Filosofia ceaiului

Pentru japonezi, ceremonia ceaiului reprezintă o adevărată

artă de a trăi
Okakura Kakuzõ oferă o mică şi fascinantă istorie a culturii şi a cultului ceaiului. „Cartea
ceaiului“ a fost publicată la New York în 1906, într-un moment în care cultura Japoniei
era văzută în Occident ca fiind ciudată şi fără profunzime.

Aşa îşi începe Okakura Kakuzõ pledoaria pentru recuperarea admiraţiei faţă de cultura
contemplativă a Japoniei: „Cel care nu e conştient de propria micime nu va putea
niciodată înţelege grandoarea celuilalt.

Occidentalul de rând, care nu face nici un efort să-şi depăşească limitele, nu vede în
ceremonia ceaiului decât încă una dintre miile de ciudăţenii ale Orientului înapoiat şi
infantil. El s-a obişnuit să vadă în Japonia doar un tărâm barbar atât timp cât ea s-a
consacrat artelor paşnice şi a început s-o aprecieze ca fiind civilizată numai atunci când
ea şi-a îndreptat atenţia asupra artelor războiului...

Codul Samuraiului, arta de a muri, care-i face pe soldaţii noştri să îmbrăţişeze

autosacrificiul cu atâta patos, este comentat pe larg în ultima vreme în Vest, dar culturii
ceaiului i-a fost acordată prea puţină atenţie până acum, deşi el constituie o parte
integrantă a artei noastre de a trăi...

În zilele noastre, Orientul şi Occidentul deopotrivă îşi pot da întâlnire pentru a se

consola reciproc în această sfioasă contemplare a Imperfectului care este ceremonia
ceaiului... Să luăm mai bine o înghiţitură de ceai.
Razele soarelui de după-amiază străpung frunzele de bambus, izvoarele susură
încântător, foşnetul pinilor se aude şi în apa ce clocoteşte în ceainicul nostru. Să visăm,
aşadar, la evanescenţă şi să gustăm frumuseţea ascunsă în nimicnicia lucrurilor".

„Taoism sub acoperire"

Fondator al Şcolii de Artă din Tokyo, Okakura Kakuzõ oferă occidentalilor, într-un limbaj
elegant şi foarte poetic, o mică şi fascinantă istorie a culturii şi a cultului ceaiului. Aflăm
cum ceremonia ceaiului este o sursă majoră de influenţă asupra artelor (de la pictură la
arta culinară), dar şi asupra vestimentaţiei, mentalităţii, spiritului de viaţă şi religiei
asiatice („Ceaiul este taoism sub acoperire"), calea ceaiului fiind, alături de Codul
Samuraiului şi de meditaţia Zen, o tradiţie ce ţine de însăşi identitatea niponă.

Expresia „are ceai în el" este, de pildă, modul tradiţional de a complimenta pe cineva
pentru bunătatea, toleranţa şi înţelepciunea lui. Povestea ceaiului spusă de Okakura
Kakuzõ este, de fapt, o lecţie indirectă despre „arta de a trăi", despre importanţa
detaliilor, echilibrul interior şi nevoia de armonie dintre minte, spirit şi mediul din jur.

Licoare naturală pură, concentrată şi cât se poate de simplă, ceaiul a fost mai întâi
medicament, şi abia apoi băutură reconfortantă şi abia în 1610 vapoarele comercianţilor
olandezi au adus ceaiul pentru prima dată în Europa. O jumătate de secol mai târziu
încă se mai găsea câte cineva care să scrie despre ceai că ar fi o băutură „murdară" ce
afectează „demnitatea şi frumuseţea" celor care o beau.

Mai aflăm că nu există o reţetă unică pentru a prepara ceaiul perfect. Originară din
sudul Chinei, planta de ceai era mai întâi fiartă, apoi uscată şi bătută spumă, ceaiul
infuzie fiind modul modern de preparare. Dacă întreaga ceremonie a ceaiului se
datorează călugărilor zen care obişnuiau să bea pe rând din aceeaşi cupă în faţa statuii
venerate, tibetanii încă mai fierb turta obţinută din planta de ceai cu orez, coajă de
portocală, lapte şi chiar cu ceapă. În prima carte dedicată ceaiului, poetul chinez Luwuh
enumera nu mai puţin de 24 de ustensile necesare preparării şi accepta sarea drept
singur ingredient.

Calea ceaiului vorbeşte despre simplitate, natural, meditaţie şi armonie, ceaiul fiind
legătura ascunsă dintre budism, ceramică şi ikebana. Cartea lui Okakura Kakuzõ ne
arată cum e posibilă o nouă percepţie asupra acestei băuturi şi, implicit, asupra modului
nostru de viaţă.

Poate că citind această carte nu vom obţine liniştea interioară, nici repaosul mental sau
armonia corpului, dar cu siguranţă vom învăţa să privim fluturii ca pe „singurele flori cu
aripi". O binevenită reverie de iarnă friguroasă.