casa ca teritoriu multiplu (Ioana Tudora) De unde vine teritoriul ?. din spatiu !

Din acel spatiu brut, ntindere necunoscuta, aflat n afara oricarei cunoasteri. Cnd vine teritoriul ? Odata cu parcurgerea, utilizarea, cunoasterea spatiului. Cunoastere a spatiului ce are loc prin intermediul pasilor, prin intermediul povestilor, a imaginilor. Teritoriile se nasc acolo unde spatiul geografic, geometric se transforma n spatiul experientei, al existentei, n spatiu social sau, asa cum l numea Merleau-Ponty, n "spatiu antropologic". Frontiere si continuturi Cunoasterea spatiului a avut ntotdeauna doua "laturi". n relatia noastra cu spatiul putem vorbi de doua "abordari" ale lui ca obiect de studiu: cea a experimentarii directe, senzoriale, a practicilor "ordinare" si cealalta, "rationala", sau, mai degraba dorit rationalizanta, ce are ca scop un control, o planificare, o desemnare a spatiului ce se configureaza, n cele mai multe cazuri, ca rezultat al celei dinti. Definirea precisa a limitelor unui teritoriu, trasarea de frontiere, desenarea de praguri sunt gesturi unice, gesturi initiale sau finale, momente de declaratie, sunt marcari ale ntlnirii cu ceilalti, cei care nu suntem noi, cei ai teritoriului. Reperele cotidiene, inserate n tesatura teritoriilor suprapuse, fac parte din structura lor proprie, sunt parte a dimensiunii emice a acestora, n timp ce frontierele se ragasesc de obicei n zona eticului, n zona unei dejaexterioritati. Raportul dintre limita si interior este adus la lumina atunci cnd studiem raportul dintre teritoriile administrative si cele traite. Moment n care conflictul, sau n cel mai bun caz, incongruenta dintre desemnare / semnalizare si apropriere / utilizare devine evident. Putem vorbi, n principiu, de doua tipuri majore de teritorii : teritoriile lor si teritoriile noastre. Cu alte cuvinte, orice individ se poate raporta la un dublu sistem teritorial. Primul sistem de referinta este unul administrativ, stabilit la un nivel politico-ideologic, legat mai mult sau mai putin de spatiul antropologic. Acesta regleaza, sau macar influenteaza, functionarea celui de-al doilea sistem teritorial, cel al practicilor cotidiene. Cele doua sisteme se regasesc de cele mai multe ori intr-o relatie conflictuala ce se manifesta la toate nivelurile si scarile: de la scara de bloc la scara nationala. Relatia conflictuala dintre aceste doua tipuri de teritorii provine din chiar modul lor de definire. n cazul primului tip, cel administrativ, definitorii sunt mai ales limitele sale (nationale, de judet, de sector.), frontiere ce devin de cele mai multe ori obstacole ale functionarii celui de-al doilea tip de teritoriu, cel "natural". Cel din urma, fiind construit prin utilizarea de facto a spatiului, se defineste prin continutul sau (activitati, miscari, repere,

memorii, semne si simboluri). Continuturile sunt ceea ce teritoriile ncorporeaza, n strucura lor intima, n mod constant, cotidian, surd, sunt rezultatul, si n acelasi timp generatorul, unor reprezentari socio-spatiale ale grupului. Ele se constituite aproape insesizabil si sunt solidificate n constiinta individuala sau a grupului. Ele formeaza o structura discreta a teritoriului, structura ce este rezultatul unui proces ndelungat, n timp ce limitele, frontierele sale se fac simtite, devin vizibile, sau sunt constientizate n momente de criza, n mod evenimential. Michel de Certeau vorbeste, n cartea sa intitulata L'invention du quotidien, despre o stranietate a cotidianului ce nu face suprafata, ce nu se decupeaza n plan vizibil. Teritoriile cotidianului ramn, la rndul lor 19119v2119t , n zona imperceptibilului n termeni de forma vizibila. Ele tin de o zona a senzorialului discret, a celui de al saselea simt, nu se lasa citite de catre ochiul strain. Putem vorbi despre o opozitie ntre cele doua sisteme teritoriale si la nivelul tipului lor de structurare, de configurare, de desenare a lor n spatiul geografic. n timp ce sistemul administrativ este format din teritorii riguros juxtapuse (si aici revenim la frontiera ca element definitoriu), cel deal doilea sistem este caracterizat de o suprapunere de teritorii rezultate din diferita utilizare si reprezentare a unui aceluiasi spatiu fizic de catre mai multe grupuri. Guy Di Mo, ntr-o serie de studii privind reprezentarile spatiale, considera teritoriul ca pe o superpozitie de metastructuri ce au ca baza structuri spatiale elementare si reprezentarile acestora. Putem deci privi teritorialitatea (sau acest al doilea tip de teritorialitate cotidiana) ca pe o obiectivare a spatiului trait, obiectivare ce si gaseste resursele n producerea de reprezentari si n raporturile si practicile socio-spatiale. Procesul de teritorilizare si cel de reprezentare merg ntotdeauna mna n mna, cel din urma avnd ca functiune producerea spatiului social, reprezentarile asigurnd formele elementare ale socializarii (solidaritati si apartenente, stigmatizari si excluziuni.). Spatiul ca loc practicat, asa cum l numeste Michel de Certeau, este un spatiu concret al cotidianului, dependent att de perceptia directa ct si de sferele imaginarului, de vis, de memorie si de concepte. De aici rezulta eterogeneitatea si selectivitatea att a imaginilor, ca fenomene cognitive, ct si a reprezentarilor (spatiale), ca simbolizari ale realului, si, n consecinta, si practicile diferentiate ale indivizilor ntr-un spatiu profund subiectiv(at). Aceasta eterogenitate se afla de altfel n opozitie cu omogenitatea propusa / impusa de sistemul teritorial administrativ att la nivelul autoreprezentarii sale ct si la cel al organizarii si functionarii. n acelasi timp teritoriile cotidiene sunt, la rndul lor, caracterizate de o omogenitate la nivelul reprezentarilor spatiale n cadrul unui aceluiasi grup, dat fiind ca teritoriul se regaseste ca articulatie ntre individ si grupul (grupurile) de apartenenta. Transformarea a ceea ce se defineste ca espace vcu ntr-un spatiu social are, ca rezultat direct, teritorializarea spatiului, transformarea lui ntr-un bun comun, mpartasit, caracterizat de un acelasi tip de reperaj. Organizarea teritoriului revine deci ca rezultat al intersectarii unei multitudini de sisteme de valori sociale. Ea presupune, pentru fiecare individ si pentru fiecare grup, o retea teritoriala care este, n fapt, o nspatiere a structurilor sociale n care suntem implicati, teritorialitatea oglindind sistemele relationale sociale. Aceasta scriere cotidiana si furnicareasca a teritoriilor se produce de o maniera aproape inconstienta; este asezarea noastra n spatiu si n timp, sau o nscriere a timpului nostru propriu n spatiu. Reperele interioare ale teritoriilor noastre, semnele sale "lucrative", cele dupa care ne orientam si ne miscam n viata de zi cu zi sunt parte integranta a espace vcu n timp ce frontierele vin din zona lui espace conu, spatiu ce se opune, n conceptia lui Henri Lefebre (La production de l'espace), primului. Aceasta nu pentru ca toate marcile noastre teritoriale ar fi deideologizate, ar fi abslout "profane", ci pentru ca utilizarea lor cotidiana, parcurgerea neutra a spatiilor le desacralizeaza, le dezideologizeaza. Pentru restructurarea simbolica a spatiului produs

marcarea "oficiala" a teritoriilor trebuie sa fie periodic reificata. Acesta este rolul evenimentului, al ceremonialului, al comemorarii. Mobilitate si deteritorializare Una din marotele discutiilor actuale despre teritoriu, despre spatiu, despre oras este disparitia tuturor acestor dimensiuni geometrice si geografice ale sociabilitatii sub dubla influenta a retelelor de comunicare virtuala si a mobilitatii concrete. Se vorbeste nesfrsit despre moartea orasului, despre comunitatile virtuale, despre cetateanul (termen devenit usor desuet si inadaptat la acest nou context) mondial daca nu, deja, intergalactic.. n fapt, la o privire mai atenta nu teritoriile propriu-zis sunt cele care si modifica existenta, ci reteaua pe care ele o formeaza, orasele nu mor ci se repun n forma, iar comunitatile sunt la fel de puternic strnse de teritoriul lor. Ajunge doar sa modificam unghiul sub care privim lucrurile, sa abordam de exemplu un punct de vedere antropologic, pentru a regasi aceleasi structuri socio - spatiale la lucru. Discutam despre disparitia comunitatii ca entitate teritorializata n momentul n care se construiesc comunitati mai bine nzidite dect cele medievale. Vorbim despre moartea orasului n momentul n care ntreaga populatie tinde sa devina "urbana", despre deteritorializare cnd fiecare cartier si are caracteristicile mai bine trasate ca niciodata, cnd fiecare activitate tinde sa se "aseze", cnd fiecare punct e bine specializat si conturat. Desirarea oraselor de-a lungul autostrazilor nu duce la o disparitie a urbanitatii ci la o noua configurare a ei, iar extrema mobilitate nu face ca individul sa fie dezradacinat ci, dimpotriva, sa-si poata ntinde radacinile acolo unde si gaseste locul prielnic. Din punct de vedere al dezradacinarii si al pierderii relatiilor societate-teritoriu modernitatea a fost cu mult mai distructiva, cu toata ntesarea ei spatiala. Caci abia iesirea din modernitate aduce cu ea o noua redefinire a spatiului si o noua relatie individ-grup-teritoriu ce si gaseste resursele ntr-o noua forma de socializare ce nceteaza a mai tine n mod exclusiv de principii economice, de logici ale productivitatii sau ale igienei spatiale. Nu cred ca putem vorbi despre o reala diseminare a teritoriului personal nici n sensul unei diluari a lui sau a unei disparitii ci, mai degraba, despre o desirare a retelei noastre teritoriale. Continuam sa fim n aceasi masura de teritorializa(n)ti iar spatiul geografic nu si-a pierdut forta de ordonare a cotidianului, n ciuda tuturor retelelor socio-economice si de comunicatii ce se dezvolta n paralel. Ca o dovada a eternei noastre nspatieri este concurenta furibunda cu care orasele si vnd spatiul, concurenta ce nu este rezultatul unei crize n fata disparitiei orasului ca spatiu suport ci mai degraba a unei noi relatii cu acesta, a unor noi forme de socializare si a unor noi activitati sau practici sociale ce se cer nspatiate la rndul lor. si ca o dovada a acestor cautari de spatii si nspatieri este lupta pentru, nca redutabila, "centralitate", orict de descentrata ar fi ea n raport cu formele ei "traditionale". Mobilitatea extrema de care ne bucuram azi nu ne face sa fim mai putin ancorati ntr-un loc al nostru, mai putin "spatiali". Este adevarat nsa ca raportul nostru cu spatiul se modifica, ca modul nostru de asezare, de teritorializare este diferit, la fel ca si modul de constituire a comunitatilor. n fapt am putea vorbi despre o rasturnare a rolurilor. Caci n cadrul comunitatilor traditionale spatiul era cel determinant, proximitatea spatiala determina relatiile sociale, interesele grupului. Comunitatea se construia pornind de la principiul vecinatatii. Astazi comunitatea este cea care si determina un spatiu propriu ei. Grupurile se formeaza n jurul unui interes, al unei afinitati iar spatiul pe care

si-l constituie este unul mai mult sau mai putin continuu si omogen. Noile, si nu chiar, principii de formare a grupurilor (interese economice, afinitati culturale, pozitie sociala, life style.), dublate de mobilitatea individuala crescnda produc noi tipuri de teritorializari. Fenomenul cel mai frecvent este diseminarea spatiala a retelei teritoriale ale fiecaruia dintre noi. Teritoriile noastre cotidiene nceteaza sa mai fie amplasate ntr-o anumita continuitate spatiala. Ele formeaza o retea de puncte de interes independente, legate de linii, de culoare de miscare. Regasim n principiu aceleasi spatii ale cotidianului - cartierul, piata, locul de munca, de loisir. Ceea ce le deosebeste de cele traditionale este mai putin modul lor interior de constituire ct constituirea lor n retea. Din momentul n care deplasarea ntre ele a ncetat sa mai fie o problema asistam la o desirare teritoriala. Suprafetele relativ compacte sunt nlocuite de o retea de noduri si de linii. sau chiar numai de noduri legate ntre ele de unitati de timp si nu de spatiu. Aceasta desirare spatiala este dublata de o separare la nivel social ntre grupurile de apartenenta a fiecaruia dintre noi. Daca nainte vreme ne aflam nscrisi n grupuri ce se suprapuneau n mare masura (vecinii ne erau n acelasi timp colegi de munca, prieteni.), astazi ne regasim nscrisi ntro multitudine de grupuri ce nceteaza a mai avea contact ntre ele. si atunci, n acest nou context socio-spatial, care ramne consistenta cuvntului, al teritoriului numit acasa? Acasa Acasa este centrul teritorialitatii fiecaruia. El ramne, pentru fiecare dintre noi, un loc ce pastreaza un caracter de unicitate, n ciuda faptului ca, din ce n ce mai mult, el migreaza si variaza odata cu geografia personala a fiecaruia. Felul n care l percepem este legat de miscarea noastra n spatiu. Suntem acasa la aterizarea pe aeroport (cnd rasuflam usurati: am ajuns!), sau la coborrea din autobuz cnd ne regasim, eliberati de proximitati acute si nedorite sau la intrarea n cartier (unde oare este ea ?) pe drum de noapte obosit, la intrarea n bloc, n fata cutiei postale din care scoatem o scrisoare de la un prieten drag, la usa apartamentului (n sfrsit!), n spatele usii camerei personale ce o nchidem n urma-ne (cu o relaxare mut-oftata).. Teritoriul acasa ramne nsa dificil de definit att ca limite ct si n materie de continuturi. Faptul ca fiecare dintre noi are un acasa este aproape evident, chiar si cei mai dezradacinati si ratacitori oameni au un loc (chit ca uneori, din nefericire, acesta nu este dect o gaura de canal) pe care l asuma ca pe un centru geometric al deplasarilor lor n timp si spatiu, ca pe un punct din spatiu unde ne ancoram, de unde ne putem petrece linistiti nomadismul. Nu mi mai aduc aminte unde anume, Merleau-Ponty spunea ca a fi, a exista, nseamna a fi situat. A avea un punct stabil, undeva, n minte, pe o harta, n amintire, n suflet, pare a fi o dimensiune umana (si nu numai) definitorie. Acasa este, poate, spatiul cel mai ncarcat de imagini, reprezentari, simboluri si semnificatii pe care fiecare dintre noi (si-)il construieste. Este un sistem teritorial n sine, produs si reprodus, la rndul lui, n mod cotidian. Existenta noastra se desfasoara n cea mai mare parte n teritorii "produse", "dese(m)nate", administrate, festivizate (uneori pna la refuz). Suntem n mod constant inserati ntr-un sistem teritorial predefinit si construim n mod permanent un sistem teritorial propriu noua. Henri Lefebvre punea problema teritorialitatii fiintei /existentei noastre cotidiene ntre "a domina" si "a apropria". n acest context acasa se deseneaza ca un teritoriu al

evadarii din teritoriile impuse, ca un sistem alternativ. Daca celelalte teritorii ale existentei noastre cotidiene sunt n cea mai mare masura determinate de societate, de grup, fara a fi nsa straine mecanismelor proprii individului de a-si determina nspatierea, acasa se afla sub semnul aproprierii. Imposibilitatea actuala de a mai fi creatorii directi ai propriilor noastre spatii este n mod evident legata, determinata de resorturi extrem de diverse: de la cele economice (standardizare, eficienta), la cele politice (control, putere), sau sociale (mobilitate, migrare). A-ti construi un spatiu propriu, a-l crea "de la zero", presupune o investitie pe termen lung, un efort ce poate fi urmarit uneori de-a lungul a ctorva generatii, simbolizarea profunda a unui spatiu neputnd avea loc n absenta construirii concomitente a unei "micro-istorii". De aici dificultatea de a crea un acasa la fel de profund, de asumat, de reprezentativ n ultima instanta. Acasa este, n fapt, un teritoriu ce asculta de aceleasi legi, care se constiuie n acelasi punct al intersectarii ntre individ si grup / societate, ntre spatiul trait individual, subiectiv si cel social, este o intricare subtila a spatiului public1[1] cu cel privat. Caci ntotdeauna, desi considerata ca fiind spatiul prin excelenta privat, locuinta s-a construit pe marginea unui joc ntre ascuns si vizibil. Acasa este un spatiu de regrupare a familiei, departe de ochii lumii dar, n acelasi timp, este un spatiu de reprezentare, de afisare. Locuinta este locul cel mai investit de catre fiecare, este spatiul n care ne afisam diferenta fata de restul comunitatii precum si apartenenta si pozitia n cadrul ei. Acasa este spatiul de refugiu dar si spatiul de primire, locul unde ne aflam, ne afisam "adevarata fata", oglinda familiei, a membrilor ei. Casa, n varianta ei traditionala cel putin, este cea care face mndria familiei, dupa ea suntem judecati de catre cei din jur. Un proverb englez spune ca un om trebuie sa mannce mai putin dect si poate permite, trebuie sa se mbrace att de bine ct si poate permite si sa locuiasca mai bine dect i-ar permite situatia sociala sau economica. Ca urmare a acestui joc ntre caracterul privat al casei si rolul ei n cadrul public / social, spatiul locuintei traditionale a fost conceput ca un spatiu telescopic. Acasa a fost, si ramne n mare parte pna astazi, o succesiune de spatii gradate ntre afara si nauntru. De la drum, poarta, batatura, pridvor, camera buna. toate sunt spatii menite sa primeasca, sa fie chipul unei gospodarii n care viata privata se ascunde n odaie, n curtea din spate.. Aceasta negociere ntre public si privat se muta, mai ales odata cu industrializarea, din spatiul rural, traditional, n spatiul urban. Aici ntreaga structura spatiala a casei traditionale se regrupeaza n cadrul configuratiei tipice spatiului de cele mai multe ori meschin din apartamentele de blocuri muncitoresti. Stramutati dintr-un spatiu cu ierarhii si reguli clare, noii citadini aduc cu ei modul de valorizare a spatiului locuintei rurale. Regasim, n consecinta, camera de zi a apartamentului ca noua forma a camerei bune, n timp ce familia se regrupeaza n jurul aragazului din bucatarie. si nu datoram, la noi, acest fapt numai lipsei de caldura din blocurile comuniste, dovada a acestui fapt fiind aceasi atitudine a muncitorilor italieni sau britanici stramutati pentru a lucra la oras si care s-au gasit cazati n aceleasi blocuri muncitoresti doar ca. mai ncalzite. Casa trebuia sa ramna un spatiu de reprezentare, fapt ce duce la aparitia unei adevarate tipologii de locuire si de socializare tipice "vietii la bloc". Ar fi nsa fals sa consideram acest fenomen de ntrepatrundere ntre spatiul public si cel al locuintei ca fiind specific spatiului rural, sau claselor "de jos". Jocul dintre spatiul public si spatiul privat l putem regasi la absolut toate nivelurile societatii. De la curtea regala, spatiu de reprezentare prin

excelenta, si n consecinta public, sau expus publicului, pna la salon. Caci ce altceva este salonul burghez dect un spatiu de reprezentare al pozitiei si bunastarii familiei? A primi este un gest prin care ne facem cunoscuti, ne declaram pozitia sociala, gradul de educatie, a primi este un gest de putere. Odata nsa cu noua configuratie socio-spatiala a teritoriilor noastre, configuratie n care are loc o desfacere, o izolare a tuturor locurilor noastre nainte vreme legate, se produce si izolarea spatiala a lui acasa ca teritoriu de restul teritoriilor personale. Asistam astfel la o modificare profunda a relatiei noastre cu locuirea. Noua mobilitate socio-spatiala aduce cu ea doua tendinte aparent contradictorii. Pe de o parte locuinta nceteaza a mai fi un criteriu n alegerea unui loc de munca ci dimpotriva, n prezent un job bun poate duce la schimbarea locuintei, uneori chiar a orasului de resedinta. Locuinta nu mai este casa familiei de-a lungul a ctorva generatii ci devine un obiect de consum ca oricare altul. Simplul fapt de a schimba locuinta, eventual o data la doi ani daca nu de doua ori pe an, duce la o anumita dezlagare a noastra de idea de loc al meu, al nostru dar, n acelasi timp, presupune dezvoltarea unei noi capacitati de reproducere a unui spatiu propriu. Nu mai construim un spatiu al nostru, nu ne mai adaptam existenta personala la un spatiu al lor, ci reproducem n mod repetat un alt / acelasi acasa oriunde ne-am amplasa. Suntem apti sa purtam ntregul acasa ntr-o valiza, fie ca aceasta nseamna pentru fiecare abandonarea penatiilor sau, dimpotriva, reducerea lui acasa la penatii purtati cu noi oriunde n lume. Aceasta mobilitate n spatiu nu este dublata de o pierdere a dimensiunii teritoriale a fiintei umane ci, mai degraba, de dezvoltarea unui alt raport cu teritoriul, de o mobilizare a teritoriului nsusi n spatiul fizic. Probabil ca fenomenul care evidentiaza cel mai puternic aceasta tendinta de reconstituire a unui spatiu de apartenenta este emigratia. Ar fi simplist sa consideram aparitia cartierelor maghrebine, negre sau chinezesti n orasele europene sau americane ca un rezultat exclusiv al respingerii de catre autohtoni a noilor veniti. n general fenomenul are la baza o stigmatizare a outsiderilor de catre instalati dublat de o asumare a stigmatului de catre outsideri ca forma de asumare a unei identitati colective si ca resursa a reconstructiei unui tip specific de socializare, fapt demonstrat ntr-o lunga serie de studii de catre sociologi precum Norberg Elias sau membrii scolii de la Chicago. Metropolizarea este dublata deci de o ruralizare a spatiului urban, caci segregarea spatiala (fie ea etnica, economica, functionala.) duce, de fapt, la o refacere a scarii spatiale a comunitatilor traditionale si la o privatizare (ruralizare) a spatiului public, considerat ca fiind "expresia emblematica a citadinitatii", conform lui Yves Grafmeyer. Ne aflam n mijlocul unui joc dublu de dezmembrare a spatiului urban traditional si de recreere a lui ntr-un nou context printr-o reproducere a unei anumite scari socio-spatiale, scara care este mai degraba una pre- dect ultra- urbana. Pe de alta parte destramarea retelei teritoriale a individului duce la diminuarea rolului de reprezentare sociala a locuintei. Urmnd, la o oarecare distanta n timp, valorizarea familiei ca loc de refugiu n fata societatii, locuinta se transforma si ea, din ce n ce mai mult, ntr-un spatiu ermetic. Spatiul specific locuirii "traditionale" este nlocuit de un spatiu al locuirii caracterizat de un raport brutal afara - nauntru, n care spatiul privat se nchide n sine, n care acea farma de spatiu public, ntotdeauna prezent n nsusi miezul vietii noastre private - camera buna sau, mai trziu, sufrageria, salonul, devine din ce n ce mai privata, mai intima. Acasa se acutizeaza din ce n ce mai tare. A primi este din ce n ce mai mult un gest de intimitate dect unul de socializare larga, de reprezentare. Camera de zi, salonul sau sufrageria devin dintr-o expresie a pozitiei sociale, a clasei, a unei conceptii de viata sau a posibilitatilor economice, mai degraba o expresie

a gustului propriu, a confortului personal (sau mai bine zis a viziunii personale asupra confortului), a intimitatii vietii de familie, a tipicurilor ei cotidiene. Spatiul central al locuintei se transforma dintr-o mis en scne a unei apartenente la un "haut grupe" (cel mai inalt ce poate fi accesat pornind de la situatia / pozitia "reala", orict de jos ar fi de fapt aceasta) ntr-o mis en scne a unui cotidian intim(ist), un fel de supra-acasa. Despre aceasta relatie, despre nspatierea telescopica a lui acasa n varianta sa autohtona as vrea sa vorbesc n continuare. Despre felul n care trecerea dintre bataura satului, prin poarta casei, batatura curtii, pridvor, camera buna nspre spatiile locuirii - odaia, bucataria sau curtea din spate, este transformata de noua locuire "moderna" dominata de o aproape totala lipsa a alegerii, a lipsei de decizie. Despre transformarea lui acasa ca spatiu de reprezentare n relatia sa cu spatiul public ntr-o lume n care spatiul public a fost interzis si care acum este cotropit cu frenezie. si. privatizat. Acasa la romni Plecnd de la idea acestei negocieri spatiale ntre public si privat putem urmari o anumita evolutie a lui acasa, a rolului de reprezentare pe care acest spatiu l joaca n raport cu comunitatea, cu societatea. Putem vorbi despre o capacitate (nu stiu daca mai mica sau mai mare, dar n orice caz evidenta) a romnului de a-si concepe, pna la cel mai mic detaliu, casa, acasa-l, ca pe un teren propriu, ca pe un spatiu al reprezentarii personale. Plecnd de la arhitectura populara, asta pentru a porni "de la surse", putem defini cu mare usurinta "stilurile locale". Casa traditionala (fie ea neagra cu chenare albe la ferestre n Moldova, cu cat naltat n Oltenia submunteana, cu acoperis nalt n Ardeal.), se bucura, n cadrul fiecarei regiuni, de o anumita unitate. De aici si putem vorbi despre existenta unor stiluri traditionale. Da, toate casele sunt la fel, dar niciodata doua case ntre ele. Pentru ca de la stlpul pridvorului, la ciocrlanii de pe acoperis si la uluca gardului fiecare "element tip" constitutiv este supus unei laborioase si discrete personalizari. Niciodata ulucile gardului nu sunt aceleasi la doi vecini, gardul da, dar nu si uluca, poarta da, dar nu si stlpii ei.. Asfel nct putem vorbi despre sat ca despre imaginea coerenta si unitara a comunitatii, a culturii locale n care nsa fiecare individ (familie) si exprima ntr-un fel sau altul unicitatea, pozitia sociala, bunastarea.. Functie de loc gasim diferite coduri ale acestor expresii personale, coduri ce ne lasa sa citim de la structura familiei (cte fete de maritat, de ex.), la prosperitatea familiei, la pozitia ei n cadrul comunitatii. Ca este vorba de covoare atrnate pe gard, de oale de pamnt pe uluci, de perne n pridvor, de ciocrlanii casei sau de cioplitura stlpilor, de culoarea pridvorului sau de alte elemente mai mult sau mai putin variabile ale arhitecturii casei, toate la un loc formau un limbaj coerent pentru comunitatea care

le-a produs. Mahalalele urbei regatene sau cartierele oraselor transilvane si au, la rndul lor, reguli precise ale jocului ntre public si privat. Aparenta dezordine a caselor ravasit-adunate n jurul bisericii este rezultatul unei asezari n spatiu ce dau dovada urmaririi unor reguli clare si nicidecum rezultatul unei nstapniri haotice peste spatiu, este o construire ce urmareste reguli stricte, ce intra n acelasi joc dintre spatiul public si cel privat. Att de hulitul calcan al caselor vagon, ce compun parohiile bucurestene de exemplu, nu este nici pe departe rezultatul dezordinii, al indiferentei fata de celalalt sau fata de spatiul public. Dimpotriva. El are un rol dublu: acela de a face ca toate casele sa priveasca catre sud sau est, si acela mai subtil prin care, facnd totodata ca ele sa nu se priveasca ntre ele, transforma curtea fiecareia ntr-un spatiu intim, expus strazii printre uluci sau dantele de fier, dar ce si regaseste linistea la umbra boltii de vita de vie. Prabusiri, demolari si recladiri repetate pe acelasi lot de casa, bucatirea lui n vederea adapostirii familiei largite au dus n timp la pierderea coerentei spatiale. Dar nici macar tentativele de modernizare de tip haussmannian nu au reusit sa anuleze aceasta sete de exprimare a unicitatii, aceasta aducere permanenta a privatului peste public. Caci departe de unitatea vizuala a marilor bulevarde pariziene este imaginea cladirilor ce variaza ntre modernism acut, eclectism de multe ori discutabil, romantism "maur"., formnd un bulevard "de pe la noi". Un bun exemplu n acest sens este Bulevardul Dacia, dimpreuna cu lotizarea din jurul Gradinii Ioanid, unde fiecare casa si are n mod absolut povestile ei, stilul propriu, ct se poate de diferit de al celorlalte si, cu toate acestea, ritmul, gabaritul, chiar si coerenta refuzului asemanarii duc la perceperea acestui spatiu ca unul dintre cele mai unitare din Bucuresti. Mutarea la bloc nsa, mai precis fie spus mutarea ntr-un acelasi bloc perpetuu, uneori venind direct din spatele ulucilor, produce o modificare brutala a acestor raporturi dintre spatiile private cu cel public. Spatiul prefabricat, n mod evident de neacceptat, devine suportul aceleasi dorinte de diferentiere, de exprimare a unui acasa la mine. Rezultatul este nsa paradoxal: tocmai aceasta uniformitate a "spatiului suport" duce la o totala pierdere a unei eventuale unitati n urma multitudinii de personalizari bricolate. Caci, spre deosebire de expresia codificata din spatiul traditional, afirmarea unicitatii capata forme din ce n ce mai diferite, tehnici din ce n ce mai variate, pervertiri ale unor limbaje coerente, provenind nsa din mai toate colturile tarii si regasite ntr-un acelasi colt de cartier muncitoresc. Ca rezultanta a acestor vectori de expresie avem oricare dintre fatadele de bloc ce adapostesc, pe fondul deprimant al unui cenusiu arhitectural

mizer, o cacofonie de "discursuri" individuale. Caci unde se mai exprima azi romnul, cnd, ntro proportie zdrobitoare se gaseste nchis n aceste custi de beton? Am putea spune ca peste tot. Am putea spune ca asistam, si chiar participam fiecare dintre noi la el acasa, la o acasizare a ntregului spatiu urban si nu numai urban. Acasizarea ar fi fenomenul prin care mileul, catelul care da din cap, pestele de sticla. si gasec locul pretutideni: n spatele Daciei, n fereastra de la birou.. Daca nu mileuri, atunci macar ghivece de muscate, macar o ordine cautata (sau, dimpotriva, o dezordine imperiala) care sa marcheze teritoriul. Macar discreta fotografie de familie asezata ntr-un ntotdeauna nefiresc unghi incert, care sa faca astfel nct respectiva imagine sa se adreseze propietarului instalat n spatele biroului dar fara a putea ramne ignorata de catre ceilalti (colegi, vizitatori, clienti.). Ce se ntmpla cu spatiul telescopic despre care vorbeam ca fiind unul specific locuirii? Ce devin toate spatiile de trecere ntre public si privat n mijlocul acestui aproape razboi ntre spatii si nspatieri? Scara de bloc Scara de bloc, spatiu bizar, nici comunitar, nici public, nici privat, nu reuseste sa-si contureze un caracter precis, un rol coerent n "viata vecinilor". Balanseaza ntre un spatiu al nimanui, absolut neasumat, abandonat celuilalt, si un spatiu de reprezentare nu al comunitatii, nu al locatarilor ci, mai degraba, al administratorului de bloc. Cel din urma este unul dintre personajele marcante ale istoriei locative a tuturor romnilor (sau aproape a tuturor. sa tot fie 60%). Regasim deci spatiul scarii de bloc ca pe unul cenusiu, cu pereti jupuiti, cu lifturi ce joaca rolul scoartei de copac din padure, al cronicii comunitatii (Gigi 1987, Adina + Costi = love, Georgel.), ramnnd macar n acest sens o oglinda a vietii comunitatii. Caci nu regasim n lifturi personajele publice precum Malone sau semnaturi celebre precum allzdam. n cealalta varianta, cea a girarii acestui spatiu sub forma de "scara model", gasim asumarea "estetizanta" a lui de catre administratorul bun gospodar, de catre responsabil (aici cuvntul figureaza n dubla sa calitate de substanitv si de adjectiv). Aici avem de a face cu un spatiu care, departe de a fi abandonat, este luat n posesie, pazit, ngrijit, aici gasim (chit ca suntem n Bucuresti, n nordul Moldovei, la Slatina sau la Jibou) aceleasi poze din calendare, frumos lipite pe carton sau nramate, aceleasi ramuri de trandafiri de plastic, mileul din avizier, perdelutele de dantela de la usi, covorasul din sasul de intrare, frumos legat cu lant, precum si grilajele vopsite cu grija si montate n jurul becurilor de pe paliere. Scara de bloc, n oricare varianta a ei, desi folosita n

mod asiduu ca un spatiu de observatie al celuilalt, al vecinului, nu si gaseste nsa veleitatile de spatiu comunitar. Ea nu este niciodata un spatiu mpartit / mpartasit, exceptie facnd poate numai copiii ce se joaca pe patura ntinsa pe cimentul palierului. Este un spatiu n care controlul are dimensiunea spionajului nu cea a reglarii / ordonarii unei vieti comunitare bazate pe o serie de valori comune. Scara de bloc ramne un spatiu n care ne simtim straini, chiar si acolo unde relatiile de buna vecinatate se constituie. Acestea, atunci cnd exista, si gasesc spatiul de afirmare fie n fata / spatele blocului fie n bucatariile lui, dar niciodata pe palier, pe scara. Dupa 1989 aceleasi spatii si gasesc o noua dimensiune, cea de "bulevard" vertical, ncetnd sa se mai diferentieze strict de strada ce aduce pna la usa ei. Scara de bloc si datoreaza aceasta noua dimensiune de spatiu public nglobarii n structura ei de noi servicii: coaforul de la 2, cabinetul ginecologic de la 7, cel de avocatura de la 4, de lnga firma de imobiliare ce deranjeaza functionarea cabinetului de psihoterapie de la 3.. Ne gasim brusc ntr-un spatiu polivalent, multifunctional si, cu toate acestea, nimic din "expresia lui arhitecturala" nu se schimba. Ramne n continuare acelasi spatiu de tranzit rapid, poate ceva mai "democratic" nsa. Spatele blocului Spatele blocului este, la rndul lui, un alt spatiu-personaj al geografiei lui acasa. si, la rndul lui, sufera de aceasi pozitie incerta ntre public si privat. El nu este un spatiu de trecere, de filtrare a exteriorului catre interior. El este, din punct de vedere al statutului sau administrativ vorbind si de cele mai multe ori, un spatiu public. Daca spatiul semiprivat al scarii este astazi invadat de catre traiectoriile spatiilor publice oaspete, spatele cel public al blocului l gasim, dimpotriva, ocupat ferm de o miriada de spatii private, n majoritatea lor garaje, altele fiind mici magazii de unelte sau gradini ce se nvecineaza n mod pasnic cu gramada de gunoi (ntotdeauna al nimanui). Tot aici intervine si buticul non-stop de lnga bloc, sau "buticul blocului", ce se constituie n noul centru comunitar, unde au loc toate schimburile: comerciale, de pareri (depre boala copilului de exemplu), de impresii asupra ultimei etape, de informatii (politica), de retete.. Buticarul, baiat din cartier ndeobste) joaca, n cadrul ascestui nou spatiu al tranzactiilor cotidiene, rolul de martor, girant, notar, preot.; Fatada

Fatada este cmpul de batalie cel mai vizibil, unde razboiul se duce ntre individ si arhitect, ntre al meu si al tuturor. Fatada, verticala, element al cladirii ce tine mai mult de spatiul public, chit ca are ca "rol constructiv" nchiderea celor private, este supusa aceluiasi fenomen precum suprafata orizontala a "spatelui". Fatada este, si ea, ocupata srguincios de catre spatiul privat. Metodele sunt multiple: fie "fizice", tridimensionale si mai ales practice, precum nchiderea balcoanelor, adaugarea de acoperisuri la ultimul etaj, de scarite spre gradina la primul, de extrem de variate console pentru cratiti si ghivece de flori., fie "simbolice", prin acea alta culoare a cercevelelor, a modului "original" de configurare a gratiilor. toate sunt semne distincte a unei forte luari n propietate. Vila Tot dupa 1989, an marcant n istoria vernacularitatii la romni, un nou poligon de exprimare se dechide: Vila!, sau uneori palatul (peri)urban. n cea mai mare parte a discursurilor arhitectilor, indignati de proliferarea noilor forme de expresie identitara si artistica, gasim puse la zid noile case ale concetatenilor nostrii tigani. Ma simt nevoita sa recunosc ca pe mine ma "zdruncina estetic" mult mai putin "palatele de tinichea" tiganesti dect vilele romnesti. Cel putin turnuletele sclipitoare, pagodele cu aer de Disneyland, faianta "cu ape" de pe pereti, toate tind sa creeze un limbaj, poate straniu, nefiresc, kitsch. dar un fel de limbaj, un stil aparte cu (aproape) reguli. Pe cnd vila.. Vila este o alta poveste. Ea este de lemn, cu ciocrlani de tabla lucitoare, ea este tencuita alteori cu cioburi de oglinda mbinate "armonios" cu cariatide de stuc, ea este mbracata de bal, n faianta roz (tot "cu ape").. Vila poate avea console uriase de gresie neagra, coloane albe cu frunze de varza, arcade, stalactite miniaturale n living. Ea poate fi "sudamericana", "nord-americana", "bavareza".. Dar ntotdeauna ea este romneasca 100%. Tot ea este cea care, cnd gaseste lotul ocupat de vreo casoaie veche (din pacate protejata de "aia de la monumente") se suprapune vioi peste biata ruina tranformnd-o ntr-un tort roz cu frisca alba, sau unul visiniu cu frisca galbena, sau unul galben cu acoperis baumit rosu.. n spatele usilor Dar ce se ntmpla cu teritoriile casnice ce se ascund n spatele usilor, ce sunt deja private? Aici probabil ca nu o sa fac dect sa repet o parte din observatiile facute de Vintila Mihailescu ntr-un studiu dedicat unui bloc din cartierul Militari. Eterna sufragerie de bloc, cu masa n centru, vitrina si bufetul pe laterale, uneori bibioteca ce dubleaza "zona de trecere" si televizorul surghiunit ntr-un colt spre fereastra sunt treptat nlocuite de canapeaua cu fotolii si masuta ce se centreaza, de asta data, n jurul televizorului devenit,odata cu explozia de canale, personajul central al "vietii n familie". Traditionalul mileu este nlocuit de obiecte "de design", combina muzicala capata si ea un rol important, tapetul este din ce n ce mai des folosit, fototapetul este si mai valorizat nca. Personal vad doua resorturi ale acestor schimbari. Unul, ca esenta a fenomenului, dar adus cumva la "second hand" n spatiul autohton, genernd astfel cel de-al doilea resort, cu un aer mai "formal", cel al doritei de "modernizare". Primul resort se leaga deci, n mod structural, de acea supra-privatizare a spatiului privat, de acea a doua etapa a recluziunii noastre n interiorul locuintelor. Este etapa n care, nu numai ca ne izolam mpreuna cu familia ce devine adapost n fata societatii dar, ne izolam n chiar cadrul familiei. Viata de si n familie este

nlocuita treptat cu un fel de coabitare bazata mai mult pe tolerarea celor aproape noua, n care principala grija nceteaza a mai fi cea de a-i simti pe cei din jur si devine cea de a ne face noi nsine ct mai nesimtiti / imperceptibili. Daca masa centrala din sufragerie juca rolul de a aduna n jurul ei toti membrii familiei, macar o data pe zi, actualul living este mai degraba un spatiu ce permite desfasurarea unor discursuri paralele a membrilor familiei. Comunicarea pare a fi nlocuita de coprezenta. De altfel, odata cu livingul un alt spatiu devine esential n cadrul casei camera individuala (cea de lucru a parintilor, cea a copiilor), esentiala pare a fi posibilitatea de a ne izola n chiar cadrul locuintei noastre, n cadrul unei familii devenite un fel de o a doua societate. n spatiul autohton, pe lnga aceasta modificare a moravurilor si stilurilor de viata, prezenta n mijlocul "razboiului ntre generatii", mai exista si un al doilea resort: cel al "modernizarii". Chiar si acolo unde viata de tip patriarhal si pastreaza parte din tabieturi, unde ospaturile cu familia si prietenii ramn un ritual important, masa centrala cu mileu cedeaza totusi locul canapelelor si masutelor, asta pentru a fi "la moda". Schimbarea este aici expresia unei dorinte de a recupera spatii si lumi pna acum interzise, este afirmarea apartenentei la lumea de acolo, adica din occident. Aceasta modificare a spatiului locintei este, uneori, expresia unei aproape rusini de a a apartine unei anumite traditii, a unei frici de vechi, de "ca nainte". Oricum, ca se afla ca sursa sau ca rezultat al schimbarilor, ultra-intimitatea, refugiul n spatii din ce n ce mai private si mai inaccesibile celorlalti pare a fi tendul epocii. Separarea intre teritoriile noastre pare a fi aproape desavrsita. Chit ca noi continuam sa ramnem nca atasati de (fiecare dintre) ele si ni le asumam pe toate cu aceasi grija. Ne vrem peste tot la fel de "neamestecati": n cartier, n baruri, n magazine. caci si spatiile cele mai publice fac subiectul acelorasi atente demarcari si teritorializari privatizante. Efervescenta cu care ne asumam noile nspatieri, cu care ne declaram pozitia sociala si urbana, cu care ne afirmam unicitatea, diferenta ma fac sa cred ca relatiile noastre cu spatiul si cu comunitatea sunt la fel de strnse ca ntotdeauna. Nu n sensul unei mai stabile si mai adnci asezari ci n sensul unor mai declarat(iv)e asumari, marcari, personalizari. De fapt, probabil ca putem vorbi despre o recuperare a spatiului, despre o reconfigurare a unor teritorii pna acum lipsite de un sens firesc n absenta unei structurari sociale "normale". Nu. Nu ne deteritorializam, nici macar atunci cnd ne smulgem spatiului. Orict de nomazi am fi avem ntotdeauna grija sa ne marcam spatiile, macar cu cte un ghiveci de leustean pe pervazul unei ferestre canadiene, cu un borcan de varza murata pe un balcon parizian.... ne purtam nca teritoriile cu noi, n spatele masinii, n portofel, n valiza, n papila gustativa. si, n mod sigur le avem ntotdeauna undeva, pulsnd printre neuroni. si nu cred ca este numai cazul unei societati postcomuniste n reconstructie.. n fond, n aceasta perioada de "criza a modernitatii" si al proiectului sau universalist, spatiul si teritoriul (re)devin elemente si (re)surse ale noii explozii de discursuri, miscari si asezari identitare.