Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
26
atenuează cu timpul, devenind neglijabil în faza de maturitate. Aceasta, deoarece, pe
măsură ce dimensiunile firmei cresc, sporesc şi costurile de administraţie cu caracter
fix şi se atenuează economiile de costuri făcute pe seama cheltuielilor de producţie.
O firmă care are o pondere a cheltuielilor variabile ridicată este mai puţin
riscantă decât o firmă care are o pondere importantă a cheltuielilor fixe, deoarece, în
cazul unei reduceri conjuncturale a cifrei de afaceri, ea va trebui să acopere o parte
relativ mai mică de cheltuieli fixe, ce nu depind de volumul producţiei şi, implicit, de
mărimea cifrei de afaceri. Cu cât ponderea cheltuielilor fixe este mai ridicată, cu atât
nivelul riscului de exploatare este mai mare.
În funcţie de proporţia costurilor fixe şi variabile în cadrul cheltuielilor de
exploatare, o creştere a volumului producţiei vândute poate conduce la o creştere mai
mare sau mai mică a profitului din exploatare. Corelaţia se menţine şi în sens invers,
respectiv profitul scade sau poate apărea chiar pierdere din exploatare atunci când se
reduce volumul producţiei.
Riscul de exploatare este determinat de investiţiile pe care o firmă le face de-a
lungul anilor. Specificul acestor investiţii este determinat de sectorul de activitate al
firmei, de forţa de piaţă, de ponderea costurilor fixe în totalul costurilor de producţie.
Firmele care activează în sectoarele producătoare de bunuri de larg consum
(alimentare, băuturi) şi cele de utilităţi publice (distribuţia energiei electrice, a gazului
natural) au, în general, un risc mai scăzut. Spre deosebire de acestea, întreprinderile
producătoare de bunuri de folosinţă îndelungată, de mijloace de producţie şi de
transport prezintă, de regulă, un risc economic mai ridicat.
Pentru evaluarea riscului de exploatare, putem folosi informaţiile oferite de
studiul pragului de rentabilitate şi de studiul pârghiei de exploatare.
27
cv – cheltuielile variabile pe unitatea de produs.
Întrucât în punctul de echilibru veniturile sunt egale cu costurile (profitul este
zero), vom obţine:
qcr ⋅p = Cf + qcr ⋅cv
Cf
qcr = ,
p− cv
unde: qcr – volumul producţiei dintr-un anumit sortiment corespunzător punctului
critic.
Diferenţa dintre preţul de vânzare unitar şi cheltuielile variabile pe unitatea de
produs reprezintă marja cheltuielilor variabile pe unitatea de produs sau marja
brută pe unitatea de produs (mcv). Aceasta arată contribuţia fiecărei unităţi de produs
la acoperirea cheltuielilor fixe şi obţinerea profitului de exploatare. De aceea, volumul
producţiei corespunzătoare pragului de rentabilitate se mai poate scrie ca raport între
cheltuielile fixe şi marja costurilor variabile unitare, adică:
Cf
qcr = .
mcv
Dacă întreprinderea îşi propune obţinerea unui anumit nivel al profitului (Pr0)
pentru sortimentul considerat, volumul total al producţiei care trebuie vândut (qt) pentru
a realiza profitul previzionat se determină astfel:
Cf + Pr 0 Cf + Pr 0
qt = = .
p - cv mcv
Pragul de rentabilitate se poate exprima şi valoric (CAcr), în acest caz numindu-
se şi cifră de afaceri critică, şi poate fi determinat cu formulele:
Cf Cf Cf
CA cr = = =
cv 1 - rv rmv - în cazul unui sortiment
1-
p
Cft Cft Cft
CA cr = = =
Cv 1 - Rv Rmv - în cazul întregii producţii (pentru toate
1-
CA
sortimentele din nomenclatorul de fabricaţie),
unde:
rv - rata cheltuielilor variabile (cheltuielile variabile la 1 leu vânzări sau cifră de
afaceri pe produse);
rmv – rata marjei cheltuielilor variabile pe unitatea de produs;
Cft – cheltuielile fixe totale (aferente volumului total al producţiei vândute);
CA - reprezintă cifra de afaceri totală a firmei;
Cv – cheltuielile variabile totale ale firmei;
Rv – rata cheltuielilor variabile totale;
Rmv – rata marjei cheltuielilor variabile totale.
Dacă întreprinderea doreşte şi obţinerea unui anumit profit, mărimea totală a
cifrei de afaceri care trebuie realizată se calculează astfel:
Cf + Pr 0
CAt = - în cazul unui sortiment
rmv
Cft + Pr 0
CAt = - în cazul întregii producţii.
Rmv
Analiza rentabilităţii pe baza punctului critic permite şi aprecierea gradului sau
coeficientului de utilizare a capacităţii de producţie a întreprinderii, prin raportarea
28
volumului producţiei aferent punctului critic sau a volumului total al producţiei ce trebuie
realizat pentru obţinerea profitului previzionat la nivelul capacităţii de producţie, astfel:
CA ' , CAt
K= x100 ,
Cp
unde: Cp – capacitatea de producţie a firmei.
►Problemă
Pe baza următoarelor date, să se determine pragul de rentabilitate în unităţi
fizice şi valorice, pe fiecare sortiment şi pe întreaga firmă, ştiind că producţia este
eterogenă.
C,V
Vt
zona profitului
zona pierderilor
Ct
Cf
Cv
Q1 Qcr Q2 Q
Funcţia veniturilor totale (Vt) exprimă veniturile pe care firma le obţine la fiecare
nivel al producţiei, considerând că se foloseşte un preţ constant de vânzare (p) pe
unitatea de produs. În mod similar, funcţia costurilor totale de exploatare (Ct),
reprezintă costurile totale pe care firma le va suporta la fiecare nivel al producţiei.
Costurile totale cuprind suma dintre costurile fixe (Cf), care sunt independente de
volumul producţiei şi costurile variabile, care cresc într-o rată constantă pe unitatea de
produs. În ipoteza unui preţ de vânzare constant pe unitatea de produs (p) şi a unui
cost variabil constant pe unitatea de produs (cv) vom obţine relaţii lineare pentru
29
funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. Aceste relaţii lineare sunt valabile numai
pentru o anumită gamă de niveluri ale producţiei, cum ar fi de la Q1 la Q2.
Pragul de rentabilitate se află în punctul Qcr din figură, acolo unde se
intersectează funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale. Dacă nivelul producţiei unei
firme este sub pragul de rentabilitate, adică veniturile totale sunt mai mici decât
costurile totale, atunci firma suportă pierderi de exploatare (rezultatul exploatării este
negativ). Dacă volumul producţiei este deasupra pragului de rentabilitate, adică
veniturile totale sunt mai mari decât costurile totale, ea realizează profit de exploatare
(rezultatul exploatării este pozitiv).
Determinarea grafică a pragului de rentabilitate al unei firme necesită
parcurgerea următoarelor etape de lucru:
- reprezentarea dreptei veniturilor totale, plecând din origine, cu o pantă p;
- reprezentarea dreptei costurilor totale, care pleacă de la nivelul dat al costurilor
fixe, cu o pantă cv;
- determinarea punctului unde se intersectează veniturile totale şi costurile totale
şi identificarea sa pe abscisă.
În cazul modelului grafic al analizei pragului de rentabilitate, ipoteza unor preţuri
unitare şi costuri variabile unitare constante determină o formă lineară pentru funcţiile
veniturilor totale şi costurilor totale. În practică, aceste funcţii au tendinţa de a fi
nelineare. În multe cazuri, o firmă poate vinde o cantitate suplimentară de produse
numai prin reducerea preţului unitar de vânzare. Acest lucru determină o evoluţie
curbilinie a funcţiei veniturilor totale. De asemenea, costurile totale ale unei firme pot fi
nelineare, deoarece costurile variabile unitare prezintă mai întâi o scădere şi apoi o
creştere (figura 3.2.).
C,V
Q1 Q2 Q3
30
Funcţiile veniturilor totale şi costurilor totale de natură nelineară pot face ca o
firmă să aibă mai mult decât un punct de prag de rentabilitate (punct critic), aşa cum
rezultă în figura 3.2., unde există un punct critic inferior, în Q1, şi un punct critic superior,
în Q3.
Firma va înregistra pierderi de exploatare sub nivelul de producţie Q1 şi
deasupra lui Q3. Profiturile de exploatare ale firmei sunt maxime în interiorul ariei Q1 -
Q3, în punctul unde distanţa dintre veniturile totale şi costurile totale este cea mai mare,
adică la nivelul Q2 (unde venitul marginal este egal cu costul marginal).
Ipoteza unui preţ constant de vânzare şi a unui cost variabil unitar constant este
adevărată pentru un anumit segment de niveluri ale producţiei. Totuşi, luarea în
considerare a unor niveluri ale producţiei în afara acestui segment va necesita
modificări în graficul pragului de rentabilitate.
Altă ipoteză a analizei pragului de rentabilitate este că nu se poate face distincţia
netă a costurilor în variabile şi fixe. De fapt, atât costurile variabile cât şi costurile fixe
depind de perioada avută în vedere şi de segmentul de niveluri ale producţiei. După
cum se ştie, toate costurile sunt variabile pe termen lung. În plus, unele costuri sunt
parţial fixe şi parţial variabile, iar altele cresc într-o măsură gradată, în trepte - costurile
semivariabile, ele fiind constante pentru segmente relativ reduse de niveluri ale
producţiei.
Modelul pragului de rentabilitate prezintă şi aserţiunea că firma produce şi vinde
fie un singur produs, fie o compoziţie constantă a mai multor produse. Adesea, această
compoziţie se modifică în timp şi pot apărea probleme în privinţa repartizării costurilor
fixe asupra diferitelor produse.
Analiza pragului de rentabilitate este operaţională pentru o perioadă previzională
de un an sau mai puţin. Totuşi, unele costuri nu vor fi acoperite prin veniturile realizate
de activităţile pe care le implică decât în viitor. De exemplu, cheltuielile de cercetare -
dezvoltare făcute într-o anumită perioadă vor fi concretizate în produse noi abia peste
câţiva ani. De aceea, pentru a fi un instrument de previziune, costurile de exploatare
ale unei firme trebuie să fie în concordanţă cu veniturile realizate pe aceeaşi perioadă
pentru care se face previziunea.
Desigur, analiza pragului de rentabilitate prezintă multe avantaje incontestabile,
dintre care menţionăm:
- permite stabilirea nivelurilor de producţie pentru care nu se mai înregistrează
pierderi sau pentru care se obţine un nivel programat al profitului;
- evidenţiază corelaţiile dintre evoluţia producţiei a veniturilor şi a costurilor,
grupate în costuri variabile şi costuri fixe;
- permite stabilirea gradului de utilizare a capacităţilor de producţie în condiţiile
obţinerii unui anumit profit programat şi a căilor sale de creştere;
- permite elaborarea de ipoteze şi simulări privind evoluţia profitului firmei;
- permite luarea unor decizii privind dimensionarea optimă a capacităţilor de
producţie şi efectuarea unor investiţii pentru dezvoltarea şi modernizarea fiecărei firme.
De asemenea, analiza pragului de rentabilitate serveşte în efectuarea
diagnosticului financiar, respectiv în analiza riscului.
31
Indicatorul de poziţie se poate determina atât sub formă absolută (α), cât şi sub
formă relativă (α%):
α = CAef – CAcr;
CA ef − CA cr
α% = × 100 .
CA cr
Indicatorul în mărime absolută (indicatorul flexibilităţii absolute, denumit şi marjă
de siguranţă) exprimă ecartul existent între cifra de afaceri efectiv realizată (CAef) şi
cifra de afaceri corespunzătoare pragului de rentabilitate (CAcr). Cu cât acest ecart este
mai mare, cu atât întreprinderea va avea o flexibilitate şi o adaptabilitate mai mare la
evoluţiile pe termen scurt şi mediu înregistrate de sectorul economic în care ea
operează. Astfel, o creştere a acestui indicator denotă o reducere a riscului de
exploatare înregistrat de o anumită firmă. Pentru a putea face comparaţii între firme cu
dimensiuni diferite, se utilizează indicatorul de poziţie în mărimi relative.
Mărimile calculate pentru indicatorii de poziţie în mărimi absolute şi relative sunt
comparate, apoi, cu cifra de afaceri critică, rezultând următoarele aprecieri:
- dacă cifra de afaceri efectivă se situează cu până la 10% peste cea critică,
firma se află într-o situaţie riscantă sau instabilă;
- dacă cifra de afaceri efectivă este cu până la 20% mai mare decât cea critică,
firma se află într-o situaţie relativ stabilă;
- dacă cifra de afaceri efectivă depăşeşte cu peste 20% pragul de rentabilitate,
atunci firma se află într-o situaţie lipsită de riscuri semnificative sau confortabilă.
Adaptabilitatea firmei la schimbările mediului economic depinde, în mod
esenţial, de calitatea potenţialului tehnic şi uman al acesteia, precum şi de structura
cheltuielilor sale, respectiv ponderea cheltuielilor fixe şi variabile.
Totuşi, factorul decisiv îl reprezintă structura cheltuielilor. Astfel, o firmă care are
o pondere a cheltuielilor variabile ridicată este mult mai puţin riscantă decât o firmă
care are o pondere importantă a cheltuielilor fixe, deoarece, în cazul unei reduceri
conjuncturale a cifrei de afaceri, ea va trebui să acopere o parte relativ mai mică de
cheltuieli fixe, ce nu depind de volumul producţiei şi, implicit, de mărimea cifrei de
afaceri.
►Problemă
Se cunosc datele:
- Cantitatea vândută: 8.000 buc.
- Preţul de vânzare: 1000 u.m./buc.
- Cheltuieli cu materii prime: 100 u.m./buc.
- Cheltuieli cu dobânzile: 500.000 u.m.
- Cheltuieli cu manopera: 150 u.m./buc.
- Salariile pers. administrativ: 200.000 u.m.
- Asigurări: 25.000 u.m.
- Impozite şi taxe: 35.000 u.m.
- Amortismente: 300.000 u.m.
- Cheltuieli diverse: 20 u.m./buc.
- Electricitate: 65.000 u.m.
Să se calculeze producţia aferentă pragului de rentabilitate, cantitativ şi valoric,
şi indicatorul de poziţie în mărime absolută şi procentuală. De asemenea, să se
calculeze producţia aferentă pragului de rentabilitate în cazul în care preţul creşte cu
200 u.m., iar cheltuielile fixe cresc cu 100.000 u.m.
32
3.2. Analiza riscului de exploatare cu ajutorul pârghiei de exploatare
2
G. Charreaux, Gestion financière, Ed. Litec, Paris, 1991, p. 328
33
Nivelul vânzărilor Nivelul vânzărilor
= 1000 bucăţi = 1500 bucăţi
Vânzări (mii lei) 30.000 45.000
Costuri variabile (mii lei) 20.000 30.000
Costuri fixe (mii lei) 5.000 5.000
Rezultat brut de exploatare 5.000 10.000
(mii lei)
Se constată că rezultatul brut de exploatare s-a dublat atunci când volumul fizic
al vânzărilor a sporit cu 50%. În cazul când numărul de unităţi vândute s-ar reduce cu
25%, de la 1000 la 750, mărimea RBE va fi:
►Problemă
35
indiferent de echipamentul ales pentru realizarea acelui produs. Totuşi, deoarece
echipamentele disponibile pot atrage combinaţii diferite de costuri fixe şi variabile,
managerii financiari trebuie să ţină cont de riscul de exploatare asociat cu o anumită
decizie de investiţii.
Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme depinde de natura procesului de
producţie. Dacă firma foloseşte un volum mare de echipamente şi maşini, care
înlocuiesc forţa de muncă, atunci ea va înregistra un volum relativ mare de costuri fixe
de exploatare şi un volum scăzut de costuri variabile de exploatare. O astfel de
structură a costurilor conduce la un nivel al pârghiei de exploatare ridicat, respectiv se
poate obţine un profit de exploatare ridicat dacă vânzările sunt mari sau va avea
pierderi mari de exploatare, dacă vânzările sunt reduse.
Nivelul pârghiei de exploatare al unei firme este cel mai mare atunci când firma
operează în jurul pragului de rentabilitate. Se apreciază că, la un nivel ridicat al
coeficientului de elasticitate, nu este recomandat ca nivelul producţiei să se situeze în
apropierea pragului de rentabilitate, deoarece situaţia este extrem de riscantă. În
aceste cazuri se recomandă reducerea costurilor fixe.
În literatura de specialitate, în funcţie de mărimea coeficientului de elasticitate
sau pârghiei de exploatare, se apreciază că firmele se pot afla în următoarele situaţii:
instabilă, sau cu risc economic ridicat dacă CPE > 11;
relativ stabilă, respectiv cu un risc economic mediu, dacă CPE ≈ 6;
confortabilă, respectiv cu un risc economic redus, dacă CPE < 6.
36