus, pentru că Îl iubesc, nu mai pot face aşa ceva !”
Acesta este un drum nespus de greu pentru soţia sau soţul credincios care doreşte să-L slăvească
în smerenie pe Domnul Isus. Este posibil să vină momentul în care cel necredincios să spună: „Sau te
laşi de credinţă, sau trebuie să te desparţi de mine”. În acest caz Cuvântul lui Dumnezeu dă celui
credincios deplina libertate de conştiinţă chiar şi indicaţii precise de a folosi libertatea oferită şi a merge
mai departe liber. În acest caz, de fapt cel credincios nu va căuta un divorţ pe baza judecăţii, dar nici
nu se va opune dacă cel necredincios îl constrânge să facă acest lucru.
Aşadar cel credincios, căruia i s-a spus că trebuie să se despartă, trebuie să accepte în pace
libertatea oferită de Dumnezeu. Unii sunt înclinaţi într-o astfel de situaţie să dea înapoi gândind astfel:
dacă rămân cu celălalt, el sau ea se va întoarce la Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu avertizează
asupra acestui fapt. Avem unele exemple în care soţii credincioşi n-au acceptat eliberarea oferită şi
apoi au fost încătuşaţi într-o viaţă nespus de grea, ajungând până la urmă să-şi tăgăduiască credinţa.
Cuvântul lui Dumnezeu este mult mai înţelept în toate aceste lucruri decât propria noastră inimă.
Totuşi aici (de luat bine seama) este vorba de cel necredincios care alungă pe cel credincios de acasă,
în nici un caz cel credincios nu va alunga pe cel necredincios pentru a scăpa de el. Mulţumiri fie aduse
Domnului Isus că în cele mai multe cazuri El inspiră pe cei credincioşi astfel încât familia să nu se
despartă !
În acest caz problema care rămâne este aceea a relaţiilor duplicitare. Mai întâi cei credincioşi sunt
avertizaţi să părăsească locul unor încercări pe care să şi le ia singuri. Atâta timp cât cel neîntors la
Dumnezeu, nu alungă pe cel credincios,credinciosul este cel ce rabdă. Dumnezeu la timpul hotărât de
El va veni în ajutor. Este posibil ca un soţ duşmănos să se întoarcă dintr-o dată la Dumnezeu, atunci
toată viaţa este schimbată.
Aici avem un exemplu: un slujitor al lui Dumnezeu povestea într-o ilustraţie cum odată o femeie
simplă a făcut o mărturisire despre Harul pe care Dumnezeu l-a revărst asupra soţului ei şi prin
aceasta asupra ei şi deci asupra familiei ei. Ea povesteşte: „Pe când dumneavoastră predicaţi atunci în
provincie, în locul X, eram nespus de nefericită şi atât de săracă încât dormeam cu copiii pe stoguri de
paie şi nu aveam ce mânca. Soţul meu se întorsese din închisoare într-o asemenea stare, încât
semăna mai mult a diavol decât a om. Dar odată intrând în casă a citit o invitaţie pe care era scris
numele dumneavoastră. El şi-a zis: Acesta trebuie să fie acelaşi „W” care a lucrat cu mine la mină.
Trebuie să merg acolo să îl ascult. Atunci aţi avut ca text: „A venit învăţătorul şi te cheamă” (Ioan
11.28). Soţul meu a fost vizibil mişcat în timpul adunării. În seara aceea stăteam întristată în bucătărie.
La întoarcerea lui, în sfeşnic ardea o bucată de lumânare. El m-a întrebat: „Unde sunt copiii ?” Eu i-am
răspuns: „Au mers la culcare”. „Adu-i”, a spus el. Am pus jos pe bebeluşul pe care îl ţineam în braţe şi
am mers. M-am pus pe genunchi la picioarele copiilor mei şi am rugat pe Domnul Isus să-i apere. Apoi
i-am trezit şi i-am adus la soţul meu. Spre marea mea surprindere, soţul meu a luat pe cel mai mare în
braţe şi după ce l-a sărutat i-a spus: „Iubitul meu copil Domnul Isus ţi-a dăruit în această seară un tată
!” Apoi a luat pe cele două fiice, pe băiatul mai mic şi pe bebeluş şi le-a dovedit aceeaşi dragoste şi
gingăşie. Eu stăteam în picioare şi mă uitam şi mi se părea că visez. Aveam impresia că soţul meu a
înnebunit. Dar deodată el se îndreaptă la mine, mă îmbrăţişează şi spune: „Scumpa mea soţie,
Domnul Isus ţi-a dăruit azi soţul tău cel nou !”
Cât de mare mi-a apărut atunci în faţa ochilor Harul lui Dumnezeu ! Este aievea celor spuse de
sutaşul din Capernaum care spunea Domnului Isus: „Spune un cuvânt şi robul meu se va vindeca“
(Matei 8.8).

Ai spus doar un cuvânt / şi-au apărut / un număr nesfârşit de creaturi /

Ai spus doar un cuvânt / şi s-au topit / inimi mai dure ca fierul /.

Şi în inima şi în conştiinţa acestui om pustiu a rostit Domnul Isus un cuvânt şi acest cuvânt s-a
dovedit biruitor „Învăţătorul este aici şi te cheamă !“ Domnul Isus strigase şi păcătosul legat care era
încătuşat în lanţurile morţii auzise glasul Fiului lui Dumnezeu şi venise la viaţă. Căci Domnul Isus a
promis: „Adevărat, adevărat vă spun, că vine ceasul, şi acum a şi venit, când cei morţi vor auzi glasul
Fiului lui Dumnezeu, şi cei ce Îl vor asculta vor învia” (Ioan 5.25). Aşa a venit în ajutor Harul lui
Dumnezeu acestei femei creştine greu încercată.
Se întâmplă de cele mai multe ori, că rude neîntoarse la Dumnezeu, uneltesc din lipsă de
înţelepciune, amestecându-se în familii şi prigonesc pe soţia sau soţul care s-a întors la Dumnezeu şi
îi împing pe cei doi ca să ajungă la divorţ. Acest drum este deci plin de dificultăţi şi motive de
descurajare. Multe procese de divorţ se întind pe o perioadă îndelungată. Cel credincios va trece prin
multe situaţii dificile de ranchiune, şicane, răzbunări pentru ca el să fie umilit, batjocorit şi descurajat,
să fie împins să tăgăduiască credinţa. Cele mai gingaşe relaţii, care sunt în mod normal între soţ şi
soţie vor fi profanate şi cel credincios va fi înjosit şi umilit. Pe un astfel de drum cel credincios poate
rămâne în pace numai dacă poate afirma cu sinceritate: „acest proces de divorţ mi-a fost impus, nu eu
l-am intentat”.
Cu mulţi ani în urmă, i s-a dat unei tinere creştine sfatul să urmeze drumul divorţului. Deseori soţul
ei se comportase cu ea urât şi cu toată jertfirea ei, viaţa în familia ei a devenit plină de lacrimi. Pe
lângă aceasta el a devenit un om imoral. Tânăra creştină a urmat însă sfatul unui frate în vârstă, ea a
răbdat. Timpul încercării a durat încă doi ani. Atunci a intervenit Domnul Isus şi l-a luat pe soţul în
veşnicie prin boală. Acest copil al lui Dumnezeu a fost eliberat şi a rămas în pace. Domnul Isus a
izbăvit-o, i-a purtat de grijă şi i-a rezolvat problema aşa cum era după planul său.
Astfel de cazuri, când un soţ are intenţii răutăcioase şi se poartă ca un duşman faţă de cel
credincios, sunt cazuri foarte dese. Atunci Cuvântul lui Dumnezeu îndeamnă pe cel credincios să
plece.
Cu mulţi ani în urmă soţia unui funcţionar s-a întors la Dumnezeu. Soţii, care aveau un băieţel
fuseseră până în acel moment fericiţi unul cu altul. Dar de când soţia a început o viaţă de rugăciune şi
a început să citească zilnic Biblia, în soţ s-a aprins o vrăjmăşie cumplită împotriva ei. El i-a interzis să
se mai roage şi să citească Biblia. Desigur ea i-a spus că nu poate să trăiască fără rugăciune şi fără
să citească Biblia. După un timp, soţul i-a spus: „Ori renunţi la credinţa ta, la Isus pe care îl chemi, ori
părăseşti casa şi copilul”. Ea nu a vrut să renunţe la Mântuitorul. A luat cu toată seriozitatea cuvintele:
„Cine iubeşte pe fiu, ori pe fiică mai mult decât pe Mine, nu este vrednic de Mine” (Matei 10.37). A
sosit ceasul în care s-a dat lupta cea mare a biruinţei. A trebuit să mănânce pâine sub alt acoperiş, dar
curând Domnul Isus a condus-o sub acoperişul copiilor lui Dumnezeu, acolo unde este pace şi odihnă
veşnică. Ea fost izbăvită.
Există şi cazuri când soţii credincioase, care din cauza credinţei au fost alungate de soţi, dar care
mai apoi s-au întors de bunăvoie sub un jug aspru. Acesta nu este un drum după voia lui Dumnezeu.
Ele au trebuit să sufere o măsură dublă de sclavie şi înjosire, de adâncă durere, toate acestea nefiind
dorite de Domnul Isus. El nu voia ca ele să sufere atât de mult. În asemenea situaţii dificile, copiii lui
Dumnezeu au nevoie de călăuzire şi pază din partea Domnului Isus, o supunere şi un sfat din partea
fraţilor cu experienţă care sunt întemeiate pe Cuvântul lui Dumnezeu, sunt foarte necesare în acest
caz.
Un caz deosebit de dificil este acela în care o soţie credincioasă este alungată de soţul ei care mai
apoi cere să fie primit de ea, pentru că el datorită sărăciei sau a lenii consideră că va găsi un adăpost
la ea. Acest caz este întâlnit foarte des la bărbaţii beţivi. Când după săptămâni de chin biata femeie
care fusese alungată de acasă reuşeşte cât de cât să-şi facă o situaţie, îi apare într-o noapte la uşă
soţul. Pot exista astfel de situaţii în care soţul se pocăieşte şi devine alt om, dar astfel de cazuri sunt
rare. De regulă o astfel de soţie, într-o astfel de situaţie, pentru binele copiilor nu trebuie să accepte să
dea ajutor unui beţiv. Ea are dreptul şi omenesc şi are dreptul şi în faţa justiţiei omeneşti de a nu îl
ajuta. Puterile ei şi capacitatea sunt necesare pentru creşterea copiilor ei. De aceea este bine ca o
astfel de soră să fie sfătuită să se mute undeva cât mai departe pentru ca să nu fie găsită de soţul
beţiv.

18. Familia – o temelie importantă

„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească
şi parte femeiască i-a făcut. Dumnezeu i-a binecuvântat, şi Dumnezeu le-a zis: „Creşteţi, înmulţiţi-vă,
umpleţi pământul, şi supuneţi-l; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului şi peste orice
vieţuitoare care se mişcă pe pământ.” (Geneza 1.27- 28), compară şi cu Geneza 5.1-2.
Aşadar Dumnezeu nu a creat oameni singuri care urmau să trăiască independenţi unul de altul pe
acest pământ, ci El a creat societatea omenească în cadrul căsătoriei şi familiei. Când omul a pierdut
Paradisul prin păcat, când pe ogorul vieţii plin de spini şi pălămidă, a început lupta pentru existenţă,
când munca a început să fie cu sudoarea frunţii – Dumnezeu a pus pe bărbat domn în casa sa
(Geneza 3.16), el fiind responsabilul rugăciunii. Astfel familia a devenit o monarhie, în care soţia a luat
locul ei ca ajutor şi sfetnic şi în familie totul urma să se desfăşoare în dragoste şi credincioşie; aceasta
stând la baza familiei create de Dumnezeu.
Când judecata s-a dezlănţuit prin potop peste omenirea de atunci şi Noe a fost găsit de Dumnezeu
ca singurul om neprihănit printre semenii lui, Dumnezeu nu s-a îndurat doar de el ca persoană
individuală. Nu, ci este scris: „Domnul a zis lui Noe: „Intră în corabie, tu şi toată casa ta; căci te-am
văzut fără prihană înaintea Mea în neamul acesta de oameni.” (Geneza 7.1). Aşadar şi în acest caz, la
reînnoirea neamului omenesc, din seminţia lui Noe, familia este scoasă în relief ca obiect al îndurării şi
ca principiu al binecuvântării lui Dumnezeu.
Cuvântul lui Dumnezeu dă deplină libertate oamenilor cu privire la ordinea şi legea socială,
cetăţenească şi lasă pe oameni să-şi aleagă orice formă de guvernare, fie republică sau dictatură, fie
federaţie de state. Nici nu există în Cuvântul lui Dumnezeu prescripţii pentru împăraţi, miniştrii,
guvernatori sau preşedinţi, dar Dumnezeu vorbeşte clar şi deschis despre ordinea în familie, despre
responsabilitatea tatălui şi a mamei, despre obligaţia fiilor şi a fiicelor de a asculta, despre obligaţia de
a asculta a slujitorilor din casă. Astfel familia are primul rang, este fundamentul peste care se
construiesc celelalte orânduiri sau forme de convieţuire.
Tatăl şi mama constituie prima autoritate hotărâtă de Dumnezeu care are obligaţia de guvernare,
aceea de a se îngriji, de a educa şi care are dreptul de a pedepsi. În această ordine dumnezeiască se
naşte omul. Ea formează principiul existenţei lui, acolo îşi primeşte numele, limba şi patria, deci tot ce
este şi tot ceea ce va deveni el pe pământ. Toate noţiunile despre iubire, credinţă, obligaţii şi drepturi
sunt formate în familie. Omul se naşte fiind responsabil de a respecta ordinea pe care Dumnezeu a
instituit-o ca şi Creator.Ceea ce un copil sau un tânăr acumulează sau tot ceea ce îi lipseşte din ceea
ce experimentează în familie, îl va conduce la binecuvântare sau la eşec în întreaga lui viaţă.
 Nu este de mirare că eforturile marelui duşman al omenirii, satan, sunt îndreptate spre a distruge
acest fundament al ordinii şi al binecuvântărilor. Duhul anticirstic al timpului prezent, care urmăreşte să
secătuiască şi să anihileze şi să destabilizeze puterea ordinii stabilite de Dumnezeu, îşi orientează
efortul spre distrugerea familiei. Liberatea în multe ţări în a dezintegra cu uşurinţă familia prin divorţ,
independenţa femeilor, contactele sexuale ruşinoase şi reclama care se face cu privire la „căsătoria
liberă” sau căsătoria de acelaşi sex, care devine tot mai reală, ridică numărul aşa ziselor „căsătorii
sălbatice”. Toate acestea sunt semne ale timpului care lasă să se recunoască că în multe situaţii
noţiunea privind valoarea şi semnificaţia familiei este clătinată.
Pe măsură ce un stat legiferează aceste dizolvări, contribuind la distrugerea familiei, în acest fel îşi
accelerează propria sa distrugere. Peste tot unde organele unui stat nu mai au putere să ocrotească
integritatea familiei şi să stăvilească furtunile ce se năpustesc asupra ei, un astfel de stat nu mai
corespunde cerinţelor şi responsabilităţii pe care o are în faţa cetăţenilor si a poporului respectiv. Cum
poate arăta un stat în care legile lui nu mai sunt luate în seamă, când în acest popor tatăl şi mama nu
mai sunt onoraţi şi băgaţi în seamă ? Cum ai putea să aştepţi dragoste şi jertfire pentru patrie când
sunt şterse dragostea şi iubirea pentru căminul tău şi al familiei tale ? Cum poate funcţiona ordinea şi
disciplina în mijlocul unui popor în care copiii şi tinerii au permisiunea să nu respecte pe tată sau pe
mamă şi să nu le acorde locul care li se cuvine ?
Este semnificativ că în neliniştea marilor oraşe, a ultimilor ani (de exemplu Berlinul) – s-a ajuns la
un adevărat curent de opoziţie a tinerei generaţii împotriva autorităţilor formându-se un autentic front
care proclamă voinţa proprie, dizolvarea familiei, slujirea pe faţă a păcatului. Aceştia sunt cei care
înmulţesc în mod îngrozitor numărul spărgătorilor şi al răufăcătorilor. Aceştia formează adevărate
grupări care sunt la periferia societăţii, excluşi din viaţa de familie şi din societate, care nu acceptă
asupra lor nici autoritatea oamenilor, nici autoritatea lui Dumnezeu.
Mulţimea acestui proletariat fără familie creşte din an în an. Ei cer drepturi pentru perspectivele lor
nesăbuite şi ocupă locuri în Parlament, în presă, în literatură, teatru, cinematografie şi chiar în justiţie
alături de colegii lor. Astfel căderea naţiunilor lovite de acest flagel este iminentă. Nu există altă soluţie
decât aceea ca oamenii de stat să reinstaureze ordinea dând legi care să ocrotească familia şi locul ei
să fie privit cum este normal să fie cinstit şi apreciat. Numai astfel se poate restaura şi situaţia în şcoli
şi instituţii, care să instruiască generaţii sănătoase din acest punct de vedere.
Violenţa răspândită datorită imoralităţii, duce la ruina educaţiei şi a bunelor maniere. Cifrele
statistice a ultimilor ani privind îmbolnăvirile de natură sexuală în rândul populaţiei şi în special ale
militarilor şi studenţilor, depăşesc cu mult cele mai întunecate prognoze. Astfel, tinerii din multe ţări au
pierdut din vedere perspectiva căsătoriei şi familiei, care trebuie considerată ca cel mai important loc,
un loc sfânt al unei naţiuni. Aceste ziduri de apărare dăruite de Dumnezeu, în interiorul cărora creşte şi
înfloreşte binecuvântarea oricărui popor, sunt surpate şi torentul stricăciunii năvăleşte cu violenţă în
interior.
Cine poate depunde o mărturie a trăirii unei vieţi binecuvântate dăruite de Dumnezeu pe baza
principiilor creştine, în faţa lumii ? Cine îşi poate păzi propria familie de pătrunderea duhului anticristic
în faţa subminării principiului casei sale prin pătrunderea lumii cu stilul ei aşa-zis modernist ? Aceasta
o pot face numai cei a căror casă este aşezată pe stânca veacurilor care este Domnul Isus Hristos şi
al cărui principiu este cel al vieţii bazate pe Cuvânul lui Dumnezeu.
Un creştin adevărat este convins că Domnul Isus care vorbeşte prin Cuvântul Său, este prezent în
mod personal în mijlocul alor Săi pentru a le confirma Cuvântul Său. Da, El le va confirma cuvânt cu
cuvânt atât prin promisiunile Sale, cât şi în avertizările Sale, atât în binecuvântări cât şi în încercări.
Creştinii credincioşi poartă în primul rând responsabilitatea ca să-şi întemeieze casele lor pe
fundamentul spiritual, pe acele principii care sunt prezentate ca fiind singurele care reprezintă ordinea
de la început a lui Dumnezeu şi care este exercitată în familie. Promisiunea lui Dumnezeu pentru o
astfel de familie este binecuvântarea. Dar unde nu se ţine cont de Dumnezeu şi de Cuvântul lui
Dumnezeu toate eforturile sunt zadarnice „Dacă nu zideşte Domnul o casă, degeaba lucrează cei ce o
zidesc; dacă nu păzeşte Domnul o cetate, degeaba veghează cel ce o păzeşte. Degeaba vă sculaţi de
dimineaţă şi vă culcaţi târziu, ca să mâncaţi o pâine câştigată cu durere; căci preaiubiţilor Lui El le dă
pâine ca în somn” (Psalmul 127.1-2).
Aş dori ca părinţii credincioşi să fie conştienţi că rugăciunea de mijlocire pentru autorităţi, popor,
armată şi patrie este o adevărată putere protectoare şi aducătoare de binecuvântări, este o adevărată
forţă şi că rugăciunea este o obligaţie şi deci trebuie să o practicăm într-un timp atât de serios pe care
îl trăim. Cel mai important impozit pe care îl datorăm autorităţilor este acela ca din casele noastre să
se ridice zilnic un nor de rugăciuni, de mijlociri ale dragostei şi credincioşiei pentru patria noatră de pe
pământ.

19. Casa creştină, o mărturie în faţa lumii

O casă creştină este numai acolo unde soţul şi soţia urmează pe Domnul Isus în unitatea credinţei,
astfel încât în toate lucrurile şi problemele deciziile se iau după voia Domnului Isus, având la bază
Cuvântul lui Dumnezeu şi igonrând ceea ce vrea lumea. Pe pragul unei case creştine este trasată o
linie a limitelor – o graniţă care nu permite pătrunderea împărăţiei lumii pe care familia o ţine afară –
deoarece în interior este împărăţia Domnului Isus.
Oricine depăşeşte această linie de graniţă, trebuie să experimenteze şi să afle că au intrat într-o
casă, în care este o provincie care aparţine Domnului Isus Hristos. Atât creştinul care poposeşte la
această uşă, cât şi străinul care vine în vizită, omul de afaceri, meseriaşul, medicul, profesorul de
muzică sau oricine ar fi, trebuie să fie atins de raza luminii şi dragostei Domnului Isus. Copiii unei
asemenea case când sunt la şcoală; gospodina când face cumpărături în oraş sau la piaţă, tatăl în
munca sa zilnică, mama când vizitează săraci sau bolnavi, toţi trebuie să fie martori şi raze ale luminii
în lume. Afară pot fi lupte, dar înăuntru trebuie să fie pace. Afară poate să domnească egoismul,
înăuntru trebuie să lumineze lumina Domnului Isus. Afară oamenii împovăraţi de îngrijorări pot să-şi
ducă povara şi grijile, dar înăuntru trebuie să locuiască oameni care şi-au aruncat toate poverile şi
îngrijorările la picioarele Domnului Isus. Lumea de afară nu recunoaşte dragostea lui Dumnezeu, pe
Tatăl îndurărilor, dar copiii lui Dumnezeu într-o asemenea casă creştină au favoarea să trăiască sub
un cer deschis sub raza Harului în atmosfera unei speranţe vii.
Cât de puternică este o astfel de mărturie în mijlocul unei lumi străine de Dumnezeu, când ea
corespunde imaginii principiilor voiei lui Dumnezeu. Ce har când Dumnezeu uneşte împreună doi copii
ai Săi pentru a întemeia o astfel de casă! Când Iosua pune poporul în faţa deciziei de viaţă punându-i
să aleagă, ori zeii acestei lumi ori pe Domnul, pe singurul Dumnezeu Viu, ca Acesta să fie Dumnezeul
lor, el spune: „Şi dacă nu găsiţi cu cale să slujiţi Domnului, alegeţi astăzi cui vreţi să slujiţi: sau
dumnezeilor cărora le slujeau părinţii voştri dincolo de râu, sau dumnezeilor amoriţilor în a căror ţară
locuiţi. Cât despre mine eu şi casa mea vom sluji Domnului” (Iosua 24.15). Aceasta este mărturia
oricărei case cu adevărat creştine în timpul actual al creştinismului de azi. O generaţie depravată,
pervertită de păcat dă târcoale Tempului şi cu tot dinadinsul se străduieşte să introducă o cultură fără
Dumnezeu, cu aroganţă şi mândrie, slăvindu-şi propria mărime şi ducând pe oameni în îndoieli,
dezamăgiri şi lipsă de speranţă. Un creştin dimpotrivă parcurge un drum al vieţii de credinţă
experimentând minunile lui Dumnezeu şi declarând cu bucurie: „Eu şi casa mea vom sluji Domnului !”
Odată ce el a devenit proprietatea Domnului Isus, el a găsit în Cuvântul lui Dumnezeu: „Pot să se
mute munţii, pot să se clatine dealurile, dar dragostea mea nu se va muta de la tine, şi le- gământul
Meu de pace nu se va clătina, zice Domnul, care are milă de tine” (Isaia 54.10). Apoi el a experimentat
că Dumnezeu i-a împlinit această promisiune. Acum el şi-a zidit casa pe stâncă, pe Domnul Hristos, şi
harul lui Dumnezeu i-a redat în casa lui o bucată din paradisul pierdut. Casa lui urmează să fie un
Betel şi aceasta înseamnă o casă a lui Dumnezeu unde soţul şi soţia spun în unitatea credinţei: „Eu şi
casa Mea vom sluji Domnului !” Domnul Isus să ne fie singurul Stăpân şi plăcerea Lui să fie
argumentul hotărârilor noastre în orice problemă. Avem o singură sarcină: să-I dăm cinste, să îi facem
bucurie şi să Îl recunoaştem în faţa lumii.
Dacă fiecare credincios în parte este o lumină aprinsă de la Domnul Isus în casa întunecoasă a
acestei lumi, cu cât mai mult străluceşte o lumină acolo unde într-o casă creştină tatăl şi mama sunt
mărturii ale harului lui Dumnezeu, sunt mărturii ale prezenţei Mântuitorului nostru Cel Viu. Atunci
Dumnezeu are construit un far în acel loc, asemenea acelui far demn de cinste de pe coasta Angliei
pe a cărei inscripţie stă scris: „ A da lumină înseamnă a salva!”
În Filipeni a apărut prima adunare creştină din Europa prin întoarcerea la Dumnezeu a două case:
casa Lidiei şi a temnicerului (vezi Faptele Apostolilor 16.14-15 şi 27-34). Cea de a doua familie a venit
la credinţă într-o singură noapte. Casa Ştefanei constituie începutul mărturiei în Ahaia (1 Corinteni
16.15). În Corint întreaga casă a lui Crisp a devenit creştină (Faptele Apostolilor 18.8). Şi sutaşul
roman Corneliu a trăit aceasta în Cezareea, el a experimentat minunea ca întreaga lui casă să se
întoarcă la Dumnezeu într-o singură zi (Faptele Apostolilor 10.44-45).
Cuvântul adeverit temincerului din Filipi este valabil şi dă dreptul fiecăruia dintre credincioşi să se
aştepte ca harul lui Dumnezeu să lucreze astfel încât întreaga lui casă să se întoarcă la Dumnezeu şi
să fie mântuiţi toţi din casa credinciosului respectiv. Experimentăm într-adevăr că sunt cazuri în care
soţul şi soţia se întorc la scurt timp unul după altul, deseori chiar în aceeaşi zi se întorc la Dumnezeu şi
astfel dintr-o dată această casă devine o casă de oameni credincioşi. Şi aceasta cu atât mai evident
când aceste persoane neîntoarse la Dumnezeu, fiind căsătorite, au trăit uneori ani îndelungaţi cu soţi
sau soţii necredincioase experimentând durerea de a trăi alături pe un drum pe care trebuiau să îl
parcurgă cu forţa.
În anul 1907 s-a petrecut o situaţie plăcută care a fost o mărturie faţă de lume. Într-o seară la o
evanghelizare din N., un bărbat s-a întors la Dumnezeu. El era muncitor într-o fabrică şi se căsătorise
de trei ani, după ce timp de cinci ani soţia lui îl aşteptase să îşi termine stagiul militar. Acum aveau
înainte divorţul pentru că tânăra soţie dintr-o gelozie inexplicabilă voia să se despartă de soţul ei
credincios. Ultima înfăţişare înaintea tribunalului urma să aibă loc peste trei zile. Dar s-a petrecut o
minune. Soţul a frecventat acea Adunare de evanghelizare şi s-a întors la Dumnezeu. În seara de
după întoarcerea la Dumnezeu a soţului, a venit şi soţia la Adunarea de propovăduire a Cuvântului lui
Dumnezeu şi s-a întors şi ea la Dumnezeu. Au apărut acum cei doi complet împăcaţi în faţa
tribunalului şi au putut să spună că toate problemele din viaţa lor au fost înlăturate. Domnul Isus a
devenit Stăpânul lor.
Ce mărturie minunată despre puterea Harului a fost această casă înaintea lumii care avea ochii
îndreptaţi spre cei doi ! Căci în acel orăşel ştia toată lumea despre procesul de divorţ şi despre
această împăcare atât de neaşteptată. Găsim în Scriptură prezentat în mod ilustrativ lucruri cu privire
la adevăratele case creştine. Astfel citim de exemplu: „Moise şi-a întins mâna spre cer; şi a fost
întuneric beznă în toată ţara Egiptului, timp de trei zile. Ei nu se vedeau unii pe alţii, şi nimeni nu s-a
sculat din locul lui timp de trei zile. Dar în locurile unde locuiau toţi copiii lui Israel era lumină” (Exod
11.22-23). Cât de frumoasă este această imagine, copiii lumii sunt orbi faţă de prezenţa şi dragostea
Domnului Isus şi faţă de seriozitatea veşniciei, ei nu se cunosc unul pe altul, ei nu se recunosc că sunt
pe calea largă deoarece ei se află pe calea care duce la pierzare. Ei nu ştiu nimic despre adăpostul pe
care îl poate găsi o inimă zbuciumată, la Dumnezeul cel Atotputernic. Dar în casele copiilor lui
Dumnezeu este lumină, străluceşte lumina speranţei. Domnul Isus este cu ei şi locuieşte în ei, El care
a spus: „Eu sunt Lumina lumii; cine mă urmează pe mine nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina
vieţii„ (Ioan 8.12).
 Şi iarăşi în noaptea de Paşte ce exemplu ! Casele poporului lui Dumnezeu erau păzite de
blestemul şi judecata ce urmau să se abată, prin sângele Mielului. Mielul înjunghiat o imagine a
Domnului Hristos, forma punctul central în casă şi era hrana cu care ei se hrăneau. Toţi cei din casă
erau cu totul despărţiţi de lume, de egiptenii în ţara în care locuiau. Toţi erau îmbrăcaţi în haine de
călătorie, părinţi şi copii, stâpâni şi domni, ştiind că ei trebuiau să plece curând şi să se mute într-o ţară
a promisiunii. Această trăsătură de caracter a casei creştine trebuie să fie găsită la toţi cei ce aparţin
Domnului Isus. Credincioşii trebuie să fie siguri de frământările şi pericolele ce sunt împrejurul lor, ei
trebuie să fie siguri că în casa lor nu va intra niciodată un blestem atâta timp cât în interiorul acestei
case domneşte Domnul Isus. Pot veni necazuri, încercări, probe de disciplinare dar niciodată blestem,
căci poporul lui Dumnezeu este chemat să moştenească binecuvântarea (1 Petru 3.9). Viaţa în casa
copiilor lui Dumnezeu, dovedeşte dacă ei sunt într-adevăr călători şi străini şi că se grăbesc să ajungă
la ţinta lor, în patria cerească; aceasta constituie de fapt puterea şi mărturia lor.
Lumea care trăieşte în jurul nostru trebuie să recunoască în creştinism ceva veritabil şi nu doar o
învăţătura religioasă, ci o viaţă nouă din Dumnezeu. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu umblă
într-adevăr călăuziţi de toiagul Păstorului lor şi găsesc totdeauna refugiul la El, Cel Atotputernic, la un
prieten care este totdeauna prezent. Cu câtva timp s-a petrecut următoarea întâmplare: o rudă
apropiată a intrat în casa unei perechi de oameni credincioşi în vârstă. Această persoană era foarte
supărată pentru că uitase pe o bancă, într-un loc public o sacoşă în care avusese 150 DM
(echivalentul a 100 de Euro). Se întorsese degeaba să o caute, sacoşa dispăruse. Situaţia ei era cu
atât mai dificilă, cu cât acea persoană era cu puţin înainte de a se căsători şi banii pierduţi erau
destinaţi cheltuielilor pentru cumpărăturile necesare acestui eveniment. Ce pierdere dureroasă !
Nemaigăsind nici o speranţă că va găsi sacoşa pierdută, această persoană intenţiona să dea un anunţ
în ziar prin care spera să recupereze sacoşa. Totuşi tatăl acestei fete creştine (tatăl miresei) i-a spus
că există un alt lucru, acela de a-L ruga pe Domnul Isus să le înapoieze sacoşa cu bani. Au
îngenunchiat. Tatăl şi cei din casă L-au rugat pe Domnul Isus, ca nişte copii, să le vină în ajutor să le
înapoieze sacoşa. S-a petrecut o minune pentru mireasa care se părea că uitase de prezenţa
Domnului Isus în toate lucrurile. Pierderea a fost adusă la cunoştinţa poliţiei. După câteva zile acest
obiect a fost adus la un post de poliţie apropiat de locul unde fusese uitată. Un tânăr vânzător evreu
care trecuse pe acolo o găsise şi o predase unui poliţist. Prin această întâmplare tânăra mireasă a fost
convinsă că Dumnezeu răspunde la rugăciuni.
Aşa trebuie să pătrundă razele luminii dragostei lui Dumnezeu în inimile tuturor celor care trec
pragul unei case creştine. Dacă se poate spune în acest fel: până la urmă aceasta este o provincie a
împărăţiei în care Împărat este Domnul Hristos. Afară domneşte stăpânul acestei lumi, dar în interior
domneşte Domnul Isus.
Este deosebit de important că în toate problemele şi faţă de toate cerinţele lumii, într-o casă
creştină singurul stăpân este Domnul Isus şi El este cel ce dispune de autoritate şi sfat în educaţia
copiilor, sau de sfat şi ajutor pentru cei care sunt în nevoi şi pentru cei care vor poposi la uşa unei case
creştine. Acolo unde pe uşă este inscripţia: „Cerşitul interzis”, pentru ca prin această inscripţie să fie
îndepărtat orice eventual cerşetor, acolo lumina dragostei lui Dumnezeu va lucra greu. Unde este
numai ceartă şi gâlceavă în familie, acolo unde se manifestă vocea mâniei şi a amărăciunii, acolo
mărturia creştină îşi pierde din efectul ei.
Toţi copiii lui Dumnezeu sunt adăugaţi ca sfinţi şi preaiubiţi, ca şi mădulare în trupul Domnului Isus,
Capul acestui trup, care este unit pentru veşnicie. Niciodată nu trebuie să se încheie o zi într-o casă
creştină în care să nu fie eliminat orice dezacord, orice lucru care nu a fost în rânduială. Între soţi,
părinţi şi copii, stăpâni şi servitori, trebuie să aibă loc o deplină iertare. „Astfel dacă cineva are vreo
plângere împotriva altcuiva” trebuie să o rezolve înaintea lui Dumnezeu. Unde lipsesc aceste trăsături
de caracter ale casei creştine, acolo este lipsă de putere chiar dacă acolo au loc cele mai fastuase
ceremonii. - Dragostea este legătura desăvârşirii. Cât de scumpă este o casă când temelia este pusă
de Domnul Isus, când această casă este construită, păzită de El şi de care tot El se îngrijeşte ! Mulţi
copii de credincioşi experimentează ceea ce promite în Psalmul 128. O astfel de casă va gusta zilnic
Harul lui Dumnezeu, va beneficia de binecuvântare şi de ceea ce este promis: Eu voi fi acelaşi până la
cărunteţele voastre vă voi sprijini, v-am purtat şi tot vreau să vă mai port, să vă sprijinesc şi să vă
mântuiesc” (Isaia 46.4).
Lumea, în mijlocul căruia trebuie să lumineze o casă creştină, nu vede mai întâi interiorul, ceea ce
este spiritual, ci exteriorul, ceea ce este pământesc - după ceea ce ea vede, ea judecă valoarea
mărturiei care poate fi bună sau rea.
Pământul şi lucrurile de pe pământ formează locul de luptă pe care este adeverită credinţa şi unde
trebuie să fie glorificat Domnul Isus. Cât de greşit este atunci când credincioşii nu se disting de ceilalţi
în lucrurile practice ale vieţii. Lumea aşteaptă pe drept ca un creştin adevărat să realizeze mai mult pe
plan profesional şi să fie găsit mai fidel decât un om din lume. Aici este vorba de tot ceea ce ţine de
relaţia beneficiar – client, de punctualitate în ceea ce promite şi de corectitudinea inclusiv în afaceri şi
pe plan financiar. Lumea are o deosebită deschidere pentru cei care îşi ţin cuvântul şi care sunt
punctuali. O casă creştină nu ar trebui niciodată să fie pusă în situaţia de a nu îşi ţine cuvântul sau de
a fi restantă la chirie, la datorii sau la plata oricărei facturi.
Cuvântul lui Dumnezeu porunceşte: „Să nu datoraţi nimănui nimic, decât să vă iubiţi unii pe alţii...”
(Romani 13.8).
De aceea datoriile pentru cei credincioşi sunt o chestiune foarte serioasă, şi de aici rezultă că într-o
casă creştină trebuie ţinută o evidenţă strictă privind cheltuielile. Credincioşii nu au permisiunea să ia
cu chirie o locuinţă care este prea scumpă, ei nu îşi pot permite ca în viaţa pe care o duc să
depăşească un standard de comoditate pe care nu şi-l pot permite, şi astfel să ajungă în situaţia de a fi
datori şi a-L dezonora pe Domnul Isus. În situaţiile prin care au de trecut după cârmuirea lui
Dumnezeu, ei nu trebuie să apeleze niciodată la vreun ajutor din partea lumii, ei vor apela doar la
ajutorul Domnului Isus şi la aceia pe care Domnul Isus îi foloseşte ca fraţi şi surori.
Într-o casă creştină, Domnul Isus este glorificat prin ordine, curăţenie şi punctualitate. Într-o casă în
care domneşte Domnul Isus şi toate se desfăşoară pentru El, nu vor exista pânze de păianjen, nici
praf sau murdărie şi nici paturi făcute în dezordine, deci copiii lumii nu vor avea ce să reproşeze celor
credincioşi cele mai de sus. Chiar şi mâncarea trebuie să fie pregătită pentru slava Domnului Isus.
Mâncăruri arse şi cartofi prost prăjiţi nu Îl slăvesc pe El. Cât de frumos este când într-o locuinţă a
fraţilor simpli, o vezi pe soţie lucrând şi pe soţ plecând de dimineaţă şi venind seara de la lucru, când
totul în casă este în ordine - este spre slava Domnului Isus, atunci când o astfel de casă ţine la cele
mai mici amănunte şi face aceasta din dragoste pentru Domnul Isus.
Lumea va sesiza imediat când copiii de credincioşi întârzie de la şcoală sau apar cu mâinile
nespălate sau îmbrăcaţi dezordonat, cu părul nepieptănat sau cu încălţămintea ruptă. Aşa este şi cu
îmbrăcămintea celor adulţi. Nu trebuie să apărem mereu în haine de ultimă modă, dar nici în haine
nespălate, rupte sau mototolite. Nu este trupul nostru pe care îl spălăm şi îl îmbrăcăm un templu al
Duhului Sfânt ?
În ceea ce priveşte slujba în meserie, în muncă, în acest domeniu bărbatul este în atenţia privirii
lumii şi aceasta judecă după credincioşia lui, a hărniciei lui şi a punctualităţii lui, exteriorul casei. Şi la
drept vorbind întregul creştinism este judecat după exterior. Ce fel de mărturie reprezintă creştinismul?
… Dar ce vede lumea în casă aceasta intră în responsabilitatea soţiei. Pentru aceasta Cuvântul lui
Dumnezeu a consemnat un exemplu (citeşte Proverbe 31.10-31). Ce imagine veritabilă a unei creştine
credincioase, ce comportare şi capacitate are o astfel de soţie credincioasă!

20. Autoritatea părinţilor

 Istoria lui Eli şi a fiilor lui este descrisă în Cuvântul lui Dumnezeu ca un monument al avertizării
pentru toţi taţii (citeşte 1 Samuel 2,12-1; 22-25; 27-34; 1 Samuel 3:10-14; 1 Samuel 4: 1-22)
Dumnezeu a dat părinţilor autoritate foarte mare asupra copiilor lor; aceasta trebuie însă păzită. Fie
ca orice tată să se păzească să folosească limbajul lui Eli dintr-o falsă bunătate de inimă. Acest lucru
are o semnificaţie cu totul deosebită pentru cei credincioşi. Pentru ei este valabil cuvântul: „Căci eu
cinstesc pe cei ce mă cinstesc şi cei ce mă dispreţuiesc sunt dispreţuiţi.”. Acest cuvânt se aplică direct
în educaţia copiilor, în creşterea acestora în teamă de Dumnezeu. Este vorba de autoritatea taţilor faţă
de fiii adulţi care sunt căsătoriţi.
Vedem aici că responsabilitatea taţilor în raport cu umblarea copiilor lor, nu încetează chiar când
aceştia sunt adulţi şi sunt la casele lor. Legea cetăţeniei impune o limită de vârstă de la care copiii
adulţi sunt declaraţi independenţi privind decizia de a se căsători şi puterea liberei decizii. Ar fi o mare
eroare pentru orice popor dacă această lege ar coborî această vârstă de la 25 la 21 de ani, moment în
care un om nu este suficient de matur şi deci este nepregătit (dar unde a ajuns azi această limită de
vârstă ?!).
Cuvântul lui Dumnezeu vorbeşte de o altă limbă! Niciodată în faţa ochilor lui Dumnezeu nu
încetează responsabilitatea taţilor pentru umblarea copiilor lor. Este cutremurător de serios faptul că
Samuel, cel care a experimentat căderea casei lui Eli, nu a putut să-şi educe proprii săi fii, astfel ca ei
să umble pe calea lui Dumnezeu. Dacă el este vinovat, şi cât este Samuel vinovat, nu ştim (vezi 1
Samuel 8.1-5). Cert este că toţi trebuie să se plece în praf şi cenuşă în rugăciune cerând ca fiii lor să
umble pe un drum care să facă cinste Domnului Isus.
Dacă părinţii credincioşi cu copii adulţi, care umblă pe căile păcatului simt deseori dureri adânci,
lucrul acesta este foarte grav. În afara casei, tatăl nu are puterea să se împotrivească. Fiul său este
răzvrătit. El are acum doar puterea rugăciunii, care până în final îl învinge pe fiul încăpăţânat.
Dar în interiorul zidurilor unei case de părinţi credincioşi nu este niciodată permis să existe fii şi fiice
necredincioase. Acolo trebuie neapărat să se menţină mărturia pentru adevăruri dumnezeieşti. Dacă
să presupunem copii mari dintr-o familie a celor credincioşi vor să participe la cugetările ţinute în casă
asupra Cuvântului lui Dumnezeu, la rugăciunile în familie, aceştia fie lăsaţi să participe, cu siguranţă
însă nu ar fi bine ca ei să fie constrânşi să facă lucrul acesta. Dar niciodată nu este permis ca dacă au
făcut ceva nepotrivit să fie cruţaţi sau să li se găsească o scuză. Ce este păcat trebuie să fie judecat şi
să rămână păcat. Într-o casă creştină păcatul trebuie judecat, iar tatăl credincios este acela care va lua
măsurile de rigoare.
Principiile guvernării lui Dumnezeu impun ca părinţii să constituie pentru copii cea mai înaltă
autoritate pe pământ, ei fiind onoraţi. Aici nu este vorba de acele cuvinte aparent de supunere, ci de
cinstea, onoarea şi dragostea ascultării cu supunerea reală de inimă. Dumnezeu a spus că El vrea să
vadă, să recunoască această poziţie de smerenie a copiilor şi promite binecuvântarea: „Cinsteşte pe
tatăl tău şi pe mama ta, pentru ca să ţi se lungească zilele în ţara pe care ţi-o dă Domnul, Dumnezeul
tău” (Exod 20.12). „Copii ascultaţi în Domnul de părinţii voştri, căci este drept. Să cinsteşti pe tatăl tău
şi pe mama ta”– este cea dintâi poruncă însoţită de o făgăduinţă – ca să fii fericit, şi să trăieşti multă
vreme pe pământ” (Efeseni 6.1-3). Nimeni să nu gândească cumva că acestea sunt doar vorbe goale,
nu toate acestea sunt culese şi trăite într-adevăr de copii în ceea ce priveşte sănătatea,
binecuvântarea, reuşita în profesie, pacea în casă şi creşterea propriilor copii. Viaţa este plină de
experienţe ilustrative a acestor binecuvântări la cei care şi-au onorat părinţii.
Domnul Isus, care în viaţa Lui pe pământ, fiind modelul desăvârşirii, a fost supus părinţilor Săi în
zilele lui pământeşti, dar nu numai ca băiat, ci şi când era pe cruce, a cinstit-o pe mama sa prin
dragostea şi grija sa ca şi copil al acesteia. Fiecare din cei care mai au părinţi pe pământ, ar trebui să
folosească timpul cât îi mai au arătându-le dragostea şi afecţiunea lor. Se poate spune oricărui om,
anticipat, că de felul în care s-a comportat cu părinţii lui, aşa va avea şi el parte în viaţă.
Copiii care nu se supun avertismentelor tatălui şi mamei, sunt în ochii lui Dumnezeu mult mai căzuţi
decât gândim noi de obicei. Nesupunerea faţă de autorităţi este cu siguranţă o culpă mare care atrage
după sine pedeapsa, căci autorităţile nu ţin sabia fără rost, ei sunt slujitorii lui Dumnezeu: „Oricine să
fie supus stăpânirilor celor mai înalte; căci nu este stăpânire care să nu vină de la Dumnezeu. Şi
stăpânirile care sunt, au fost rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se împotriveşte stăpânirii, se
împotriveşte rânduielii puse de Dumnezeu; şi cei ce se împotrivesc, îşi vor lua osânda. Dregătorii nu
sunt de temut pentru o faptă bună, ci pentru una rea. Vrei dar să nu îţi fie frică de stăpânire ? Fă binele
şi vei avea laudă de la ea” (Romani 13.1-3). Cu cât mai serios este să te opui celei mai înalte autorităţi
de pe pământ, pe care Cel Atotputernic a îmbrăcat-o cu cinste dumnezeiască.
Este scris: „Dacă un om are un fiu neascultător şi îndărătnic, care n-ascultă nici de glasul tatălui,
nici de glasul mamei lui, şi nu-i ascultă nici chiar după ce l-au pedepsit, tatăl şi mama să îl ia, şi să îl
ducă la bătrânii cetăţii lui şi la poarta locului în care locuieşte. Să spună bătrânilor cetăţii lui: „iată, fiul
nostru este neascultător şi îndărătnic, n-ascultă de glasul nostru, ci este lacom şi beţiv ” (Deuteronom
21.18-21). Şi toţi oamenii din cetatea lui să-l ucidă cu pietre, şi să moară. Astfel să cureţi răul din
mijlocul tău pentru ca tot Israelul să audă şi să se teamă ”. Şi din nou: „Blestemat să fie cel ce va
nesocoti pe tatăl său şi pe mama sa !” – şi tot poporul să răspundă: „Amin !” (Deuteronom 27.16).
Acestea sunt legi pe care Domnul Dumnezeu le-a dat poporului Său. Dar acum tragem concluzia
că nu există nimeni pe pământ căruia un om adult să îi datoreze dragoste şi binefacere făcută în afara
părinţilor săi. Aminteşte-ţi de credincioşia dragostei mamei tale ! Aminteşte-ţi de nopţile ei de veghe,
de lacrimile şi rugăciunile ei ! Aminteşte-ţi de grija plină de credincioşie a tatălui tău ! Această datorie
nu va fi plătită niciodată !
„Copii ascultaţi în Domnul de părinţii voştri !” Când în vechiul legământ un om dispreţuia pe tatăl
sau pe mama sa, era omorât cu pietre. Ce va fi la scaunul de judecată a lui Dumnezeu, un fiu care a
fost crescut, îndemnat şi educat în învăţătura Domnului Isus şi care totuşi din cauza mândriei, a
aroganţei şi a nebuniei lui, nu vrea să se supună părinţilor lui. Cu siguranţă au curs lacrimile tatălui şi
mamei şi ele vor cădea asupra capului acestuia. Nici măcar rugăciunile de mijlocire ale tatălui şi
mamei nu l-au mişcat.
Este ruşinos pentru noi că deseori la păgâni se găseşte mai multă cinste şi onoare adusă părinţilor
decât la noi, aşa zişii creştini. De exemplu în China, un fiu care se opune voinţei tatălui său este adus
în faţa tribunalului şi condamnat la moarte pentru că a încălcat legea de a-şi cinsti părinţii. În China
este tradiţia poporului ca de Anul Nou fiecare băiat şi bărbat din toată ţara să-şi viziteze mama şi să-i
aducă un cadou. El îi mulţumeşte pentru tot ce a făcut pentru el şi o roagă să îl ocrotească şi în anul
care vine. Nu este acesta un lucru frumos ?
Unde Dumnezeu a pus un conducător, un slujitor sau un păzitor care este o binecuvântare pentru
ai Lui, Dumnezeu cere ca acesta să fie onorat şi să fie păzit de cei care L-ar denigra. Dumnezeu ia
notă de orice cuvânt pe care fiii sau fiicele le vorbesc împotriva părinţilor lor şi în mod deosebit când
este vorba de părinţi credincioşi. Cât de îngrozitor când un copil de oameni credincioşi se ridică
împotriva mamei şi tatălui cărora de fapt le datorează cinste !
Toţi copii lui Dumnezeu tineri şi vârstnici care mai au prilejul să aibă tată şi mamă pe pământ, să-şi
păzească inimile şi buzele de a se ridica să judece păcătuind astfel împotriva lor. Dimpotrivă ei nu
trebuie să uite dragostea şi grija pe care părinţii au avut-o pentru ei. Cuvântul lui Dumnezeu spune:
„Cine va blestema pe tatăl său sau pe mama sa, să fie pedepsit cu moartea” (Exod 21:17). Despre
acest lucru Cuvântul lui Dumnezeu mai spune: „Pe ochiul care îşi bate joc de tatăl său, şi nesocoteşte
ascultarea de mamă, îl vor scobi corbii de la pârâu, şi îl vor mânca puii de vultur” (Proverbe 30.17). Un
astfel de fiu va afla cu durere ce înseamnă aceste cuvinte. Poate după mulţi ani va vedea de la proprii
lui copii cine sunt corbii pârâului şi puii de vultur. Căci ce seamănă omul aceea va secera (Galateni
6.7).
Moody povesteşte: „Am auzit odată despre un om sărac care şi-a trimis fiul să studieze la oraş.
Într-o zi omul a adus lemne în oraş, poate tocmai pentru a plăti cheltuielile cu şcoala ale fiului său.
Deodată apare pe o stradă fiul său îmbrăcat elegant cu câţiva prieteni. Tatăl său când îl vede, lasă
lemnele şi în bucuria inimii lui aleargă spre fiul său să îl îmbrăţişeze. Fiul însă se ruşinează de tatăl său
care era îmbrăcat sărăcăcios în hainele lui de lucru şi care se oprise în faţa lui. El i s-a adresat scurt cu
cuvintele: „Nu ştiu cine sunteţi !” Poate ieşi ceva dintr-un astfel de om ? Cu siguranţă nu !
Am avut la şcoala duminicală din Chicago un băiat care promitea mult. Tatăl lui era un beţiv
notoriu, iar mama lui spăla rufe şi câştiga cu greu banii necesari pentru a putea da copilului o educaţie
decentă. Era cel mai mare din copii şi mă gândeam că el va fi un ajutor pentru familia lui suplinindu-şi
tatăl. Într-o zi însă am auzit despre el ceva care m-a făcut să gândesc altfel despre el:
Băiatul frecventa şcoala reală şi era unul dintre cei mai inteligenţi elevi din clasă. Odată era cu
mama lui în faţa uşii căsuţei lor, căsuţa era mică şi sărăcăcioasă pentru că mama nu putea să câştige
bani pentru o locuinţă mai bună. Pe când erau amândoi în faţa uşii, a trecut un coleg pe stradă şi a
mers la el. După ce mama a intrat în casă, colegul l-a întrebat:
„Cine era femeia aceea ? ” „Era spălătoreasa mea” a răspuns el. Sărmanul băiat, am gândit eu,
auzind această istorie, nu va fi nimic de el ! Şi într-adevăr aşa a fost după ani. Am avut ocazia să văd
că viaţa lui a fost din ce în ce mai abătută. El a ajuns cu timpul rău. Un băiat care s-a ruşinat cu mama
lui, cu aceea care îl iubea, care se sacrifica muncind din greu pentru el, nu putea să ajungă bine ! Nu
pot să exprim cât de mult m-a dezamăgit acest băiat.
Totuşi acum aş dori să vă prezint un tablou mai frumos. Acum câţiva ani am auzit despre o femeie
săracă şi despre fiul ei pe care l-a trimis la gimnaziu pentru a învăţa. Când urma să aibă loc trecerea la
o clasă superioară, el a scris mamei sale să vină şi ea să ia parte la serbarea care marca acest
eveniment. Ea i-a scris că nu poate veni deoarece nu are o îmbrăcăminte adecvată acestui eveniment
şi că nu vrea să îl facă să îi fie ruşine cu o asemenea mamă. Însă băiatul nu a cedat, a insistat atât de
mult, încât mama s-a lăsat înduplecată şi a venit. El a luat-o de la gară şi a adus-o într-o locuinţă
frumoasă. Ziua aniversării a început. Fiul a condus-o cu gingăşie în sală şi a aşezat-o pe cel mai bun
loc din sală. Cât de mirată a fost ea când a văzut că fiul ei de fapt luase cel mai mare premiu şi a văzut
cum a fost pus să rostească un discurs de încheiere în faţa întregii clase. După terminarea discursului
a urmat un ropot de aplauze după care băiatul a luat premiul şi s-a dus cu el la mama sa spunând:
„Poftim mamă, premiul îţi aparţine ţie. Dacă tu nu m-ai fi ajutat, eu nu l-aş fi putut obţine !” Lăudat
să fie Dumnezeu că mai există încă astfel de copii ! Cam atât cu povestirile lui Moody.
Este important pentru cei credincioşi să observe că nici un efort pentru lucrările lui Dumnezeu şi
nici o jertfă în bani sau lucruri, nici o vorbă sau mărturie nu poate înlocui cinstea şi dragostea faţă de
tată şi mamă. Fariseii şi saducheii au încercat să facă un astfel de schimb de valori în viclenia lor, dar
Domnul Isus nu a permis aşa ceva (vezi Matei 15.3-9). Acest adevăr rămâne valabil fără prejudecăţi,
fie că părinţii sunt sau nu sunt întorşi la Dumnezeu: tatăl şi mama au drepturi incontestabile la cinstea
dragostea şi îngrijirea din partea copiilorşi aceste îngrijiri sunt mai importante decât orice sacrificiu
pentru lucrurile lui Dumnezeu. Obligaţia de recunoaştere a copiilor faţă de părinţi este atât de mare
încât dacă ea a fost neglijată sau neîndeplinită, nu poate fi înlocuită cu nimic altceva.
Comportarea urâtă cu părinţii este un semn al zilelor din urmă (vezi 2 Timotei 3.1-2). Acest duh al
timpului, care atentează la autoritatea impusă de Dumnezeu, considerentul ar fi, că generaţia de azi ar
fi mai inteligentă şi că deci nu mai trebuie ca cei tineri să fie supuşi părinţilor. Dar cine ia Cuvântul lui
Dumnezeu ca şi dreptar al drumului său, acela ştie că nu există împrejurare în viaţă în care poziţia de
dependenţă şi de cinste pe care o acordă copiii părinţilor, este întodeauna încununată cu succes în
viaţă.
 Mândria, aroganţa, părerea personală, înţelepciunea, cunoştinţele, care se pun deasupra
experienţelor dobândite de părinţi, este potrivnică voiei lui Dumnezeu. Dumnezeu este împotriva
mândriei: omul va trebui să-şi plece în jos privirea semeaţă şi îngâmfarea lui va fi smerită: numai
Domnul va fi înălţat în ziua aceea” (Isaia 2.11) şi din nou: „Mândria omului va fi smerită şi trufia
oamenilor va fi plecată; numai Domnul va fi înălţat în ziua aceea” (Isaia 2.17). Cât de gravă este
situaţia în care copiii nu se pleacă în faţa autorităţii tatălui şi mamei. Această lipsă nu poate fi
recuperată prin cadouri sau lacrimi. „Ascultarea face mai mult decât jertfele !”
Cine ar putea să cunoască mai bine deciziile pripite şi cine poate avertiza mai bine ca tatăl şi
mama asupra acestora? Când însă un fiu nu se pleacă în faţa dragostei părinteşti, va experimenta ce
este scris: „Un om care se împotriveşte tuturor mustrărilor, va fi zdrobit deodată şi fără leac” (Proverbe
29.1).
Desigur, cuvântul „împotrivitor” arată în Scriptură pe cel împotriva căruia Dumnezeu ia măsuri şi
este vorba despre poporul Său (Isaia 63.9-10, Isaia 65.2, Deuteronom 9.24, Neemia 9.16-17,
Plângerile lui Ieremia 1.18). Cât de plin de semnificaţii este pentru copiii celor credincioşi să se supună
sfaturilor şi înţelepciunii părinţilor şi cât de important este pentru părinţi să observe permanent la copiii
lor trăsăturile de caracter care apar la aceştia şi să le îndrepte tot timpul.
Odată un om înaintat în vârstă era pe patul de moarte. El vorbea despre viaţa lui anterioară şi
spunea: „Am avut un fiu dar viaţa mea ar fi fost cu adevărat fericită dacă nu l-aş fi avut. Cât de
dureros! Acest fiu a fost mai întâi ofiţer, el a făcut mari probleme părinţilor lui datorită gândurilor lui
uşuratice. S-a căsătorit fără voia părinţilor şi a intrat astfel în conflict cu tatăl şi cu mama. A devenit
bancher şi s-a îmbogăţit foarte mult şi se părea că va ajunge printre cei mai bogaţi oameni ai timpului.
Dar deodată a dat faliment, s-a îmbolnăvit de o boală a creierului. După multă suferinţă a murit şi a
lăsat în urmă soţia şi copiii într-o situaţie deplorabilă. Iată un om care nu a putut fi binecuvântat pentru
că nu îşi respectase tatăl şi mama.
Cât de frumosă a fost însă declaraţia pe care a făcut-o un bătrân general, tată a şase fii, despre cel
mai în vârstă. Acesta murise înainte de a fi fost înaintat la gradul de ofiţer. La ceremonia de
înmormântare, când un prieten s-a apropiat de tatăl pentru a-l consola, acesta, l-a condus lângă sicriul
fiului său şi i-a spus:” Aceasta este prima durere pe care mi-a pricinuit-o vreodată !”

21. Când urmează să cunoască copiii pe Domnul Isus ?

Timotei fusese învăţat din pruncie din Cuvântul lui Dumnezeu prin mama şi bunica lui (2 Timotei
1:5). Astfel el preluase o comoară în viaţă, şi aceasta îl făcea înţelept. Într-o casă creştină, copiii ar
trebui să fie invăţaţi de mici cu Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul Isus a spus: ”Lăsaţi copilaşii să vină la
Mine şi nu-i opriţi, căci Împărăţia cerurilor este a unora ca ei !”
Desigur nu se poate vorbi despre o anumită vârstă ca timp pentru întoarcerea la Dumnezeu;
Domnul Isus lucrează cu totul diferit; pentru fiecare copil există alte căi şi împrejurări prin care Domnul
Isus vrea să îi atragă la El. Ştim dela unii credincioşi că s-au întors la Dumnezeu la o vârstă fragedă a
copilăriei lor şi că şi-au petrecut întreaga lor viaţă ca propietate a Lui (compară cu Proverbe 8.17).
Există pe de altă parte multe cazuri în care părinţii, au luat pe copiii lor drept întorşi la Dumnezeu, dar
lucrul acesta nu era real. Apoi mai târziu aceştia şi-au arătat adevărata stare. Această situaţie se
întâlneşte deseori, dar mai ales la adulţi. Esenţialul este ca părinţii să aducă pe copii la adunare
permanent pentru ca aceştia să audă Cuvântul lui Dumnezeu şi să fie pătrunşi de mesajul Evangheliei.

Nu toţi taţii şi mamele au darul şi timpul pentru a instrui pe copiii lor şi a le destăinui toate tainele
Cuvântului lui Dumnezeu. Această sarcină o vor prelua cei care îşi asumă responsabilităţi în şcolile
duminicale, în care copiii sunt învăţaţi cu privire la lucrarea Domnului Isus ca Mântuitor şi le sunt
explicate caracteristicile unui adevărat copil al lui Dumnezeu. Dar oricum este clar că orice tată şi orice
mamă are atâta înţelepciune dată de Dumnezeu ca să poată îndemna pe copiii lor să se apropie de
Cuvântul lui Dumnezeu (vezi Iacov 1.5).
Copiii trebuie să înveţe de mici să caute ajutor la Domnul Isus în orice dificultate. Când într-o casă
creştină vine un necaz, când sunt greutăţi de un fel sau altul, sau când asupra familiei planează un
pericol, părinţii şi copiii trebuie să strige împreună pe genunchi, cerând ajutorul Domnului Isus şi să nu
uite niciodată să mulţumească Tatălui din ceruri pentru ajutorul primit.
Este important pentru toţi părinţii credincioşi să înţeleagă că şi copiii mici pot avea Harul să ia
hotărârea din inimă să se predea Domnului Isus şi să devină proprietatea Lui.
Un tată credincios povesteşte despre fiul său: „Odată mama făcea o plimbare cu copiii, soarele
abia răsărise frumos şi luminos, dar deodată au apărut nori negri, întunecoşi care au acoperit cerul
ameninţând venirea unei ploi. Au căzut chiar câteva picături. Atunci băieţelul care nu avea încă trei ani,
s-a desprins de mâna mamei şi-a împreunat mânuţele şi s-a rugat: „Doamne Isuse fă tu ca să nu
plouă!” Au continuat să meargă mai departe. După puţin timp norii s-au retras şi nu a plouat. Întreaga
familie s-a întors cu bine acasă.
Când Werner avea patru ani şi jumătate, într-o dimineaţă tatăl a citit versetul : ”Prin aceasta va
recunoaşte cineva că sunteţi ucenicii mei, dacă vă iubiţi unii pe alţii, apoi în mod surprinzător băieţelul
a întrebat: „Ce este de fapt un ucenic?” Tatăl i-a explicat: ”Un ucenic este un om care urmează pe
Mântuitorul şi face voia Lui. După câteva momente de gândire băieţelul spune din nou: ”Atunci diavolul
nu este ucenic, dar toţi oamenii sunt ucenici, nu-i aşa? „Ah Werner, nu e aşa ! Nu toţi oamenii sunt
ucenici. Există şi unii care nu vor să-L urmeze pe Domnul Isus, care nu vor să facă voia Lui.” Băieţelul
continuă: „Dar eu cînd voi fi mare voi deveni şi eu un ucenic.” „Dacă vrei să devii un ucenic, nu trebuie
să aştepţi până vei fi mare, spuse tatăl. Domnul Isus a spus: ”Lăsaţi copilaşii să vină la Mine şi nu-i
opriţi căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca ei”. „Eu doresc răspunse copilul, dar nu ştiu cum
s-o fac”.
Atunci tatăl îl chemă la el şi îl aşeză pe genunchii săi. Apoi l-a întrebat dacă a făcut vreun rău. Da,
el ştia exact că făcuse unele lucruri care nu plăceau Mântuitorului. Şi atunci tatăl îl întrebă mai departe,
dacă lui nu prea îi place să facă unele lucruri pe care le cer părinţii. Da, mai existau şi astfel de lucruri
care nu prea îi plăceau: de exemplu să bea medicamentul contra răcelii. „Dacă Domnul Isus vrea de
acum ca tu să bei aceste medicamente, le vei bea ?” „Atunci vreau să o fac cu plăcere !” Astfel tatăl a
iniţiat noţiunea despre păcat şi despre neascultare. Şi apoi părinţii s-au rugat împreună cu el. Micuţul
s-a rugat şi el şi şi-a predat inima şi voinţa lui cu toată sinceritatea Domnului Isus.
Ochii mamei erau plini de lacrimi. Ea se gândea la cererile ei pe care le făcuse mai înainte: „...nu-l
lăsa să trăiască pentru lume, lucrează Tu ca el să se decidă pentru Tine...”. Acum Domnul Isus îi
ascultase rugăciunea şi Werner al ei a fost acceptat ca şi ucenic al Lui. Da, a făcut-o într-adevăr.
Aceasta s-a putut vedea bine de-a lungul anilor care a urmat. Unii oameni gândesc şi vorbesc astfel ca
şi cum ar fi imposibil ca să poţi primi pe Domnul Isus încă de mic copil. O ! aceasta o pot face şi copiii.
S-a văzut clar în viaţa lui Werner. Din acea oră de dimineaţă el ştia şi era deplin conştient că aparţine
Domnului Isus. Este ceva mişcător când un copil de şase sau zece ani, cu o mărturisire clară a
mântuirii lui veşnice, se desparte de părinţii şi fraţii lui şi pleacă la Domnul Isus. Înainte cu câţiva ani,
s-a întâmplat acest lucru chiar cu un băieţel drăguţ de trei ani, care a plecat la Domnul Isus
lăundându-L. Într-un fel acest lucru nu a fost ceva ieşit din comun, deoarece părinţii acestui băieţel
erau credincioşi, predaţi cu totul Domnului Isus, care ceruseră de la naşterea copiilor lor: „Doamne
Isuse lucrează Tu ca aceşti copii să Îţi aparţină Ţie pentru veşnicie !”
Dar se întâlnesc şi cazuri în care copiii au taţi cu un comportament de oameni fără Dumnezeu.
Astfel de părinţi sunt o mărturie de credinţă rea pentru copiii lor. Totuşi harul lui Dumnezeu poate lucra
la inima părinţilor prin copiii credincioşi.
 Domnul M. era un bărbat deosebit de dotat. I-au reuşit multe lucruri în viaţă, măcar că prin viaţa lui
nu se ridica la nivelul acestor binecuvântări. Era un curvar batjocoritor, beţiv, şi totuşi acest om fusese
cândva cuprins de harul lui Dumnezeu, şi fusese chiar un lucrător în câmpul Evangheliei, vestind
oamenilor mântuirea. Dar el a călcat în picioare toate aceste oferte de har şi s-a cufundat în păcate din
ce în ce mai adânc. Atunci mulţi credincioşi l-au privit ca pe un irecuperabil, ca pe un om pierdut. Dar
binecuvântat să fie Dumnezeu, că despre Domnul Isus este scris: „Te-ai înălţat în ceruri, ai luat robia
roabă şi ai dat daruri oamenilor, chiar şi celor răzvrătiţi (împotrivitori)”. Un astfel de cuvânt de har s-a
împlinit pe deplin în cazul acestui domn M. Pentru că Domnul Isus voia să locuiască şi în acest suflet
ca Prinţ al Păcii.
A urmat ca domnul M. să vadă cum soţia lui s-a prăbuşit de durere, prăbuşire care în mod
înspăimântător i-a fost pricinuită de un soţ hain care trăia în adulter. Durerea şi apoi moartea ei nu au
topit inima împietrită a acestui om. Şi fiul său cel mai mic ştia de căile sale pe care tatăl umbla şi de
lacrimile ce se vărsaseră în jurul lui din acest motiv. Acest fiu s-a îmbolnăvit. Când a simţit că se
apropie moartea a rugat pe tatăl său să îl ia în braţe şi să îl ţină la pieptul lui. Băieţelul muribund şi-a
pus capul pe pieptul nemilos al tatălui său şi a spus: „Tată, eu merg la Domnul Isus, te rog întoarce-te
de la căile tale rele, altfel nu te voi revedea la Mântuitorul şi ar fi atât de îngrozitor !” Aceste cuvinte
spuse cu blândeţe şi gingăşie au căzut ca nişte lovituri puternice de daltă peste conştiinţa împietrită a
tatălui. Acesta a răspuns: „Fii liniştit fiul meu, cu siguranţă mă vei revedea la Domnul Isus”.
Nici cei din jur care au auzit această afirmaţie, nici însuşi tatăl care a rostit-o, nu au îndrăznit să
spere că această afirmaţie avea să se petreacă aievea. Dar Dumnezeu în harul Lui inexprimabil, în
vrednicia Lui demnă de toată închinarea, a lucrat la mântuirea acestui suflet. El a atins cu Cuvântul lui
Dumnezeu prin glasul acestui copil muribund fiinţa plină de păcat a acestui tată, dezlegându-l de lanţul
păcatului. Copilaşul a adormit şi a mers în Paradisul lui Dumnezeu unde nu mai este nici ţipăt nici
durere, unde Dumnezeu şterge ultima lacrimă, unde păcatul nu mai distruge fericirea oamenilor.
La început părea ca şi cum nici această lovitură nu ar fi în stare să readucă pe acest tată de pe
căile pierzării. Dar nu peste mult timp se îmbolnăvi el însuşi de o boală de plămâni, care l-a adus pe
acest om tare pe patul de moarte. Atunci în această stare, Dumnezeu s-a folosit de el pentru a vorbi şi
altora. Înainte de a pleca din viaţă, el a chemat pe credincioşii din localitate. El le-a spus despre viaţa
sa plină de păcat, iar apoi de pe buzele lui a izbucnit laudă şi mulţumire pentru Harul prin care
Dumnezeu s-a îndurat şi de fiinţa lui. Era mărturia curată a iertării sale depline pe care o găsise prin
sângele Domnului Isus. Cu o asemenea mărturie a mers în veşnicie cu păcatele iertate, eliberat prin
Harul inepuizabil al lui Dumnezeu ca şi copil al Lui.

22. Educaţia

Cea mai importantă sarcină de viaţă a tuturor părinţilor credincioşi este educaţia copiilor lor pentru
ca aceştia să aparţină Domnului Isus. Un credincios care la plecarea sa în veşnicie lasă în urmă pe ai
săi ca şi martori ai Domnului Isus, a împlinit prima şi cea mai importantă responsabilitate pe care a
realizat-o prin harul lui Dumnezeu.
Despre Avraam Dumnezeu spusese: „Căci eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi
casei lui după el să ţină calea Domnului, făcând ce este drept şi bine pentru ca astfel Domnul să
împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit...”.
Dumnezeu a poruncit poporului Său: „Puneţi-vă dar în inimă şi în suflet aceste cuvinte pe care vi le
spun. Să le legaţi ca un semn de aducere aminte pe mâinile voastre, şi să fie ca nişte fruntarii între
ochii voştri. Să învăţaţi pe copiii voştri în ele, şi să le vorbeşti despre ele când vei fi acasă, când vei
merge în călătorie, când te vei culca şi când te vei scula. Să le scrii pe uşiorii casei tale şi pe porţile
tale. Şi atunci zilele voastre şi zilele copiilor voştri, în ţara pe care Domnul a jurat părinţilor voştri că
le-o va da, vor fi tot atât de multe, cât vor fi zilele cerurilor deasupra pământului (Deutoronom
11.18-21).
Educaţia copiilor este o semănătură, din care părinţii vor culege - bine sau rău, bucurie sau
suferinţă. Desigur există şi cazuri în care un copil, chiar fiind educat în credincioşie şi crescut cu
seriozitate şi care să facă totuşi probleme părinţilor şi să le producă suferinţe adânci, dar harul lui
Dumnezeu îl va readuce la timpul hotărât de Dumnezeu, la inima părinţilor. Despre astfel de fii se
vorbeşte ca fiind o recoltă târzie, dar o recoltă a binecuvântării.
Pentru copii este deosebit de important ca ei să ştie de mici că sunt însoţiţi de rugăciunile părinţilor
lor. Nu sunt mulţi părinţi care să îngrijească şi să crească cu sinceritate pe copiii lor pentru Domnul
Isus, astfel ca ei să devină cu orice preţ proprietatea Domnului Isus, pentru ca aceşti copii să îşi
predea de mici inima şi viaţa Domnului Isus. Cu siguranţă Dumnezeu răspunde la asemenea rugăciuni
ale credinţei şi cei credincioşi vor trăi ceea ce este promis: „Crede în Domnul Isus şi vei fi mântuit tu şi
casa ta ! (Faptele Apostolilor 16.31).
Principiile educaţiei creştine sună astfel: „Şi voi părinţilor nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri, ci
creşteţi-i în mustrarea şi învăţătura Domnului” (Efeseni 6.4).
Cât de minunat şi adânc este Cuvântul lui Dumnezeu ! El dă aceste două titluri „creşterea” şi
„sfătuirea”, mijloace esenţiale a celor două prerogative în educaţia copiilor. Cât de mulţi părinţi au voit
dintr-o falsă dragoste, precum odată Eli să rezolve totul numai prin sfătuire. Ei au neglijat disciplinarea
şi roada a fost copii fără creştere, dispreţuitori faţă de autoritatea dată de Dumnezeu. Alţi părinţi au
vrut dintr-un zel lipsit de înţelepciune să elimine bunătatea. În acest sens au existat domenii tabu şi
interdicţii, care au condus mai degrabă la emanciparea voinţei proprii şi a mândriei şi a disputelor
deşertăciunii. Cât de des au uitat chiar părinţii credincioşi că totuşi copiii au dreptul la copilărie. Uneori
felul de comportare al copiilor a fost tratat ca acela al unor răufăcători. Pripeala lor caracteristică
vârstei a fost considerată ca un defect. Cât de uşor este distrusă dragostea şi curajul în inimile copiilor!
De aceea este scris: „Şi voi părinţilor, nu întărâtaţi la mânie pe copiii voştri (Coloseni 3.21).
Secretul propriu-zis în a sfătui şi a disciplina corect este dragostea turnată de Dumnezeu în inima
părinţilor aceasta nefiind o dragoste naturală, care se vede în copii, ei fiind cea mai scumpă perlă care
aparţine Domnului Isus. Ce responsabilitate pentru tată şi mamă să disciplineze acolo unde răul
pătrunde fără sfială şi să sfătuiască acolo unde trebuie sa fie semănat binele. Scopul educaţiei ar
trebui sa fie mereu acela ca ei să crească în dragoste, astfel încât copiii să vadă în părinţi pe cei mai
buni prieteni ai lor, aşa cum este scris: „În dragoste nu este frică; ci dragostea desăvârşită izgoneşte
frica; pentrucă frica are cu ea pedeapsa; şi cine se teme n-a ajuns desăvârşit în dragoste” (1 Ioan
4.18).
Cel mai eficient mijloc de educare este exemplul personal al unor părinţi credincioşi, cei care se
roagă, care umblă după Cuvântul lui Dumnezeu şi în ascultare de disciplina Duhului Sfânt, care prin
toate dificultăţile prin care trec îşi aleg refugiul prin credinţă în Dumnezeu. Acolo unde părinţii iau
Cuvântul lui Dumnezeu şi îl aplică în viaţa lor ca pe singurul dreptar şi indicator, în orice decizie, acolo
şi copiii învaţă să se plece în faţa Cuvântului lui Dumnezeu, pe care îl vor considera cel mai real izvor
de înţelepciune. Pentru copiii lumii, Dumnezeu este o imagine fantezistă şi o forţă exterioară. Lucrul
acesta îi va face să desconsidere Cuvântul lui Dumnezeu şi acesta nu va avea nici un efect în ei.
Numai atunci copiii vor deveni martori ai Domnului Isus când se vor şti într-o relaţie zi şi noapte cu un
Dumnezeu Viu. Cât de preţios a fost sfatul lui David dat fiului său (vezi 1 Cronici 28.9-10 şi versetul 20)
! Dumnezeu a confirmat cuvintele acestui tată.
Copiii de credincioşi trebuie să afle de timpuriu cine este Domnul Isus şi ce a făcut El părinţilor lor
şi casei părinteşti. Cea mai mare lucrare pe care a făcut-o Dumnezeu într-un credincios este
mântuirea – transformarea dintr-un păcătos vinovat într-un copil iubit al lui Dumnezeu. Dar în afară de
această lucrare de har minunată şi veşnică, există trăiri şi experienţe, care sunt momente ce se
dovedesc a fi de un ajutor real în casele creştine. Precum acele pietre pe care Iosua le-a ridicat din
Iordan, pentru a face un loc de aducere aminte pentru generaţiile care urmează să vină: „Şi Iosua a
poruncit preoţilor: „Ieşiţi din Iordan”. Când au ieşit preoţii care duceau chivotul legământului Domnului
din mijlocul Iordanului şi când au călcat cu talpa picioarelor pe uscat, apele Iordanului s-au întors la
locul lor şi s-au revărsat ca mai înainte peste toate malurile lui. Poporul a ieşit din Iordan în ziua a
zecea a lunii întâi şi a tăbărât la Ghilgal, la marginea de răsărit a Ierihonului. Iosua a ridicat la Ghilgal
cele douăsprezece pietre pe care le luaseră din Iordan. El a zis copiilor lui Israel: „Când vor întreba
copiii voştri într-o zi pe părinţii lor: „Ce însemnează pietrele acestea?” să învăţaţi pe copiii voştri, şi să
le spuneţi: „Israel a trecut Iordanul acesta pe uscat. Căci Domnul, Dumnezeul vostru a secat înaintea
voastră apele Iordanului până ce aţi trecut, după cum făcuse Domnul, Dumnezeul vostru, la Marea
Roşie, pe care a secat-o înaintea noastră până am trecut, pentru ca toate popoarele pământului să
ştie că mâna Domnului este puternică, şi să vă temeţi totdeauna de Domnul, Dumnezeul vostru” (Iosua
4.18-24).
Tot aşa părinţii credincioşi trebuie să imprime în copiii lor ceea ce a făcut Dumnezeu pentru ei prin
căile minunate prin care i-a condus, înălţimile pe care le-au trăit.
Este scris: „Ce am auzit, ce ştim, ce ne-au povestit părinţii noştri, nu vom ascunde de copiii lor; ci
vom vesti neamului de oameni care va veni laudele Domnului, puterea Lui, şi minunile pe care le-a
făcut. El a pus o mărturie în Iacov, a dat o lege în Israel, şi a poruncit părinţilor noştri să-şi înveţe în ea
copiii, ca să fie cunoscută de cei ce vor veni după ei, de copiii care se vor naşte şi care, când se vor
face mari, să vorbească despre ea copiilor lor; pentru ca aceştia să îşi pună încrederea în Dumnezeu,
să nu uite lucrările lui Dumnezeu şi să păzească poruncile Lui” (Psalmul 78.4-7).
Pentru orice educator este o lege a înţelepciunii lui Dumnezeu: „Dacă îl ierţi pe cel rău el totuşi nu
învaţă neprihănirea, se dedă la rău în ţara în care domneşte neprihănirea, şi nu caută la măreţia
Domnului” (Isaia 26.10). Înainte ca un copil să se plece cu adevărat şi să-şi recunoască păcatul său, el
este tot un om fără Dumnezeu, pe care nu îl putem considera iertat şi izbăvit prin har. El nu a cunoscut
încă viaţa de neprihănire. El nu se pleacă la cerinţele divine, el nu osândeşte răul din inima lui. Atâta
timp cât un copil nu recunoaşte starea de păcat, de egoism şi neascultare, şi nu cere iertare pentru
aceasta, el este un om fără Dumnezeu. Cum lucrează Dumnezeu cu omul, pe care îl iubeşte atât de
mult, că L-a dat pe singurul Său Fiu pentru el ? În clipa în care păcătosul ia locul celui vinovat şi
acceptă harul lui Dumnezeu, atunci acesta este primit. Însă atâta timp cât el se autoîndreptăţeşte şi
evită starea de smerenie, de acceptare a faptului că este un păcătos, şi că are nevoie de mântuire, el
rămâne sub mânia lui Dumnezeu. Este deci absolut necesar de a înţelege dreptatea sfântă a lui
Dumnezeu, de a înţelege că Dumnezeu este îndurător şi plin de milă, încet la mânie şi bogat în
bunătate, care iartă şi îndepărtează păcatul şi că El în nici un caz nu consideră pe cel vinovat drept
nevinovat (vezi Exod 34.6-7).
A pedepsi în felul voit de Dumnezeu este o sarcină care cere multă rugăciune. Totuşi nu este o
scuză pentru părinţi când ei pedepsesc pe copii fiind cuprinşi de mânie (şi cât de des se întâmplă
acest lucru!) aceasta fiind o pagubă mare atât pentru copii, cât şi pentru părinţi. Dumnezeu este
imaginea ideală a adevăratului tată, care caută pe fiii risipitori cu o dragoste şi o îndurare neobosită,
El fiind Cel care iese în întâmpinare copiilor rătăciţi. În cazurile de educaţie dificile ne întrebăm: „Cum
ar lucra Dumnezeu cu mine?!”. Întrebând în acest fel găsim drumul dragostei, al răbdării, al seriozităţii
şi al disciplinării fără mânie, a unei disciplinări corecte. Părinţii credincioşi nu ar trebui niciodată să
aplice pedeapsa, fără ca mai înainte de aceasta să ceară Tatălui ceresc, ca El să binecuvânteze
această pedeapsă şi ca El să păzească pe cel ce aplică pedeapsa de mânie şi amărăciune, iar pe
copilul pedepsit să-L lumineze spre a înţelege rostul acestei pedepse. A pedepsi rugându-te este o
înţelepciune sfântă. Dar chiar şi acolo unde nu este vorba de pedeapsă, ci numai de mustrare, părinţii
au nevoie de înţelepciune de la Dumnezeu.
 Pentru părinţii credincioşi care au înţelepciunea care vine de sus, există o multitudine şi o
diversitate în modul de a disciplina. O simplă privire de reproş este o pedeapsă, nu neapărat şi pentru
orice situaţie trebuie aplicată bătaia. Desigur există abateri în viaţa copiilor care necesită bătaie. De
exemplu rostirea de cuvinte obraznice împotriva tatălui şi mamei, minciuna şi comportamentul negativ
prin fapte sau cuvinte nesăbuite. Cine cruţă nuiaua la fapte ale copilului care sunt în mod evident
grave, acela îşi urăşte fiul, acel părinte nu îşi dovedeşte dragostea faţă de copilul său (citeşte Proverbe
13.24). Aceste cuvinte se adresează cu seriozitate şi sunt o ripostă la adresa celor care consideră că
nu trebuie aplicată nici o pedeapsă corporală în vederea educaţiei copiilor. Cu siguranţă că într-o
familie în care nu se aplică acest principiu, mai devreme sau mai târziu vor fi culese roadele
corespunzătoare: emanciparea voinţei proprii şi formarea unui cuget împietrit.
Înţelepciunea din partea lui Dumnezeu arată în mod deosebit că în educaţia băieţilor este nevoie
de o anume disciplinare pentru a stăvili din timp voinţa lor proprie şi înclinaţiile lor spre rău (vezi
Proverbe 22.15 şi 23.13-14). Dumnezeu ne spune: „Fiule nu dispreţui mustrarea Domnului şi nu te
mâhni de pedepsele Lui, căci Domnul mustră pe cine iubeşte ca un părinte pe copilul pe care îl
iubeşte” (Proverbe 3.1-12). Există mame fără înţelepciune care ascund păcatele copiilor ei de soţ (tatăl
copilului), preferând astfel să evite pedeapsa. Există taţi slabi care din necredincioşie nu tratează cu
seriozitate păcatele copiilor lor. Responsabilitatea este mare şi pentru unul şi pentru celălalt, iar
roadele care apar din această nesăbuinţă sunt deosebit de amare. Unii escroci, hoţi, criminali, adulteri,
nu ar fi ajuns pe astfel de căi, dacă tatăl şi mama lor i-ar fi educat intervenind disciplinar la timpul
potrivit.
Oamenii ultimului veac proclamă cu mare pompă idei precum drepturile omului, dreptul de a trăi
liber viaţa; ce posedă unul trebuie să posede şi altul. Toţi au tendinţa de a se îmbrăca şi a apărea ca
oameni bogaţi, să locuiască precum prinţii, să bea să mănânce şi să petreacă. Cât de important este
să educăm copiii astfel ca aceştia să aibă o teamă sfântă, să fie serioşi, simplii şi smeriţi. Înainte de
toate este important ca de timpuriu copiii să fie educaţi, harnici, să iubească munca, înţelegând că în
viaţă au datorii şi obligaţii.
Un tânăr care nu are în societate o activitate concretă, care nu lucrează şi care nu posedă nici un
fel de conştienţă este un om ratat.
Trăim într-o vreme în care societatea este dezbrăcată de autoritatea pe care Dumnezeu a rânduit-o
pentru omenire. De aceea, în acest sens este deosebit de important de a educa în aşa fel copiii, ca ei
să respecte autorităţile pe care Dumnezeu le-a aşezat. Într-o casă creştină copiii nu ar trebui să aibă
libertatea să vorbească de rău pe părinţi şi cu atât mai mult să critice autorităţile şi pe cei înălţaţi în
dregătorii. Dar nici despre copiii lui Dumnezeu nu trebuie să se spună lucruri care să-i defăimeze. Ei
vor trebui să ştie că nu este permis sub nici o formă ca să fie blamat într-un fel Cuvântul lui Dumnezeu
şi că acest fapt este cel mai grav.
Tot de educaţia copiilor aparţine şi grija ca zi de zi ei să găsească în casa părinţilor atât de multă
bucurie încât, sufletele lor să fie crescute în această atmosferă cerească.
Este trist atunci când copii de credincioşi ajung să gândească rău despre mediul în care trăiesc,
ajungând la concluzia că în familiile celor din lume copiii sunt mai fericiţi. Copiii percep foarte bine că
circul, teatrul, cinematograful şi sălile de dans nu se potrivesc celor credincioşi. Acolo unde casa celor
credincioşi este aşezată pe o poziţie corectă, toate acestea nu îi vor capta atunci când vor auzi despre
ele la şcoală sau pe stradă. Părinţii credincioşi vor avea însă permanent în atenţie şi se vor strădui să
ofere copiilor lor bucurii cât mai mari. Tatăl şi mama îşi vor face timp să facă plimbări, excursii, călătorii
în natură cu copiii lor, participând chiar jucându-se cu ei ca buni prieteni, aducând asfel raze de soare,
pline de voioşie în vieţile lor. Cât de frumos este şi atunci când părinţii citesc cărţi bune cu copiii, cărţi
care să le formeze nu numai o cultură, dar şi un caracter optimist.
 De o importanţă decisivă sunt prieteniile şi casele pe care copiii le frecventează. Copiilor nu le este
permis să încheie orice relaţie de prietenie şi nici să acorde o importanţă deosebită unei persoane
necunoscute din lume. Toate aceste eventuale relaţii trebuie aduse cu rugăciune înaintea lui
Dumnezeu pentru a fi bine cercetate şi înţelese. Ei trebuie de asemenea protejaţi de literatură. Nu
orice carte este permisă a fi adusă în casă. Prin cărţi şi ilustraţii pot fi presărate în inimile copiilor
lucruri bune, dar şi lucruri rele şi mai grav învăţături greşite, rătăcite. Deci, părinţii înţelepţi nu vor
permite copiilor să citească orice aduc de la şcoală de la ceilalţi copii, sau să împrumute de la
bibliotecă orice fel de carte. Este tristă constatarea că mulţi copii ai celor credincioşi au luat sămânţa
necredinţei, a plăcerilor lumeşti, a împotrivirii faţă de Cuvântul lui Dumnezeu, preluând astfel de
învăţături din cărţile aduse în casă. Sunt cărţi care au titluri precum: „Libertate pentru tineret” sau
„Îndemnuri pentru cei deveniţi adulţi”, cărţi care sub pretextul că fac educaţie, strecoară învăţături
anticriste şi care deseori constituie otravă pentru sufletele copiilor. Părinţii înţelepţi vor verifica exact
cărţile pe care copiii lor le citesc sau şi mai bine, cele pe care vor să le citească.
Părinţii creştini trebuie de asemenea să fie atenţi ce fel de muzică ascultă copiii lor. Nu este oare
deplorabil ca în casele celor credincioşi copiii să aculte muzică de factură anticristă ?
Cum este cu putinţă ca părinţii să ignore luând cu uşurătate acest fenomen nociv ? Cum este cu
putinţă ca ei să admită ca sufletele lor să fie otrăvite inhalând prin radio, TV sau alte surse lucruri atât
de periculoase pentru suflet ? Binecuvântată este casa care nu acceptă astfel de mijloace anticriste în
casele lor!
Influenţele şcolii moderne sunt duşmanul feroce al creştinismului autentic. În învăţământul actual,
elevii sunt educaţi şi instruiţi în mod sistematic fiind dirijaţi spre a fi atei, necredincioşi şi a avea o
gândire anticristă şi a tăgădui pe Dumnezeu. Ei primesc uneori chiar la orele de religie materiale care
contrazic adevărurile scrise în Biblie, de aceea părinţii credincioşi vor trebui să dea o atenţie deosebită
acestui fapt. Ei vor trebui să smulgă pe copii din ghearele unor astfel de tendinţe, contracarând în
acest fel influenţa anticristă. Chiar atunci când presupunând că elevii, copii ai celor credincioşi nu iau
în serios ceea ce se propagă la şcoală, trebuie luat în calcul că îşi pot însuşi astfel de învăţături, fiind
contaminaţi de astfel de învăţături de-a lungul întregului interval al ciclului şcolar.
Părinţii credincioşi vor da posibilitatea copiilor lor, creând mediul adecvat pentru ca aceştia să le
povestească pe cât posibil zilnic evenimentele petrecute la şcoală, discuţiile cu lux de amănunte pe
care le-au avut pe parcursul zilei.
Un credincios povestea: „A trebuit pur şi simplu să merg la profesorul de religie al fiului meu care
urma gimnaziul. Acesta, în mod sistematic combătea la orele de religie Cuvântul lui Dumnezeu. Eram
pe punctul de a decide: ori să-mi retrag copilul de la ora de religie, ori să conving acest om să
înceteze. Am mers la profesor şi i-am spus: „Domnule profesor, eu am decis să las copilului meu cea
mai frumoasă moştenire şi aceasta este Cuvântul lui Dumnezeu. Cum vă permiteţi să degradaţi
moştenirea pe care eu o las fiului meu ? Vreau ca această moştenire să nu fie ştirbită !“ Omul a rămas
pur şi simplu şocat. A luat în serios ceea ce i-am spus şi nu a mai continuat atacurile de care
spuneam. Înainte de a pleca însă în ziua aceea mi-a spus un lucru care m-a surprins de această dată
pe mine: „Ca profesor ştiu din ce fel de casă provine fiul dumneavoastră !” Am tras şi eu la rândul meu
concluzia că este o dovadă clară: lumea ştie ce se aşteaptă de la o casă creştină. Ştiu şi cei din jurul
dumneavoastră ce fel de casă sunteţi ?

23. Casa rugăciunii

Betel înseamnă Casa lui Dumnezeu, aşa trebuie să se numească şi să fie de fapt orice casă
creştină.
 Iacov a văzut în vis la Betel scara care se îndrepta spre cer (Geneza 28.10-12). El a văzut
îngerii lui Dumnezeu şi a recepţionat promisiunile lui Dumnezeu. Ce imagine valoroasă a unei case
creştine în care împrejurările poate seamănă cu piatra tare a Betelului, dar inimile sunt în pace,
fiind umplute de protecţia prezenţei lui Dumnezeu şi fericite având perspectiva împlinirii
promisiunilor lui Dumnezeu (vezi Evrei 1.14 şi Psalmul 103.20-21).
Aşa trebuie să arate orice casă creştină după gândul lui Dumnezeu, unde Domnul Isus
locuieşte în mijlocul alor Săi, unde El domneşte, binecuvântează şi păzeşte. Această imagine
devine însă reală numai acolo unde părinţii din acea casă ţin seama permanent de prezenţa şi
implicarea lui Dumnezeu în familia lor.
În acest sens cea mai importantă întrebare pentru soţi, tată şi mamă trebuie să fie: stau eu în
părtăşie personală cu Domnul Isus, stăruind în rugăciune înaintea lui Dumnezeu Tatăl ? Cum poate
domni duhul de rugăciune într-o casă unde părinţii nu se roagă cu stăruinţă? Pacea inimii şi
rugăciunea părinţilor în familie aduce în întreaga casă acea atmosferă a păcii şi a părtăşiei
personale a fiecăruia şi aceasta ar trebui să fie imaginea fiecărei case creştine. Şi totuşi deseori
lucrurile nu stau aşa. Cât de frumos este când cineva din afară venind în casă, poate spune: aici
este o atmosferă de pace, şi este o atmosferă minunată, atmosfera veşniciei ! Şi aceasta pentrucă
este simţită prezenţa lui Dumnezeu.
Fără îndoială, intenţia lui satan este de a distruge pe cei credincioşi şi casele lor, încurcându-i în
păcate, făcând ca mărturia lor să fie ineficientă şi fără putere. El foloseşte în acest scop tot felul de
mijloace: prietenia cu lumea, duhul de îngrijorare, iubirea de bani, frica de oameni, poftele
păcătoase. Dar celui credincios i se spune: „Noi suntem păziţi de puterea lui Dumnezeu prin
credinţă” (1 Petru 1.5). Dacă satan ar avea putere, el ar nimici azi casele celor credincioşi, aşa cum
s-a atins de familia lui Iov, atunci când Dumnezeu a îngăduit acest lucru. Satan a mers atât de
departe până unde i s-a permis (Iov 1 şi 2). Dacă Dumnezeu nu ar interveni pentru ai Săi, nici un
credincios al său nu şi-ar sfârşi drumul ca martor biruitor.
Cât de multe motive au părinţii credincioşi de a-şi încredinţa casa lor şi pe cei ai lor protecţiei
zilnice, pazei Domnului Isus. Este o oportunitate la îndemâna soţului şi soţiei pe care o pot folosi în
fiecare dimineaţă împreună. Desigur nu toţi au acest privilegiu, pentru că nu le permit înprejurările
sau condiţiile profesionale. Ne putem gândi de exemplu la un miner sau la un lucrător în fabrică
creştin care trebuie să plece dimineaţa devreme la serviciul său,dar o oră sau cel puţin un sfert de
oră pot găsi toţi, dacă nu dimineaţa, la prânz sau seara, când împreună soţ şi soţie aduc împreună
înaintea Tatălui din cer nevoile, ispitele, greutăţile, şi astfel pot construi un zid al rugăciunii în jurul
casei lor. Nici nu ne putem imagina cât de eficiente sunt astfel de rugăciuni şi ce zid puternic se
construieşte în acest fel.
Misionarul von Asselt din (Rheinischen Mission) a fost între anii 1856 – 1876 printre triburile
sălbatice „Batta” din Sumatra. Cu 20 de ani înainte fuseseră acolo doi misionari americani care au
fost mâncaţi de băştinaşi canibali din acest trib Batta. Acum deci a venit printre ei acest misionar
care nu cunoştea limba acestor oameni. El povesteşte despre momentele deosebit de dificile prin
care a trecut în primii doi ani, întâi singur, apoi împreună cu soţia lui. Se simţeau deseori înconjuraţi
nu numai de oameni care le voiau răul, dar aveau senzaţia uneori că se găsesc în mijlocul unor
forţe ale întunericului. Uneori erau cuprinşi de o teamă înfiorătoare, inexplicabilă. Tot ce le mai
rămânea de făcut era să îngenunchieze să se roage ca Dumnezeu Tatăl să-i scoată biruitori şi să
fie eliberaţi din astfel de stări. Numai petrecând astfel de momente de rugăciune au reuşit să
petreacă în acea localitate un anumit timp.
Mai apoi s-au mutat de acolo într-un sat unde localnicii i-au primit prietenos şi unde au putut
să-şi construiască o căsuţă. Într-o zi, pe când el stătea pe banca din faţa casei, s-a aşezat lângă el
un om care a spus că a venit special să stea de vorbă cu el. Era un om din tribul vecin locului din
care se mutase el. El numea pe misionar Tuan (Învăţător). El a rugat pe misionar să-i arate paznicii
pe care îi are. Zadarnic a încercat misionarul să-l convingă că nu a avut şi nu are nici un paznic.
Omul l-a rugat să-i permită să se uite prin casă şi prin jurul casei. A căutat peste tot, şi nu îi venea
să creadă că nu găseşte ceea ce căuta. Când s-a convins că misionarul nu are nici un paznic, a
povestit următoarele:
„Tuan, când tu ai venit prima dată la noi, ne-am înfuriat foarte tare şi am hotărât să vă omorâm
pe tine şi soţia ta. Ne-am strâns câţiva care voiam să înfăptuim acest măcel, dar când ne-am
apropiat de casă am rămas încremeniţi; toată casa era înconjurată de soldaţi cot la cot care aveau
pe ei nişte armuri strălucitoare. Ne-am întors speriaţi, dar nu am abandonat ideea. Am încercat de
câteva ori după aceea. Dar am păţit acelaşi lucru. Am ajuns să înţelegem că aici este vorba de
forţe supranaturale, aşa că am mers la un vrăjitor al nostru. I-am povestit cum stau lucrurile şi i-am
promis o sumă de bani dacă reuşeşte să vă omoare. Vrăjitorul a râs de noi şi ne-a spus că suntem
laşi şi a spus: „Eu nu mă tem nici de Dumnezeu nici de satan; eu voi reuşi să străpung ceea ce
numiţi voi armată !”
Seara am mers cu el până la o anumită distanţă, ne-am oprit ca să-l aşteptăm şi l-am lăsat să
meargă singur mai departe. La scurt timp s-a întors şi ne-a spus: „Două rânduri de armată formată
din oameni puternici erau postate în jurul casei. Soldaţii aveau pe ei nişte armuri care străluceau,
iar scuturile şi lăncile lor lucesc ca focul. Aşa că am renunţat să facem ceea ce aveam de gând, să
te omorâm.
După un timp voi v-aţi mutat, dar pentru mine a rămas foarte neclar ce fel de soldaţi sau paznici
sunt cei ce te păzeau. Tuan tu ce ştii totuşi de soldaţii care te păzeau ? Doar nu vei spune că tu nu
i-ai văzut niciodată şi că nu aveai cunoştinţă de ei ?”
Misionarul a spus: „Nu, nici eu, nici soţia mea nu a văzut vreun soldat”.
„Dar noi i-am văzut toţi, cum se poate explica aşa ceva ?” spuse el.
„Dar” explică misionarul. „M-am dus în casă şi am adus o Biblie. Am deschis-o şi i-am spus:
„Vezi această carte ? Ea este Cuvântul lui Dumnezeu, a Dumnezeului nostru mare, în care El ne
promite că El ne păzeşte şi ne apără de tot ce este rău. Noi credem ce scrie aici deci noi nu avem
nevoie să vedem cum face Dumnezeu ca să-şi împlinească promisiunea. Deci pentru noi nu era
nevoie să vedem acele armate de soldaţi care ne păzeau, dar pentru că voi nu credeţi, Marele
Dumnezeu a trebuit să vă arate soldaţii şi astfel să credeţi şi să vă fie teamă să vă atingeţi de noi”.
Ce promisiuni nelimitate dă Domnul Isus celor care sunt ai Săi, care apelează prin credinţă în
rugăciune în Numele Lui la Tatăl ceresc ! „Vă mai spun iarăşi, că dacă doi dintre voi se învoiesc pe
pământ să ceară un lucru oarecare, le va fi dat de Tatăl Meu care este în ceruri. Căci acolo unde
sunt doi sau trei adunaţi în Numele Meu sunt şi Eu în mijlocul lor” (Matei 18.19-20).
Aici este exprimată o promisiune care are o importanţă deosebită pentru părinţii credincioşi. Soţ
şi soţie au favoarea de a se uni împreună şi a cere Tatălui ceresc protecţie şi ajutor. Şi ce minune
experimentează cei doi soţi! Sunt atâtea istorii adevărate mărturisite de soţii credincioşi. Redăm
mai jos doar o scrisoare a unui croitor creştin W.G:
„Aveam mulţi copii, eram croitor şi câştigam puţin. Dar deşi aveam mulţi copii din care şi azi
trăiesc nouă, câţiva dintre ei au murit, nu le-a lipsit niciodată nimic. Domnul a fost ajutorul nostru. În
anul 1906, am fost ajutat de o mătuşă care mi-a împrumutat 6000 de mărci germane să cumpăr o
casă. Ea costa 35.000 de mărci. Prima ipotecă era în valoare de 18.000 de mărci. În 1907 însă s-a
declanşat criza financiară care m-a afectat şi pe mine, cumplit. Trebuia să înapoiez cei 18.000 de
mărci până la 31 decembrie 1907. Am făcut tot ce mi-a stat în putinţă ca să primesc de la cineva
această sumă, dar totul a fost în zadar. M-am smerit înaintea lui Dumnezeu şi L-am rugat stăruitor
din toată inima să îmi vină în ajutor. Mi-a fost prelungit termenul cu încă o lună. Pe 7 ianuarie 1908
a venit o doamnă la mine şi mi-a facilitat un „împrumut cu numai 4 % dobândă. Pentru mine
aceasta a fost o minune”.
Cineva poate să spună că a fost o întâmplare. Dar orice cititor lucid va recunoaşte aşa cum o
recunosc şi eu că acesta a fost un răspuns la rugăciunea mea adresată Tatălui ceresc. Făcusem
o rugăciune a credinţei. „Cereţi, şi vi se va da; căutaţi şi veţi găsi; bateţi, şi vi se va deschide. Căci
orişicine cere, capătă; cine caută găseşte, şi celui ce bate i se deschide” (Matei 7.7–8).
O creştină din Londra, care se angajase să îngrijească şi să crească un număr mare de copii
orfani, a întreprins aceasta activitate fără să aibă posibilităţi financiare, ci pe temeiul încrederii în
Domnul Isus. Ea povesteşte:
„Odată nu mai aveam nimic în casă şi nu mai puteam să continuăm mai departe această
activitate. Ceea ce ne-a rămas de făcut a fost să ne aşezăm pe genunchi şi să strigăm la Tatăl
Ceresc. Deodată am văzut cum în faţa ferestrei o maşină mare a unui comerciant a apărut, a
deschis uşa şi un bărbat a început să descarce nişte saci. Am ieşit afară şi i-am spus că noi nu am
comandat nimic. Acesta a replicat: „Ştiu ! Comanda a făcut-o Dumnezeu !” Şi a continuat să
descarce. În saci era orez, făină, zahăr, o ladă cu ceai, cafea, brânză,etc. Apoi a adus în casă toate
aceste alimente. Am aflat mai apoi că un comerciant bogat din estul Londrei, aflând de situaţia
orfelinatului nostru s-a lăsat îndemnat de Dumnezeu să trimită pe acest om cu aceste lucruri. La
plecare omul nu a spus decât că Domnul Isus cunoaşte numele acestui om şi ne-a spus să Îi
mulţumim Domnului Isus. Vă imaginaţi ce bucurie şi cât de mult L-am lăudat pe Dumnezeu pentru
ce a făcut pentru noi !
Când scriam în ultima mea relatare, am trăit ceva deosebit de interesant şi aş dori ca şi prietenii
mei să se bucure de aceasta. Când am făcut bilanţul banilor câştigaţi, mi-am dat seama că îmi
lipsea o mare sumă de bani. Nu mai aveam efectiv bani pentru petrol, cărbuni etc, nici măcar
pentru pâinea zilnică. Contabilul ne-a spus că nu mai avem bani în casă. I-am răspuns că
Dumnezeu va rezolva această problemă. Nu a trecut nici măcar o jumătate de oră când am primit
un cec de 1000 DM. O, dragi prieteni, dacă aţi fi fost de faţă să vedeţi cum L-am lăudat pe
Dumnezeu !”
Aş dori ca toţi cei care încă nu au crezut vestea că Dumnezeu şi în prezent este un Dumnezeu
Salvator, să fie convinşi, că promisiunile din Biblie sunt adevărate.
O importanţă deosebită în viaţa unei case o are rugăciunea la masă. În acest sens Cuvântul lui
Dumnezeu spune:
„...(hrana) sfinţită prin Cuvântul lui Dumnezeu şi prin rugăciune” (1Timotei 4.5). Apostolul spune
deci că înainte de orice prânz cei credincioşi trebuie să citească ceva din Biblie şi să se roage. Aici
este vorba de un model autentic şi veritabil de rugăciune şi mulţumire în orice casă creştină.
Adevărata rugăciune pentru masă este adevărata caracteristică a fiecărei case creştine.
Că o rugăciune pentru masă este înainte de toate o rugăciune de mulţumire, este dovedită prin
faptul că Domnul Isus înaintea fiecărei mese, mulţumea pentru aceasta Tatălui. Aceasta reiese şi
din relaţiile primilor creştini din Ierusalim, care: „...luau hrana, cu bucurie şi curăţie de inimă”
(Faptele Apostolilor 2.46 b).
Biblia conţine o mostră care constituie o rugăciune - cadru care se rosteşte le masă: „Ochii
tuturor nădăjduiesc în Tine, şi Tu le dai hrana la vreme. Îţi întinzi mâna şi saturi după dorinţă tot ce
are viaţă (Psalmul 145.15-16).
Milioane de voci se ridică zilnic de pe pământ spre Dumnezeu, sunt cereri şi mulţumiri ale
copiilor lui Dumnezeu, pentru că El este Cel ce se îngrijeşte de toate lucrurile pământeşti ale
omului şi o face cu o dragoste de tată. Dacă toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu sunt conştienţi de
aceasta ei vor aduce mulţumire pentru împlinirea oricărei rugăciuni. Aceste mulţumiri se ridică sub
călăuzirea Duhului Sfânt şi ele sunt atât de diferite ! Altfel sună o mulţumire când o familie săracă
primeşte pâinea şi hrana pe care nu ştiau de unde să le mai procure, altfel mulţumeşte un tată care
exprimă în ultima zi a anului, când împreună cu familia lui numeroasă priveşte împreună la cele
365 de zile care s-au scurs şi în care ştie că a fost ajutat de Tatăl Ceresc să aducă pe masă pâinea
necesară familiei lui! Această varietate de mulţumiri ţine de situaţia prin care familia creştină trece.
O mulţumire pentru masă învăţată pe de rost şi rostită de fiecare dată, nu poate fi decât o excepţie,
dar în nici un caz ea nu poate cuprinde situaţiile zilnice prin care cei credincioşi trec.
De îndată ce Duhul Sfânt atinge corzile inimii spre a aduce mulţumirea, El va aduce pe buzele
celui credincios cuvintele care să îi facă plăcere lui Dumnezeu. Când un fiu se întoarce din nou în
mijlocul familiei şi ia din locul lângă tatăl şi mama sa, când o soţie se aşează din nou lângă soţul ei,
când la masă participă ca oaspeţi copii ai lui Dumnezeu, care au fost invitaţi; toate acestea sunt
situaţii diferite şi de fiecare dată se aduc mulţumirile adecvate inspirate de Duhul Sfânt, din inima
celui ce mulţumeşte. Am atins astfel această parte cu seminificaţia ei. Este slujba preoţească care
se desfăşoară în casa creştină. Adevărata rugăciune pentru masă influenţează puternic ceea ce se
va discuta mai departe la masă. Un credincios care începe masa cu o rugăciune şi mulţumeşte,
mărturiseşte cu familia lui că aici la masă este prezent Dumnezeu, care este şi martor la ceea ce
se discută între ei. Cine primeşte cele puse pe masă ca un dar nemeritat din partea lui Dumnezeu,
nu va accepta în timpul mesei reproşuri sau dispute. Astfel de dispute sau contraziceri în timpul
mesei sunt dăunătoare în educaţia copiilor şi trebuie să fie excluse cu desăvârşire.

24. Meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu şi cântarea

Când Pavel descrie viaţa celor credincioşi după voia lui Dumnezeu atunci el spune: „ Cuvântul lui
Hristos să locuiască din belşug în voi în toată înţelepciunea. Învăţaţi-vă şi sfătuiţi-vă unii pe alţii cu
psalmi, cu cântări de laudă şi cu cântări duhovniceşti, cântând lui Dumnezeu cu mulţumire în inima
voastră. Şi orice faceţi cu Cuvântul sau cu fapta, să faceţi totul în numele Domnului Isus şi
mulţumiţi prin El lui Dumnezeu Tatăl” (Coloseni 3,16-17). Aceasta cuprinde mult Har şi este nevoie
de Har pentru a pune în practică acest adevăr. Este un lucru minunat ca în viaţa lor zilnică, copiii lui
Dumnezeu, să Îl slăvească pe Dumnezeu permanent. Acest lucru ţine de perseverenţa şi atenţia ca
în casă să domnească duhul bucuriei, al păcii, al copilăriei şi nicidecum duhul sclaviei sau al terorii
(a fricii unul de altul – compară cu Romani 8.15). Cât de frumos este când familia se adună şi Îl
laudă pe Dumnezeu în comun, sau când fiecare îL laudă pe Dumnezeu la locul lui de muncă cu
mulţumire, cu inima plină de speranţă !
Cântatul alungă duhurile întunericului, a nemulţumirilor, a criticilor, a vorbirilor de rău, care şi
astăzi bântuie ca pe vremea lui David: „Duhul Domnului s-a depărtat de la Saul, şi a fost muncit de
un duh rău care venea dela Domnul. Slujitorii lui Saul i-au zis: „Iată că un duh rău de la Dumnezeu
te munceşte. Poruncească numai domnul nostru, robii tăi sunt înaintea ta. Ei vor căuta un om, care
să ştie să cânte cu arfa; şi când duhul rău trimes de Dumnezeu va fi peste tine, el va cânta cu
mâna şi vei fi uşurat”. Saul a răspuns slujitorilor săi: „Găsiţi-mi dar un om care să cânte bine, şi
aduceţi-l la mine.” Unul din slujitori a luat cuvântul şi a zis: „ Iată, am văzut pe un fiu al lui Isai,
Betleemitul, care ştie să cânte; el este şi un om tare şi voinic, un războinic, vorbeşte bine, este
frumos la chip, şi Domnul este cu el”. Saul a trimis nişte oameni la Isai, să-i spună: „Trimite-mi pe
fiul tău David care este cu oile.” Isai a luat un măgar, l-a încărcat cu pâine, cu un burduf cu vin şi cu
un ied, şi a trimes lui Saul aceste lucruri, prin fiul său David. David a ajuns la Saul şi s-a înfăţişat
înaintea lui; i-a plăcut mult lui Saul, şi a fost pus să-i poarte armele. Saul a trimes vorbă lui Isai
zicând: „Te rog să laşi pe David în slujba mea, căci a căpătat trecere înaintea mea.” Şi când duhul
trimes de Dumnezeu venea peste Saul, David lua arfa şi cânta cu mâna lui; Saul răsufla atunci mai
uşor, se simţea uşurat, şi duhul cel rău pleca dela el” (1 Samuel 16.14-23). Acolo unde se cântă
mult nu mai sunt griji, pe când acolo unde nu sunt cântece bântuie îngrijorările. Ai îngrijorări ?
Alungă-le cântând cântări ale credinţei în familie.
Domnul Isus a dat Adunării Sale din zilele noastre mule cântări minunate; iar acestea nu sunt
date numai pentru momentele din adunările celor credincioşi, ci cu siguranţă cu mult mai mult
pentru ca acestea să fie cântate în casele celor credincioşi sau a fi cântate chiar de fiecare
credincios. Este deosebit de important ca acolo unde sunt copii aceştia să exerseze obiceiul
minunat de a cânta împreună cu toţi cei din casă, minunatele cântări ale credinţei. Este un dar din
partea lui Dumnezeu ca în casa părintească să se cânte cu un instrument de acompaniere; fie cu
un pian, o pianină, o chitară sau un alt instrument muzical. Unde există acest privilegiu el trebuie
fructificat fie dimineaţa, fie seara fie în orice timp din cursul zilei. Însă, în inima copiilor lui
Dumnezeu răsună permanent o cântare de bucurie, ei pot cânta şi fără vreun instrument, căci
inima lor este instrumentul ideal, care este acordat de Duhul lui Dumnezeu, inima lor scoate cele
mai frumoase tonuri plăcute Domnului Isus. Ce mărturie frumoasă pentru vecinii care nu-L cunosc
încă pe Dumnezeu, când dintr-o casă creştină răsună cu voioşie cântări melodioase care-L glorifică
pe Dumnezeu !
La mulţi copii ai lui Dumnezeu, datorită obligaţiilor profesionale ale tatălui, familia se adună
pentru rugăciune şi cercetare a Cuvântului abia spre prânz, cam după masă, unde este însă
posibil, familia ar trebui să facă acest lucru dimineaţa şi seara, adunându-se în jurul Cuvântului lui
Dumnezeu şi mergând pe genunchi înaintea Tatălui din ceruri. În multe case ale celor credincioşi
se citeşte Biblia la rând, după fiecare prânz un capitol sau o jumătate de capitol. Acest lucru are un
avantaj. Cei din casă aud numai Cuvântul lui Dumnezeu, adevărul absolut şi cunosc Biblia în
conţinutul ei. Există însă şi dezavantaje: nu toate locurile din Biblie se potrivesc pentru o situaţie la
care cei din casă pot cugeta, unde este potrivit să citească fiecare singur. Copiii şi oaspeţii care nu
sunt întorşi la Dumnnezeu nu pot înţelege multe lucruri din Biblie. De aceea în multe case se
procedează altfel.
În unele case, tatăl citeşte din Cuvânt, apoi adaugă câteva cuvinte de lămurire. În alte case se
foloseşte o carte de cugetare zilnică. Dumnezeu în bunătatea Lui se îngrijeşte în acest sens, şi
există astfel de cărţi. Regretabil, dar există însă şi multe persoane care fac aceasta ca un ritual
religios, ceea ce nu aduce în inimă nici viaţă, nici putere, nici mângâiere. Deci nu este suficient ca
tatăl să cumpere o carte cu gânduri creştineşti. Se pune întrebarea: „Ce fel de carte este aceasta
?” Părinţii care sunt hotărâţi să folosească asemenea cărţi, ar trebui să contacteze pe fraţii cu mai
multă experienţă în alegerea unei astfel de cărţi, astfel încât să nu se ajungă la situaţia de aduce
gânduri nepotrivite celor din familie.
Când în casă se citeşte mult timp dintr-o carte de cugetări, este nevoie de a procura mai multe
astfel de cărţi, astfel încât să nu se folosească aceeaşi carte cu aceleaşi gânduri în fiecare an,
altfel nu este de mirare că nu va apare creşterea scontată. Un alt sistem este de a folosi zilnic un
calendar cu file detaşabile. Şi acest lucru a fost dăruit de Domnul Isus în harul Său, unde sunt
gânduri necesare pentru ai Săi. Aceste calendare au avantajul că au file care au conţinut scurt dar
la obiect.
Deci ceea ce este de reţinut este ca aceste gânduri să nu fie ale oamenilor, ci să fie inspirate
având în centrul lor Cuvântul lui Dumnezeu. De aceea, este necesar ca atunci când în familie se
citeşte fila de calendar, fiecare participant să aibă cu el Biblia şi să caute textul citind împreună cu
cel ce citeşte fila de calendar.
Copiii celor credincioşi trebuie să primească de mici o Biblie ca şi cadou, aceasta fiind Biblia lor
proprie, aceasta îi pune în situaţia de a studia şi în mod individual Cuvântul lui Dumnezeu. Cu puţin
timp în urmă am avut ocazia să verific o Biblie a unui copil de opt ani care a plecat în veşnicie, am
fost profund şi plăcut impresionat cât de multe lucruri îşi notase acest copil pe marginile Bibliei. Era
o dovadă clară că el se ocupase cu Cuvântul lui Dumnezeu.
Dacă tatăl este absent sau este bolnav, nu va trebui să se întrerupă aceste întruniri familiale,
pentru meditaţia la Cuvântul lui Dumnezeu; deci mama va putea prelua această sarcină. Este
slujba pe care în smerenie trebuie să o facă o adevărată văduvă credincioasă. În unele case la
sfârşitul acestui moment de meditaţie la Cuvânt, are loc rugăciunea fie şezând pe scaun, fie în
genunchi, ca în alte familii creştine. Pe genunchi este poziţia inspirată, mai ales seara, când
întreaga familie încheie o zi cu mulţumire şi laudă şi se încredinţează în mâna Domnului Isus peste
întunericul unei nopţi pe care o au înainte.

25. Personalul de serviciu în casă

Numai puţini credincioşi au posibilitatea de a avea personal de serviciu, dar mulţi copii ai lui
Dumnezeu intră în categoria celor ce fac parte din acest personal. Pentru ambele grupe este
deosebit de important de a înţelege gândul lui Dumnezeu, pentru a vedea ce aşteaptă Dumnezeu
şi de la unii şi de la alţii. Alegerea unei fete sau a unui ajutor în gospodărie, a unei educatoare, a
unui profesor de casă este totdeauna o decizie foarte importantă. Nu suntem cunoscători de inimi.
Diplomele, recomandările, fotografiile, declaraţiile personale, a celor ce ar putea fi angajaţi, pot
induce deseori în eroare. Satan se străduieşte, să introducă în casele celor credincioşi, elemente
care să destabilizeze, duhuri străine, duhuri de împotrivire, de batjocură, duhul plăcerilor lumeşti şi
altele de felul acesta. Orice persoană care este primită în casă va exercita cu siguranţă o influenţă
asupra celor cu care locuiesc şi această influenţă va fi spre bine sau spre rău. Desigur influenţa
unei educatoare sa a unui profesor în casă, va fi mai sesizabilă decât a unei fete de la bucătărie,
dar şi aceasta din urmă poate produce în casă probleme. Pot apare probleme grave şi se poate
ajunge la corupţie fără ca părinţii să ştie ceva din aceste lucruri care afectează pe copiii lor. Cât de
multe lucruri negative au fost povestite mai târziu de mulţi oameni care au trecut în perioada
copilăriei sau în tinereţe prin diverse situaţii despre care părinţii nu ştiau la vremea respectivă nimic.
Deci, este demn de luat în seamă faptul, că alegerea personalului de serviciu, care urmează să fie
angajat să lucreze într-o casă creştină trebuie să fie un rezultat al inspiraţiei primite în urma
rugăciunilor anterioare în acest sens.
Duhul vremii vrea să transforme relaţiile între cei ce slujesc, înlocuind grija şi drepturile
părinteşti cu răspunderea personală şi autoritatea oamenilor care lucrează pentru bani. Sunt două
părţi distincte: o parte este cea care efectuează serviciul, cealaltă parte este cea care plăteşte.
Despre relaţiile de dragoste şi credincioşie în familie nu poate fi însă vorba.
Printre cei credincioşi este pusă în primul rând următoarea întrebare: Ce vrea Dumnezeu ? Ce
prevede Cuvântul lui Dumnezeu ? Atunci, fără îndoială Dumnezeu poate da părinţilor din casă
autoritatea de a coordona lucrurile şi celor ce slujesc obligaţia de a fi ascultători, credincioşi şi
devotaţi slujbei lor. Şi în acest domeniu realitatea este că rugăciunile credinţei şi dragostea sunt
mai tari decât duhul timpului şi că puterea unui duh de stăpânire într-o casă creştină va predomina
în sens pozitiv. Dumnezeu va revărsa harul Său minunat, făcând ca fetele care au venit într-o astfel
de casă, ca şi necredincioase, să se întoarcă repede la Dumnezeu. Odată un fabricant credincios
în vârstă spunea: „Am avut de-a lungul anilor multe fete care ne-au ajutat în casă, care atunci când
s-au angajat erau necredincioase, dar Domnul Isus, a dat harul ca toate să plece de la noi
purtându-L în inima lor.
Într-una din situaţii, primul dialog al unui tată credincios cu o fată nou angajată, a fost decisiv.
Conştiinţa acestei fete a fost mişcată, ea şi-a recunoscut păcatele şi şi-a dăruit inima ei Domnului
Isus. Şi-a recunoscut păcatele, s-a dus la fostul ei loc de muncă (la patronul casei) şi a recunoscut
ceea ce făcuse rău în casa lui. În această fată a început o viaţă nouă. A rămas în casa aceasta de
oameni credincioşi o perioadă de cinci ani, timp în care a studiat la o şcoală de asistentă medicală,
angajându-se mai apoi la un spital. Într-o altă situaţie, o fată care avea asupra ei păcate şi fapte
ruşinoase ascunse, într-o după amiază de duminică, la câteva zile după ce se angajase, tatăl i-a
spus despre harul mânturii prin Domnul Isus Hristos. Fata a prins acest prilejul şi s-a încrezut în
acest har. A primit prin credinţă pe Domnul Isus ca Mântuitor personal şi viaţa i-a fost schimbată.
Acestea sunt excepţii faţă de multe situaţii în care, în mod dureros, se pot petrece şi lucruri care
duc la dezamăgiri. Însă noi trebuie să ne încredem pe deplin în faptul că numai atunci când cel
care face o slujbă în dependenţă de Domnul Isus, cu rugăciunea credinţei, va aduce binecuvântare
în casă. Poate această binecuvântare va consta în faptul că vom fi păziţi de ispită şi vom fi întăriţi
în dragoste şi răbdare sau poate vom avea posibilitatea de a chema pentru ultima oară un suflet
pentru a-l avertiza de viitorul lui.
Pentru cei credincioşi Cuvântul lui Dumnezeu stabileşte relaţia stăpânului şi a slujitorului după
cum urmează: „Robilor, ascultaţi de stăpânii voştri pământeşti, cu frică şi cutremur, în curăţie de
inimă, ca de Hristos. Slujiţi-le nu numai când sunteţi sub ochii lor, ca şi cum aţi vrea să plăceţi
oamenilor, ci ca nişte robi ai lui Hristos, care fac din inimă voia lui Dumnezeu. Slujiţi-le cu bucurie,
ca Domnului, iar nu oamenilor, căci ştiţi că fiecare, fie rob fie slobod, va primi răsplată de la Domnul
după binele pe care-l va fi făcut. Şi voi stăpânilor, purtaţi-vă la fel cu ei; feriţi-vă de ameninţări ca
unii care ştiţi că Stăpânul lor şi al vostru este în cer, şi că înaintea Lui nu se are în vedere faţa
omului” (Efeseni 6.5-9).
„Sfătuieşte pe robi să fie supuşi stăpânilor lor, să le fie pe plac în toate lucrurile, să nu le
întoarcă vorba, să nu fure nimic, ci totdeauna să dea dovadă de o desăvârşită credincioşie, ca să
facă în totul cinste învăţăturii lui Dumnezeu, Mântuitorul nostru” (Tit 2.9,10). „Toţi cei ce sunt sub
jugul robiei, să socotească pe stăpânii lor vrednici de toată cinstea, ca Numele lui Dumnezeu şi
învăţătura să nu fie vorbite de rău. Iar cei ce au stăpâni credincioşi, să nu îi dispreţuiască, sub
cuvânt că sunt „fraţi”, ci să le slujească şi mai bine, tocmai fiindcă cei ce se bucură de binefacerile
slujbei lor, sunt credincioşi şi preaiubiţi. Învaţă pe oameni aceste lucruri şi spune-le apăsat” (1
Timotei 6.1,2). Aşadar Cuvântul lui Dumnezeu ordonează relaţia stăpânilor şi a slujitorilor pe de o
parte, ţinând cont de principiile autorităţii date de Dumnezeu şi a obligaţiei de a asculta, pe de altă
parte, pe fundamentul reciproc al dragostei şi credincioşiei.
Deseori credincioşii sunt în dificultate şi când sunt obligaţi să concedieze pe vreun slujitor care
zilnic îi face probleme şi supărări. În această situaţie se poate găsi câteodată o credincioasă
creştină care ocupă un anumit post. Nu ştie ce să facă. Să plece, să se concedieze? Urmează ca
să plece sau să rămână în continuare? Pentru oricare din aceste situaţii este nevoie de multă
smerenie şi rugăciune şi aşteptare în linişte pentru a recunoaşte cu claritate voia Domnului Isus. O
soră credincioasă autentică se găsea într-o astfel de situaţie. Stângăcia, lenevia şi neadevărul în
care trăia angajata ei erau mari. Dar s-a opus tuturor pornirilor soţului ei credincios de a concedia
pe această fată. Desigur ea spunea: „Ştiu că Dumnezeu mi-a trimis această fată. Dumnezeu va
face ca ea să se îndrepte”.
Cât de binecuvântată este o astfel de încredere clară ! Dar nu în toate cazurile se poate spune
aşa ceva. Când de exemplu o persoană care este în slujba unei case creştine, abuzează în mod
repetat şi în mod conştient, păgubind autoritatea din acea casă, cu siguranţă este greşit de a o mai
ţine în casă. Cine nu recunoaşte obligaţia de a se supune ordinii fundamentale a casei, orice s-ar
face este degeaba. În acest caz trebuie să se aştepte ca persoana respectivă să se corecteze.
Desigur, pentru aceasta este nevoie de dragoste şi de răbdare şi de a învinge duhul de aprindere a
mâniei. Dar dacă îndreptarea nu are loc, atunci urmează despărţirea.
 Unele obiceiuri ca: decenţa în vorbă şi în purtare, educaţie şi ascultare, trebuie să fie
recuoscute într-o casă creştină de lumea din jur. În acest domeniu nu trebuie făcută nici o
concesie, altfel în acea casă creşte neghina, iar pacea din acea casă este distrusă. Va trebui să fim
atenţi ca şi stăpâni credincioşi, să ştim să înconjurăm pe cel ce ne slujeşte, cu răbdare şi dragoste
creştină, învăţaţi de Domnul Isus în această privinţă.
Creştinii credincioşi sunt datori faţă de cei care le slujesc să îi hrănească, să le dea o locuinţă
confortabilă, înainte de toate să îi păzească de pericole de tot felul. În unele oraşe din vest este
obiceiul ca slujitorii din casă să locuiască cu familiile lor la mansardă, cu totul separat de casele
celor ce le slujesc. Ei sunt astfel într-un loc unde nu îşi vor pemite plăceri lumeşti precum dansul
sau alte lucruri şi nici de a aduce lumea în casă. De altfel, este necesar ca astfel de condiţii să fie
de la început scrise şi semnate într-un contract.
În zilele de azi toţi oamenii citesc. Dar ce citesc ei ? Există o mare varietate de literatură
periculoasă pentru slujitori. Cuvântul de romane interlope desemnează o clasă de romane care
propagă cruzimea şi nesăbuinţa şi care au distrus milioane de oameni. De astfel de materiale casa
creştină trebuie să fie păzită. Celor ce slujesc li se vor oferi cărţi bune, pagini şi reviste pe care să
le citească duminica.
Acolo unde slujitorii sunt înconjuraţi într-adevăr cu dragoste, este necesar ca ei să fie treji la ora
potrivită. Este suficient un somn de şapte, maxim opt ore pe noapte.
Pentru situaţiile în care există boli serioase, se recomandă să se încheie o asigurare de boală
pentru cazuri de îmbolnăvire. Nu trebuie să fie neglijată sănătatea celor ce slujesc. Dragostea va
decide faptul că sănătatea slujitorului este cel mai de preţ bun pe care îl are pe pământ, este
singurul capital pe care îl are şi cu care va trebui să plece din casă. Cât de mare este răspunderea
ca lor să le poată fi păstrată această comoară! Desigur mai importantă decât sănătatea corporală
este valoarea nemuritoare a sufletului. Pentru ca aceste suflete să fie mântuite, trebuie să fie o
grijă permanentă a stăpânului, pentru ca slujitorul său necredincios, să poată ajunge la o viaţă
spirituală, să crească, să aducă roade şi să fie păzit de orice lucru care i-ar putea dăuna din punct
de vedere spiritual.
Toţi slujitorii fac parte din familie şi nu trebuie să lipsească de la cugetările asupra Cuvântului lui
Dumnezeu dimineaţă şi seara. Pe cât posibil, duminica, li se vor oferi o zi de odihnă şi aceasta va
intra în responsabilitatea de înţelegere a stăpânului. Cine are slujitori credincioşi, poartă
responsabilitatea deosebită ca să găsească timpul şi posibilitatea, ca ei să frecventeze adunările
celor credincioşi nu numai duminica, ci pe cât posibil şi pe parcursul săptămânii.
Slujitorii credincioşi sunt „fraţi în Domnul”. Aceasta este o legătură deosebit de scumpă şi ea îşi
găseşte expresia în relaţii spirituale. Cu siguranţă, există şi unele ore în care stăpânul se pleacă pe
genunchi alături de slujitor şi se roagă împreună. Totuşi relaţia între ei rămâne: stăpân şi slujitor. În
nici un caz aceasta nu va şterge această relaţie, nici relaţia de încredere, nici de putere. Orice abuz
în acest sens, nu va fi lăsat să treacă neobservat de Dumnezeu. Permanent, în dragoste şi
amabilitate, stăpânii se vor comporta faţă de slujitori ca şi faţă de fraţi iubiţi, dar niciodată slujitorii
nu trebuie să uite că sunt datori să cinstească pe stăpânii lor.
Deseori stăpânii credincioşi depun efort de a se pune în locul slujitorilor, în a le înţelege
simţirile, de a le recunoaşte în mod corect valoarea amabilităţii lor. Ei vor vedea ce impresie au
reproşurile asupra lor. Ce va spune Domnul Isus, când slujitorii nu vor vedea niciodată pe stăpânii
lor lăundându-L pe Dumnezeu, în schimb îi vor vedea oricând aducând reproşuri ? Există familii, şi
chiar de credincioşi, unde slujitorii nu au fost nicodată lăudaţi. Până la urmă şi ei sunt oameni „cu
aceleaşi sentimente ca noi”. Au nevoie şi ei de încurajare, de mângâiere şi de întărire.
Conducătorul de oşti Naaman (vezi 2 Împăraţi 5.1-4 şi 10-14) era un păgân, dar casa sa este un
exemplu pentru creştinii credincioşi prin relaţia sa între servitor şi stăpân. Micuţei sclave iudeice a
lui Naaman îi era milă de starea de lepră a stăpânului ei. Ea s-a apropiat plină de încredere de
stăpână şi i-a spus drumul spre vindecare. Prin mărturia ei, Naaman a găsit vindecare şi viaţă.
Servitorii i-au spus lui Naaman: „Părinte”, potolindu-i astfel mânia, dându-i curaj şi îndemnându-l să
făcă ceea ce spusese proorocul. Cu siguranţă acestea au fost inimi credincioase, adevărate, dar
îndrăznim să spunem: cum se va dovedi dragostea şi bunătatea fără inimă şi gură ? Sunt slujitorii şi
subalternii noştri la fel de binevoitori faţă de noi ? Dar noi le cercetăm durerile şi grijile în dragostea
Domnului Isus ? Atunci ne putem aştepta şi la reacţii pozitive din partea lor.

26. Încercări şi îmbolnăviri

Dacă o casă este aşezată pe stâncă, aceasta se dovedeşte în ziua când se dezlănţuie furtuna. Se
poate spune oricărei case creştine: vor veni zile de probă ! „De aceea, pe orişicine aude aceste
cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care şi-a zidit casa pe stâncă. A
dat ploaia, au venit şivoaiele, au suflat vânturile şi au bătut în casa aceea, dar ea nu s-a prăbuşit,
pentru că avea temelia zidită pe stâncă. Însă orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi nu le face,
va fi asemănat cu un om nechibzuit care şi-a zidit casa pe nisip. A dat ploaia, au venit şivoaiele, au
suflat vânturile şi au izbit în casa aceea: ea s-a prăbuşit şi prăbuşirea i-a fost mare” (Matei
7.24-27). Aurul se verifică prin foc şi creştinismul veritabil reuşeşte în probele din ziua
încercării. Când apar ameninţări de pierderi materiale, sărăcie, cădere în dispreţ, chemarea pe
nedrept în faţa instanţelor de judecată, când boli grele sau cazuri mortale se abat asupra casei
celui credincios, el va trebui atunci să privească spre Domnul Isus şi să spună: „Domnul este
Lumina şi Mântuirea mea: de cine să mă tem ? Domnul este sprijinitorul vieţii mele: de cine să îmi
fie frică ?” (Psalmul 27.1).
Când casa celor credincioşi este ameninţată de lipsuri şi şomaj, ei trebuie să afirme prin
credinţă: încrederea mea este în Cel care mi-a spus: „Am fost tânăr, şi am îmbătrânit, dar n-am
văzut pe cel neprihănit părăsit, nici pe urmaţii lui cerşindu-şi pâinea” (Psalmul 37.25).
În asemenea zile soţia şi copiii vor privi la tatăl (ca şi cap al familiei), care la rândul lui va avea
ochii aţintiţi în sus spre Domnul Isus. Dar mai greu este când o văduvă cu copii mai mari trebuie să
treacă prin suferinţe adânci, dar şi acolo credinţa biruinţei învinge lumea. Odată, o văduvă
credincioasă rămăsese doar cu un fiu şi două fete, dar la puţin timp de la moartea soţului, a murit şi
fiul, care era deosebit de dotat şi priceput, era un sprijin de nădejde pentru ea. După doi ani, în
urma unei boli chinuitoare a murit şi fiica mai mică. Aceşti doi copii au plecat în veşnicie fiind
credincioşi. Fiica mai mare care a rămas cu mama, a întors spatele credinţei şi s-a îndepărtat de
Dumnezeu, afundându-se în păcat. Orice sfat al mamei a fost respins. Cu toate acestea, această
mamă a rămas în pace cu Dumnezeu, prin răbdarea ei fiind o martoră scumpă a harului – fiind un
exemplu pentru mulţi care au acceptat drumul credinţei care duce spre cer. Aştepta cu răbdare ca
fiica ei să se întoarcă de pe drumul rătăcirii ei şi să vină la picioarele Domnului Isus şi lângă inima
ei. Ea nu s-a dovedit niciodată a fi supărată pe Dumnezeu pentru drumul greu pe care El i l-a pus
înainte pentru a-l parcurge şi nu s-a îndepărtat de dragostea Domnului Isus.
Într-o casă creştină înstărită erau doi băieţi: unul era bolnăvicios şi cu probleme psihice . Celălat
era sănătos şi foarte dotat intelectual, o nădejde putem spune, a familiei. S-a întâmplat însă ca al
doilea să se îmbolnăvească subit şi a murit. Părinţii au rămas cu fiul bolnăvicios şi cu probleme
psihice. O tânără care era angajată ca educatoare în acea acasă mărturisea: „Am avut o
experienţă unică în viaţa mea. Am văzut pe cei doi părinţi plecându-se şi dovedind la unison că
acceptă fără condiţii că aceasta este voia lui Dumnezeu. El (Domnul Isus Hristos) este Capul
trupului, al bisericii. El este începutul, Cel Întâi născut dintre cei morţi pentru ca în toate lucrurile să
aibă întâietatea. Acesta a fost versetul celor doi părinţi care au acceptat voia lui Dumnezeu.
 Multe probe ale celor credincioşi sunt în domeniul situaţiilor materiale, financiare. Domnul Isus
foloseşte situaţii pentru a dovedi alor Săi că El trebuie să fie Cel de care ei trebuie să fie
dependenţi, şi că El se îngrijeşte de ai Săi, aducându-i în situaţia de a recunoaşte acest lucru. Ce
înseamnă a merge în pace prin astfel de dificultăţi, ar fi relatat printr-o scrisoare a unui tată. Era un
om vârstă care lucrase în ultimii 14 ani în postul de consilier juridic la o firmă mare. Dar în mod
subit i-a fost retras dreptul de a mai lucra şi nu a mai a avut acolo loc de muncă, deoarece firma a
ajuns pe alte mâini. Noul administrator al firmei a concediat pe omul acesta fără să ţină seama de
situaţia lui şi nici nu mai putea fi angajat la vârsta la care ajunsese, la 50 de ani ! Totuşi acest
credincios a stat cu soţia sa pe genunchi în rugăciune înaintea lui Dumnezeu, plin de încredere
ştiind că nu vor fi daţi de ruşine. El scria:
„Multe din eforturile mele au fost fără rezultat. Am primit unele oferte care îmi dădeau puţină
siguranţă. La 1 decembrie o firmă mi-a oferit deschiderea unei firme de reclame cu un venit mare şi
mi-au solicitat să încep această afacere cât mai curând posibil. Ei mi-au spus că pot fi angajat
imediat pe baza recomandărilor şi informaţiilor pe care le au despre mine”.
Dar pentru că: 1. Credinţa nu se pripeşte şi 2. aceste reclame nu aveau să spună totdeauna
adevărul, ci în cele mai multe cazuri se minţea, am spus: „Nu !” Pentru a nu-mi încărca conştiinţa,
fiind convins înăuntrul meu, că dacă Domnul Isus va dori să lucrez ceva mai greu, şi chiar cu
jumătate de normă, având deci un venit mai mic, mi-ar fi suficient. Apoi Domnul Isus a lucrat astfel
ca să fiu angajat pe un post chiar mai bun decât acela pe care l-am avut iniţial. M-am convins că
totul depindea de fapt de El”. Aceasta nu este o excepţie care să confirme reguli.
Omul acesta s-a încrezut în Domnul Isus şi nu a fost dat de ruşine.
Casa lui Lazăr şi a surorilor lui a fost învrednicită de a deveni modelul tuturor caselor celor
credincioşi, pe care Dumnezeu le încearcă prin boală sau moarte. Ce bine ar fi dacă în cazul unei
îmbolnăviri grave, copiii lui Dumnezeu, ar repeta acest minunat mesaj al credinţei: „Doamne, iată
cel pe care îl iubeşti, este bolnav !” Cu siguranţă, ce glorificat ar fi Domnul Isus printr-o astfel de
comportare, printr-o astfel de declaraţie! Credinţa şi pacea sunt probate în durere şi boală. Atunci
este experimentat triumful credinţei asupra morţii sau atunci se poate dezlănţui mulţumirea faţă de
ajutorul lui Dumnezeu, care intervine în însănătoşirea bolii. De asemenea, îmbolnăvirea este şi în
casele celor credincioşi, ea este un examen greu. Dar deosebirea faţă de cei din lume, va fi pacea
şi liniştea în aşteptarea deciziei pe care Domnul Isus o va lua fie într-un fel, fie în altul, făcând ca
tulburarea din jur să dispară.
Când un fiu sănătos, în care părinţii şi-au pus speranţa orbeşte deodată, sau când un fiu care
este singurul fiu al unei mame văduve, este dus urgent pe masa de operaţie, când o fiică iubită
zace muribundă pe un pat de spital, în urma unei infecţii, toate acestea sunt căi rânduite de
Dumnezeu pentru o casă creştină. În consecinţă, rezultă că Dumnezeu are un scop pentru care
trece pe cei credincioşi pe aceste căi.
Copiii smeriţi ai lui Dumnezeu nu se vor grăbi să ceară de la Dumnezeu ca El să înlăture cât se
poate de repede aceste boli şi dureri. Ei vor cere mai degrabă: „Tatăl nostru ceresc, atinge în noi
ţelul dorit de tine şi dă-ne harul să te glorificăm !” Cât de frumos este când un medic intră într-o
astfel de atmosferă, găsind la ora vizitei lui, linişte, pace şi încredere: cât de mirat ar fi el când
aceşti copii ai lui Dumnezeu ar spune cu bucurie: „Nu mă tem de nici un rău, căci Tu eşti cu mine !”
Într-o casă creştină unde se trăieşte întotdeauna acea părtăşie personală cu Domnul Isus,
intervenţia unei boli grave sau chiar a morţii, nu va produce groază, ci o deplină linişte şi pace. Cei
credincioşi vor primi cu demnitate ceea ce le dă Dumnezeu. Adevăraţii copii ai lui Dumnezeu ştiu în
astfel de momente să aprecieze corect: „Este Domnul !” Se va experimenta cu adevărat ceea ce
spune Cuvântul: „pace adâncă ca un râu” !
 Când prin voia sfântă a Tatălui ceresc, asupra unei case creştine se revarsă un necaz sau o
nenorocire, întreaga casă se va pleca pe genunchi şi va preda în mâna Domnului Isus această
situaţie. „Doamne Isuse, Tu vezi acest lucru ! Aici este poporul tău credincios care se roagă;
priveşte la acest pericol ameninţător ! Priveşte la promisiunile din Cuvântul Tău ! O astfel de casă
primeşte răspunsul lui Dumnezeu. Este răspândită părerea că ar fi un semn al credinţei dacă s-ar
apela la un medic. Totuşi cei credincioşi sunt atenţionaţi să nu pună un astfel de jug greu pe
grumazul fraţilor şi surorilor lor. Fără îndoială că Domnul Isus este adevăratul medic (Marele
medic), este Doctorul trupului şi al sufletului. El posedă tot ceea ce trebuie să aibă un medic şi ne
face într-adevăr să avem încredere: putere, înţelepciune, dragoste. Putem să spunem acest lucru
cu toată îndrăzneala.
Ceea ce este deosebit de important este ca medicii care vin în casele celor credincioşi, să fie pe
deplin convinşi că în această casă pacea lui Dumnezeu este un bun comun mult mai preţuit decât
sănătatea corporală şi un adevărat copil al lui Dumnezeu şi-a încredinţat pe deplin soarta în mâna
Domnului Isus. De aceea trebuie ca în orice situaţie ar fi să treacă cel credincios fie pericolul de
pierdere a unei vieţi, fie altă situaţie de îmbolnăvire, acest lucru să fie tratat cu seriozitate, dar
totdeauna cu o deplină demnitate a credinţei. Un creştin care este bolnav corporal, ca face
totdeauna bine să spună deschis doctorului: „Doresc neapărat să ştiu fără ascunzişuri adevărul
privind boala mea...”
Într-o localitate în anul 1909, un medic a fost adus la credinţă prin mărturia plină de pace dată
de o creştină credincioasă bolnavă de dropică. Într-o altă localitate, un medic evreu a exclamat plin
de admiraţie, văzând atitudinea plină de speranţă a familiei în momentul când unul din fii a plecat la
Domnul Isus.
„Învăţătorul este acolo şi te cheamă !” Acesta a fost mesajul pe care o mamă dintr-o familie de
oameni credincioşi a transmis-o soţului ei atunci când medicul s-a exprimat spunând că nu mai
este nici o speranţă şi că acea credincioasă nu va mai rămâne în viaţă. Acolo unde Domnul Isus,
Prinţul Păcii, este prezent cu ai Săi, acolo este pace. Folosirea medicului nu dezonorează pe
Domnul Isus, ci faptul de a-L abandona pe El şi a te sprijini pe om, aceasta Îl dezonorează. Domnul
Isus va fi dezonorat când credincioşii exagerează în a-şi proteja trupul alergând de pe mâna unui
medic pe a altuia, dintr-o cură balneară în alta; când vor apela la tot felul de procedee şi vor
confirma astfel că Dumnezeu nu merge cu ei pe un asemenea drum.
Dimpotrivă mulţi copii ai lui Dumnezeu credincioşi experimentează vindecări miraculoase, fiind
convinşi că Domnul Isus este acelaşi ca în zilele când umbla pe pământ. Cum ar putea fi altfel ? El
este Cel despre care se spune: „...El îţi iartă toate păcatele tale, El îţi vindecă toate bolile tale...”
(Psalmul 103.3). Atunci când Domnul Isus şi-a dat trupul Său ca ardere de tot pe altar lui
Dumnezeu; El dorea ca Dumnezeu Tatăl să domnească peste această viaţă, de aceea urmând
acest exemplu, copiii de credincioşi trebuie să umble astfel încât prioritatea să o aibă ascultarea
credinţei, fie că ei vor folosi sau nu un medic. Când împăratul Asa la sfârşitul vieţii sale s-a
îndepărtat de Dumnezeu şi Dumnezeu a îngăduit să vină asupra lui o boală de picioare, Biblia
consemnează atitudinea lui de inimă greşită cu următoarele cuvinte: „ Asa s-a îmbolnăvit de
picioare aşa încât avea mari dureri; chiar în timpul bolii lui, n-a căutat pe Domnul, ci a întrebat pe
doctori” (2 Cronici 16.12).
Teama exagerată de bacterii, de bacili şi de infecţii nu ar trebui să constituie pentru cei
credincioşi un motiv permanent de îngrijorare. Cel credincios nu va merge acolo unde există astfel
de focare, dar nici nu va ezita să dea o mână de ajutor acolo unde este cazul pe motiv că nu îşi
riscă sănătatea. Fiind conştient că este voia lui Dumnezeu să viziteze un om bolnav, cel credincios
nu va ezita să o facă, lăsând ca Domnul Isus să fie Cel care va rezolva eventualele riscuri. El, Tatăl
din ceruri a numărat perii din capul alor Săi, cum nu va avea în vedere şi acest lucru.
 Nu este permis ca în toate aceste lucruri să devii sclavul medicului. Printre formele multiple ale
sclaviei omeneşti moderne este şi această sclavie a pacientului faţă de medic; aceasta fiind una
din formele cele mai triste ale scaviei. Nu numai în spitale, ci şi în unele familii, medicii dau ordine
aproape fără limită. Ei despart prin unele prescripţii pe soţi, îndepărtează pe copii de părinţi, solicită
operaţii care sunt hotărâtoare pentru a trăi sau a muri. Prescripţiile lor bazate pe cunoştinţe
omeneşti solicită şi găsesc deseori mulţi ascultători care se supun orbeşte. Cel credincios va avea
ca prioritate sprijinul din partea Tatălui ceresc; medicul fiind doar o unealtă a Domnului Isus. Orice
altă gândire nu poate împinge decât la disperare sau la îndepărtarea de voia cea bună şi plăcută a
lui Dumnezeu. Oamenii care se consultă exclusiv cu medicii, ignorând în totalitate pe Dumnezeu
ajung într-o stare de disperare. Aşa a fost cazul unui bărbat de 60 de ani a cărui familie a apelat la
mari autorităţi din lumea medicală a Europei. Omul acesta fiind cuprins de un duh de exagerare,
considerând că nu mai are nici o şansă, s-a sinucis. Ironia soartei acestui om a fost că la autopsie
nu s-a găsit că omul avea ceeace consideraseră cei ce l-au adus la medici cu aşa renume, deci şi
ei exageraseră.
Despre îmbolnăvirea lui Lazăr Domnul Isus spune: „Boala aceasta nu este spre moarte, ci spre
slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie proslăvit prin ea” (Ioan 11.4). Aceasta este
şi intenţia lui Dumnezeu, El foloseşte anumite boli în casele celor credincioşi şi care sunt astfel
încercaţi: Fiul lui Dumnezeu trebuia să fie glorificat prin exerciţiile credinţei şi pacea din inimile alor
Săi. Cît de multe roade aduce Domnul Isus prin ai Săi prin astfel de căi în aceste îmbolnăviri.
Ani de-a rândul o credincioasă a zăcut pe patul de suferinţă. Dureri ale sistemului nervos i-au
pricinuit chinuri îngrozitoare. Orice zgomot îi producea chin. Totuşi în ea era o speranţă, o fericire,
radia pur şi simplu bucuria. În astfel de momente a compus următoarele versuri:

Sub umbra aripilor Tale

Sunt în siguranţă an după an.
Fie că munţii se depărtează fie că dealurile vor cădea –
Isus rămâne permanent acelaşi;
Rămâne Păstorul care mă paşte,
Izvorul vieţii mele, după care însetez,
El rămâne steaua mea călăuzitoare de pe cerul vieţii mele,
Rămâne Mântuitorul, Salvatorul şi Prinţul Păcii.

El este medicul trupului şi sufletului Meu

Tăria şi puterea mea,
El este Cel care mi-a şters vina şi greşeala;
Creatorul meu, El m-a născut din nou;
El este mângâierea mea în clipele mele de tristeţe,
Busola mea pe marea vieţii;
El este raza care mi-apare în întuneric;
El îmi este protecţia şi stăvilarul în luptă.

El este umbră în ziua fierbinte de vară,

El este plapuma în noaptea geroasă;
Lumină când stau în întuneric;
Adăpost pe vreme rea,
Loc liber unde mă pot ascunde;
Stânca pe care se întemeiază credinţa mea;
 Purtătorul tuturor grijilor mele;
Adăpost sigur şi colibă scumpă.

El este singura salvare, singurul drum spre Tatăl;

Ajutorul minunat;
Sfetnicul meu atotputernic;
Acolo unde nici un om nu mă mai poate ajuta
Este prieten pe care mă pot rezema;
Toiagul mâinii mele,
Odihnă eternă pe care o întrezăresc;
El este Cel ce mă conduce în patria cerească.

Bucurie, pace, viaţă veşnică,

Mare Preot în faţa tronului,
Chezaşul, care se dăruieşte,
Speranţă, scut şi răsplată foarte mare,
El, fericirea şi plăcerea mea,
Cea mai mare desfătare a inimii mele,
Soarele senin al vieţii mele,
Care luminează în veşnicie.

Când sunt gol - Cel ce mă umple;

Când sunt sărac - bogăţia mea;
În nelinişte - odihna mea,
Raza care mi-apare în noapte.
Mă arunc în braţele dragostei Sale
acolo mă pot odihni pentru totdeauna;
sub umbra aripilor Sale
sunt în siguranţă an de an !

După o adunare de evanghelizare într-o localitate, un director de poştă a venit la un evanghelist.

Omul nu era întors la Dumnezeu, dar dorea pace pentru sufletul său. El a spus evanghelistului: „Am
acasă o predicare permanentă a Evangheliei. Şi această predică se desfăşoară în orice moment în
faţa ochilor mei în casa mea. Este soţia mea bolnavă pe pat. Ea este bolnavă grav de cancer şi suferă
dureri chinuitoare, dar este întotdeauna liniştită în pace cu Dumnezeu şi este fericită. Şi eu doresc să
am o astfel de pace !”
Cât de des copiii credincioşi ai lui Dumnezeu sunt râuri de binecuvântare de pe paturile lor de
suferinţă şi boală, ce se scurg ca mărturii spre binecuvântare, ca şi mărturii ei părăsesc pământul cu
conştiinţa fericirii, a unei păci adevărate, mergând spre patria cerească !

27. Ultima despărţire

Trec repede anii binecuvântaţi pe care harul Domnului Isus i-a dăruit celor doi copii ai lui
Dumnezeu, să fie împreună în călătoria pe pământ. În zile însorite ca şi în zile furtunoase, El, prietenul
celor credincioşi, este plin de dragoste. El i-a hotărât unul pentru altul, i-a educat, i-a unit şi i-a purtat.
Cei doi au trăit împreună multe momente de har. Cât de multe rugăciuni făcute împreună le-au fost
ascultate! Cât de multe lacrimi au curs pe obrajii lor şi ce bucurie au simţit când aceste lacrimi au fost
şterse de mâna plină de dragoste a Tatălui ceresc. Cât de multe momente de fericire şi de adâncă
recunoştinţă au fost petrecute împreună!
Poate unii din cei care citesc aceste rânduri să ofteze în inimile lor spunând: „Ah, dacă ar fi fost aşa
!” Dar aşa a fost. Desigur, mulţi credincioşi au motiv să constate că în călătoria lor nu a fost aşa şi nu
au avut prilejul ca harul să lucreze aşa cum ar fi trebuit; dar până la urmă tot Dumnezeu este Cel care
îşi oferă voia Lui plină de har, să dea la o parte tot ce era nepotrivit, să vindece ce era bolnav, să dea
un început nou şi un nou viitor binecuvântat ! Cât de frumos este când într-o casă se experimentează
ceea ce a spus Domnul odată, făcând următoarea promisiune: „Slava acestei case din urmă va fi mai
mare decât a celei dintâi, zice Domnul oştirilor; şi în locul acesta voi da pacea, zice Domnul oştirilor”
(Hagai 2.9).
Este după voia lui Dumnezeu să privim imaginile martorilor credincioşi pentru a învăţa din viaţa lor,
să primim ceea ce vrea să ne ofere acest har: aduceţi-vă aminte de mai marii voştri, care v-au vestit
Cuvântul lui Dumnezeu, uitaţi-vă cu băgare de seamă la sfârşitul felului lor de vieţuire, şi urmaţi-le
credinţa !” (Evrei 13.7)
Să aruncăm o privire la felul cum se despart pentru ultima oară doi copii ai lui Dumnezeu care au
trecut împreună pe pământul acesta. Nu vom intra într-o capelă a tristeţii, ci într-o încăpere plină de
strălucirea harului dumnezeiesc. Hudson Taylor, întemeietorul misiunilor creştine din China, relatează
despre plecarea în veşnicie a soţiei sale următoarele:
„În noaptea de 5 iulie, scumpa mea soţie a avut un atac de holeră. Când îmi amintesc de felul în
care s-a comportat în aceste momente, recunosc că nu găsesc cuvinte care să descrie starea ei de
suflet: o pace adâncă a unei conştiinţe depline că aparţii Domnului Isus, o stare de bucurie lăuntrică de
deplină putere, fiind conştientă că este în mâna puternică a lui Dumnezeu şi a voiei Lui sfinte. În a
şaptea zi a suferinţei ei a născut pe fiul nostru şi mi-a spus că ar vrea să îi pună numele Noe, căci
acest nume înseamnă şi pace.
Pe 20 iulie această fiinţă scumpă a început să răsufle greu. Într-adevăr vedeam cum se stinge în
faţa mea. Vegheasem zile la rând la căpătâiul iubitei mele soţii. La ora 4.00 dimineaţa, am remarcat pe
faţa ei cum începuse să se întindă umbra morţii. Ea era plină de bucurie, acea bucurie în Domnul,
zâmbea plină de dragoste. I-am spus: „Draga mea, ştii că în curând vei muri ?” ea răspunse cu o
privire mirată: „Este posibil aşa ceva ? Eu nu simt nici o durere, sunt doar foarte obosită !” „Da”, am
răspuns, „Vei muri şi curând vei fi la Domnul Isus”. După încă câteva clipe, ea spuse : „ Îmi pare atât
de rău”. Se gândea desigur cât de greu îmi va fi să rămân singur şi aceasta numai după câteva clipe,
cât de grea va fi pentru mine această probă a singurătăţii, căci de câţi ani mersesem împreună la
Tronul de har cu atât de multe dificultăţi ? Şi acum tovarăşa mea de viaţă mă părăsea, simţeam că se
rupe o parte din mine.
După alte câteva momente am replicat în mine: „ Îţi pare rău că mergi la Domnul Isus ?” Nu voi uita
niciodată zâmbetul ei care i-a apărut deodată pe faţă. Mi-a răspuns: „ O ! Nu, niciodată ! Doar tu ştii
dragul meu că în ultimii zece ani nici un nor nu a fost între mine şi Mântuitorul meu, nu îmi poate părea
rău să merg la El. Mă întristez doar ştiind că te las singur în astfel de vremuri şi împrejurări. Dar poate
că şi eu exagerez. Căci cu siguranţă şi Domnul Isus se va îngriji şi de nevoile tale. „Pe 23 iulie iubita
mea a adormit în Domnul. Nu ştiu nici acum care din noi a simţit o mai mare binecuvântare. Era atât
de fericită de apropierea Domnului Isus, iar eu ca spectator, eram atât de mulţumit văzând că voia lui
Dumnezeu se împlineşte aşa cum El doreşte, şi că aşa este cel mai bine, deşi simţeam că sunt sfâşiat
durere.
Nici nu ştim deloc ce apropiere enormă şi ce relaţie strânsă este între „suferinţă” şi „mângâiere”,
între „pierderea pentru Voia Domnului Isus” şi un „câştig veşnic”, căci pierderea este ceva inevitabil şi
este imaginea recoltei care urmează după semănat: „Dar lucrurile care pentru mine erau câştiguri,
le-am socotit ca o pierdere, din pricina lui Hristos. Ba încă, şi acum privesc toate aceste lucruri ca o
pierdere, faţă de preţul nespus de mare al cunoaşterii lui Hristos Isus, Domnul meu. Pentru El am
pierdut toate şi le socotesc ca un gunoi ca să câştig pe Hristos, şi să fiu găsit în El, nu având o
neprihănire a mea, pe care mi-o dă legea, ci aceea care se capătă prin credinţa prin Hristos,
neprihănirea pe care o dă Dumnezeu, prin credinţă” (Filipeni 3.7-11). După astfel de momente dorea
inima apostolului Pavel. Nu ar fi bine să reconsiderăm până la urmă şi să vedem ce loc este în
sufletele noastre pentru Dumnezeu ? Să credem că dacă El este Cel ce ne binecuvintează pe pământ,
El este şi Cel ce ne binecuvintează cu bucuriile spirituale de care ştie că avem nevoie, şi haidem să
gândim că El lucrează nu numai spre folosul nostru ci şi spre binele altora şi spre slava Numelui Său şi
nu numai pentru acest timp, ci pentru veşnicie.
Nu orice despărţire are loc lângă patul de moarte. Cât de des se schimbă ultimul cuvânt, ultimul
sărut, unde nimeni nu se gândeşte că este ultimul !
O pereche de credincioşi cu o stare socială distinsă, s-au întors la Dumnezeu cam în acelaşi timp.
Au trăit apoi mai mulţi ani ca şi copii ai lui Dumnezeu ducând o viaţă fericită. Într-o noapte soţia s-a
îmbolnăvit atât de grav, încât simţea că se apropie de moarte. A vorbit cu soţul ei toate lucrurile privind
viitorul casei lor şi viitorul singurei lor fiice. Soţ şi soţie au depănat lucrurile în linişte cu privire la tot
ceea ce ar urma să fie după despărţirea lor. Când totul a fost discutat, ei s-au încredinţat în mâna
Domnului şi a urmat noaptea. Se gândeau că soţia va pleca în veşnicie. Totuşi ziua următoare, în mod
surprinzător ea s-a însănătoşit şi treptat a fost deplin sănătoasă. Însă câteva zile mai târziu, de acum
deplin sănătoasă, într-o dimineaţă a intrat în cameră, a găsit pe soţul ei stând pe scaun adormit pentru
totdeauna. Plecase de pe pământ, plecase în veşnicie, fără un anume semn de îmbolnăvire. Ea a
înţeles atunci că s-a arătat bunătatea lui Dumnezeu şi că ei îşi luaseră atunci ultimul rămas bun. Acum
nu mai avea nici un motiv să fie îngrijorată.
Alţi copii ai lui Dumnezeu au trebuit să se despartă pentru ultima oară în timpuri de prigoană,
dându-şi viaţa pentru Domnul Isus. Cât de scumpe cuvinte înainte de moarte: Rămâi cu bine - Domnul
este mult mai mult !”
Un astfel de moment s-a petrecut în China. În Taiyuen, în provincia Schansi a curs mult sânge al
copiilor lui Dumnezeu. Acolo o familie întreagă, părinţi şi copii au fost executaţi pentru că erau creştini
şi execuţia a fost prin decapitare. Fiind vorba de o întreagă familie, s-a ordonat ca execuţia să se facă
de la cel mai mare până la cel mai mic. Mai întâi tatăl, apoi mama şi apoi copiii, unul după altul a fost
decapitat. Cu toată furia călăilor, fiind în genunchi, ei erau conştienţi şi strigau unul către altul: „ Ne
vom vedea din nou curând ! ”
Părinţii credincioşi trăiau unul cu altul sentimentul pe care îl transmiteau copiilor care urmau după
ei. „Suntem în drumul spre glorie”. Cine ştie cât de lungă este porţiunea de drum pe care o parcurgem
împreună pe pământ ? Fie că ne luăm rămas bun şi mergem puţin prin oraş, fie că unul pleacă într-o
scurtă călătorie, din care urmează să se întoarcă după câteva ore sau zile, viaţa noastră este foarte
aproape de poarta veşniciei. De aceea acel rămas bun pe care soţul şi soţia şi-l spun nu trebuie
ignorat. Fiecare privire şi strângere de mână, fiecare salut ce se exprimă din inima recunoscătoare a
soţului sau a soţiei, între soţi urmează să aibă loc pe acest fundament: „Suntem asiguraţi pentru timp
şi pentru veşnicie”, călătoria noastră are un ţel, spre Domnul Isus !”
Nu este un gest de afecţiune dacă soţul şi soţia la plecare şi la întoarcerea acasă nu se salută sau
nici măcar nici nu se privesc în faţă la plecare şi la sosire. În această situaţie, lipseşte acea tandreţe
care a fost cândva predominantă în ziua când ei au fost mire şi mireasă. Să ne gândim că ultim
despărţire este mai devreme decât ne gândim. Ultima despărţire este grea. Ea aduce după sine
sentimentul de dor, sentimentul de lipsă a cuiva drag. Timpul pe care urmează să îl petreacă cel ce
rămâne după despărţire este un timp deosebit, atât de serios, atât de liniştit însă datorită prezenţei lui
Dumnezeu. El este Cel care prin Duhul Sfânt mângâie pe cel rămas fără partener de viaţă şi face să
respire atmosfera veşniciei.
Se povesteşte despre un credincios în vârstă, că fiind un om de la ţară, fusese martor la
înmormântarea soţiei lui. Acest soţ vorbea despre soţia sa nu ca despre o persoană care murise, ci ca
şi cum l-a lăsat singur pentru că a plecat într-o altă încăpere. Aşa este de fapt realitatea, dar
sentimentul de lipsă rămâne pentru cel ce rămâne în urmă. Deci pentru că despărţirea poate surveni
atât de repede şi apoi apare acest sentiment de lipsă a celuilalt, ar fi atât de înţelept pentru soţ şi soţie
să folosească zilele pe care le mai trăiesc împreună cu mulţumire şi fiind încă unul cu altul, să-şi
dovedească unul altuia dragostea, răbdarea, să se mângâie şi să fie amabili unul pe altul.
Soţul şi soţia se vor cunoaşte în veşnicie sau că se vor recunoaşte deplin este neîndoielnic, căci
relaţia de viaţă pe tărâmul de dincolo de moarte nu se şterge (vezi Luca 16.27), ci se desăvârşeşte.
Deşi credincioşii ştiu de asemenea că acolo în prezenţa slavei lui Dumnezeu nu vor mai fi bărbat şi
femeie, deci aceste relaţii de apartenenţă reciprocă nu vor mai fi (Matei 22.28-30). Ei au ajuns la ţelul
drumului în care au fost deja unul pentru altul pe pământ, la acel ţel la care s-au angajat împreună să
meargă de la căsătorie. Acum sunt tot împreună în prezenţa Domnului Isus. Din slavă vor privi în urmă
în vale cu laudă şi mulţumire spre ceea ce au parcurs împreună. Cu siguranţă, ei vor avea privilegiul
să fie împreună cu Domnul Isus, să-L slăvească şi să-L admire, să-I mulţumească pentru tot ce a făcut
ei, pentru că le-a ascultat rugăciunile şi pentru că i-a purtat pe aripi de vultur până la ţintă şi aceasta o
vor face avându-L în faţa lor. Numai în veşnicie vom înţelege pe deplin cât de mari au fost minunile Lui
pe care le-a făcut cu noi, cât de minunate au fost intervenţiile Lui, răbdarea pe care a acordat-o celor
doi.
Nu ştim când se încheie o viaţă de căsătorie. Din acel moment cei doi copii ai lui Dumnezeu merg
împreună într-o nouă viaţă, având ca ţintă să-L întâmpine pe Domnul Isus. Fie că moartea va şterge
această legătură sfântă, fie că cei doi vor fi răpiţi împreună (1Tesaloniceni 4.17), fiind martori
împreună la apariţia marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor, Domnul Isus Hristos (Tit 2.13). Dar
indiferent cum ar fi, despărţirea de trupul acesta prin moarte sau prin schimbarea într-un trup de slavă
prin răpire (2 Corinteni 5.1-4), ţinta drumului celor doi este fericita întâlnire cu Domnul Isus.
„Dar cetăţenia noastră este în ceruri, de unde şi aşteptăm ca Mântuitor pe Domnul Isus Hristos. El
va schimba trupul stării noastre smerite, şi-l va face asemenea trupului slavei Sale, prin lucrarea puterii
pe care o are de a-Şi supune toate lucrurile” (Filipeni 3.20 - 21).

28. Încheiere

Cuvântul lui Dumnezeu sfătuieşte pe cei credincioşi: „Stăruiţi în dragostea frăţească, să nu daţi
uitării primirea de oaspeţi, căci unii prin ea au găzduit fără să ştie pe îngeri” (Evrei 13.2). Unde sunt
relaţii între fraţi, unde este spaţiu şi mijloace la îndemână spre a exersa primirea de oaspeţi: acea casă
creştină se deschide pentru toţi adevăraţii copii ai lui Dumnezeu. Există totuşi o dificultate în acest
sens, legată de faptul că există şi un număr de creştini de nume care vorbesc limba Canaanului şi care
nu urmăresc decât interese materiale. De aceea este înţelept ca cei credincioşi să se păzească de
astfel de oameni. De asemenea o mare dificultate constă în aceea că sunt multe partide ale celor
credincioşi şi mulţi credincioşi sunt încurcaţi în tot felul de învăţături rătăcite. Dar cât de plăcut şi ce
mare bucurie este atunci când într-o familie creştină sunt găzduiţi adevăraţi copii ai lui Dumnezeu şi
aceştia sunt slujiţi cu bucurie şi dragoste. Aceasta aduce după sine adevărate şi mari binecuvântări şi
în mod deosebit pentru copiii din acea casă. Aceştia vor învăţa de mici ce înseamnă adevărata unitate
a copiilor lui Dumnezeu în contradicţie cu relaţiile dintre copiii acestei lumi.
O bucurie deosebită pentru o casă cu adevărat creştină este şi legătura cu credincioşii care
locuiesc în apropierea acestei case, în acelaşi cartier sau în aceeaşi localitate; credincioşi cu care se
pot împărţi bucuriile sau durerile, cu care se pot petrece împreună ore de rugăciune. Credincioşi
dintr-o astfel de părtăşie sunt binecuvântaţi în mod deosebit. Vizita credincioşilor autentici nu este
niciodată nepotrivită, dimpotrivă ea aduce bucurie. Însă aceste vizite, trebuie astfel alese, ca să nu
stânjenească şi să nu fure timpul celorlaţi. În astfel de relaţii nu este vorba de cât de bogaţi sau săraci
sunt cei credincioşi, ci ce este de luat în seamă este unitatea părtăşiei, dar şi evitarea obiceiurilor
lumeşti. Prieteni care ne aduc noutăţi din oraş sau bârfeli, nu vor aduce niciodată o binecuvântare în
casă. Un credincios a întâmpinat odată pe un bârfitor cu expresia „Aici nu se descarcă gunoiul !”
Printre prietenii unei case creştine trebuie să se numere şi cei săraci şi cu probleme pentru a fi
ajutaţi şi a li se face o bucurie. Căci Cuvântul lui Dumnezeu spune: „Religiunea curată şi neîntinată,
înaintea lui Dumnezeu, Tatăl nostru este să cercetăm pe orfani şi pe văduve în necazurile lor, să ne
păzim neîntinaţi de lume” (Iacov 1.27). Este o mare pagubă pentru întreaga viaţă a copiilor din casele
creştine cu posibilităţi materiale când aceştia nu vin niciodată în contact cu locuinţele celor săraci
pentru a vedea ce probleme, ce lipsuri şi câte lacrimi se varsă în aceste case. A fi de ajutor unor astfel
de credincioşi fără posibilităţi materiale este o adevărată însuşire a unei case cu adevărat creştine.
Pavel recomandă credincioşilor din Corint ca în fiecare săptămână să pună ceva deoparte din
veniturile lor ca să ajute pe fraţii care sunt în nevoi. Cu siguranţă este necesar ca din ceea ce dă
Dumnezeu, să fie ceva pus deoparte pentru lucrarea Domnului Isus şi pentru cei ce trec prin lipsuri.
Cât anume, câte procente... despre aceasta nu se dă nici o regulă şi nu este nici o lege. În Cuvântul lui
Dumnezeu se dă un răspuns orientativ când se vorbeşte despre israelit, că el trebuia să dea a zecea
parte. De fapt toate aparţin Domnului Isus, cei credincioşi sunt numai administratori ai bunurilor pe
care Dumnezeu le încredinţează: sănătate, timp, putere, înţelepciune, bani şi bunuri. Dumnezeu caută
printre administratorii Săi să găsească credincioşi (1 Corinteni 4.2).
„Iată cum trebuie să fim priviţi noi ca nişte slujitori ai lui Hristos şi ca nişte ispravnici ai tainelor lui
Dumnezeu. Încolo ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credincios în lucrul încredinţat
lui”.
În încheiere ar fi să arătăm o imagine a unei case creştine adevărate şi reale prin relatarea unui
credincios în vârstă: „Casa noastră avea trei încăperi. Una din aceste încăperi era teritoriul mamei
mele, aici era bucătăria, sufrageria şi camera unde mâncam. Tot aici era camera unde erau paturile pe
care dormeam. A doua cameră, era la celălalt capăt al casei. Ea era atelierul tatălui meu unde el îşi
desfăşura activitatea, unde veneau clienţii şi comandau, unde se făceau negocieri, cu alte cuvinte
unde era sursa noastră privind partea materială. O a treia încăpere era o cameră mică unde era doar o
măsuţă mică şi un scaun. Pe măsuţă era mereu o Biblie. Aici intra foarte des tatăl meu. Se încuia
acolo şi petrecea ore în şir cum credeam noi singur. Dar acolo era locul lui de rugăciune. Uneori
auzeam vocea lui pe un ton grav, ca şi cum noi am fi trecut prin cine ştie ce pericol. Această atmosferă
trezea în noi un respect deosebit aşa că făceam tot posibilul să nu deranjăm făcând zgomot în jur.
Tata ieşea de acolo cu faţa strălucind de bucurie. Era acea bucurie a conştienţei că a stat în
apropierea lui Dumnezeu. De fapt acei vecini nu ştiau de unde este această strălucire de bucurie, de
această sursă de amabilitate a tatălui meu. Acel zâmbet, acea bucurie era într-adevăr conştienţa că a
stat în apropierea lui Dunnezeu. Nicăieri, nici în templu, în vreo catedrală sau în vreo mănăstire
aşezată între munţi sau în văi nu se putea simţi un asemenea efect, ca părtăşia care era în acea
odăiţă a tatălui meu. Această imagine mi-a rămas în memorie şi m-a urmărit pentru întregul rest al
vieţii. Când la rândul meu am trecut prin situaţii dificile, când sufletul meu era inundat chiar de
catastrofe, gândul meu se îndrepta spre imaginea acelei cămăruţe „din copilăria mea”
Casele celor credincioşi seamănă cu corturile lui Israel din pustiu, despre care Dumnezeu spunea:
„ Ce frumoase sunt corturile tale Iacove ! Locuinţele tale Israele ! Ele se întind ca nişte văi, ca nişte
grădini lângă un râu, ca nişte copaci de aloe pe care i-a sădit Domnul, ca nişte cedri pe lângă ape
(Numeri 24.5-6).
 Aceste corturi vor fi strânse, când timpul şederii a trecut. O casă creştină are patru etape, ca
fiecare viaţă de om pe pământ: apariţia, creşterea, maturitatea şi trecerea în veşnicie, dar roadele
binecuvântării durează o veşnicie.
Este serios şi dureros când pentru copiii unei case creştine, când după moartea părinţilor se
închide drumul spre casa Tatălui. Dar slăvit să fie Domnul Isus, că noi cei mântuiţi, prin har am devenit
copii ai lui Dumnezeu şi suntem pe drumul gloriei nepieritoare spre casa Tatălui, care printr-o
comparaţie slabă este acea casă creştină adevărată. În casa Tatălui ceresc sunt multe locaşuri.
De acolo a venit Domnul Isus pentru a pregăti un locaş pentru ai Săi. Cât de scumpă este această
siguranţă pentru fiecare copil al lui Dumnezeu: „Dar după cum este scris: „Lucruri pe care ochiul nu
le-a văzut, urechea nu le-a auzit, şi la inima omului nu s-au suit, aşa sunt lucrurile pe care le-a pregătit
Dumnezeu pentru cei ce-L iubesc” (1 Corinteni 2.9).
„ Şi am auzit un glas care ieşea din scaunul de domnie şi zicea: Iată cortul lui Dumnezeu cu
oamenii ! El va locui cu ei şi ei vor fi poporul Lui, şi Dumnezeu Însuşi va fi cu ei. El va fi Dumnezeul lor,
El va şterge orice lacrimă din ochii lor, şi moartea nu va mai fi. Nu va mai fi nici tânguire, nici ţipăt, nici
durere, pentru că lucrurile dintâi au trecut” (Apocalipsa 21.3-4).

* * * *