Sunteți pe pagina 1din 8

Extras din:

La civiltà cattolica: pubbl. periodica per tutta l'Italia, Volume 2

1859

prin

Bibliotheca Regia Monacensis

I Principati Danubiani (Principatele Dunărene)

15° sezione

traducerea

Ana-Maria Moraru

Principatele Dunărene

<< În timp ce sorţile Valahiei şi Moldovei se hotărăsc în Conferinţele diplomatice de la Paris, poate că nu le-ar displăcea cititorilor noştri nişte cunoştinţe mai extinse legate de istoria şi condiţia acelor popoare; popoare care, pe de-o parte datorită depărtării de noi şi, pe de alta, a politicii obscure în care au trăit pentru mulţi ani, ne sunt nouă puţin cunoscute, deşi au cu noi, Italienii, pe linie de sânge şi tradiţii, o antică şi foarte specială aş putea spune rudenie. Istoria acelor popoare este foarte plină de întâmplări singulare, datorate în mare parte poziţiei lor. În fapt, această ţară, în care astăzi sunt cuprinse Valahia şi Moldova, adică acea vastă şi fertilă câmpie care, udată de Dunăre şi de numeroşii săi afluenţi, se întinde între Munţii Carpaţi şi Marea Neagră, care pe de o parte se învecinează cu vastele şi aridele pământuri ale Rusiei meridionale, iar pe de alta deschide, prin Dunăre, drumul către inima Europei. Aceasta este cauza pentru care această ţară a trebuit să fie calea de acces a naţiunilor barbare ce au invadat atâtea secole la rând Europa, venite din regiunile Caucazului şi ale Mării Caspice, şi pentru care marile Puteri şi-au arătat mereu interesul şi chiar gelozia, în disputa pentru dominare şi protecţie. Vorbind despre origini mai puţin incerte, primele popoare care au locuit poalele meridionale ale Carpaţilor au fot Agatârşii, care deja din timpul lui Herodot decăzuseră din antica valoare şi care, deveniţi efeminaţi, deveniseră o pradă uşoară pentru vecini 1 . Sciţii de la Pontul Euxin în Răsărit şi Geţii de la Apus, ai căror stăbuni veniseră din Tracia, unde ocupaseră spaţiul dintre Dunăre, Pont şi Munţii Balcani, au câştigat însă o stimă şi putere mult mai mari. Sciţii ajunseseră până la malurile Dunării, când regele lor, Indatirso, învingând imensa armată a lui Darius prin epuizare în interminabilele deşerturi scitice, îl constrânse să se reîntoarcă în Asia. Iar Geţii, care de obicei se asemănau cu Sciţii prin alianţe, obiceiuri, îmbrăcăminte şi destul de des prin nume, s-au stabilit şi ei în jurul secolului IV î.H. dincolo de Dunăre, iar în ultimii ani de domnie ai lui Filip al Macedoniei construiseră deja oraşul Elis, în partea occidentală a Insulei Şerpilor, adică în Delta Dunării. Aici s-au refugiat, când tânărul Alesandru Macedon, înainte de a cuceri Asia, atacă Tracia şi popoarele vecine, nesupuse după moartea lui Filip. Dar nici aici nu s-au simţit în siguranţă de furia Macedoneanului şi astfel au fugit în pustietate şi munţi, abandonând oraşul lor, distrus ulterior 2 . L-au reedificat rapid şi peste câţiva ani s-au apărat cu multă vitejie de căpitanul lui Alexandru, Zopirione, care i-a atacat fără un moriv anume, cu o armată de peste 30.000 de oameni, care va fi distrusă în totalitate 3 . După moartea lui Alexandru, Imperiul său a fost divizat între căpitani, lui Lisimah revenindu-i Tracia. Pentru a şterge ruşinea lui Zopirione, el se îndreptă spre Geţi. Ii asaltă deci şi le ocupă câteva castele şi pământuri, dar fiind înconjurat, acceptă înfrângerea. Dromichete însă, regele Geţilor, în loc să-l omoare, strânse cu acesta o durabilă prietenie 4 . După Dromichete, gloria Geţilor se eclipsează pe o perioadă de două secole, timp în care au slăbit atât de mult în putere, încât nu au reuşit să-şi apere nici Insula Şerpilor, care a fost apoi

1 HERODOT, Istorii ,Cartea IV, cap.10, 49, 100, 104

2 ARRIANO, De expeditione Alexandri

3 Q.CURTIUS, Cartea X, cap.4

ocupată de Bastarni. Totul s-a restabilit însă mai mult ca niciodată prin venirea lui Burebista, puternicul lor Rege, care i-a guvernat timp de 40 de ani (84-44 î.H.) şi care a reaprins în ei antica virtute, făcându-i una dintre cele mai puternice şi civile naţiuni ale lumii barbare. Aceştia sunt aceiaşi Geţi 5 care, după alte trei secole, cu o minoră inflexiune, vor lua numele de Goţi, cei din care vor descinde în sec.V faimoşii regi ai Italiei, ai Galiei meridionale şi ai Spaniei. Parte din naţiunea Getică erau Dacii sau Davii sau Daii 6 , aşezaţi între Prut şi Dunăre, care vorbeau aceeaşi limbă, adică traca - aşa cum atestă şi Strabon- şi aveau şi aceleaşi obiceiuri, aceeaşi religie. Era de fapt anticul lor cult, primit de la tracul Zalmoxis, al cărui principiu dogmatic era imortalitatea sufletului, destinat a se bucura etern de zile fericite, ca premiu al valorii. De aceea Geţii se apelau Imortali, iar prin moarte, dispreţuită, aşteptau uniunea cu Zalmoxis. Acestuia, care era Regele sau Nume-le lor, şi a cărui prezenţă era permanentă printre ei, îi ofereau la fiecare 5 ani un sacrificiu solemn de ambasadori 7 , trimişi la el pentru a-i expune situaţia poporului. Miniştrii unui astfel de cult erau Zorabos-Tereos, aşa cum îi numea Dione Crisostomo, după Iornandes 8 , cea mai nobilă castă a naţiunii, din care se alegea Ponteficele lui Zalmoxis şi Regele. Printre aceştia exista un ordin special de sacerdoţi, cel al Pii-lor, îmbrăcaţi mereu în tunici albe şi a căror datorie era de a aplana războaiele şi de a trata pacea. Cu cetra în mână îi întâmpinau pe inamici şi nu numai o dată s-a întâmplat ca sunetul cetrelor să stopeze un atac; cum este cazul lui Filip Macedoneanul care, venind cu gândul de a-i ataca pe Geţii din Udisitana, lângă Tomis, găsi în faţa sa un grup de Pii,care-i vor propune pacea, prin sunetul cetrelor. A fost atât de uimit de o astfel de primire insolită, încât nu numai că a acceptat acordul de pace, dar a şi luat-o de soţie pe Medea sau Medopa, fiica regelui get Gotila. In timpul lui Burebista, cultul Zalmoxian a fost reînvigorat şi amplificat de Deceneu, ajutor foarte eficient al regelui în opera de restaurare a poporului. El venea din Egipt, unde îşi dezvoltase cultura în orice materie: îi va pregăti pe Geţi în disciplinele fizice şi morale, le va îndulci şi cizela obiceiurile şi, prin prestigiul făurit, va deveni venerat precum un al doilea Zalmoxis. A mai adăugat cultului noi şi minori Numi, iar cuvântul său, venit de Sus, era acceptat de naţiune ca răspuns al divinităţii. Alese dintre cei mai buni pe cei mai buni şi formă un nou ordin sacerdotal, cel al Pilofori-lor sau Pileati-lor pentru că, aşa cum ne spune Iordanes, în făptuirea sacrificiului acopereau capul cu o coroană, numită pileo de către Greci. Restul naţiunii primi de la Deceneu numele de Chiomati, nume foarte onorat de Dacogeţi, celebrat în cântecele lor şi ilustrat în gesturile războinicilor. A mai scris şi un grup de legi, numite Bellagine, faimos pentru înţelepciune şi pe care şi-l vor însuşi Vizigoţii şi Ostrogoţii din Spania şi Italia. Aceste Bellagine ale lui Deceneu reprezintă primul corp cunoscut în istorie, scris în Europa de către Barbari. Şi asta doar dacă ne permitem să numim Barbar poporul Getic din acea vreme, pe care Dione Crisostomo îl asemăna Grecilor şi îl considera cel mai înţelept dintre popoarele Barbare europene 9 ! Între timp Burebista îşi reordonă armata, al cărui număr crescuse până la 200.000 de soldaţi, şi legă prietenii cu vecinii, reuşind astfel victorii după victorii în Tracia, Macedonia, Iliria, împotriva Galilor, Boi-lor, Tauriscilor şi făcând să răsune vastele regiuni ale Europei Orientale de numele său. Regatul său se extindea de la deşertul Getic, actuala Basarabia, până la deşertul Boi-lor în Ungaria, la graniţele orientale ale Boemiei, crescând ameninţarea nu doar faţă de popoarele barbare vecine, ci şi faţă de înşişi Romanii. De aceea, ei îşi intensificară atacurile în timpul primului secol î.H. Scribonio Curione, proconsul al Macedoniei, a fost primul Roman care în 73 î.H a adus acvilele la limita tracică a Dunării; dacă ar fi să-i dăm crezare lui Florus 10 , a fost blocat aici de tenebroasele

5 Sunt multe părerile docţilor în privinţa numelor, limitelor popoarelor barbare antice; dar într-un labirint aşa de obscur, noi preferăm părerea lui Carlo Troya, cel mai profund şi fericit investigator al chestiunilor barbare. Vezi Vol.I al Storia dell'Italia

6 Comediile greceşti şi cele ale latinilor îi numesc Daci sau Davi sau Geţi pe servitorii din piese, de care se râde în mod copios. Acestea erau numele date sclavilor la Atena, nume împrumutat de la naţiunea lor şi aceasta după ce fusese introdus comerţul de sclavi dintre Dacogeţi şi Atenieni.

7 Despre religia lui Zalmoxis şi despre ambasadori vorbeşte şi LUCIANO, în Tossari şi CLEMENTE ALESSANDRINO, în Stromati I, 15 şi IV, 8

8 De rebus Geticis, c.5, 10

9 IORNANDES, De rebus Geticis, c.5, 11

păduri ale Daciei. Succesorul lui a fost M.Lucullo care i-a respins pe Dacogeţi şi Mezi de la graniţele Macedoniei, de la poalele Balcanilor şi învinse armata ferocilor Beşi, ocupă Tomisul şi celelalte oraşe învecinate, distruse Apollonia de la gura Dunării, de unde a luat Colosul lui Apollo şi l-a transportat în Capitoliul Roman, demonstrând Sarmaţilor şi Sciţilor ce trăiau în acea zonă, puterea armelor romane. Ottavio, tatăl lui Ottaviano Augusto, se luptă şi el cu Tracii şi Beşii şi, observând spre Dunăre creşterea puterii lui Burebista, se gândi probabil la ceea ce Roma va înţelege mai târziu, anume de a face acel fluviu barieră a Imperiului Roman. Despre el se spune că, aflându-se printre Odârşi în anul 59 î.H., unde era şi un Templu al lui Bachus, dori săconsulte un oracol pentru a cunoaşte viitorul fiului său, care atunci era în vârstă de doar 3 ani. Sacerdoţii îi răspunseră că acesta va avea imperiul lumii. După ani, tânărul Ottaviano primi ordinul lui Iulius Caesar de a se pregăti pentru războiul împotriva lui Burebista care, nesupus de faima Dictatorului ce învinsese Galiile şi câştigase alte multe lupte, îndrăznea să facă incursiuni în Iliria şi Tracia, turbând provinciile romane. Dar o răzvrătire insolită va lua viaţa Regelui Geţilor, înainte ca Romanii să pornească ofensiva. În acelaşi timp, Iulius Caesar era înjunghiat în Senatul Roman. După dispariţia lui Burebista, Regatul Dacogetic a fost divizat între mulţi Regi, fapt care-l destabiliză şi situaţie ce permise atacuri repetate din partea romanilor. Licinio Crasso, proconsul al Macedoniei, reuşi asupra Dacogeţilor, a Mezilor şi Bastarnilor mai mult de o victorie. Cecina Severo a oprit cu facilitate incursiunile lor şi ale Sarmaţilor, alungându-i de-o parte şi de alta a Dunării, pentru a putea mai uşor să îi ţină sub control; Elio Cato va transporta, cu acelaşi scop, 50.000 de Geţi în Mesia, la poalele Balcanilor 11 , iar Plauzio Silvano, al cărui monument încă se mai vede astăzi pe Ponte Lucano din Tivoli, pe Aniene, constrânse peste 100.000 de barbari transdanubieni să treacă fluviul şi să plătească tribut. Pe de altă parte, Dacogeţii, ajutaţi şi reînvigoraţi de Asiaci, Sarmaţi,de ferocii Alani şi de altţi barbari veniţi la Dunăre din regiunile Sciţiei şi Caucazului, infestau încontinuu provinciile romane. Dar cel mai periculos vor ameninţa Imperiul în timpul lui Domiţian, când Decebal – pe care Tacit 12 şi Iordanes 13 îl numeau Diurpaneus – va primi Regatul Getic de la Duras şi va reuşi să-l readucă la potenţa şi gloria lui Burebista. Decebal îşi stabili reşedinţa la Sarmizegetusa, într-un loc foarte bine protejat de terenul accidentat al Carpaţilor meridionali; de acolo se întindea dominaţia sa peste Carpaţi, Dunăre, Tisa şi până la Nistru. Principalii căpitani, după el, erau Vezina şi Susago, cărora li se supuneau războinicii Geţi, cu ale lor bărbi şi coame netunse, chipurile stigmatizate conform obiceiului tracic, cu cicatricele colorate de sucul ierburilor, cu blănile de sub care ieşea cuţitul barbar şi armaţi pe umăr cu tolbele pline de săgeţi deseori înveninate, fapt ce-i făcea să apară şi mai teribili şi robuşti în luptă. Dar Decebal, mai mult decât orice, a ştiut să unească valorii barbare, arta

romană - foarte atent studiată de el- arta strategiilor, a fortificaţiilor, a mişcărilor în câmp, ceea ce îi aduse un foarte mare avantaj asupra celorlalţi barbari. Primul care a întâlnit spada lui Decebal a fost Oppio Sabino, guvernator al Meziei, care, după multe înfrângeri ce l-au făcut aproape să-şi piardă provincia, va fi într-un final învins şi învingătorul îi va tăia capul. Mai mult noroc nu a avut nici Cornelio Fosco, trimis de Domiţian cu o nouă armată. Fosco a trecut Dunărea şi a fost probabil primul Roman care a intrat în Dacia cu

armele şi a avut un oarecare câştig. Dar, înconjurat între munţi, a fost învins şi

armata sa masacrată

14 . In acest timp, Decebal trimitea în bătaie de joc ambasadori la Domiţian, oferindu-i pacea numai în cazul în care fiecare Roman ar fi plătit 2 oboli de persoană. In exultanţa unei victorii atât de mari, cei mai valoroşi războinici, atât din ordinul Pilofori-lor, cât şi cel al Chiomati-lor au fost salutaţi de către popor cu titlul de Ansi sau Asi, adică Semizei: titlu care apoi a trecut la marginea Balticei, unde-l vom regăsi în legendele scandinave, alături de Odin I şi Odin al II-lea. Dintre aceşti Ansi ce l-au învins pe Cornelio Fosco, cel mai ilustru, dintr-o serie de generaţii eroice, a fost Gapto, strănepot al lui Amalo, al cărui nume va fi dat stirpei Amali, celebră în cântecele gotice din Dacia şi

11 SVETON., in Octav., c.3, 94

12 TACIT, ap. Orosium, VII, 10

13 De rebus Geticis, cap.13

14 OROSIO, Cartea VII, 10, şi IORDANES, op.cit. c.13

devenită apoi atât de glorioasă în Italia 15 . Onoarea armelor romane a fost readusă în parte, de Giuliano, locotenent al lui Domiţian, care, aproape de munţii Sarmizegetusei, reuşi să-i învingă pe Goţi şi să-l alunge pe Vezina. Insăşi Reşedinţa lui Decebal a fost pusă în pericol; Dione Cassio 16 povesteşte că Decebal a tăiat copacii din zonă, a îmbrăcat trunchiurile şi le-a pus arme, simulând astfel o armată pregătită a apăra

reşedinţa Regelui. Domiţian, care nu avusese niciodată plăcerea războiului, a căzut la pace, comportându-se ca un învins, deşi era învingător. Nu numai că îi va oferi monedă, dar se va şi obliga să-i trimită maeştri şi artizani din orice meserie şi să-i plătească anual, sub formă de donaţie, un anumit tribut. Astfel, Regele Goţilor a avut un imens avantaj de la această bătălie: pe de-o parte, maeştrii veniţi în Dacia îi vor învăţa pe Goţi artele romane, ridicându-i la civilaziţia latină, iar pe de altă parte, tributul perpetuu impus Imperiului, ridică până la extremis stima opiniei universale a barbarilor şi a Romanilor înşişi. Datorită tributului plătit Dacilor, numele lui Domiţian va rămâne în istorie infam, deşi la Roma, adulatorii îl aclamau pentru presupusele victorii asupra Daciei. La începutul secolului al II-lea, Traian va încerca însă să răzbune înfrângerile. Cele două războaie Dacice reprezintă cea mai mare glorie a acelui Împărat. Şi, deşi au dispărut preţioasele Comentarii, pe care el însuşi le-a compus imitându-l pe Caesar, faptele au rămas totuşi sculptate în admirabilul monument Colonna Traiana, prin a cărui magnifică artă sunt "povestite" victoriile lui Traian şi eşecul Dacogeţilor 17 . În 101, legiunile vor traversa marele pod de peste Dunăre şi trecând prin Betzobim şi Aixi, se vor îndrepta spre Tapis unde, tăind o pădure, cele două armate se vor afla faţă-n faţă. De o parte scânteiau acvilele romane, de alta, dragonii şi monştri pe care Daci uzau să-i înfigă în suliţe. Bătălia

a fost foarte dură, dar Romanii au reuşit să-i doboare pe Daci; terenul lor a fost incendiat, iar armata

şi populaţia a fost urmărită până la marginea unui râu, adăpostindu-se mai apoi în munţi. Partea Daciei de dincoace, a rămas sub puterea lui Traian care, nu departe de Tapis, va crea tranşee şi va ridica un arc, în onoarea voctoriei. În iarna următoare, noi forţe şi ajutoare de catafracte Sarmate îl conduc pe Decebal la Tapis unde, cu berbeci şi alte maşinării belice, pe care le învăţase de la Romani, va distruge fortăreaţa. Traian reuşi să-i atace pe Sarmaţi, apoi îi atacă şi pe Dacii din pădurea învecinată, reuşind cu multă violenţă să-i alunge. Nu se va mulţumi cu atât, ci se va îndrepta cu întreaga armată spre Sarmizegetusa, dorind să-l lovească pe Decebal în inima Regatului său. Traversă râuri, păduri şi înfricoşătoare trecători montane, conduse cu ostilitate armata înainte, incendiind castelele şi

teritoriile Dacice, ucigând tot ceea ce-i apărea în faţă şi marcând drumul cu capetele lor, înfipte în ţepuşe. În sfârşit, la capătul Sargeţiei, legiunile întrezăresc Sarmizegetusa. Aici se întindea grandioasa Reşedinţă a lui Decebal 18 . Intrările ei erau toate inaccesibile, iar puterea ei era mărită de castelele ce încoronau vârfurile munţilor din apropiere. În oraş se păstra un drapel şi îmbrăcămintea lui Cornelio Fosco; aici se va ascunde, la venirea lui Traian, sora lui însuşi Decebal. Traian ocupă mai întâi partea superioară a Reşedinţei, în timp ce legiunile incendiau pădurile. Massimo, locotenentul lui Traian, primi ordinul de a asedia oraşul, redobândind astfel veşmintele lui Fosco şi făcând-o prizonieră pe sora lui Decebal. Văzându-şi Reşedinţa descoperită şi neapărată corespunzător de războinicii săi, el va cere pacea Romanilor şi o va cere înapoi pe sora sa. Traian nu

a acceptat oferta de pace, ci a impus Regelui condiţii foarte severe: să dărâme întreaga

Sarmizegetusa, să dărâme fortăreţele Regatului, să distrugă maşinăriile belice şi să se retragă din regiunile cucerite ale Barbarilor învecinaţi, să restituie prizonierii, dezertorii şi artigianii romani. Închinându-se în faţa Împăratului împreună cu cei mai iluştri Pilofori şi Chiomati, făcu jurământ pe Zalmoxis şi trimise legaţi în Senat, pentru confirmarea păcii. Atunci Traian, lăsând tabăra fortificată şi supraveghind Sarmizegetusa, construi un castel şi se întoarse la Roma, unde va celebra prima victorie asupra poporului neînvins până atunci şi va fi aclamat Dacico.

15 IORNANDES, c.14 şi CASSIODORO, Variar. Cartea XI, ep.1

16 DIO.CASS., cartea XVII, 10

17 Ilustraţiile se găsesc în GIAGGONIO, n, 1576, în FABRETTI Colonna Traiana, Roma, 1690, în PIRANESI, Colonna Traiana, Roma, 1770

18 Palatium magnificentissimum columnis et porticibus ornatum, după GIAGGONIO, din efigiile Columnei Traiane.

Decebal însă nu va respecta tratatul; nu trecuseră nici doi ani şi deja începuse strângerea armelor şi pătuia cu vecinii Barbari opunerea în faţa Imperiului. În consecinţă, Traian va decide exterminarea acestui teribil şi nesupus duşman şi în 105, se va reîntoarce în Mezia, la malurile Dunării. Decebal va cere din nou pacea, dar i se va ordona să predea armele şi pe el însuşi. Duşmanii săi spun, dacă este adevărat, că ar fi încercat trădarea, trimiţând mercenari în Mezia pentru asasinarea Împăratului, ulterior prinşi şi torturaţi. Între timp, Traian intrase în Dacia cu ilustra sa legiune Minerva, comandată de Adrian, şi începuse să distrugă castelele şi fortăreţele pe care Decebal le reconstruise. Luptele au fost teribile şi acerbă apărarea în faţa romanilor care se infiltrau în inima pământului duşman. Decebal îl va captura pe Longino, comandant al lui Traian şi va cere în schimbul lui, pacea. Longino însă, pentru a nu da nicio speranţă inamicului se ucise, bând dintr-un flacon, venin. Traian însă a amânat cu un an războiul, dorind să-l conducă cu mai puţină impetuozitate şi mai multă fermitate. Întors astfel în Mezia, va ridica acel grandios pod de piatră, făcând legătura între Imperiu şi Dacia. De data aceasta începu invadarea teritoriului inamic fără a-l devasta în grabă, ci cu gândul de a-l poseda în mod stabil. Armata sa a depus o imensă muncă în realizarea de căi de acces, de ridicare de poduri, de deviere de cursuri, de extragere de roci şi toate acestea în timp ce trebuia să se apere şi de inamic. Procedând în felul acesta şi îndepărtându-i pe Dacogeţi, ajunseră într-un final la ultima stâncă care apăra Sarmizegetusa şi la ultima bătălie ce avea să decidă soarta Regatului. Aici Dacii şi-au dus până la extremis forţa lor când, adoptând dogmele lui Zalmoxis prin dispreţuirea morţii, în acest pericol suprem al Patriei lor, nu s-au demonstrat deloc avari cu sângele lor; dar victoria, după mult noroc, s-a dovedit a fi de partea lui Traian care, prin prezenţa şi valoarea sale, dublă mândria Romanilor. Sarmizegetusa a căzut astfel în puterea acestora după ce, înainte de intrarea legiunilor, una dintre căpeteniile Dace a cerut pentru ultima oară pacea Împăratului. Văzând că rugămintea sa nu a fost luată în consideraţie, se întoarse la ai săi şi puse în mijloc un vas plin cu venin din care, cu aviditate, vor bea toţi principalii Regatului şi îşi vor ridica mâinile spre cer, spre Zalmoxis, aşa cum sunt efigiaţi şi pe Columna Traiana. Regele ascunsese deja comorile Reşedinţei, sub albia Sargeţiei, tezaur imens pe care-l acumulase în atâţia ani de prosperitate. Se spune, dacă este adevărat, că după ce a reaşezat cursul apei, a ucis toţi prizonierii ce executaseră opera. Bicili însă, confidentul lui Decebal, a fost făcut prizonier de către Romani şi îşi va trăda Regele, indicându-i secretul lui Traian, acesta transportând imediat tot ceea ce găsi. Văzând acest lucru, Decebal, care nu disperase niciodată, blestemând pentru exterminarea Romanilor, acceptă înfrângerea şi, aşezându-se în genunchi, îşi înfipse spada în gât. Acesta a fost sfârşitul acestui mare inamic al Romanilor, cel mai teribil pe care l-au avut la Dunăre, precum Arminius şi Marobod, atât de celebru printre ai săi şi printre stăini datorită potenţei şi neşansei sale. O dată cu el se sfârşi şi gloria numelui Dacic, căruia el îi dăduse cel mai puternic renume. După ce a lăsat noi dispoziţii, Traian se întoarse la Roma unde, aclamat de triumful Dacic, va sărbători timp de 3 luni printr-un lux nemaivăzut şi printr-un extraordinar măcel de carne umană în amfiteatre 19 . În memoria triumfului asupra Dacilor,el va construi în Tracia oraşul Nicopoli, adică oraşul victoriei: aşadar, va reduce în provincie romană porţiunea cucerită în Dacia. Această provincie, care a fost denumită Dacia lui Traian, măsura circa o mie de mile ca extensie, cuprinzând o parte din ceea ce astăzi se numeşte Banat, întreaga Transilvanie, parte din Valahia şi din Moldova; adică lanţul meridional al Carpaţilor, cu versanţii înspre Tisa, Teraso sau Prut şi Dunăre. Şi, dar nu este sigur, ajunse până la malurile Nistrului, dacă o fi adevărat că până acolo au ajuns căile romane. Pentru că ulterior a urmat o exterminare a populaţiei, iar o parte dintre Daci au fugit, pământul cucerit a rămas aproape deşertic, astfel câ Traian a trimis un mare număr de Romani din Italia şi din alte provincii ocupate, să-l repopuleze 20 . În scurt timp, multe colonii vor înflori. Sarmizegetusa, ale cărei ruini încă se mai văd în moderna Transilvanie, după cum spune Varhel 21 , a fost înlocuită cu

19 DIO.CASS, LXVIII, 15

20 EUTROPIO, Traianus, victa Dacia, ex toto orbe Romano infinitas eo copias transtulerant, ad agros et urbes colendas, LX

21 MANNERT, Annales des Voyages par Malte-Brun, XXII, 72

noul oraş Ulpia Traiana, privilegiat de dreptul italic, la fel ca celelalte colonii Zerna, Napuca, Apulo, Ulpiana, Pretoria Augusta 22 , Augustia, Marcodava, Iassi 23 şi altele, amintite de Ptolemeu. Ample şi frumoase străzi conduceau spre aceste oraşe în care, cu ajutorul legilor şi limbii din Lazio au fost implementate obiceiurile, artele şi toate disciplinele civilizaţiei latine: astfel că Dacia romană, aflată pe malul stâng al Dunării, asemeni teritoriilor Decumates pe malul drept al Rin-ului, forma chiar sânul Imperiului împotriva invaziei barbare mereu ameninţătoare, la marginile Europei Orientale, având rol de avanpost şi de barieră, fortificată de Carpaţi,. Este adevărat însă că aceşti coloni de sânge latin erau amestecaţi cu mulţi Barbari, dintre care Ptolmeu notase aici 14 triburi 24 dar, pentru că numărul şi potenţa Romanilor prevala, atunci şi limba şi obiceiurile lor s-au impus. Între timp Dacogeţii, cei care reuşiseră să scape de fierul sau jugul Romei, iar printre aceştia se aflau şi puternicele familii ale Amalilor şi Balţilor, au abandonat pământul anticei Patrii, retrăgându-se peste Prut unde, crescând în pace şi armonie cu popoarele vecine, în scurtă vreme au redevenit puternici şi în floare. Noua regiune ocupată de ei se întindea de la gurile Dunării, la malurile râului Nipru şi a fost numită Dacia Liberă. De aici au început să infesteze cu incursiuni armate Dacia romană, astfel că prefecţii provinciei şi Împăraţii înşişi vor trebui fie să-i reprime, fie să le recunoască donative. În secolul al III-lea d.Hr., iluştri printre Regii Dacilor Liberi (care deja erau cunoscuţi sub numele de Goţi) au fost Ostrogota, nepotul lui Amalo care, sub Împăratul Filip îi conduse pe Goţi în luptă până în Mezia şi Tracia. Iar Cuiva care, după ce a devastat Dacia romană atât de rău, încât colonia Apulo a trebuit să fie repopulată 25 , s-a luptat dincolo de Dunăre cu Împăratul Decius pe care, atrăgându-l într-o mlaştină, îl ucise împreună cu fiul acestuia, într-un loc din Mezia, lângă Abrito, numit ulterior Ara di Decio. Având proaspătă memoria lui Traian, aşa au combătut Dacii Liberi împotriva Romanilor pe o perioadă de aproape două secole. Massimino, pentru că se născuse în Tracia din gotul Micca sau Micea, se luptă cu înverşunare cu aceştia şi primi numele de Dacico Massimo. Emiliano, guvernator al Panoniei, pentru aceeaşi valoare în luptă, a fost salutat de legiunile Împăratului, iar Claudio al II- lea, pentru victoriile reuşite primi gloriosul nume de Claudio Gotico. Chiar şi Aureliano, cu forţa militară restaură oarecum Imperiul care deja se afla în decădere. Totuşi, văzând Dacia lui Traian mult prea infestată de Barbari, care cu inepuizabile hoarde atacau încontinuu, Aureliano va hotărî abandonarea provinciei şi retragerea limitelor Imperiului la Dunăre, conform graniţelor lui Augusto. Acelaşi gând îl avusese şi Adriano care, la puţini ani după cucerirea Daciei, adică în 118, invidios probabil pe gloria lui Traian, distrusese parţial podul de peste Dunăre pentru a desfiinţa, spunea el, trecerea liberă a Barbarilor, fără a reflecta însă că iarna, fluviul îngheţat era un traseu sigur. Dar tutelarea coloniilor romane aflate acolo îl vor reţine, desenul său fiind executat abia în 275, de către Aureliano care, dincolo de fluviu, în Mesia, constitui o nouă Dacia, numită Dacia Aureliana, cu capitala la Sardica şi care imediat s-a divizat în: Ripense – de-a lungul Dunării – şi în Mediterranea. Acest act al lui Aureliano i-a obscurat gloria şi i-a adus grave reproşuri, ca şi cum ar fi ultragiat grandoarea Imperiului şi ofensat religia Zeului Termine (n.m. epitet al lui Jupiter), considerat supraveghetorul imobil al graniţelor romane care astfel, era constrâns să se retragă. Dar Termine va trebui să facă în timp mult mai multe retrageri în faţa crescândelor atacuri Barbare, până când, două secole mai târziu, inima şi capul Imperiului, adică Italia şi Roma, vor fi în totalitate supuse. Între timp, pe pământul Daciei Libere îşi făcea deja apariţia un nou Decebal, mai mare chiar şi mai norocos decât primul: Ermanaric cel Mare care, în secolul următor, va întinde Imperiul Gotic de la Marea Azov la Marea Baltică, fapt care-i va aduce meritatul nume de Alexandru al Septentriunii. În timpul domniei sale 26 , îi va pregăti pe Goţi pentru a deveni viitori cuceritori ai

22 astăzi oraşul Roman, în Moldova

23 Iassiorum Municipium, astăzi Iaşi, capitala Moldovei

24 PTOLEMAEI,

25 V.MURATORI, Nov.Thes. Vet.Inscript., pag.1001 - O importantă inscripţie a fost găsită în Carolina din Transilvania, prin care se dă Impăratului Decio titlul de Restitutor Provinciae, în numele noii colonii a Apulensilor.

26 IORDANES, De Reb.Get. c. 24, - i-a succedat lui Geberico la vârsta de 60 de ani şi a trăit până la cca.110 ani, adică până în anul 376 d.Hr. Când, îndurerat de invazia Hunilor lui Belamir şi din cauza unei lovituri, se va sinucide.

Geogr.

.III, 8

Italiei şi ai altor părţi ale Imperiului Roman. Deşi Romanii au abandonat regiunile transdanubiene totuşi, în cei 168 de ani de colonizare au lăsat profunde vestigii, care mai durează până în zilele noastre. După vremea lui Aureliano, mulţi locuitori de sânge latin, din iubire pentru pământul pe care se născuseră, au preferat să rămână acolo unde, amestecându-se cu Barbarii, au continuat contopirea idiomului lor, a obiceiurilor şi civilizaţiei romane care prevala cu facilitate, excelând asupra celor barbare, admirată fiind chiar şi de Barbarii înşişi. Este adevărat şi faptul că, timp de zece secole, acest popor roman, divizat în totalitate de patria mamă şi pierdut într-un ocean barbar, a avut de suferit semnificative invazii şi pare un miracol că nu a fost, ca multe alte naţii, nici asimilat, nici distrus. Goţii şi Trevingii, Vandalii, Victosalii, Taifalii, apoi Hunii şi Alanii şi alte nenumărate triburi conduse de teribilul Attila; şi iar, Avarii, Gepizii, Longobarzii, Bulgarii, Cumanii, Maghiarii, Slavii şi, în sfârşit, Mongolii şi Tătarii; toţi aceştia, precum şi alte popoare cu nume mai obscure, au continuat să atace din secolul al IV-lea, până în al XIII-lea, din Caucaz, de la Caspică şi din alte regiuni orientale, peste poporul de deasupra Dunării. Dar cine consideră măreaţa apărare a stâncilor Carpaţilor şi ale deselor păduri, nu va rămâne uimit că Romanii lui Traian au păstrat în acea zonă, pentru atâtea generaţii, rasa şi caracterul lor, astfel că în Românii de astăzi se recunosc mii şi indubitabile asemănări.>>

SFÂRŞIT