Protectia Juridica a Drepturilor Omului

Alina-Roxana TODIREANU (TIMOFTE)

1


1.1 Instrumente juridice generale care consacr drepturile omului, adoptate sub
egida O.N.U.
1.1.1 Carta O.N.U. si prevederile referitoare la drepturile omului
Dreptul international modern al drepturilor omului este un fenomen posterior celui de-al
Doilea Razboi Mondial. Dezvoltarea sa poate fi pusa pe seama monstruoaselor ncalcari ale
drepturilor omului din timpul lui Hitler, dar si a formarii convingerii ca s-ar fi putut evita
ncalcarea acestor drepturi si chiar razboiul, daca n perioada functionarii Ligii Natiunilor ar fi
existat un sistem international eficient pentru protectia drepturilor omului.
Problema drepturilor internationale ale omului a fost abordata de presedintele Franklin D.
Roosvelt nca din 1941 n cadrul celebrului sau discurs "Cele 4 libertati", n care el facea apel la
crearea unei lumi "lumi care sa se sprijine pe 4 libertati fundamentale". Acestea erau "libertatea
cuvntului si de expresie", "libertatea fiecaruia de a se nchina lui Dumnezeu n felul sau",
"libertatea de a nu suferi lipsuri" si libertatea de a nu se teme. Viziunea lui Roosvelt asupra
"ordinii morale", asa cum o caracteriza el, a devenit ndemnul adresat de natiunile care au luptat
mpotriva Axei n cel de-al Doilea Razboi Mondial si care au fondat Organizatia natiunilor
Unite.
Astfel, la San Francisco, la Conferinta Natiunilor Unite (25 aprilie - 26 iunie 1945), cu
participarea a 51 de state, a fost adoptata Carta Organizatiei Natiunilor Unite. Carta a intrat n
vigoare la 24 octombrie 1945.
Prevederile referitoare la drepturile omului incluse n Carta erau departe de a corespunde
asteptarilor create de viziunea lui Roosevelt si retorica din timpul razboiului. Acest lucru era
firesc, deoarece fiecare dintre principalele puteri victorioase avea propriile sale probleme acute
n domeniul drepturilor omului: Uniunea Sovietica avea Gulogul, Statele Unite - discriminarea
rasiala, Franta si Anglia - imperiile coloniale.
Carta Natiunilor Unite, considerata ca cel mai important tratat international din ntreaga
istorie a omenirii, chiar daca nu a creat un sistem de protectie eficient, a pus totusi bazele juridice
ale dezvoltarii dreptului international al drepturilor omului, proclamnd promovarea acestora
prin obiectivele principale ale cooperarii internationale.
Carta cuprinde o paleta destul de larga de prevederi referitoare la drepturile omului n
Preambului sau si n sase din articolele sale.
n Preambul, n paragraful 2 se consemneaza "credinta n drepturile fundamentale ale
omului, n demnitatea si valoarea persoanei umane, n egalitatea n drepturi a barbatilor si a
femeilor, precum si a natiunilor mari si mici", iar n paragraful 4, popoarele Natiunilor Unite si
exprima hotarrea de a favoriza "progresul social si instaurarea unor conditii mai bune de trai
ntr-o mai mare libertate".
Unul dintre scopurile Natiunilor Unite, prevazut n capitolul I din Carta este "sa dezvolte
relatiile prietenesti ntre natiuni, bazate pe respectarea principiului egalitatii n drepturi a
popoarelor si dreptul de a dispune de ele nsele" (art.1, pct.2) si "sa se realizeze cooperarea
internationala, rezolvnd problemele internationale cu caracter economic, social, cultural sau
2

umanitar, promovnd sau ncurajnd respectarea drepturilor omului si libertatii fundamentale
pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie" (art.1, pct.3).
n capitolul IX al Cartei (art. 55) se prevede ca pentru crearea conditiilor de stabilitate si
bunastare necesare relatiilor pasnice si prietenesti dintre popoare, Natiunile Unite vor promova:
a) standarde ridicate de viata, asigurarea unui loc de munca si conditiile de progres si
dezvoltare economica si sociala;
b) solutionarea problemelor internationale economice, sociale, de sanatate, si altele
legate de acestea, si cooperarea internationala n domeniul culturii si educatiei;
c) respectul universal pentru drepturile omului si libertatile fundamentale, fara
deosebire de rasa, sex, limba sau religie.
Se recunoaste astfel existenta unei interconditionari ntre favorizarea si promovarea
respectarii universale a drepturilor omului si asigurarea bunastarii si progresului omenirii.
Potrivit art. 56 al Cartei, statele membre se angajeaza prin actiunile lor comune sau
individuale sa coopereze cu Organizatia n vederea atingerii obiectivelor anuntate la art. 55.
Desi mandatul asa cum a fost el formulat la art. 55 acopera o arie larga de aspecte,
Organizatiei nu i sunt conferite dect puteri limitate. Responsabilitatea pentru ndeplinirea
misiunii de "promovare" i revine Adunarii Generale si Consiliului Economic si Social,
organisme ale caror rezolutii n acest domeniu nu au putere de lege.
Astfel, pentru a facilita cooperarea prevazuta de art. 56, art. 13(1) al Cartei prevede ca
Adunarea Generala "va initia studii si va face recomandari n scopul:..(b) de a sprijini realizarea
drepturilor omului si libertatilor fundamentale fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie."
Carta confera, n baza art. 62(2) puteri similare Consiliului Economic si Social,
mputernicindu-l sa "faca recomandari n scopul de a p 21221v2123v romova respectarea
efectiva a drepturilor omului si libertatilor fundamentale pentru toti", nsarcinndu-l de asemenea
"sa nfiinteze comisii n domeniul economic si social pentru promovarea drepturilor omului" (art.
68).
Obligatiile statelor membre, prevazute n art. 55 si 56 din Capitolul IX al Cartei, sunt
completate de cele prevazute n art. 73 si art. 76 (Capitolul XII). Aceste obligatii cadeau n
sarcina statelor "care au sau care si asuma raspunderea pentru administrarea unor teritorii care
nu au atins nca un grad deplin de autoguvernare" si se refereau la promovarea bunastarii
populatiei acestor teritorii prin "respectarea cuvenita a culturii respectivelor popoare, progresul
lor politic, economic si social n domeniul educatiei, tratamentului lor echitabil si protectiei lor
mpotriva abuzurilor."
Privind obiectivele statelor ce detineau tutela asupra teritoriilor neautonome, art. 76 l
prevede si pe cel referitor la ncurajarea respectarii drepturilor omului si a libertatilor
fundamentale pentru toti, fara deosebire de rasa, sex, limba sau religie si de a dezvolta
sentimentul de interdependenta popoarelor lumii, "de a asigura .egalitatea n tratament n
administrarea justitiei."
Analiznd dispozitiile Cartei nu regasim n cuprinsul sau vreun text n care sa se
defineasca conceptul de drepturi ale omului sau sa se faca o enumerare a drepturilor
3

fundamentale ale persoanei umane. De asemenea, dispozitiile referitoare la drepturile omului au
un caracter vag, folosindu-se expresii precum "respectarea drepturilor omului", "respectarea
universala si efectiva", "favorizarea respectarii", etc.
n pofida acestui caracter, prevederile referitoare la drepturile omului din Carta Natiunilor
Unite au avut cteva consecinte nsemnate. n primul rnd, s-ai "internationalizat" drepturile
omului, adica prin aderarea la Carta care este un tratat multilateral, statele partii recunosteau ca
"drepturile omului la care se face referire sunt subiecte de interes international si, n acest sens,
nu mai tin n exclusivitate de dreptul intern." Acest fapt nu nseamna ca orice ncalcare a
drepturilor omului de catre un stat membru al O.N.U. este o problema de interes international, ci
numai acele violari masive si permanente, care constituie o amenintare la adresa pacii si
securitatii internationale cum ar fi spre exemplu politica de apertheid, discriminarea rasiala.
Acelasi lucru se poate spune si n cazul absentei unor obligatii asumate printr-un tratat,
cnd un stat nu mai poate afirma ca prejudicierea propriilor cetateni, indiferent n ce proportii sau
ct de sistematic s-ar produce, este o problema care tine exclusiv de jurisdictia sa interna.
n al doilea rnd, pe baza dispozitiilor Cartei, si n special ale art. 56, Natiunile unite si-au
fondat baza juridica necesara pentru a defini si codifica drepturile omului. Eforturile Organizatiei
s-au materializat n adoptarea a peste 100 de instrumente, ncepnd cu Carta Internationala a
drepturilor omului.
n al treilea rnd se poate afirma ca prevederile Cartei reprezinta primele reguli
internationale conventionale ce au ca obiect drepturile omului. nsa n Carta nu exista o
formulare precisa legata de ntinderea obligatiei internationale de asigurare a respectarii
drepturilor omului care incumba statele.
Dar Organizatia Natiunilor Unite a reusit de-a lungul timpului sa stabileasca n ce masura
statele membre aveau obligatia de a "promova" drepturile omului, largind sfera de cuprindere a
acestor obligatii si nfiintnd institutii bazate pe Carta Natiunilor Unite, menite sa asigure
respectarea de catre guverne a angajamentelor.
Astfel, au fost create o serie de organisme subsidiare printre care: "Comitetul Special
nsarcinat cu examinarea situatiei n ceea ce priveste aplicarea Declaratiei asupra acordarii
independentei tarilor si popoarelor coloniale," denumit si "Comitetul Special al decolonizarii",
"Comitetul Natiunilor Unite pentru Namibia", "Comitetul Special contra apertheidului",
"Comitetul special nsarcinat sa ancheteze asupra practicilor israeliene care afecteaza drepturile
omului ale populatiei din teritoriile ocupate", "Comitetul pentru exercitarea drepturilor
inalienabile ale poporului palestinian".
Consiliul Economic si social a creat: "Comisia drepturilor omului", "Subcomisia de lupta
mpotriva masurilor discriminarii si pentru protectia minoritatilor", "Comisia conditiei femeii",
etc.
Sase organe au fost create n aplicarea unor Conventii internationale referitoare la
drepturile omului: "Comitetul pentru eliminarea discriminarii rasiale", "Comitetul drepturilor
omului", "Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei", "Comitetul pentru drepturile
economice, sociale si culturale", "Comitetul contra torturii" si "Comitetul pentru drepturile
copilului".
4

Trei dintre organele principale ale natiunilor Unite se ocupa ocazional de problematica
drepturilor omului: Consiliul de Securitate, Consiliul de Tutela si Curtea Internationala de
Justitie, precum si patru institutii specializate: Organizatia Internationala a Muncii, Organizatia
Natiunilor Unite pentru Educatie, stiinta si Cultura, Organizatia Mondiala a Sanatatii,
Organizatia Natiunilor Unite precum si Alimentatiei si Agricultura.
Carta natiunilo Unite a promovat o conceptie umanista, de o larga deschidere
internationala, dnd expresie vointei popoarelor de a face ca pe viitor demnitatea si respectul
persoanei umane sa nu mai cunoasca ngradiri, iar nici o conflagratie mondiala sa nu mai
opreasca, n viitor, aspiratia oamenilor spre libertate.

1.1.2. Declaratia Universala a Drepturilor Omului
Pentru a acoperi lacuna creata prin faptul ca nu a fost definit conceptul de "drepturile ale
omului" si aceste drepturi nu au fost enuntate n Carta O.N.U., la Conferinta de la San Francisco
s-au facut propuneri pentru a se anexa acestui document o "Carta a drepturilor" sau o "Declaratie
a drepturilor esentiale ale omului", nsa acestea nu s-au materializat. Aceste idei au fost rennoite
la urmatoarea reuniune a ONU, iar Comisia pentru drepturile omului a ONU, creata n 1945, a
fost nsarcinata sa elaboreze o "Carta internationala a drepturilor omului." Comisia a realizat ca
va fi relativ usor sa adopte un text cu caracter declarativ, dar ca va fi mult mai dificil sa se ajunga
la un acord privind formularea unui tratat cu putere juridica. De aceea, Comisia a decis sa
elaboreze mai nti o declaratie, iar apoi sa nceapa pregatirea unuia sau mai multor proiecte de
tratate. Rezultatul lucrarilor Comisiei s-a concretizat n Declaratia Universala a Drepturilor
Omului, adoptata n sesiunea a II-a a Adunarii Generale a ONU la 10 decembrie 1948, fiind
considerata, asa cum se arata n preambulul acesteia, ca "ideal comun de atins de catre toate
popoarele si toate natiunile" n ceea ce priveste drepturile omului.
Votul a fost obtinut cu o larga majoritate care dadea impresia ca s-a realizat cu succes
reconcilierea diverselor concepte ale drepturilor omului. Astfel, din cele 48 de state care au luat
parte, 40 s-au pronuntat pentru, 8 s-au abtinut si nu s-a nregistrat nici un vot mpotriva. n
realitate, acest succes a fost aparent pentru ca Declaratia nu a fost att de larg admisa, deoarece
nu avea forta juridica de constrngere. Ea era analizata ca o "rezolutie", avnd o simpla valoare
de recomandare si nu ca un tratat. Votul nu implica, asadar dect un simplu angajament moral de
a i se conforma, deci eventuala nerespectare nu era sanctionata dect prin dezaprobarea publica
nationala si internationala. n acest sens, cu prilejul adoptarii acestui important document,
presedintele Adunarii Generale preciza: "Declaratia nu este dect o prima etapa, caci ea nu este o
conventie n virtutea careia diferitele state ar fi obligate sa observe si sa aplice drepturile
fundamentale ale omului. Ea nu prevede nici punerea n executare. Reprezinta totusi un progres
important n lungul proces de evolutie.. Acest document este ntarit prin autoritatea pe care i-o da
opinia ansamblului Natiunilor Unite si milioanele de persoane, barbati, femei, copii din toate
partile lumii, vor cauta n ea un ajutor, un ghid si o inspiratie."
n doctrina, Declaratia a fost considerata de unii ca fiind o interpretare autentica a
clauzelor Cartei ONU, iar pentru altii, care au invocat drept argument larga adeziune a statelor la
acest document si influenta pe care a avut-o asupra organizatiilor internationale, principiile
esentiale au devenit drept international cutumiar.
5

Datorita importantei juridice si politice dobndite de-a lungul anilor, Declaratia sta alaturi
de Magna Carta, Declaratia franceza a drepturilor omului si Declaratia de independenta a
Americii, ca un reper fundamental n lupta omenirii pentru libertate si demnitate umana.
Declaratia Universala a Drepturilor Omului este primul document international cuprinzator din
sfera drepturilor omului, adoptat de o organizatie internationala universala. Ea porneste de la
necesitatea unui standard minim, care sa fie respectat pe plan universal, a stabilirii unei conceptii
comune despre drepturile omului si libertatile acestuia.
n primul alineat al Preambulului este nscrisa ideea ca "recunoasterea demnitatii inerente
tuturor membrilor familiei umane si a drepturilor egale si inalienabile constituie fundamentul
libertatii, dreptatii si pacii n lume."
Declaratia are n vedere conditia umana n ansamblu, incluznd att libertatea cuvntului
si a convingerilor, ct si eliberarea de teama si mizerie; n acest sens, exprimndu-se hotarrea
popoarelor de a favoriza progresul societatii si mbunatatirea conditiilor de viata, n cadrul unei
libertati mai mari.
Declaratia Universala a Drepturilor omului fundamenteaza necesitatea "ca drepturile
omului sa fie ocrotite de autoritatea legii", reliefnd importanta unei conceptii comune despre
aceste drepturi si libertati, pentru realizarea angajamentului luat de statele membre ale ONU, de a
promova, n colaborare cu organizatia, respectul universal si efectiv fata de drepturile omului si
libertatile lui fundamentale.
Tot n Preambulul Declaratiei sunt indicate doua mijloace de actiune n procesul de
promovare a drepturilor omului: pe de o parte, aplicarea si garantarea de catre organele si
structurile statale "prin masuri progresive de ordin national si international", iar pe de alta parte,
nvatamntul si educatia, care "sa dezvolte respectul pentru aceste drepturi."
La baza drepturilor omului sunt atasate cteva principii. Printre acestea se numara si
principiul egalitatii n drepturi, enuntat n art. 1, n care se arata ca "toate fiintele umane se nasc
libere si egale n demnitate si n drepturi; ele sunt nzestrate cu ratiune si constiinta si trebuie sa
se comporte unele fata de celelalte n spiritul fraternitatii."
n art. 2, este nscris principiul potrivit caruia fiecare om are dreptul de a se prevala de
drepturile si libertatile fundamentale, fara nici un fel de deosebire de rasa, culoare, sex, limba sau
religie.
Principiul consacrat n art. 28 plaseaza drepturile omului n contextul firesc, adaugnd ca
"fiecare este ndreptatit la o ordine sociala si internationala n care drepturile si libertatile
continute n aceasta Declaratie sa poata fi pe deplin realizate."
Declaratia Universala proclama, ca standarde universale, drepturile esentiale, att din
categoria drepturilor civile si politice (art. 3 - 21), ct si din categoria celor economice, sociale si
culturale (art. 22 - 27).
n categoria drepturilor civile si politice sunt enumerate, n primul rnd, acele norme
privite ca "norme de jus cogens gentium", de la care nu se poate deroga si care trebuie respectate
n orice conditii. Astfel, potrivit acestor norme, orice fiinta umana are dreptul la viata, la
libertatea si securitatea personala (art. 3). Ea nu poate fi tinuta n sclavie sau robie (art. 4) si nu
va fi supusa la tortura sau la pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante (art. 5). Toti
6

oamenii sunt egali n fata legii si au dreptul la o protectie egala a legii, fara nici o discriminare
(art. 7). Ei au si dreptul de a li se recunoaste n orice loc personalitatea juridica (art. 6).
Orice persoana are dreptul de a se adresa efectiv instantelor judiciare competente
mpotriva actelor care-i violeaza drepturile sale fundamentale recunoscute prin Constitutie sau
prin alte legi (art. 8) si sa fie ascultata n mod egal, echitabil si public de un tribunal independent
si impartial care va hotar asupra drepturilor si obligatiilor sale ca si asupra temeiniciei oricarei
acuzatii n materie penala ndreptata mpotriva sa(art. 10). Ea nu va putea fi arestata, detinuta sau
exilata n mod arbitrar (art. 9), fiind prezumata ca nevinovata pna la pronuntarea unei sentinte
ntr-un proces public, cu asigurarea tuturor garantiilor necesare apararii sale si nu i se vor putea
aplica legi si pedepse "ex post facto", adica nu va putea fi condamnata pentru actiuni sau
omisiuni care la data cnd s-a produs fapta pentru care este acuzata nu constituiau un act
delictuos potrivit dreptului intern sau international, iar n caz de vinovatie nu i se vor putea aplica
o pedeapsa mai aspra dect aceea care era aplicabila n momentul n care a fost comis actul
delictuos (art. 11).
Se prevede, de asemenea, dreptul la respectarea vietii private a oricarei persoane, privind
nlaturarea oricaror imixtiuni arbitrare n viata sa particulara, n familia sa, n domiciliul sau ori
n corespondenta sau care aduc atingere onoarei sau reputatiei (art. 12), dreptul sa circule liber si
sa-si aleaga resedinta n interiorul unui stat, sa paraseasca orice tara, inclusiv pe a sa si sa revina
de unde a plecat (art. 13).
Orice om are dreptul n cazul n care este persecutat, sa caute si sa beneficieze de azil n
orice tara, exceptie facnd cazul n care este urmarit pentru comiterea unei infractiuni de drept
comun sau pentru actiuni contrare scopurilor si principiilor Natiunilor Unite.
Printre drepturile civile se numara si dreptul la o cetatenie, ce presupune si dreptul de a
nu fi lipsit n mod arbitrar de cetatenie sau dreptul de a-si schimba cetatenia (art. 15), dreptul
barbatului si al femeii, ajunsi la vrsta nubila, de a se casatori, numai cu consimtamntul liber al
viitorilor soti care-si vor ntemeia o familie si vor beneficia de drepturi egale (art. 16).
Fiecare om are dreptul la proprietate si nu va putea fi lipsit n mod arbitrar de proprietatea
sa (art. 17).
Omului, ca fiinta nzestrata cu ratiune, i se acorda dreptul la libertatea gndirii si a
constiintei, precum si la libertatea religiei, care implica libertatea de a-si schimba religia sau
convingerile religioase, precum si libertatea de a-si manifesta religia, prin nvatamnt, practici,
cult si ndeplinirea ritualurilor (art. 18), dreptul la libertatea de opinie si exprimare, incluznd
dreptul de a nu fi tulburat pentru opiniile sale si de a primi sau raspndi, fara consideratii de
frontiera, informatii si idei, prin orice mijloc de exprimare (art. 19).
Ca drepturi practice, mai sunt prevazute si dreptul oricarei persoane la libertatea de
ntrunire si asociere pasnica, fara a putea fi nsa obligata sa faca parte dintr-o asociatie, dreptul
fiecarui cetatean de a participa la conducerea treburilor politice ale tarii sale si dreptul de acces,
n conditii egale, la functiile publice ale tarii sale (art. 21).
Cea de-a doua categorie de drepturi cuprinsa n Declaratie enunta drepturile economice,
sociale si culturale, pe care le poate pretinde orice persoana n calitate de membru al societatii.
Astfel, orice om are dreptul la securitate sociala, la satisfacerea drepturilor sale economice,
sociale si culturale, tinndu-se seama de organizarea si resursele fiecarei tari si anume: dreptul de
7

munca, la libera alegere a muncii, la conditii echitabile si satisfacatoare de munca, la ocrotirea
mpotriva somajului, la salariu egal pentru munca egala, dreptul de a se asocia n sindicate pentru
apararea intereselor lor (art. 23), dreptul la odihna si concedii periodice platite (art. 24).
Tot n aceasta categorie este ncadrat dreptul oricarei persoane la un nivel de viata
corespunzator asigurarii sanatatii sale, a bunastarii sale si a familiei, la asigurare n caz de somaj,
boala, invaliditate, vaduvie, batrnete sau n caz de pierdere a mijloacelor de subzistenta, ca
urmare a unor mprejurari independente de vointa sa; mama si copilul avnd dreptul la ajutor si
ocrotire speciala (art. 25).
Este prevazut si dreptul la nvatatura, la nvatamnt elementar si general gratuit, precum
si accesul la nvatamntul tehnic, profesional si superior, parintii avnd dreptul prioritar de a
alege felul educatiei ce urmeaza sa fie data copiilor lor (art. 26).
Se afirma, de asemenea, dreptul oricarui om de a lua parte n mod liber la viata culturala
a colectivitatii si de a se bucura de binefacerile artei, stiintei, precum si dreptul la protectia
intereselor morale si patrimoniale care decurg din opera stiintifica, literara sau artistica al carei
autor este (art. 27).
Pentru a mbina armonios interesele individuale cu cele colective, Declaratia precizeaza
ca fiecare om are si ndatoriri fata de colectivitatea n care traieste si ca exercitarea drepturilor si
libertatilor sale este supusa numai ngradirilor stabilite de lege, n scopul exclusiv al satisfacerii
exigentelor morale, ordinii publice si bunastarii generale ntr-o societate democratica (art. 29),
nefiind permise activitatile sau actele care ar duce la desfiintarea drepturilor omului enuntate n
Declaratie, savrsita de un stat sau orice persoana (art. 30).
Declaratia Universala nu cuprinde prevederi referitoare la un sistem international de
aplicare a prevederilor sale si nu consacra dreptul popoarelor de a dispune de ele nsele (dreptul
la autodeterminare), care constituie o premisa juridica foarte importanta pentru promovarea si
realizarea drepturilor omului si a libertatilor fundamentale.
Dar, prin enuntarea acestor drepturi, Declaratia constituie un document de referinta n
afirmarea conditiei umane si a protectiei internationale a persoanelor ntr-o societate democratica
moderna si a avut un rol deosebit de important de emancipare a popoarelor supuse dominatiei
straine si mentinute ntr-o stare deplorabila sub acest aspect, ca si n lupta dusa de paturile
sociale defavorizate pentru cucerirea drepturilor lor sociale si economice.
Declaratia nu este un document juridic, nefiind prezentata sub forma unui tratat, ci a unei
rezolutii, care nu are putere de lege. Scopul sau, conform Preambulului, este de a furniza "un
mod de ntelegere comun" al drepturilor si libertatilor fundamentale la care face referire Carta
ONU si de a servi "tuturor popoarelor si natiunilor drept standard comun de nfaptuire.".
Cu toate acestea, ea este universal acceptata ca document cuprinznd principii si norme
generale. Din textul Declaratiei s-au inspirat toate reglementarile internationale menite sa
promoveze si sa garanteze drepturile tuturor, att cele civile si politice, ct si cele economice,
sociale si culturale, n respectul demnitatii fiintelor umane egale si libere.
Marcnd momentul nasterii dreptului modern al drepturilor omului, Declaratia a exercitat
o influenta considerabila n ntreaga lume si a permis sa se ncurajeze si sa inspire, n cadrul
8

ONU si pe plan regional, decizii internationale de mare anvergura, care au antrenat crearea de
noi reguli si obligatii juridice.
Astfel, Declaratia Universala a Drepturilor Omului a fost si ramne punctul de plecare n
realizarea n lume a unei imense institutii privind drepturile omului, dnd nastere, n primul rnd
unui veritabil drept cutumiar al drepturilor omului, care apoi a fost recunoscut ca atare, dezvoltat
si fortificat din punct de vedere juridic prin obligatii pe care statele si le-au asumat n mod
concret, de a consacra, respecta si a promova respectarea acestor drepturi.

1.1.3. Pactele internationale cu privire la drepturile omului
Dupa adoptarea Declaratiei Universale a Drepturilor Omului, pe plan international a fost
adoptat un numar mare de conventii si acorduri privind diverse aspecte ale dreptului drepturilor
omului, pentru ca s-a resimtit nevoia ca drepturile enumerate n Declaratie sa fie reluate, spre a fi
precizate n instrumente cu caracter juridic obligatoriu pentru statele semnatare, n baza
angajamentului asumat de acestea.
Daca drepturile civile si politice puteau fi garantate la acel moment, drepturile
economice, sociale si culturale nu puteau fi asigurate ntr-un mod satisfacator, ci doar n mod
progresiv, n perspectiva, datorita problemelor specifice foarte diferite existente n statele
membre, nivelul diferit de dezvoltare economica. n aceste conditii, organismele ONU au ajuns
la solutia reglementarii acestor drepturi n instrumente juridice separate. Discutiile au durat timp
de peste 10 ani si n 1966, Adunarea Generala a ONU, n cadrul celei de-a XXI-a sesiuni, a
adoptat si deschis spre semnare si ratificarea Statelor doua Pacte internationale cu privire la
drepturile omului: "Pactul cu privire la drepturile economice, sociale si culturale" si "Pactul cu
privire la drepturile civile si politice". Ele au intrat n vigoare la 23 martie 1976, dupa ce 35 de
state - numarul necesar pentru ca Pactele sa intre n vigoare - au fost ratificate ambele
documente. n ultimii ani aceste numar a crescut semnificativ, iar la sfrsitul anului 1994 se
ajunsese la aproape 130 de state parti la aceste instrumente.
Pactele definesc n norme juridice drepturile si libertatile fundamentale ale omului,
enuntate n Declaratia Universala din 10 decembrie 1948, precum si restrictiile admise la
exercitarea acestora.
Cele doua pacte au prevederi de substanta comune: preambulul, art. 1,3 si 5 fiind aproape
identice.
Astfel, n Preambul se reaminteste obligatia fiecarui stat de a promova si respecta
drepturile omului, demnitatea inerenta tuturor membrilor familiei umane ca fundament al
libertatii, dreptatii si pacii n lume.
n prima parte (art. 1), se afirma caracterul universal al drepturilor popoarelor de a
dispune de ele nsele si invita statele parti sa nlesneasca realizarea acestui drept si sa l respecte.
Partea a doua cuprinde dispozitii cu caracter general, ntre care angajamentul statelor
parti de a actiona pentru ca exercitarea deplina a drepturilor, recunoscute prin Pacte, sa fie
asigurata fara discriminare prin toate mijloacele adecvate, inclusiv prin adoptarea de masuri de
ordin legislativ si de a nu suprima drepturile, dect n vederea promovarii bunastarii generale
ntr-o societate democratica. n acest sens, art. 3 din cele doua Pacte reafirma dreptul egal pe care
9

l au femeile si barbatii n ceea ce priveste exercitarea drepturilor lor economice, sociale si
culturale, respectiv civile si politice, iar art. 5 prevede garantii mpotriva suprimarii sau
restrngerii drepturilor omului, dincolo de restrictiile prevazute n Pacte.
n partea a treia a fiecarui Pact sunt nscrise drepturile specifice la care se refera, cu
detalieri de continutului acestora si garantiile corespunzatoare.
n ceea ce priveste Pactul privind drepturile civile si politice, catalogul drepturilor
enumerate aici este elaborat cu specificitate juridica mai mare si contine mai multe drepturi dect
Declaratia Universala. Astfel, dispozitiile de fond ale Pactului cuprind drepturi noi cum ar fi:
- dreptul fiecarei persoane private la libertate de a fi "tratata cu umanitate si cu
respectarea demnitatii inerente persoanei umane (art. 10)";
- dreptul de a nu fi ntemnitat pentru singurul motiv ca nu este n masura sa execute
o obligatie contractuala (art. 11);
- dreptul oricarui copil, fara nici o discriminare ntemeiata pe rasa, culoare, sex,
limba, religie, origine nationala, sociala, avere sau nastere, de a fi ocrotit de familie, societate si
stat (art. 24).
O importanta completare este angajamentul statelor de a nu refuza membrilor
minoritatilor etnice, religioase sau lingvistice dreptul de a se bucura de "propria lor viata
culturala, de a profesa si practica propria lor religie sau de a folosi propria lor limba" (art. 27).
nsa se omit unele drepturi enumerate n Declaratie: dreptul la proprietate, dreptul de a
cauta azil si de a beneficia de azil n alte tari, precum si dreptul la o nationalitate.
Pactul recunoaste printre drepturile si libertatile fundamentale ale omului:
1) Dreptul la viata, inerent persoanei umane, de care nimeni nu poate fi privat n mod
arbitrar si n legatura cu acesta conditiile minime prevazute n legislatie referitoare la pedeapsa
cu moartea (art. 6);
2) Interzicerea torturilor, a tratamentelor inumane inclusiv ca persoana umana sa fie
supusa fara consimtamntul sau unei experiente medicale sau stiintifice (art. 7); interzicerea
sclaviei si a muncii fortate (art. 8) de mentionat ca nu se considera munca fortata sau obligatorie:
munca prestata de un detinut sau de un condamnat eliberat conditionat n baza unei hotarri
judecatoresti, serviciul militar obligatoriu; serviciul executat n cazuri de forta majora sau de
catastrofe, precum si alte servicii prestate n baza obligatiilor cetatenesti;
3) Dreptul la libertatea si securitatea personala, cu mentiunea ca nimeni nu poate fi
privat de libertatea sa, dect pentru motive legale si n conformitate cu procedurile prevazute de
lege si cu respectarea tuturor garantiilor judiciare prevazute n Pact: conditiile arestarii, dreptul la
aparare, judecata, recursul, dreptul de a fi despagubit n cazul arestarii sau detinerii ilegale (art.
9), tratamentul n stare de privare de libertate, etc. (art. 10);
4) Dreptul unei persoane care se afla legal pe teritoriul unui stat de a circula liber si de
a-si alege resedinta, inclusiv libertatea de a parasi orice tara, chiar tara sa si de a se rentoarce n
propria tara (art. 12);
10

5) Dreptul unui strain care se afla n mod legal pe teritoriul unui stat de a nu fi expulzat
n mod arbitrar si conditiile expulzarii pentru motive de securitate nationala (art. 13);
6) Egalitatea n fata justitiei, cu toate garantiile judiciare n cazul proceselor penale:
prezumtia de nevinovatie, informarea asupra acuzatiei ce I se aduce, pregatirea apararii,
celeritatea judecarii, asistarea de catre un avocat, interogarea martorilor, asigurarea gratuita a
unui interpret, interzicerea de a fi fortat sa-si recunoasca vina, dreptul de recurs si de gratiere,
principiul "non bis in idem" (art. 14), neretroactivitatea legilor penale, aplicarea pedepsei mai
usoare, etc.;
7) Dreptul fiecarei persoane de a i se recunoaste personalitatea juridica (art. 16);
8) Protectia mpotriva imixtiunilor arbitrare sau ilegale n viata privata, familiala,
domiciliu sau corespondenta sau mpotriva atingerilor aduse si reputatiei (art. 17);
9) Dreptul la libertatea gndirii, a constiintei, a religiei, cu toate elementele din
Declaratia Universala si cu mentiunea ca libertatea manifestarii religiei sau convingerilor nu
poate fi supusa dect restrictiilor prevazute de lege si necesare pentru ocrotirea securitatii, ordinii
si sanatatii publice sau morale, precum si a libertatilor si drepturilor fundamentale ale celorlalte
persoane (art. 18);
10) Libertatea de opinie si exprimare, care poate fi supusa anumitor limitari prevazute
expres de lege si necesare pentru respectarea drepturilor si reputatiei altora si pentru apararea
securitatii nationale, ordinii publice, sanatatii si moralitatii publice (art. 19);
11) Dreptul de ntrunire pasnica (art. 21) si asociere, inclusiv de a constitui sindicate (art.
22), drepturi limitate doar de interesul securitatii nationale, al sigurantei publice, al ordinii,
sanatatii si moralitatii publice sau de drepturile altora (art. 21);
12) Dreptul femeii si al barbatului de a se casatori si de a-si ntemeia o familie (art. 23);
13) Dreptul si posibilitatea fara discriminari si fara restrictii nerezolvabile a oricarui
cetatean de a lua parte la conducerea treburilor publice, fie direct, fie prin reprezentanti liber
alesi, inclusiv dreptul de a alege si de a fi ales si dreptul de a avea acces la functiile publice din
tara sa (art. 25);
14) Dreptul oricarei persoane la o ocrotire egala din partea legii (art. 26);
15) Alaturi de aceste drepturi si libertati enuntate, Pactul consacra si un drept de protectie
colectiv, n art. 20, care interzice orice propaganda n favoarea razboiului, precum si "orice
ndemn la ura nationala, rasiala sau religioasa care constituie o incitare la discriminare, la
ostilitate sau la violenta."
Pactul referitor la drepturile civile si politice obliga statele parti sa asigure imediat
drepturile proclamate si sa ia toate masurile necesare pentru a ajunge la acest rezultat. Obligatia
generala de respectare si garantare a tuturor drepturilor enuntate n Pact este prevazuta n art. 2
astfel: "statele parti la prezentul Pact se angajeaza sa respecte si sa garanteze tuturor indivizilor
care se gasesc pe teritoriul lor si tin de competenta lor drepturile recunoscute n prezentul Pact,
fara nici o deosebire, n special de rasa, culoare, sex, religie, opinie politica sau orice alta opinie,
origine nationala sau sociala, avere, nastere sau ntemeiata pe orice alta mprejurare."
11

Oblignd astfel statele sa adopte toate masurile necesare pentru aplicarea si garantarea
drepturilor consacrate, Pactul le permite, n acelasi timp sa suspende sau sa limiteze exercitarea
acestora, n anumite situatii, introducnd o "clauza de derogare". Prin aceasta "clauza", prevazuta
n art. 4 li se da posibilitatea statelor parti ca "n timp de pericol public amenintnd existenta
natiunii" sa suspende toate drepturile cu exceptia a sapte dintre ele: dreptul la viata (art. 6),
dreptul de a nu fi torturat sau supus unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradate
(art.7), dreptul de a nu fi tinut n sclavie sau servitute (art. 8, paragraf 1 si 2), dreptul de a nu fi
ntemnitat pentru neexecutarea unei datorii contractuale (art. 11), dreptul de a nu fi condamnat
pentru actiuni sau omisiuni care nu constituiau un act delictuos, potrivit dreptului national sau
international, n momentul n care au fost savrsite (art. 15), dreptul de recunoastere a
personalitatii juridice (art. 16) si dreptul la libertatea gndirii, constiintei si religiei.
n practica, ndeosebi n statele care nu au o justitie solida si independenta, prevederile
care permit derogari si alte limitari sunt frecvent invocate pentru a justifica nerespectarea
obligatiilor de catre acele guverne care ncalca drepturile omului.
Pactul nfiinteaza, prin art. 28, un Comitet al drepturilor omului, caruia i sunt conferite
diverse atributii menite sa asigure respectarea de catre statele parti a obligatiilor asumate prin
ratificarea tratatului.
Pactul privind drepturile civile si politice este nsotit de Protocolul facultativ care prevede
competenta Comitetului de a primi si examina comunicarile provenind de la persoane aflate sub
jurisdictia statelor parti la Pact, care pretind ca sunt victime ale unor violari ale drepturilor
enuntate n acest tratat.
Protocolul, adoptat ca tratat separat, a fost adoptat si deschis spre semnare si ratificare n
acelasi timp cu cele doua Pacte, pentru o mai buna asigurare a ndeplinirii scopului Pactului si a
aplicarii prevederilor sale.
Art. 1 prevede faptul ca pot deveni parti la Protocol numai statele care sunt parti la Pactul
international cu privire la drepturile civile si politice, iar prin achiesarea la acest Protocol, statele
parti recunosc competenta Comitetului de a primi si examina sesizarile particularilor.
Protocolul nu a intrat n vigoare, datorita neratificarii de catre minimum 10 state, nsa
procedura se poate aplica de catre Comisia Drepturilor Omului a ONU si Consiliul Economic si
Social.
La sesiunea a 44-a a Adunarii Generale din 1989, a fost adoptat un nou Protocol
facultativ la acest Pact, Protocol pentru abolirea pedepsei cu moartea. Deschis spre semnare la 15
decembrie 1989, el a intrat n vigoare la 11 iulie 1991. Potrivit statutului sau, el este considerat a
fi o prevedere aditionala a Pactului privind drepturile civile si politice.
Elaborarea tratatului a pornit de la convingerea ca "abolirea pedepsei cu moartea
contribuie la promovarea demnitatii umane si dezvoltarea progresiva a drepturilor omului si a
fost rezultatul unor dispozitii deja consacrate n unele instrumente internationale care garanteaza
dreptul la viata."
Se prevede, n primul rnd (art. 1), ca din momentul n care un stat ratifica Protocolul
"nici o persoana care intra sub jurisdictia sa.nu va fi executata" si, n al doilea rnd, fiecare stat
12

parte are obligatia de a lua masurile ce se impun pentru abolirea pedepsei cu moartea sub
incidenta jurisdictiei sale.
Singura rezerva care ar putea fi formulata la Protocol, "cu ocazia ratificarii sau aderarii",
ar permite "aplicarea pedepsei cu moartea n timp de razboi n urma unei condamnari pentru o
crima de natura militara, de o gravitate extrema."
Statutul care formuleaza o asemenea rezerva are obligatia sa comunice Secretarului
General al Organizatiei Natiunilor unite, cu ocazia ratificarii sau aderarii, legislatia sa interna
care se aplica n timp de razboi, precum si, daca este cazul, momentul programarii si ridicarii
starii de razboi pe teritoriul sau.
Pactul cu privire la drepturile economice, sociale si culturale contine o lista mult mai
lunga si mai cuprinzatoare de drepturi economice, sociale si culturale dect Declaratia
Universala, pentru a realiza "idealul fiintei umane libere, eliberata de teama si mizerie". Astfel se
recunoaste urmatoarele drepturi: dreptul la munca (art. 6), dreptul la conditiile de munca juste si
favorabile, incluznd dreptul la un salariu echitabil, dreptul la securitatea si igiena muncii, la
odihna si timp liber, la concedii platite si remunerarea zilelor de sarbatoare; dreptul de a nfiinta
sindicate si de a face parte din acesta, dreptul la greva, la securitatea sociala, inclusiv la asigurari
sociale, dreptul la protectia familiei, dreptul la un standard de viata satisfacator, dreptul la
sanatate fizica si mintala, dreptul la educatie, dreptul de a participa la viata culturala.
Pactul nu face doar o simpla enumerare a acestor drepturi, ci le si descrie si le defineste n
mod detaliat, indicnd si masurile ce ar trebui luate pentru a obtine nfaptuirea acestor drepturi.
Caracteristic n acest sens este art. 6. n acest articol se recunoaste dreptul pe care-l are orice
persoana "de a obtine posibilitatea sa-si recstige existenta printr-o munca liber aleasa sau
acceptata", iar paragraful 2 dispune ca "masurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va
lua spre a asigura deplina exercitare a acestor drepturi, trebuie sa includa orientarea si pregatirea
tehnica si profesionala, elaborarea de programe, de masuri si tehnici potrivite pentru a asigura o
dezvoltare economica, sociala si culturala constanta."
Prin ratificarea acestui Pact, un stat parte nu-si asuma obligatia de a-l pune imediat n
practica, de a-I conferi un efect imediat, asa cum se ntmpla n cazul Pactului privind drepturile
civile si politice, ci se obliga sa ia masuri "utiliznd la maximum deplina nfaptuire a acestor
drepturi" (art. 2(1)). Asadar, drepturile economice, sociale si culturale nu pot fi asigurate n lipsa
unor resurse economice si tehnice, a educatiei si planificarii si n multe cazuri, fara cooperarea
internationala.
Pactul privind drepturile economice, sociale si culturale nu contine prevederi referitoare
la un sistem de plngeri interstatale sau individuale. nsa, n art. 16 (al.1) prevede o procedura
conform careia statele parti se angajeaza sa prezinte "rapoarte asupra masurilor pe care le-au
adoptat si asupra progreselor obtinute n asigurarea respectarii drepturilor recunoscute n Pact."
De asemenea, Pactul ca atare nu nfiinteaza un Comitet Special pentru examinarea rapoartelor, ci
stipuleaza doar ca aceste rapoarte trebuie adresate Secretarului General al ONU, care le va
transmite, n copie, spre examinare Consiliului Economic si Social.
Cele doua Pacte reflecta experienta istorica, potrivit careia cadrul cel mai adecvat, care
creeaza cele mai bune conditii politice, juridice, economice si sociale pentru exercitarea
13

drepturilor omului este statutul national, creat ca urmare a realizarii drepturilor popoarelor de a
dispune de ele nsele.

1.2 Instrumente juridice care privesc protecia unor categorii de persoane
Pe lnga Carta Internationala a drepturilor omului, ONU a promulgat de-a lungul anilor
un mare numar de tratate care abordeaza tipuri specifice de ncalcari ale drepturilor omului,
incluznd discriminarea fata de femei, discriminarea rasiala, genocid, apartheidul, tortura, etc.

1.2.1. Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de
femei
Preocuparea comunitatii internationale fata de eliminarea tuturor formelor de
discriminare fata de femei se nscrie n actiunea de promovare a principiului egalitatii ntre
barbat si femeie, actiune conturata nsa de la crearea ONU si materializata n numeroase
documente.
Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei a fost
precedata de o Declaratie anonima aprobata de Adunarea Generala a ONU n 1967. Aceasta
Declaratie recomanda adoptarea de catre state a unor masuri care sa asigure transpunerea n viata
a principiului egalitatii n drepturi a barbatului cu femeia mai ales n ce priveste abolirea legilor,
obiceiurilor, regulamentelor si practicilor n vigoare, care constituiau o discriminare fata de
femei si pentru a asigura o protectie adecvata. Totodata, Declaratia recomanda adoptarea de
masuri de natura sa asigure tinerelor fete si femeilor casatorite sau necasatorite drepturi egale cu
ale barbatilor n ceea ce priveste educatia la toate nivelele, dreptul de a-si alege liber profesia,
etc.
Conventia cu privire la eliminarea tuturor formelor de discriminare fata de femei a fost
adoptata la Adunarea Generala a ONU la 18 decembrie 1979 si a intrat n vigoare la 3 septembrie
1989. Ea defineste discriminarea fata de femei ca fiind orice distinctie, excludere sau restrictie
bazata pe sex si care are drept efect sau scop sa compromita sau sa distruga recunoasterea,
beneficierea sau exercitarea de catre femei, indiferent de starea lor matrimoniala, pe baza de
egalitate a femeilor si a barbatilor, a "drepturilor omului si a libertatilor fundamentale n
domeniul n domeniul politic, economic, cultural si civil sau n orice alt domeniu."(art. 1)
Pe lnga obligatia de a condamna discriminarea fata de femei, statele parti se angajeaza,
printre altele "sa de expresie principiului egalitatii dintre barbati si femei n constitutiile nationale
si n legislatia adecvata" si sa adopte acele legi si acele masuri, inclusiv sanctiuni, n caz de
nevoie, pentru interzicerea oricaror discriminari fata de femei (art. 2).
Conventia mai cere statelor parti sa adopte o serie de masuri n sfera politica, sociala,
economica si culturala pentru a promova realizarea unor drepturi egale pentru femei indiferent de
pozitia sociala.
De asemenea, trebuie sa adopte masuri pentru eliminarea prejudecatilor si a politicilor
bazate pe ideea de inferioritate a unei dintre sexe si de suprimare a comertului cu femei si a
exploatarii prostitutiei feminine.
14

n partea a patra a Conventiei este reglementata egalitatea femeii cu barbatul n fata legii
si eliminarea oricaror discriminari fata de femei n toate chestiunile privind casatoria si
raporturile de familie.
Partea a cincia a Conventiei reglementeaza nfiintarea Comitetului pentru eliminarea
discriminarii fata de femei.
Eficienta Conventiei n promovarea protectiei drepturilor lor pe care le garanteaza a fost
subminata n mare masura de numeroasele rezerve formulate de state la ratificarea acestui tratat.
Prin aceste rezerve se tinde a se conserva diverse institutii nationale sau religioase care sunt n
contradictie cu Conventia. Unele dintre ele sunt evident incompatibile cu obiectul si cu scopul
Conventiei, desi art. 28 (2) prevede ca "nu va fi permisa acea rezerva care este incompatibila cu
obiectul si scopul prezentei Conventii."
Masurile de punere n aplicare prevazute de Conventie constau n rapoarte periodice ale
statelor parti referitor la "masurile legislative, juridice, administrative sau de alta natura pe care
le-au adoptat n scopul de a duce la ndeplinire prevederile Conventiei. Aceste rapoarte sunt
examinate de Comitetul pentru eliminarea discriminarii fata de femei."
Potrivit art. 29(1) din Conventia pentru eliminarea discriminarii fata de femei, diferendele
dintre statele parti referitoare la interpretarea sau aplicarea Conventiei pot fi naintate Curtii
Internationale de Justitie de catre oricare dintre partile aflate n litigiu.

1.2.2 Conventia cu privire la drepturile copilului
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generala a ONU la 20 noiembrie 1989 si a intrat
n vigoare la 2 septembrie 1990. Pna n 1994, ea fusese ratificata de peste 150 de state. Prin
ratificarea Conventiei, statele parti si asumasera obligatia de a oferi copiilor din jurisdictia lor un
numar mare de drepturi civile, politice, economice, sociale si culturale, indiferent de rasa,
culoare, sex, limba, religie, opinii politice sau de alta natura, origine nationala, etnica, sociala,
avere, incapacitate, nastere sau de alt statut al copilului, al parintilor sau sustinatorilor sai legali
(art. 2(1)).
Normele acestei Conventii vizeaza protectia copiilor si consacra drepturile lor
individuale, drepturi care nu sunt altceva dect drepturile omului cu aplicabilitate specifica,
destinate unei categorii vulnerabile, careia Conventia i ofera o protectie juridica nainte si dupa
nastere, pornind de la dreptul lor inerent la viata, la supravietuire, crestere si dezvoltare.
Conventia defineste "copilul" ca fiind "orice fiinta umana sub vrsta de 18 ani", n afara
cazului n care conform legislatiei aplicabile copilului, majoratul este atins mai devreme (art. 1).
Principiul director al Conventiei este cel al "interesului superior al copilului", enuntat n
art. 3(1), care stipuleaza ca "n toate actiunile care privesc copii ntreprinse de institutiile de
asistenta sociala publice sau private, de instante judecatoresti, autoritatile administrative sau de
organele legislative, interesele copilului vor preleva."
Desi multe dintre drepturile prevazute n Conventie sunt enuntate sub o forma sau alta n
tratatele internationale, privind drepturile omului, deja existente, este pentru prima data cnd
copilul este mentionat ca fiind subiect exclusiv al drepturilor si al protectiei internationale.
15

Conventia prevede ca statele parti vor lua toate masurile legislative, administrative si de
alta natura care sunt necesare pentru a pune n practica drepturile recunoscute de textul ei. Ea
stipuleaza ca este necesara educarea copiilor n spiritul respectului fata de drepturile omului, fata
de principiile Cartei ONU, fata de parinti, de valorile nationale ale tarii lor si fata de mediul
ambiant.
Nici un fel de copil nu trebuie sa faca obiectul unei ingerinte arbitrare sau ilegale, n viata
sa personala, n familia sa, n ceea ce priveste domiciliul sau, corespondenta sa si nici a unor
atacuri ilegale la onoarea si reputatia sa (art.16).
Sunt prevazute drepturi ale copiilor refugiati, ale celor handicapati fizic si mental, cum ar
fi: dreptul de a li se asigura o viata mplinita si decenta, de a beneficia de ngrijiri speciale, etc.
Potrivit Conventiei, copilul are dreptul sa se bucure de sanatate si sa beneficieze de
serviciile medicale si de reeducare, de securitate sociala, de un nivel de trai care sa-I permita o
dezvoltare normala, de dreptul la educatie, la odihna si vacanta.
Conventia cauta sa apere copiii mpotriva unui numar mare de practici constituind un
pericol deosebit pentru bunastarea lor, printre care exploatarea economica, orice forma de
exploatare sau abuz sexual si traficul de copii. Se interzice, recrutarea copiilor sub 15 ani n
fortele armate ale statelor parti.
Conventia prevede nfiintarea unui Comitet al drepturilor copilului, care sa urmareasca
modul n care statele parti aplica prevederile tratatului (art. 43(1)).

1.3. Alte instrumente juridice referitoare la probleme specifice drepturilor omului

1.3.1. Conventia cu privire la prevenirea si reprimarea crimei de genocid
Provenit din cuvintele latine "genus" (grup) si "caedere" (a ucide), termenul "genocid",
introdus relativ recent n vocabularul juridic, codifica crima care are drept consecinta grele
pierderi de vieti omenesti, ca fiind "distrugerea ca atare n mod deliberat a unui grup national,
etnic, rasial sau religios."
Exterminarea milioanelor de evrei si a altor membri ai unor grupuri nationale, etnice si
religioase, n timpul Kolocaustului nazist a determinat reactia comunitatii internationale. n
aceste conditii, Adunarea Generala a ONU a nscris reprimarea acestei crime pe ordinea de zi a
primei sesiuni din 1946. ntr-o rezolutie, adoptata n acest an, Adunarea Generala considera
genocidul ca o crima de dreptul gintilor pe care ntreaga lume civilizata o condamna si cei care
se fac vinovati de comiterea sa trebuie pedepsiti cu severitate, indiferent de rangul lor si motivele
n numele carora au actionat. Consiliul Economic si Social a nsarcinat pe Secretarul General al
ONU sa redacteze un proiect de Conventie asupra genocidului.
Astfel, a fost adoptata de Adunarea Generala a ONU, la 9 decembrie 1948, Conventia cu
privire la genocid, care a intrat n vigoare la 12 ianuarie 1951, la ea fiind parti, la 30 iunie 1994,
113 state.
16

Conventia declara ca genocidul, indiferent daca este comis n timp de razboi sau n timp
de pace, este o crima de drept international, reprezentnd o infractiune grava mpotriva dreptului
national pentru care faptuitorul poate fi pedepsit. Aceasta crima, difera de simpla ncalcare a
dreptului international, care atrage raspunderea unui guvern pentru prejudiciile rezultate fara a
implica raspunderea penala a unei persoane. n acest sens, art. IV din Conventie stipuleaza ca
"persoanele care savrsesc fapta de genocid..vor fi pedepsite, indiferent daca sunt conducatori cu
raspundere n temeiul constitutiei, functionari publici sau persoane particulare."
"Genocidul" este definit n acest tratat ca fiind comiterea anumitor acte "cu intentia de a
distruge, n ntregime sau partial, un grup national, etnic, rasial sau religios, ca atare." (art. II)
Actele care constituie genocidul:
a) uciderea membrilor unui grup;
b) cauzarea unor vatamari corporale sau mentale membrilor grupului;
c) impunerea n mod deliberat grupului a unor conditii de viata de natura a cauza
distrugerea sa psihica n ntregime sau partial;
d) impunerea masurilor menite sa mpiedice nasterile n cadrul unui grup;
e) transferarea fortata a copiilor unui grup la un alt grup.
Pentru a fi vinovata de crima de genocid, persoana trebuie sa fi comis unul din actele
mentionate mai sus, cu intentia de a distruge, n ntregime sau partial, un grup national, etnic,
rasial sau religios. n consecinta, uciderea unor membri ai unui grup ar putea fi considerata
genocid daca este savrsita cu intentia de a distruge grupul sau o parte substantiala a acestuia.
Partile contractante se angajeaza sa pedepseasca penal orice persoana vinovata de
asemenea fapte si pot sesiza organele competente ale ONU pentru a lua masuri pe plan
international (art. VIII).
Conventia prevede posibilitatea ca cei acuzati de genocid sa poata fi judecati de o Curte
penala internationala (art. VI), dar nu nfiinteaza un astfel de tribunal international. Desi o Curte
Internationala permanenta n materie penala ramne nca a fi instituita, Consiliul de Securitate al
ONU a creat n 1993 un tribunal ad - hoc pentru fosta Iugoslavie, iar n 1994 competenta acestuia
a fost extinsa asupra genocidului din Rwanda.
n aceste conditii, pna la nfiintarea n acest scop a unei Curti Internationale permanente
n materie penala sau acolo unde nu exista tribunale ad - hoc, competenta pedepsirii vinovatilor
ramne n sarcina tribunalelor nationale. n acest sens, art. IV vorbeste despre "un tribunal
competent al statului pe teritoriul caruia a fost savrsit actul." Cu toate acestea si tribunalele altor
state, n special cele din tara de cetatenie a faptuitorului, vor fi de asemenea competente n baza
dreptului international n general.
Litigiul ntre doua sau mai multe state parti referitor la "interpretarea, aplicarea sau
executarea prezentei Conventii poate fi supus de oricare dintre ele Curtii Internationale de
Justitie." (art. IX)
Este de remarcat faptul ca prin incriminarea distrugerii grupurilor nationale, etnice,
rasiale sau religioase, Conventia cu privire la genocid recunoaste n mod formal dreptul acestora
17

de a exista ca grupuri. Sub acest aspect, Conventia trebuie considerata nucleul dreptului
international care se refera la protectia drepturilor grupurilor, fie ca este vorba de minoritati sau
de majoritati.

1.3.2. Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare
rasiala
Avnd n vedere amploarea fenomenului rasismului si a discriminarilor rasiale, precum si
constatarea ca orice act de discriminare rasiala poate distruge sau compromite recunoasterea
drepturilor omului si libertatilor fundamentale, Adunarea Generala a ONU declara, ntr-una din
rezolutiile adoptate n 1946 ca este n interesul superior al umanitatii sa se puna capat imediat
persecutiilor si discriminarilor rasiale invita guvernele sa se conformeze Cartei ONU si sa ia
masuri promte n acest sens.
n urma lichidarii discrimarilor rasiale, Natiunile Unite au actionat pe mai multe planuri:
1. prin elaborarea de acte normative care sa incrimineze discriminarea (Declaratia
Natiunilor Unite asupra eliminarii tuturor fenomenelor de discriminare rasiala si Conventia
omonima, Conventia internationala asupra eliminarii si reprimarii crimei de apertheid si
Declaratia internationala catre apartheidul n sport);
2. prin crearea de organe specializate (Comitetul pentru eliminarea discriminarii
rasiale, Comisia drepturilor omului contra apartheidului);
3. prin organizarea unor programe de actiuni n perspectiva (n cadrul Anului
International si al Deceniului de lupta contra rasismului si discriminarii rasiale si a celor doua
conferinte mondiale de lupta contra rasismului si a discriminarii rasiale;)
4. prin elaborarea de studii;
5. prin cercetari asupra datelor stiintifice privind problemele rasei, facute sub auspiciile
UNESCO.
Conventia internationala privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasiala a fost
adoptata de Adunarea Generala a ONU la 21 decembrie 1965 si a intrat n vigoare n 1969. A
fost primul act normativ cu forta juridica obligatorie menit a preveni si combate doctrinele si
practicile rasiale.
Conventia a fost calificata drept "cea mai cuprinzatoare si mai precisa calificare n forma
de tratat a ideii egalitatii raselor".
Acest tratat precizeaza ca prin discriminare rasiala se ntelege "orice deosebire,
excludere, restrictie sau preferinta ntemeiata pe rasa, culoare, ascendenta sau origine nationala
ori etnica, avnd ca scop sau efect de a distruge ori compromite recunoasterea, folosirea sau
exercitarea n conditii de egalitate a drepturilor omului si libertatilor fundamentale n domeniile
public, economic, social si cultural sau n alt domeniu al vietii publice "(art.1, pct.1).
Conventia reafirma principiile enuntate n Declaratia Universala asupra eliminarii tuturor
formelor de discriminare rasiala si prevede masuri si modalitati menite sa explice aplicarea n
viata a acestor principii. Astfel, statele parti la Conventie au obligatia juridica de a elimina
18

discriminarea rasiala pe teritoriul lor si de a adopta legile necesare pentru asigurarea
nediscriminarii n exercitarea si posesia diferitelor drepturi ale omului. Conventia enumera
drepturile de baza civile, politice, economice si culturale la care se refera aceste obligatii.
De asemenea, se cere fiecarui stat "sa interzica si sa puna capat, prin toate mijloacele
adecvate, inclusiv legislative corespunzatoare conditiilor specifice discriminarii rasiale savrsita
de orice persoana, grup sau organizatie" (art. 2(1)d)) si sa garanteze dreptul fiecarui om la
egalitatea n fata legii fara deosebire de rasa, culoare, origine nationala sau etnica.
Prin acest document se condamna orice propagande si organizatiile care se inspira din
idei sau teorii bazate pe superioritatea unei rase, care justifica sau ncurajeaza n acest fel
discriminarea rasiala.
Statelor parti la Conventie le revine si obligatia de a asigura tuturor persoanelor aflate sub
jurisdictia lor protectie si o cale de recurs efectiva n fata tribunalelor nationale sau a altor
organisme de stat competente, mpotriva actelor de discriminare rasiala.
Conventia prevede si un mecanism de punere n aplicare, ce consta ntr-un "Comitet
pentru eliminarea discriminarii rasiale".
Conventia privind discriminarea rasiala confera, competenta Curtii Internationale de
Justitie pentru solutionarea diferendelor ntre statele parti (art.22). n consecinta, ratificnd
Conventia, un stat este presupus a fi acceptat jurisdictia Curtii n privinta solutionarii
diferendelor legate de tratat. Totusi, multe state parti, inclusiv Statele Unite, au ratificat
Conventia formulnd o rezerva la art.22 prin care devine necesar acordul ambelor parti aflate n
litigiu nainte ca sa se poata fi sesizata Curtea. Ele au eludat astfel incidenta prevederilor art.22.

1.3.3. Conventia internationala privind eliminarea si reprimarea crimei de
apartheid
Datorita caracterului sau inuman si a gradului sporit de pericol pe care-l reprezinta pentru
pacea si securitatea internationala, a incompatibilitatii sale, att n teorie ct si n practica, cu
principiile Cartei ONU, cu instrumentele juridico-diplomatice referitoare la drepturile omului
adoptate de comunitatea internationala, politica de apartheid este condamnata de Adunarea
Generala a Natiunilor Unite ca reprezentnd "o crima mpotriva umanitatii", iar de Consiliul de
Securitate, ca "o crima mpotriva constiintei si demnitatii omenirii".
Condamnarea de catre ONU ca si actiunile organizatiei mpotriva politicii de apartheid
dateaza din 1946, de la prima sesiune a Adunarii Generale, cnd politica rasiala a Republicii
Africa de Sud a fost nscrisa pe ordinea de zi ca urmare a plngerii adresate de India n legatura
cu masurile adoptate de guvernul sud-african mpotriva populatiei de origine indiana din aceasta
tara.
n acest context, Adunarea Generala, n 1966, comemornd masacrul de la Shapeville,
din 1960, a proclamat ziua de 21 martie drept Zi Internationala pentru eliminarea discriminarilor
rasiale.
La 30 noiembrie 1973, a fost adoptata si deschisa spre semnare Conventia internationala
asupra eliminarii si reprimarii crimei de apartheid. A intrat n vigoare la 18 iulie 1976.
19

Conventia defineste apartheidul ca fiind o "crima mpotriva umanitatii" si declara ca fiind
crime ce ncalca problemele de drept international toate actele inumane rezultate din politicile si
practicile de apartheid (art.I). Desi art.II defineste "crima de apartheid" prin referire la politicile
de segregare rasiala si discriminare practicate "n sudul Africii", formularea acestei prevederi
este destul de cuprinzatoare pentru a include politici similare, daca acestea ar fi adoptate n alte
zone ale lumii.
Raspunderea pentru comiterea crimei de apartheid revine nu numai acelor "persoane,
membrii ai unor organizatii, institutii si reprezentanti ai statului" care comit infractiunea dar si
tuturor celor care "instiga, ncurajeaza sau sprijina n mod direct" comiterea ei, indiferent unde se
gasesc acele persoane la momentul respectiv (art.III).
Persoana acuzata poate fi judecata de orice stat parte si de orice "tribunal penal
international care are competenta necesara referitor la acele State Parti care i-au acceptat
jurisdictia" (art.V). Dar Conventia nu creeaza un astfel de tribunal.
Masurile de implementare prevazute de Conventie constau n cerinta unei raportari
periodice de catre statele parti si nfiintarea unui grup de trei pentru examinarea rapoartelor.
Conventia mputerniceste, de asemenea Comisia pentru Drepturile Omului a ONU sa
elaboreze diverse studii si rapoarte referitoare la crima de apartheid, inclusiv o lista a
organizatiilor, institutiilor si reprezentantilor statului care sunt presupusi a fi vinovati de crima
respectiva (art. X(1)(6)).

1.3.4. Conventia mpotriva torturii si a altor pedepse si tratamente de cruzime,
inumane sau degradante
Acest tratat a fost adoptat de Adunarea Generala a ONU la 10 decembrie 1984 si a intrat
n vigoare n 1987.
n Preambulul Conventiei se arata ca ea a fost adoptata pentru "a mari eficacitatea luptei
mpotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, n
ntreaga lume."
Conventia are menirea de a preveni si pedepsi tortura practicata "de catre sau la
ndemnul, ori cu asentimentul sau ncuviintarea unui functionar public ori alta persoana
actionnd n calitate oficiala" (art. 1(1)).
Se defineste tortura ca fiind "orice act prin care se provoaca n mod intentionat unei
persoane durere sau suferinta acuta, fie fizic, fie psihic", n scopul, printre altele, de "a obtine
informatii sau o marturisire de la acea persoana sau de la un terti." (art. 1(1)).
Statelor parti le revine obligatia sa adopte "masuri eficiente legislative, administrative,
juridice si de alta natura pentru a preveni" tortura n orice teritoriu aflat sub jurisdictia lor
(art.2(1)). Ele trebuie de asemenea sa "ia masuri pentru ca toate actele de tortura sa fie infractiuni
sanctionate de codul (lor)" penal (art. 49(1)). Se cere statelor sa trateze tortura ca fiind o
infractiune care justifica extradarea (art.8) si sa nu extradeze o persoana unei tari unde aceasta
"ar fi n pericol de a fi supusa torturii" (art. 3(1)).
20

Conventia enunta ca nu exista "nici un fel de mprejurari exceptionale" care sa
ndreptateasca tortura si nu pot fi invocate n mod valabil ca justificate nici un fel de ordine
primite de la ofiteri superiori sau de la o autoritate publica (art. 2(2) si 2(3)). Conventia mai
contine un numar de dispozitii menite sa asigure ca interzicerea formala a torturii sa devina
realitate pe plan intern. Astfel, art. 11 prevede ca "fiecare Stat Parte va examina n mod
sistematic regulile de interogatoriu si masurile referitoare la detinerea si tratamentul persoanelor
supuse oricarei forme de arestare, detentie sau ncarcerare, oriunde pe teritoriul de sub jurisdictia
sa, n scopul de a mpiedica orice caz de tortura."
Conventia prevede ca orice persoana, victima a torturii, are dreptul sa se plnga
autoritatilor competente ale statului si sa obtina reparatii si despagubiri, precum si nfiintarea
unui "Comitet mpotriva torturii (art. 17).
Conventia mpotriva torturii si a altor pedepse sau tratamente inumane sau degenerate
prevede ca "nimeni nu va fi supus la tortura, nici la pedepse sau tratamente crude inumane sau
degradante", avnd n vedere faptul ca dreptul la integritate fizica si psihica este un drept
fundamental al omului, universal si inderogabil.
Conventia mpotriva torturii permite, de asemenea, ca diferendele dintre statele parti
relativ la interpretarea si aplicarea tratatului sa fie supuse Curtii Internationale de Justitie de
oricare dintre aceste state (art. 30(1)). nsa, art. 30(2), permite statelor sa nu accepte aplicarea
paragrafului 1, ceea ce multe state au si facut.