UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANŢA

FACULTATEA DE ISTORIE ŞI ŞTIINŢE POLITICE

SPECIALIZAREA: ŞTIINŢE POLITICE

MEDIATIZAREA POLITICULUI
ÎN CONTEXT EUROPEAN ŞI NAŢIONAL

Student,
Drăgulin Alexandru-Ionuţ
anul II, grupa I
I) „A alege şi a fi ales” – un simbol al democraţiei
În istoria politică a Europei, regimul democratic nu cunoaşte o impunere
sistematică, ci se dezvoltă sub forma unor „valuri”, aşa cum consideră Samuel
Huntington. Democraţia se conturează ca o intruziune în lunga succesiune de regimuri
absolutiste (Evul Mediu şi perioada modernă), apoi autoritare şi totalitare (secolul al
XX-lea). Comparativ cu regimurile nedemocratice, a căror evoluţie se îndreaptă aproape
întotdeauna spre un punct final, democraţia nu se pretinde a fi „perfectă”, dar este
perfectibilă, în sensul că admite îmbunătăţiri continue.
Democraţia se defineşte ca un regim în care participarea benevolă a tuturor
cetăţenilor la viaţa politică este pe deplin încurajată. La baza unei teorii normative a
democraţiei, Jurgen Habermas plasează conceptul discursiv al democraţiei deliberative,
văzut ca o formă a comunicării publice, politice care trebuie să se opună clientelizării
cetăţenilor şi conformismului nepolitic al acestora, cetăţeniei pasive, prin stimularea
participării active şi (auto)reflexive a cetăţenilor la procesul decizional, mai ales în
condiţiile democraţiilor de masă social-statale, care înstrăinează cetăţenii de procesul
politic, aceştia nemaifiind interesaţi în mod activ de obţinerea garanţiilor publice ale
statului.
Cum se poate interpreta această afirmaţie? Mai întâi, observăm că democraţia are,
încă din faza incipientă, un caracter deliberativ, opunându-se regimurilor nedemocratice,
unde cetăţenii reprezintă elemente pasive, asupra cărora se reflectă toate deciziile
liderului politic, chiar dacă nu sunt luate în interesul maselor. Pentru a putea aplica
procesul deliberativ, o democraţie modernă are nevoie de comunicare politică, înţeleasă
ca instrument de mediere între autorităţile de conducere şi mase. Aşadar, comunicarea
politică înseamnă convergenţe şi sinergii, presupune un cadru de negociere şi dialog care
să funcţioneze pe baza unui minim de constrângere şi a unui maxim de consens.
„A alege şi a fi ales” reprezintă, în opinia lui Robert Dahl, o trăsătură inerentă a
democraţiilor contemporane consolidate. Liderii politici democratici sunt stabiliţi în urma
unei competiţii pentru obţinerea votului popular, concretizată sub forma campaniei
electorale. Votul are menirea de a legitima instituţiile de conducere, dar şi de a conferi un

2
caracter de reprezentativitate. Campania electorală este un mediu competiţional
profesionalizat, în care se recurge la mijloace specifice pentru a atrage atenţia cetăţenilor.
În campania electorală, mass-media deţine o poziţie privilegiată, ca instrument de
difuzare a informaţiilor şi opiniilor, dar şi de manipulare. Mass-media, văzută ca new
media, are un impact evident în modalitatea de gestionare a mesajului cu caracter politic.
În opinia lui Claudiu Săftoiu, „rolul politic cu atât mai influent al new media este că îl
provoacă pe consumatorul de media să devină din simplu spectator un actor implicat în
viaţa cetăţii”. Mass-media conferă o nouă dimensiune conceptului de „cetăţean”, dându-i
calitatea de participant activ la procesul decizional în statul democratic.
Relaţia dintre mass-media şi politic cunoaşte numeroase transformări în
contemporaneitate. În primul rând se constată, potrivit lui Claudiu Săftoiu, că apelul
public al politicului s-a redus considerabil, individul devenind un spectator pasiv al
mecanismului de guvernare, fiind solicitat intelectual la un nivel redus; comuniunea
dintre elitele politice şi mase a scăzut în intensitate, deoarece agenda publică nu mai este
stabilită de instituţiile de conducere în conformitate cu necesităţile sociale, ci în
concordanţă cu poziţia mass-media, mai ales a audiovizualului. Mai mult, chiar media
poate acapara întreaga responsabilitate a elaborării agendei publice, pe considerentul
neîncrederii în autorităţi. În al doilea rând, asistăm la o disoluţie a doctrinelor politice,
acestea fiind abandonate în favoarea carismei, valorificată pentru obţinerea succesului în
campania electorală. Dominaţia carismatică devine un punct de reper esenţial, la care se
raportează atitudinea maselor, preocupate mai degrabă de notorietatea actorului politic,
decât de doctrina la care acesta aderă. Mass-media contribuie decisiv la formarea
imaginilor publice ale actorilor politici şi la încadrarea lor în tipare şi stereotipuri uşor de
recunoscut de către corpul social. În al treilea rând, se poate susţine că partidul politic şi-a
pierdut rolul tradiţional – mijloc de comunicare între cetăţeni şi deţinătorii puterii de
decizie, transferând acest prerogativ către mass-media. Partidele sunt o componentă a
sistemului politic, care prezintă electoratului diferite oferte, foarte asemănătoare prin
dispariţia suportului doctrinar şi prin orientarea către necesităţile de moment.
De asemenea, asumarea rolului de mediator între societate şi cercurile
conducătoare de către mijloacele de comunicare a avut ca efect pierderea caracterului
elitist al mesajului politic, vulgarizat şi coborât la nivelul de receptare al tuturor claselor

3
sociale. Credibilitatea unui actor politic este direct proporţională cu vizibilitatea
mediatică, cu modul profesionalizat de promovare a temelor şi mesajelor. Spaţiul public
erodat este cadrul de evoluţie a relaţiilor dintre clasa politică şi ansamblul societăţii,
relaţii care oscilează permanent între cooperare şi conflict. Cele două părţi sunt aşezate la
„masa dialogului” de către audiovizual, actul politic în sine transformându-se, printr-o
atentă „regizare”, într-un veritabil spectacol politic oferit consumatorilor de media.
În contextul actual al globalizării, Uniunea Europeană reconstruieşte, prin
complexele mecanisme de funcţionare a instituţiilor sale politice, totalitatea de sensuri şi
interpretări ale dreptului de a alege şi a fi ales. Democraţia depăşeşte sfera politicului şi
intervine în domeniul cultural, prin eliminarea treptată a barierelor de tip istoric, religios
şi naţional dintre statele membre ale Uniunii Europene. Cultura şi politicul anulează
frontierele clasice dintre state şi conduc la uniformizarea permanentă a spaţiului
european; suveranitatea statelor se dezintegrează şi lasă loc federalismului şi
interguvernamentalismului, ca instrumente ale globalizării şi ştergerii diferenţelor dintre
naţiuni.
„Cetăţenia europeană” devine astfel simbolul tuturor acestor practici şi mentalităţi
politice în continuă schimbare. Ea este liantul naţiunilor europene, simbolul unificării
culturale, sociale şi politice în cadrul căreia diferenţele şi divergenţele istorice se vor a fi
anulate. A fi cetăţean european presupune toleranţă faţă de ceilalţi şi strângerea relaţiilor
cu membrii comunităţii vaste, multinaţionale.
În democraţia contemporană transnaţională, principalul moment de comuniune
între mase şi liderii politici este reprezentat de „ritualul” votului, al desemnării celor care
vor cumula şi vor administra necesităţile grupurilor sociale pentru o perioadă de timp
determinată. Potrivit lui Lucien Sfez, „ceremomia votului trece peste dilemele logice. Nu
reprezintă ea oare substitutul operaţiei simbolice a triburilor arhaice? Mai multe
constatări permit considerarea analogiei drept substituţie efectivă: votul are loc în timpul
unei crize pe care acesta, la nevoie, o fabrică – vot curativ, care serveşte la extirparea
răului dispersării, strângând glasurile în jurul nucleului fondator. În plus, el este sezonier,
în funcţie de ani şi reprodus cu regularitate sub formă de cicluri, alegeri regionale,
municipale, legislative sau prezidenţiale: ritualul tempo-urilor, intrarea în ceremonie
(campania electorală ale cărei condiţii şi durată sunt fixate), sacralizarea oficianţilor -

4
învestiţi de către partide şi preşedinte – însăşi operaţia de vot efectuat în locul desemnat –
urna simbolică care reuneşte, receptacol şi matrice a identităţii şi a resturilor acesteia,
hârtia votivă purtând un nume ca o ofrandă adusă zeilor tutelari. În sfârşit, ieşirea din
sacrificiul ritual, publicarea rezultatelor şi bucuria finală a majorităţii, întoarcerea la
ocupaţiile zilnice marchează încheierea sărbătorii”. (L. Sfez, „Simbolistica politică”, pag.
109).

II) Studiu de caz: alegerile pentru Parlamentul European (campania electorală)

Campania electorală este considerată o intrare în ritualul votului, o adevărată
iniţiere pentru aspiranţii la funcţii de conducere în instituţiile naţionale sau
supranaţionale. Pe parcursul ei, fiecare candidat încearcă să stabilească o comuniune cât
mai strânsă cu corpul de alegători, recurgând la diverse tehnici de comunicare, de
manipulare, de persuasiune. El vrea să se plaseze pe aceeaşi poziţie cu electoratul şi, mai
ales, să pătrundă în mentalitatea acestuia.
Pornind de la ipoteza că, în România, campania pentru alegerile europarlamentare
are trăsături care o diferenţiază de manifestările din celelalte state membre ale Uniunii
Europene, se pot elabora câteva afirmaţii. În primul rând, în condiţiile în care votul este
proporţional (de listă) şi accentul cade pe identitatea doctrinară a partidelor, observăm
tendinţa de evidenţiere a actorilor politici carismatici, cu o anumită forţă de seducţie
exercitată asupra electoratului. În al doilea rând, politicienii români imprimă campaniei
electorale un pronunţat şi nejustificat caracter naţional, în încercarea de a sensibiliza
electoratul; populismul şi criticile reciproce sunt o realitate, deşi Parlamentul European
este compus din grupări politice care exclud criteriul naţional. Uniformizarea şi anularea
diferenţelor între naţiuni şi culturi sunt evidente. În al treilea rând, nu există o diferenţiere
clară a temelor electorale propuse de fiecare partid, fapt care conduce la indecizia şi
confuzia alegătorilor.
Mai întâi, se poate constata că apelul la personalitatea carismatică este o tendinţă
generală în democraţiile contemporane şi face parte din strategia de promovare a imaginii
publice şi de atragere a simpatiei electoratului. Totuşi, votul proporţional, cum este cel
pentru Parlamentul European, are o convergenţă mai scăzută cu această strategie,
deoarece candidaţii se evidenţiază cu o dificultate mai mare şi îşi pun amprenta mai greu

5
asupra opiniilor politice ale maselor. Ca urmare, se recurge la autoritatea şi popularitatea
liderului de partid, al cărui rol este de a focaliza atenţia celorlalţi şi de a crea imagini şi
tipare favorabile candidaţilor propuşi. Edificator este discursul preşedintelui Partidului
Social Democrat, Mircea Geoană, la lansarea candidaţilor pentru Parlamentul European
(Timişoara, 29 mai 2009), prin intermediul căruia se face apel la autoritatea şi carisma
unui lider politic de nivel superior, preşedintele Partidului Socialist European, Poul
Nyrup Rasmussen: „Nu am venit cu mâna goală, am venit cu liderul tuturor social-
democraţilor europeni, prietenul şi acest extraordinar lider politic (...)”; „Să-i mulţumim
şi să-l primim cu căldură, cu respect şi cu multă prietenie. Este unul dintre cei care ne-au
ajutat să nu rătăcim cărarea şi să avem încredere în forţele noastre şi în idealul nostru de
stânga. Poul Nyrup Rasmussen, prietenul nostru, prietenul României şi cel care ne va
conduce la victorie la alegerile din 7 iunie în toată Europa!”. Pierderea caracterului elitist,
sobru al discursului politic se concretizează prin impactul afectiv-emoţional pe care îl
imprimă auditoriului; discursul este profund idealist, coborât la nivelul de receptivitate şi
înţelegere al tuturor categoriilor sociale, având şi un caracter de universalitate. Invocarea
personalităţii carismatice, asociată cu elogierea doctrinei partidului, creează mai degrabă
un efect emoţional şi de simpatie, raţionalul cedând în faţa dorinţei actorului politic de a
captiva prin apelul la sentimente.
Al doilea aspect vizează caracterul naţional pe care îl dau politicienii români unei
acţiuni de anvergură europeană. Vechile disensiuni între partide se vor a fi rezolvate prin
accederea în Parlamentul European, insuflându-se publicului ideea greşită că fiecare stat
va putea reprezenta interesele specifice ale cetăţenilor săi; de fapt, problemele comunităţii
europene se rezolvă prin consultare comună, prin dialog şi negociere cu scopul ajungerii
la un consens. Un exemplu de viziune naţionalistă este oferit de preşedintele Partidului
Naţional Liberal, Crin Antonescu, atunci când afirmă: „Ne vedem la vot, pentru a ne
vedea, noi românii, mai bine în Europa!”. În acelaşi timp, se susţine că : „Pe 7 iunie, ne
vom afla în faţa unei alegeri importante pentru viitorul nostru: decidem dacă actuala
direcţie în care mergem este cea bună sau nu. Decidem dacă este nevoie sau nu de o
schimbare pentru a putea depăşi criza economică”. Mesajul este unul tipic pentru clasa
politică românească, aflată permanent în căutarea „căii celei mai bune” şi lipsită de
pragmatism. Criza economică nu poate fi rezolvată doar într-un context naţional, având în

6
vedere globalizarea şi efectele ei. Politica românească urmăreşte, pe această cale, ieşirea
din izolare şi depăşirea complexului de inferioritate, mizând însă pe valorizarea
specificului autohton în contextul consolidării unei culturi de masă europene tot mai
uniforme şi mai standardizate.
Nu în ultimul rând, profesionalizarea campaniei electorale a dus la ştergerea
treptată a diferenţelor între platformele-program ale partidelor. Diversificarea mijloacelor
de informare în masă şi de influenţare a opiniei publice au drept consecinţă scăderea
importanţei identităţii doctrinare şi abordarea unor probleme de moment, de actualitate
cum ar fi criza economică mondială, accesarea fondurilor europene, conflictele
interetnice, dezvoltarea infrastructurii. Orientarea către societate, căutarea sprijinului
tuturor claselor sociale sunt constante ale partidelor politice. În acest mod, prin
intervenţia mijloacelor de comunicare, politicul se poate transforma într-o activitate de
rutină.
Care este gradul de reprezentativitate al Parlamentului European, în condiţiile
unei prezenţe reduse la vot, în majoritatea statelor membre? Explicând fenomenul, se
poate spune că este parte a unei culturi politice în care regăsim abandonarea mobilizării
sociale, ca efect al dominaţiei simbolice exercitate de mass-media şi al accesului liber la
sursele de informare. Mass-media funcţionează, în România, ca „substitut al opiniei
publice”, după cum menţionează Daniel Barbu („Republica absentă. Politică şi societate
în România postcomunistă”, 2004, p. 31). De aceea, acţiunile politice sunt gândite
permanent în funcţie de impactul pe care îl vor transmite mass-media. Audiovizualul
devine un mediu privilegiat, un instrument de informare, dar şi de popularizare a unor
personalităţi şi idei. Prin urmare, are loc teatralizarea politicului, spectacularizarea lui:
actorul politic se transformă într-un personaj înzestrat cu anumite trăsături şi stereotipuri,
pentru a fi uşor identificat, reperat de către mediile sociale.
În concluzie, se poate deduce rolul decisiv pe care îl dobândeşte marketingul
politic în campania electorală şi nu numai. Politicianul, prin marketing, îşi însuşeşte
„ştiinţa de a influenţa comportamentul de masă în situaţii de concurenţă” (Brian McNair,
„Introducere în comunicarea politică”, 2007, p. 23). Concurenţa profesionalizată pune
publicul faţă în faţă cu actori politici (partide sau personalităţi) prezentaţi ca „oferte” şi
supuşi evaluării după criterii în continuă degradare şi schimbare.

7
8