Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Alegerea şi cumpărarea pieselor sînt cele mai importante etape atunci cînd ne
decidem să ne asamblăm singuri un calculator.
Alegerea pieselor trebuie să se facă în funcţie de bugetul de care dispunem şi de
modul principal de folosire a calculatorului. Există piese la care putem face economie
cumpărînd sortimente mai ieftine şi piese la care nu este indicat să facem economie
dacă dorim să avem un calculator puternic. Înainte de a cumpăra piesele este bine să
citim în revistele cu tematică TI (tehnologia informaţiei) testele la care au fost supuse
componentele dintr-o anumită categorie şi în funcţie de acestea să le alegem pe
acelea care au cel mai bun raport calitate-preţ (piese cu performanţă bună la un preţ
rezonabil). Toate revistele de calculatoare efectuează periodic teste ale pieselor ce
compun calculatoarele (plăci de bază, procesoare, plăci video, etc.) unde sînt
prezentate de asemenea şi caracteristicile tehnice şi dotările pieselor respective. În
plus dacă avem deja un calculator conectat la internet (sau mergem într-o cafenea
internet) putem consulta paginile siturilor specializate în hardware. Cîteva dintre
siturile care prezintă regulat teste comparative detaliate ale pieselor de calculator
sînt : Xbit Labs, Digit Life, Tom's Hardware, Anandtech, ExtremeTech, etc. O listă
exhaustivă a siturilor specializate în avanprezentări ("previews"), recenzii ("reviews")
şi baterii de teste ("benchmarks") ale componentelor pentru PC poate fi găsită în
pagina Legături Calculatoare . În Anexa manualului pot fi gasite legături către articole
utile pentru cei care doresc sa-şi asambleze singuri calculatorul.
După ce ne-am hotărît asupra pieselor dorite trebuie să alcătuim o listă a acestora
pe care să o scriem pe hîrtie. Este bine să avem pentru fiecare componentă cel puţin
două opţiuni, în aşa fel încît dacă piesa respectivă nu este nicăieri în stoc să
cumpărăm alta cu performanţe similare. Apoi trebuie să vedem care din furnizorii de
componente are în stoc piesele dorite de noi şi care este preţul lor. Putem afla acest
lucru fie vizitînd sediile furnizorilor (magazinele), fie telefonînd la aceste sedii, fie
contactîndu-i pe furnizori prin poşta electronică. Vizitarea siturilor web sau
consultarea ofertelor existente în magazine este mai mult orientativă, pentru că
ofertele nu prezintă de cele mai multe ori situaţia pieselor avute în stoc într-un
anumit moment. Întotdeauna trebuie să întrebăm (la faţa locului sau prin telefon)
care este situaţia pieselor care ne interesează (existente în stoc, stoc epuizat dar
reaprovizionarea este iminentă, etc.). Comparăm preţul pieselor la diverşi furnizori şi
alegem pentru aceeaşi piesă furnizorul care practică cel mai mic preţ, pentru că deşi
diferenţele de preţ sînt de obicei foarte mici între variatele oferte, atunci cînd
cumpărăm mai multe piese orice mică economie se adună şi la sfîrşit totalul
economisit nu este de neglijat.
Cea mai grea decizie de luat este dacă să se cumpere un calculator (sau o
componentă) în momentul în care se produce o schimbare majoră a standardelor de
fabricaţie a componentelor. De exemplu anul 2004 a fost un an în care s-au introdus
standarde noi (Serial ATA pentru hardiscuri, PCI Express x16 pentru plăci video, DDR2
pentru memoria RAM) şi formate noi de socluri (LGA775 pentru Pentium 4, socket 939
pentru Athlon 64 şi Athlon 64 FX). Standardele mai noi sînt întotdeauna mai bune
decît cele vechi, dar nu acelaşi lucru se poate spune despre primele componente
construite în conformitate cu ele. Ca şi în cazul oricărui produs electronic de larg
consum, prima generaţie conformă cu standardul nou nu este întotdeauna şi cea mai
reuşită, pentru că doar utilizarea mai îndelungată a unui produs va scoate la iveală
defectele de fabricaţie, prin rezolvarea cărora producătorul va reuşi să-şi
îmbunătăţească produsul. Fiecare utilizator va decide singur dacă să cumpere o
componentă din prima generaţie conformă cu noul standard sau dacă să aştepte un
timp (3 - 6 luni este suficient) pînă la "maturizarea" produsului respectiv. În general
aşteptarea este cea mai bună opţiune, mai ales că preţul unui produs tinde să scadă
odată cu trecerea timpului de la introducerea pe piaţă, iar calitatea se îmbunătăţeşte.
În paranteză fie spus toate standardele introduse în anul 2004, ca şi altele introduse
ulterior (soclul AM2 pentru procesoare AMD), au trecut cu bine proba timpului şi s-au
impus în detrimentul standardelor vechi.
PROCESORUL
Utilizatorii care pun un preţ deosebit pe performanţa calculatorului lor pot avea în
vedere cumpărarea unui procesor din familiile Athlon 64 FX sau Athlon 64 X2 produse
de AMD sau a unui procesor din familiile Core 2 Duo ori Core 2 Extreme produse de
Intel, dacă bineînţeles bugetul le permite cumpărarea unor astfel de procesoare
foarte performante dar şi foarte scumpe.
Utilizatorii care au un buget mai puţin generos (totuşi considerabil) trebuie să aibă
în vedere cumpărarea unui procesor Athlon 64 sau a unui procesor Pentium D cu
frecvenţa de ceas de peste 2000 MHz (2 GHz).
RĂCITORUL
Există multe tipuri de răcitoare însă este recomandată cumpărarea unuia care să
fie eficient şi în acelaşi timp care să nu aibă un ventilator foarte zgomotos. Un astfel
de răcitor costă de obicei între 10 şi 15 EUR dar există bineînţeles şi variante mai
bune, dar în acelaşi timp mai scumpe. La cumpărarea răcitorului trebuie să ţinem
cont de faptul că răcitoarele pentru procesoare Pentium sau Celeron sînt diferite (din
punct de vedere al dispozitivului de montare) de cele pentru procesoare AthlonXP sau
Duron şi de asemenea diferite de cele pentru procesoarele Athlon 64. Este
recomandată cumpărarea unui răcitor care are o pastilă de cupru în locul în care
radiatorul vine în contact cu procesorul.
PLACA VIDEO
Performanţă
De Vîrf
Medie
Obişnuită
GeForce 8
8800
8600
8500
GeForce 7
7900 / 7800
7600
7300
GeForce 6
6800
6600
6200
GeForce FX
5950 / 5900
5700 / 5600
5500 / 5200
Radeon HD 2000/3000
HD 3800 / HD 2900
HD 3600 / HD 2600
HD 3400 / HD 2400
Radeon X1000
X1900 / X1800
X1600
X1300
Radeon X
X850 / X800
X700 / X600
X300
Radeon 9
9800 / 9700
9600 / 9500
9200
Companiile NVIDIA şi ATI lansează de obicei anual cîte o nouă generaţie de PV,
care sînt diferenţiate după performanţe în mai multe linii de produse : PV cu
performanţe obişnuite, PV cu performanţe medii şi PV cu performanţe de vîrf.
Începînd cu anul 2003 noile politici de marketing ale acestor două firme au făcut ca
să fie greu de diferenţiat cărei linii îi aparţine o anumită PV dacă ne ghidăm doar
după denumirea ei, mai ales că au fost introduse şi modele cu magistrala memoriei
pe 64 de biţi, care au performanţe cu mult sub cele ale plăcilor cu aceeaşi denumire
care au magistrala pe 128 sau 256 de biţi. Lucrurile sînt complicate şi mai mult de
faptul că într-un anumit moment există pe piaţa plăci care aparţin unor generaţii
diferite. De exemplu pot exista de vînzare (noi sau la mîna a doua) plăci video
GeForce cu cipuri grafice din generaţia 2 (GeForce MX), generaţia 3 (GeForce 3 Ti
500), generaţia 4 (GeForce 4 Ti 4600), generaţia FX (GeForce FX 5950), generaţia 6
(GeForce 6800), generaţia 7 (GeForce 7800) şi generaţia 8 (GeForce 8800).
Pentru a compara două plăci video (eventual din generaţii diferite) trebuie să
calculăm performanţa lor "brută" (numărul de pixeli care pot fi prelucraţi într-o
secundă) prin înmulţirea frecvenţei de tact a procesorului grafic cu numărul de
conducte de randare. De exemplu o placă GeForce FX 5950 Ultra funcţionează la
frecvenţa de 475 MHz (475 mil. Hz) şi are 4 conducte de randare, în timp ce o placă
GeForce FX 5200 Ultra funcţionează la frecvenţa de 325 MHz (325 mil. Hz) şi are doar
2 conducte de randare. Placa GeForce FX 5950 Ultra va putea prelucra 1,9 mld. pixeli
pe secundă (475 mil. x 4), în timp ce placa GeForce FX 5200 Ultra poate prelucra
"doar" 650 mil. pixeli pe secundă. În consecinţă preţul plăcii GeForce FX 5950 Ultra
va fi de cel puţin trei ori mai mare decît al plăcii GeForce FX 5200 Ultra pentru că şi
performanţa "brută" este de trei ori mai mare, la care se adaugă calitatea mai bună a
imaginii în aplicaţiile 3D.
O bună metodă de a evalua performanţa unei PV fără a o testa sau fără a face
calcule cu privire la performanţa ei brută este să ne ghidăm după preţul ei. O PV mai
scumpă este întotdeauna mai bună decît una mai ieftină, chiar dacă cea ieftină face
parte dintr-o generaţie mai nouă. De exemplu o PV GeForce FX 5200 este mult mai
puţin performantă decît o PV GeForce Ti 4600 şi acest lucru este reflectat cel mai
bine de preţ. Diferenţa de preţ dintre două PV reflectă adecvat diferenţa de
performanţă, mai ales în cazul plăcilor din aceeaşi generaţie.
Plăcile Video cu performanţe obişnuite au preţuri (inclusiv TVA) între 100-175 USD,
cele cu performanţe medii au preţuri între 175-275 USD, iar cele cu performanţe de
vîrf au preţuri de peste 275 USD. Plăcile Video cu preţul (inclusiv TVA) sub 100 USD
sînt PV cu performanţe slabe în jocurile cele mai noi, însă pot fi folosite şi ele pentru
jocuri dacă avem un procesor (CPU) puternic şi dacă folosim rezoluţii mici (800x600,
1024x768) şi un nivel de detaliu scăzut în jocuri. Este recomandat totuşi să luăm cel
puţin o PV cu performanţe medii, dacă dorim să fim siguri că vom putea juca şi
jocurile care vor apare în următorii 2 ani de la cumpărare.
Preţul unei PV este cel mai mare la lansarea ei şi el scade în timp, însă niciodată nu
va scade sub un anumit nivel. De exemplu nu vom găsi niciodată o PV cu
performanţe de vîrf vîndută în magazin la preţul unei PV cu performanţe obişnuite,
nici măcar la doi ani de la lansare. Companiile preferă să scoată din producţie o PV
decît să îi scadă preţul prea mult. Este însă posibil să găsim de vînzare o PV cu
performanţe medii la preţ de PV cu performanţe obişnuite, dacă de la lansarea ei au
trecut 18 luni sau mai mult.
O Placă Video care să poată fi folosită pentru jocurile de ultimă generaţie dar şi
pentru prelucrarea video şi grafică (randare, animaţii, etc.) de nivel semi-profesionist
poate costa între 100 USD şi 500 USD cu tot cu TVA. Este recomandată cumpărarea
unei PV care să aibă un GPU cu frecvenţa de ceas ("clock frequency") de cel puţin
250 MHz, o cantitate de memorie RAM de cel puţin 128 MB, o magistrală de memorie
pe 128 sau 256 biţi şi o rată de transfer prin portul AGP de cel puţin 4X. De
asemenea ea trebuie să fie cel puţin compatibilă cu instrucţiunile DirectX 9, dar este
de preferat ca ea să fie compatibilă DirectX 10.
PLACA DE BAZĂ
Plăcile de bază se aleg în primul rînd în funcţie de procesorul pe care dorim să-l
folosim (AMD sau Intel) şi de viteza acestuia. Un aspect suplimentar pe care trebuie
să-l luăm în calcul este soclul procesorului. Companiile producătoare de procesoare
schimbă uneori formatul soclului pentru un anumit procesor şi ca urmare vor exista
pe piaţă modele de plăci de bază cu mai multe tipuri de socluri pentru acelaşi tip de
procesor (de ex. PB cu Soclu 939 sau cu Soclu AM2 pentru procesoarele Athlon 64).
Este recomandat să cumpărăm o PB care are ultima variantă de soclu, pentru că
aceasta conţine de obicei îmbunătăţiri faţă de versiunea anterioară (în cazul de faţă
PB cu Soclu AM2 pentru că permit şi folosirea memoriei RAM DDR2). În mod evident,
atunci cînd cumpărăm procesorul trebuie de asemenea să alegem unul construit în
conformitate cu noul standard. De exemplu dacă dorim să cumpărăm o PB care are
soclul în formatul LGA775 (conceput de Intel) trebuie de asemenea să cumpărăm un
procesor (Core, Pentium sau Celeron) care să fie compatibil cu acest tip de soclu. Pe o
astfel de placă nu vom putea instala un procesor Pentium 4 construit pentru formatul
anterior "Socket 478". Lucrurile stau similar în privinţa procesoarelor Athlon 64 /
Athlon 64 FX / Athlon 64 X2, în sensul că este recomandat să cumpărăm o PB
conformă cu noul format "Socket AM2" şi un procesor compatibil cu ea. O motivaţie în
plus pentru cumpărarea unei PB conformă cu formatul cel mai nou de soclu este
faptul că dacă vom dori ulterior să schimbăm procesorul cu unul mai performant nu
va mai fi nevoie să schimbăm şi PB, ştiut fiind că producătorii nu mai scot pe piaţă
modele noi de procesoare care să fie compatibile cu un format mai vechi de soclu.
HARDISCUL
MEMORIA RAM
Este recomandată cumpărarea a cel puţin 512 MB de memorie SDRAM (DDR2 sau
eventual DDR) pentru a beneficia de o rulare rapidă a programelor intensive (de ex.
cele de prelucrare audio-video sau grafică) şi a jocurilor de ultimă generaţie. Cu cît
cumpărăm mai multă memorie RAM, cu atît calculatorul va fi mai performant. În cazul
în care folosim calculatorul în mod frecvent pentru rularea unor jocuri nou apărute
este recomandat să cumpărăm cel puţin 1 GB de memorie RAM. Pentru a beneficia de
sporul de performanţă adus de configuraţia bicanal este recomandat să cumpărăm
un kit cu două module de memorie identice (de ex. un kit de 2 x 512 MB DDR2-800),
toţi producătorii oferind astfel de kituri.
Cumpărarea de module cu latenţe foarte mici este indicată doar dacă folosim
calculatorul pentru jocuri de ultimă generaţie şi avem neapărată nevoie de o
performanţă de vîrf. Preţul acestor module este evident mai mare decît al unor
module cu latenţe medii şi nu se justifică în cazul unei utilizări obişnuite a
calculatorului, dar plusul de performanţă obţinut este pe gustul utilizatorilor
entuziaşti.
UNITĂŢILE OPTICE
Unităţile CD-ROM şi DVD-ROM sînt din ce în ce mai mult înlocuite cu unităţile care
permit atît citirea cît şi scrierea pe mediile optice, tendinţa favorizată de preţurile în
scădere atît pentru unităţile optice cît şi pentru mediile de stocare. Fiecare utilizator
trebuie să decidă în funcţie de nevoile sale specifice (stocarea de date descărcate de
pe internet, crearea de copii de rezervă, crearea de filme, de muzică, etc.) care este
tipul de unitate optică de inscripţionare (CD-RW sau DVD±RW) ale cărei caracteristici
i se potrivesc cel mai bine.
În situaţia în care folosim unitatea optică foarte mult pentru citirea de CD-uri (DVD-
uri) cu jocuri, filme sau muzică este indicat să cumpărăm alături de o unitate CD-RW
(DVD±RW) şi o unitate CD-ROM (DVD-ROM) special pentru acest tip de utilizare,
pentru a nu risca să defectăm o unitate mai scumpă (CD-RW, combo sau DVD±RW) în
cazul în care unul din CD-urile cu jocuri sau unul din DVD-urile cu filme se blochează
sau se sparge în unitate, eventualitate rară, dar care trebuie luată în calcul.
MONITORUL
CRT
Un alt criteriu important în alegerea unui monitor este rezoluţia pe care o suportă.
Rezoluţia ne arată care este gradul de detaliere a imaginii afişate de un monitor. Cu
cît rezoluţia suportată este mai mare, cu atît imaginea este de calitate mai bună.
Rezoluţia măsoară numărul de pixeli (elemente constitutive ale imaginii) afişaţi pe
orizontală şi verticală. O rezoluţie de 1024 x 768 reprezintă un număr de 1024 de
pixeli afişaţi pe orizontala ecranului şi un număr de 768 de pixeli afişaţi pe verticală.
Există rezoluţii mai mici, de exemplu 800 x 600 (recomandată pentru monitoarele de
15") dar şi mai mari, de exemplu 1280 x 960. Rezoluţia optimă pentru un monitor
este legată de dimensiunea diagonalei ecranului acestuia. Monitoarele de 15" (inci)
suporta o rezoluţie de 1024 x 768, însă elementele imaginii afişate în această situaţie
sînt atît de mici încît o astfel de rezoluţie nu poate fi practic folosită, deci vom folosi
rezoluţia de 800 x 600. Pentru monitoarele de 17" rezoluţia optimă este de 1024 x
768. Rezoluţia este legată şi de rata de împrospătare, astfel că pentru fiecare
rezoluţie există mai multe rate de împrospătare suportate de monitorul CRT. De
exemplu un monitor CRT de 17" trebuie să suporte la rezoluţia de 1024 x 768 rate de
împrospătare de 60 Hz, 70 Hz, 72 Hz, 75 Hz, 85 Hz.
Un alt aspect important care trebuie luat în calcul la achiziţionarea unui monitor
este respectarea de către producător a unor norme internaţionale de reducere a
radiaţiilor şi a consumului de energie. Monitoarele mai bune sînt cele la care se
specifică respectarea normei TCO 99 şi prezenţa caracteristicii "Low Radiation"
(radiaţie scăzută).
LCD
Un monitor LCD este mai sănătos pentru ochi, iar datorită faptului că nu consumă
multă energie electrică îşi va amortiza costul în timp. Atunci cînd cumparăm un
monitor LCD trebuie să luăm în calcul nu numai preţul ci şi performanţele acestuia, în
aşa fel încît să îl putem folosi pentru toate aplicaţiile de calculator pe care le rulăm în
mod regulat. La fel ca în cazul monitoarelor CRT şi monitoarele LCD sînt cu atît mai
scumpe cu cît au diagonala mai mare.
În general monitoarele LCD au o rezoluţie recomandată (la care imaginea este cea
mai bună) şi este indicat sa ne gîndim bine dacă această rezoluţie se potriveşte cu
aplicaţiile (softurile) pe care le folosim. De exemplu o rezoluţie de 1024 x 768 este
adecvată pentru aplicaţiile de birotică şi jocuri, însă este insuficientă dacă avem de
gînd să folosim în mod curent aplicaţii de grafică profesională.
La cumpărarea unui monitor LCD mai trebuie să ţinem cont şi de un aspect foarte
important care derivă din tehnologia lor de funcţionare. Este vorba de aşa-numitul
"timp de raspuns" ("response time") care măsoară intervalul de timp în care un pixel
aprins (care emite lumină) de pe ecran se stinge şi apoi se aprinde din nou. Un
monitor cu timpul de răspuns de 16 ms sau mai puţin poate fi folosit cu performanţe
bune atît pentru jocuri cît şi pentru aplicaţii uzuale (birotică, grafică, etc.).
Monitoarele cu timpi de răspuns de peste 16 ms pot fi folosite cu rezultate bune doar
pentru aplicaţii uzuale, în cazul jocurilor apărînd fenomenul de "latenţa" (întîrziere) a
imaginii care face ca acţiunea jocului sa aibă de suferit. În concluzie, dacă folosim
calculatorul şi pentru jocuri trebuie să luăm un monitor LCD cu timpul de raspuns de
16 ms sau mai puţin, iar dacă folosim calculatorul exclusiv pentru aplicaţii obişnuite
putem lua un monitor cu timpul de răspuns de 25 ms, 30 ms, 35 ms, etc. În mod
evident, cu cît timpul de răspuns este mai scăzut cu atît monitorul este mai scump.
Una din problemele relativ frecvente în cazul monitoarelor LCD sînt aşa-numiţii
"pixeli morţi" ("dead pixels") care desemnează pixelii nefuncţionali de pe ecran.
Pixelii morţi sînt nişte zone punctiforme de pe ecran care nu mai răspund la acţiunea
curentului electric, ele avînd aceeaşi culoare (de ex. roşiatică) tot timpul, ceea ce
face ca aceste zone sa nu poată participa la formarea imaginii comandate de placa
video. Un anumit număr de pixeli morţi poate fi tolerat, mai ales dacă ei se găsesc la
periferia ecranului şi nu sînt situaţi unul lîngă altul. Prezenţa de pixeli morţi în număr
mare sau poziţionaţi în centrul ecranului este unul din motivele care îl îndreptăţesc
pe cumpărător să ceară schimbarea monitorului. Producătorii de ecrane LCD fac tot
posibilul ca monitoarele noi să nu aibă astfel de pixeli morţi, iar numărul celor care
apar în perioada de garanţie să fie cît mai mic. Producătorii specifică de obicei
numărul de pixeli morţi şi localizarea acestora pentru care un cumpărator poate sa
ceară înlocuirea monitorului în perioada de garanţie.
Atunci cînd cumpărăm un monitor LCD mai trebuie sa luăm în calcul şi alte aspecte
cum sînt : posibilitatea de rotire, înclinare sau înălţare a ecranului ; mărimea
unghiului de vizibilitate în plan orizontal şi vertical ; ergonomia (poziţionarea
butoanelor de reglaj a imaginii, etc.) ; existenţa unui fin strat protector din sticlă
peste ecranul propriu-zis ; tipul de conectori pentru placa video (recomandat sa aibă
atît conector D-Sub cît şi DVI) ; soliditatea construcţiei ansamblului format din
monitor şi sistemul de sprijin.
UNITATEA DE DISCHETĂ
Un argument important în favoarea dotării calculatorului cu o unitate de dischetă
este faptul că o dischetă de start ("startup disk") pe care am instalat anumite fişiere
ale sistemului de operare poate fi folosită pentru pornirea calculatorului în cazul în
care întîmpinăm probleme la pornirea acestuia folosind sistemul de operare instalat
pe hardisc. De asemenea multe programe de tip antivirus folosesc dischete ("rescue
disks") pentru a restaura sistemul de operare după infecţia cu un virus.
Carcasele şi sursele mai ieftine sînt desemnate prin apelativul "no-name" ("fără-
nume", anonime, banale) pentru că nu sînt construite de o companie cu renume în
domeniu. Aceasta nu înseamnă că o carcasă "fără-nume" este prin definiţie proastă
sau că sursa de alimentare inclusă nu este fiabilă şi va ceda în scurt timp. Carcasele
şi sursele de alimentare (SA) sînt construite în conformitate cu nişte standarde
precise, care trebuie respectate indiferent de preţul final al produsului. De multe ori
SA "fără-nume" sînt construite de companii care construiesc şi SA scumpe, dar
pentru că o SA "fără-nume" nu este vîndută sub o marcă renumită ea va fi mult mai
ieftină, deşi conţine în mare aceleaşi componente ca şi o sursă scumpă.
Cei care doresc să ştie exact cît de puternică trebuie să fie sursa computerului pe
care urmează să-l construiască pot vizita o pagină specială care le permite calcularea
puterii electrice totale în funcţie de consumul componentelor avute în vedere pentru
includerea în calculator.
Cei care sînt mai pretenţioşi în privinţa calităţii sunetului sau doresc să se ocupe
de prelucrare audio la nivel semi-profesionist sau profesionist au la dispoziţie o gamă
largă de plăci de sunet al căror preţ variază de la cîteva zeci la cîteva sute de EUR.
Cei mai cunoscuţi producători de astfel de plăci sînt Creative, M-Audio, Philips,
Terratec, Hercules şi Yamaha.
BOXELE
Cei care sînt mai pretenţioşi (şi au resurse financiare) îşi pot cumpăra boxe de
putere mare şi eventual sisteme care cuprind ansambluri compuse din patru sau cinci
boxe (numite "sateliţi") şi un dispozitiv special de redare a başilor ("subwoofer").
Aceste ansambluri alcătuiesc aşa-numitele sisteme 5.1 (5 sateliti + 1 subwoofer), 6.1
sau 7.1. Sateliţii se aranjează în jurul calculatorului în aşa fel încît utilizatorul să
experimenteze senzaţia de "imersiune" în atmosfera sonoră generată de o piesă
muzicală sau de un joc. În acest caz trebuie bineînţeles să fie cumpărată şi o placă de
sunet separată (cu performanţe cel puţin de nivel mediu - semiprofesional) pentru a
se asculta cu adevărat un sunet de calitate.
MICROFONUL
IMPRIMANTA
GENERALITĂŢI
Cele mai ieftine imprimante nu costă mai mult de 60 EUR (inclusiv TVA) însă
adevăratul cost al unei imprimante este acela al cernelii pe care o foloseşte aceasta.
Un cartuş de cerneală original costă între 25 şi 40 EUR şi cu ajutorul lui se pot tipări
cam 200-300 de pagini de text (iar pozele consumă mai multă cerneală decît textul).
Există şi posibilitatea să cumpărăm un cartuş de cerneală original şi apoi să-l
reîncărcăm cu cerneală de mai multe ori (cu ajutorul unor truse de reîncărcare care
conţin un rezervor de cerneală şi o seringă specială) dar chiar şi aşa costul de tipărire
a paginilor este destul de mare.