IZVOARELE DREPTULUI

In teoria dreptului si in stiintele juridice de ramura, modalitatile specifice

de exprimare a continutului dreptului poarta si denumirea de izvoare ale
dreptului sau surse ale dreptului.
1. NOTIUNEA DE IZVOR DE DREPT
Analiza izvoarelor dreptului a pus in lumina doua acceptiuni ale acestei
notiuni: izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.
Izvoarele materiale ale dreptului denumite si izvoare reale sunt
concepute ca adevarate 'dat'-uri ale dreptului, realitati exterioare acestuia si
care determina actiunea legiuitorului sau dau nastere unor reguli izvorate din
necesitatile practice (daca este vorba de obicei).
In continutul acestor izvoare (denumite si surse)[1] sunt introduse
elemente ce apartin unor sfere diferite ale realitatii sociale. Sunt socotite,
astfel, izvoare ale dreptului, factorii de configurare ai dreptului, dreptul
natural si ratiunea umana, constiinta juridica.
Este evident ca analiza stiintifica a dreptului nu poate ignora rolul
izvoarelor materiale (sociale, economice, culturale, ideologice etc.). Ele
reprezinta factorii ce dau continut concret dreptului pozitiv, concentrand
nevoile reale ale vietii si relevandu-se legiuitorului sub forma unor
comandamente sociale (comenzi sociale).
Cealalta acceptiune a notiunii de izvor de drept ne intereseaza in acest
moment in mod deosebit, avand in vedere faptul ca normele juridice nu se
prezinta in forma nuda. Lor le este caracteristica o anumita forma exterioara.
Aceasta forma exterioara, poarta si denumirea de izvoare formale sau forme
de exprimare a normei de drept.
In teoria dreptului este larg dezbatuta notiunea de izvor al dreptului. Se
face distinctie intre sensul juridic al notiunii de izvor de drept si semnificatia
sa istorica. In intelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii
de izvor, acest concept semnifica un anumit document care atesta o forma
suprapusa de drept (izvoare relicve sau vestigii de civilizatie juridica).
Sensul juridic al notiunii de izvor formal al dreptului surprinde o
multitudine de aspecte, de modalitati, prin care continutul preceptiv al
normei de drept devine regula de conduita, se impune ca model de urmat in
relatiile dintre oameni. Aceasta varietate de forme prin care normele juridice
se exprima, determina pe unii autori sa vorbeasca despre caracterul eterogen
al surselor (formelor) dreptului.

Teoria juridica clasica a izvoarelor dreptului deosebeste izvoarele

scrise de izvoarele nescrise, izvoarele oficiale de izvoarele neoficiale,
izvoarele directe de izvoarele indirecte. Spre exemplu: obiceiul este un izvor
nescris, spre deosebire de actul normativ care se prez 222d39c inta
totdeauna sub forma scrisa: obiceiul si doctrina sunt considerate surse
neoficiale, spre deosebire de lege sau jurisprudenta, care sunt surse oficiale;
in acelasi timp, actul normativ sau contractul normativ sunt considerate
izvoare directe, pe cand obiceiul sau normele elaborate de organizatii
nestatale sunt izvoare mediate (indirecte), ele trebuind sa fie 'validate' de o
autoritate statala pentru a deveni izvoare de drept.
S-a vorbit si despre izvoare creatoare si izvoare interpretative[2]. Legea
si cutuma sunt izvoare creatoare intrucat creaza norme noi, pe cand
jurisprudenta si doctrina, necreand norme noi, ci doar interpretand pe cele
existente, nu au caracter novator, ci doar interpretativ.
Preocuparile mai recente de clasificare a izvoarelor dreptului au pus in
lumina si alte aspecte caracteristice formelor de exprimare a normelor
juridice. S-a vorbit astfel despre sursele formale sau legale ale dreptului
si sursele istorice sau materiale ale sale[3]. Aceasta impartire este considerata
drept inutila si este criticata de catre cei care nu sunt de acord cu o rupere a
celor doua domenii material si formal[4].
2. CLASIFICAREA IZVOARELOR FORMALE

ALE DREPTULUI

Studiul izvoarelor (formelor de exprimare) ale dreptului conduce la

concluzia existentei unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare.
Necesitatea unei multitudini de forme de exprimare pe care dreptul si le
constituie este determmata de multitudinea relatiilor sociale care reclama
reglementare juridica. Toate tipurile de drept de pana acum au cunoscut o
pluralitate de izvoare acte normative ale autoritatilor statale, obiceiuri,
precedente judiciare, doctrina etc. Sisteme de drept calitativ asemanatoare
pot sa se exprime in forme diferite, asa cum, de altfel, un sistem de drept
concret, de-a lungul existentei sale, se poate reproduce in mai multe forme.
Ponderea unuia sau altuia din izvoarele sale formale se modifica in raport de
gradul dezvoltarii sale, de complexitatea relatiilor sociale pe care le exprima.
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a
dreptului sunt urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca si
precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ.
A. Obiceiul juridic (cutuma)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul
precede dreptului. El apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii, fiind
expresia unor necesitati pe care orice societate le resimte, necesitati legate

de conservarea valorilor comunitatii. La aparitia sa, dreptul preia o serie de

obiceiuri si le adapteaza realitatii specifice unei societati politice.
Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al
repetarii unei practici. Oamenii aplica, in procesul interactiunii lor, in mod
inconstient de multe ori, unele reguli. Pe cale de repetitie, ei ajung la
convingerea ca regula respectiva este utila si necesar a fi urmata in viata de
toate zilele.
Nu toate obiceiurile create de societate devin izvoare de drept.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale in
sistemul izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante: a) fie
ca statul, prin organele sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei
si-l incorporeaza intr-o norma oficiala; b) fie ca obiceiul este invocat de parti,
ca norma de conduita, in fata unei instante de judecata si aceasta il valideaza
ca regula juridica.
In plan istoric, obiceiul juridic sau dreptul consuetudinar (cutumiar sau
obisnuielnic) a alcatuit prima forma a dreptului pozitiv, un fel de drept
rudimentar.
Cutumele reprezinta o practica atat de inradacinata incat oamenii
socotesc ca prin ele isi exercita un drept pozitiv. Cutuma implica o
indelungata practica sociala; de aceea se socoteste ca in continutul sau este
cuprinsa o bogatie sociologica.
Cutuma se intemeiaza pe cazuri concrete, la care se face apoi referire,
fiind evocate ca precedente. Se degaja astfel o notiune generala, alcatuita din
ceea ce este comun unor cazuri concrete repetate. Aceasta este norma
generala consacrata prin cutuma. Legiuitorul poate consacra printr-o norma
legala obiceiul sau poate face trimitere la acesta.
In acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod, spre
exemplu), legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca
valabilitatea, contestandu-le expres (Codul civil, spre exemplu, a abrogat, in
buna masura, cutumele anterioare). Este evident, insa, ca legiuitorul nu poate
opri formarea de noi cutume, uzuri, etc. In afara atitudinii legiuitorului si a
legii scrise fata de obicei, instantele de judecata (jurisprudenta) sunt confruntate cu reguli statornicite pe baza obiceiului. In practica s-a ridicat problema
daca judecatorul poate lua in considerare o regula stabila de obicei, la care
insa nu face trimitere legea (codul). In dreptul vechi, judecatorul care
cunostea un obicei invocat de parte facea aplicatiunea acestuia. Daca, insa,
regula era contestata de cealalta parte, regula trebuia dovedita. Dovada se
facea prin mijloacele de proba obisnuite (proba cu martori) sau se recurgea la
ceea ce sechema 'inquisitio per turbam' (cercetare prin multime). Se recurgea
la parerea unui mare numar de oameni din regiune, cu experienta, care
deliberau si emiteau un verdict, de care judecatorul tinea seama.

In dreptul modern situatia este analizata nuantat. Astfel, in dreptul

public (in dreptul constitutional si in dreptul international public), sub
formauzantelor, obiceiul joaca inca un rol important.
In dreptul privat este sustinuta opinia ca apelul la obicei nu poate fi
facut decat in limita legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare
de drept de catre lege). Acest lucru este valabil si in dreptul comercial.
In orice caz este de principiu ca nu se recunoaste calitatea de izvor de
drept obiceiului care ar contine o regula contrara ordinii publice si moravurilor
si nici cutumei care ar abroga o lege in vigoare (consuetudo abrogatoria si
desuetudo).
Azi, obiceiurile opereaza mai mult in privinta interpretarii vointei partilor
si chiar a legilor.
Exista un domeniu pe care autorii moderni in abordeaza si prin prisma
rolului obiceiului si anume cel al exercitiului dreptului subiectiv[5]. Dreptul
subiectiv nu poate fi exercitat decat in limite rationale, in conformitate cu
obiceiurile si moravurile sociale si potrivit scopului lor natural. Un drept
exercitat in contradictie cu asemenea cerinte inceteaza a mai fi un drept (un
uz) si devine un abuz. In acest fel, obiceiul este o coordonata de apreciere a
exercitiului licit al unui drept.
B. Doctrina
Doctrina, ca izvor de drept.
Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii
de specialitate le dau fenomenului juridic. Ea este stiinta juridica (ale carui rol,
structura si functii au fost prezentate anterior). In general rolul stiintei este
teoretic-explicativ, interpretarile stiintifice facute materialului normativ
ajutand, pe legiuitor sau pe judecator, in procesul de creare si, respectiv, de
aplicare a dreptului.
In aceasta lumina, chestiunea daca si in ce masura doctrina este izvor
de drept comporta o necesara prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii
data intr-o opera stiintifica si solutia propusa de autor ? Este tinut legiuitorul
(parlamentul) sa se investeasca cu dezbaterea unui proiect Iegislativ (sau
unor masuri sau solutii) propuse intr-o lucrare stiintifica (tratat, monografie,
curs, studiu, etc.) ? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca
valoarea de initiator legislativ ? In dreptul actual o asemenea posibilitate este
exclusa. Acest lucru nu impieteaza cu nimic asupra rolului indispensabil pe
care-l are teoria stiintifica in procesul legislativ si in procesul practicii juridice.
Practica legislativa si practica dreptului (aplicarea dreptului de catre
administratie si de catre instantele de judecata) n-ar putea exista si cu atat
mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica. In acelasi timp, solutiile si

interpretarile doctrinei sunt totdeauna fondate pe cazuri practice, pornesc de

la fapte reale, iar apoi, pe cale de generalizare, le interpreteaza teoretic si le
explica.
Sistemul actual al izvoarelor dreptului nu mai poate retine, insa, doctrina
ca sursa creatoare nemijlocita de drept. Unii autori vorbesc despre rolul
indirect (mediat) creator al doctrinei.
Este interesant de remarcat faptul ca in conditiile formarii de noi
tipologii juridice (este cazul dreptului comunitar, spre exemplu), se reproduce
intregul sistem al izvoarelor dreptului, fiind recunoscuta si doctrina izvor de
drept.
C. Practica judiciara si precedentul judiciar
Practica judecatoreasca, denumita si jurisprudenta, este alcatuita din
totalitatea hotararilor judecatoresti pronuntate de catre instantele de toate
gradele. Potrivit scopului lor, instantele de judecata solutioneaza anumite
cauze ce se deduc in fata lor si pronunta hotarari (sentinte) pe baza
legii.Cauzele judecate de tribunale sunt de drept privat sau de drept public.
Sesizat (prin actiune sau prin rechizitoriu), judecatorul trebuie sa judece
cauza si sa pronunte sentinta. El face acest lucru interpretand si aplicand o
norma juridica.
Actele de autoritate administrativa sunt supuse si ele controlului
judecatoresc, pe calea contenciosului administrativ.
In materia controlului constitutionalitatii legilor, exista atat sisteme de
control parlamentar, (prin organe special constituite, cum ar fi Consiliul
Constitutional in Franta), cat si sisteme de control judecatoresc (tribunale
constitutionale).
Observam faptul ca rolul jurisprudentei este acela de a interpreta si
aplica la cazuri concrete legea. Activitatea judecatorului este guvernata de
doua mari principii: A) el se pronunta intotdeauna in cauza pe care o judeca si
nu are dreptul sa stabileasca dispozitii generale in afara spetei particulare ce
se deduce in fata sa; B) un judecator, potrivit cu regulile de organizare
judecatoreasca din tara noastra, nu este, in general, legat de hotararea, intr-o
cauza similara, pronuntata de un alt judecator (si nici chiar de propriile sale
hotarari anterioare).
In aceasta lumina jurisprudenta nu poate avea rol creator, nu poate fi
izvor de drept.
Totusi, in practica, se constata de multe ori faptul ca instantele de
judecata ajung la solutii unitare in interpretarea si aplicarea unui text de lege.

Pe calea precedentului, judecatorul poate pronunta decizii cu valoare

generala. In loc sa fie sursa doar interpretativa, decizia judecatorului devine
sursa creatoare a dreptului.
Precedentul este autoritatea pe care o poate avea o decizie judiciara
fata de cauzele analoage. In masura in care o decizie anterioara interpreteaza
dreptul existent, aceasta interpretare se impune in cauzele suficient de
asemanatoare[6].
O atare situatie este de principiu inacceptabiIa pentru sistemul dreptului
romano-germanic si, deci, asa cum am subliniat deja, pentru sistemul
dreptului romanesc.
Va trebui sa avem in vedere doua situatii care subliniaza importanta
precedentului si in acest sistem juridic. Este vorba de deciziile Inaltei Curti de
Casatie si Justitie in cazul recursului in interesul legii, precum si de deciziile
Curtii Constitutionale.
Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila,
comerciala, de contencios administrativ, cat si in materie penala. Codul de
procedura civila cat si Codul de procedura penala cuprind recursul in interesul
legii.
Existenta acestei institutii procedurale se explica prin aceea ca in fixarea
jurisprudentei si in scopul aplicarii unitare a legii de catre instantele
judecatoresti, rol important revine, potrivit legii de organizare judecatoreasca
si a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, instantei supreme.
Sesizarea Inaltei Curti de Casatie si Justitie cu un recurs in interesul legii
o poate face Procurorul General, la initiativa sa sau la cererea ministrului
justitiei. Aceasta sesizare este facuta atunci cand se constata ca in practica
diverselor instante judecatoresti un anumit text de lege este interpretat si
aplicat in mod diferit.
Procurorul general are dreptul sa ceara Inaltei Curti de Casatie si Justitie
sa se pronunte asupra chestiunilor de drept care au primit o solutionare
diferita din partea instantelor judecatoresti.
Deciziile prin care se solutioneaza sesizarea se pronunta de Sectiile
Unite ale Inaltei Curti de Casatie si Justitie, ele se aduc la cunostinta
instantelor judecatoresti de catre Ministerul Justitiei. Nu sunt citate partile, iar
solutiile pronuntate in dosarele luate in discutie nu sunt reformate. Solutiile in
aceste cazuri se pronunta numai in interesul legii. Dezbaterea data
problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.
Observam faptul ca in aceste cazuri instanta suprema are dreptul
legalsa transeze in mod suveran eventualele conflicte de interpretare si de

aplicare a legii de catre instantele inferioare si sa impuna acestora o anumita

interpretare. Asemenea solutii interpretative, constante si unitare, sunt
invocate uneori ca precedente judiciare in activitatea judecatoreasca, pe baza
lor solutionandu-se cauzele cu care sunt investite instantele de judecata.
Pentru acest motiv se considera ca solutia interpretativa data de suprema instanta se poate inscrie in randul izvoarelor secundare de drept, sau izvoare
indirecte al dreptului.
In legatura cu dreptul Inaltei Curti de Casatie si Justitie de a asigura, pe
calea deciziilor date in recursul in interesul legii, aplicarea unitara a legii de
catre instantele judecatoresti, Curtea Constitutionala a Romaniei a fost
sesizata cu o exceptie de neconstitutionalitate privind esenta acestui drept,
pe motiv ca prin aceasta se incalca Constitutia. Motivarea acestei exceptii de
neconstitutonalitate consta in aceea ca, intrucat numai legea este izvor de
drept, interpretarea consta in aceea ca, intrucat numai legea este izvor de
drept, interpretarea data de Inalta Curte de Casatie si Justitie, in Sectii Unite,
ar conduce la o subordonare a vointei judecatorului acestei instante. Pe de
alta parte, se sustine ca in realitate uniformizarea practicii judecatoresti se
realizeaza prin intermediul cailor ordinare de atac.
Prin decizia nr.528/1997, Curtea Constitutionala a respins exceptia de
neconstitutionalltate ridicata, statuand ca 'principiul supunerii judecatorului
numai fata de lege, potrivit art.123 alin.(2) din Constitutie, nu are si nici nu
poate sa aiba semnificatia aplicarii diferite si chiar contradictorii a uneia si
aceleiasi dispozitii legale, in functie exclusiv de subiectivitatea
interpretarii unor judecatori diferiti'. Asigurarea caracterului unitar al practicii
judiciare este impusa si de principiul constitutional al egalitatii cetatenilor in
fata legii si autoritatilor publice, deci, inclusiv al autoritatilor judecatoresti.
In ceea ce priveste deciziile Curtii Constitutionale, se impun cateva
precizari legate de pozitia si semnificatia acestei institutii in statul de drept[7].
Pozitia Curtii Constitutionale este fixata in sistemul etatic prin Titlul V al
Constitutiei Romaniei.
Potrivit Constitutiei, Curtea Constitutionala are urmatoarele atributii:
a) se pronunta asupra constitutionalitatii legilor, inainte de promulgarea
acestora, la sesizarea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre presedintii celor
doua Camere, a Guvernului, a Inaltei Curti de Casatie si Justitie, a Avocatului
Poporului, a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de
senatori, precum si, din oficiu, asupra initiativelor de revizuire a Constitutiei;
b) se pronunta asupra constitutionalitatii tratatelor sau altor acorduri
internationale, la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui
numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25 de senatori;

c) se pronunta asupra constitutionalitatii regulamentelor Parlamentului,

la sesizarea unuia dintre presedintii celor doua Camere, a unui grup
parlamentar sau a unui numar de cel putin 50 de deputati sau de cel putin 25
de senatori;
d) hotaraste asupra exceptiilor de neconstitutionalitate privind legile si
ordonantele, ridicate in fata instantelor judecatoresti sau de arbitraj
comercial; exceptia de neconstitutionalitate poate fi ridicata si direct de
Avocatul Poporului;
e) solutioneaza conflictele juridice de natura constitutionala dintre
autoritatile publice, la cererea Presedintelui Romaniei, a unuia dintre
presedintii celor doua Camere, a primului-ministru sau a presedintelui
Consiliului Superior al Magistraturii;
f) vegheaza la respectarea procedurii pentru alegerea Presedintelui
Romaniei si confirma rezultatele sufragiului;
g) constata existenta imprejurarilor care justifica interimatul in
exercitarea functiei de Presedinte al Romaniei si comunica cele constatate
Parlamentului si Guvernului;
h) da aviz consultativ pentru propunerea de suspendare din functie a
Presedintelui Romaniei;
i) vegheaza la respectarea procedurii pentru organizarea si desfasurarea
referendumului si confirma rezultatele acestuia;
j) verifica indeplinirea conditiilor pentru exercitarea initiativei legislative
de catre cetateni;
k) hotaraste asupra contestatiilor care au ca obiect constitutionalitatea
unui partid politic;
l) indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.
Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru
viitor. Ele se publica in Monitorul Oficial al Romaniei, partea 1.
Curtea este o autoritate autonoma, ea nu face parte din puterea
legiuitoare, executiva sau judecatoreasca si nu se subordoneaza nici unei alte
autoritati.
In ordinea de idei care ne intereseaza, deciziile Curtii in cazul exceptiei
de neconstitutionalitate prezinta caracteristici ale precedentului judiciar.
Exceptia de neconstitutionalitate a unui text de lege sau ordonanta se ridica
in fata unei instante de judecata, unde partile isi apara sau isi valorifica un

interes legitim. In aceste cazuri, Curtea se pronunta in drept, ea nu

solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a
exceptiei, continuand procesul in fata instantelor ordinare.
Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte 'erga
omnes', nu
numai 'inter
partes
litigantes'. Fiind
obligatorii 'erga
omnes',deciziile Curtii sunt evocate ca precedente, intrucat un text de lege
odata declarat neconstitutional, pe temeiul ridicarii unei exceptii intr-un
proces,
nu
mai
poate
face
obiectul
unei
exceptii
de
neconstitutionalitate. Interpretarea data de Curte este obligatorie (a se vedea
considerentele cuprinse, in acest sens, in decizia nr.19/1997, publicata in
M.Of. nr.119/1997 si in decizia nr.44/1997, publicata in M.Or. nr.53/1997).
Este recunoscut faptul ca nu numai tribunalele aplica dreptul, ci si
organele administrative. In acest sens, practica administrativa formeaza si ea
un corp de solutii ce se degaja in procesul aplicarii legii. Bogat in continut
sociologic, actul administrativ este si el rezultatul unui proces de interpretare
si aplicare la cazuri concrete a legii.
D. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual, in sensul ca el stabileste
drepturi si obligatii pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vanzator si
cumparator, pentru locator si pentru locatar etc.). Art. 942 Cod civil defineste
contractul ca un acord intre doua sau mai multe persoane spre a constitui sau
a stinge intre dansii un raport juridic. In aceasta acceptiune, contractul nu
poate fi izvor de drept.
Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit
obligatiile unor subiecte determinate (ca participanti la un raport
in vedere reglementari cu caracter generic. De aceea, ele poarta
de contracte normative si, in aceasta calitate, ele sunt izvoare
pozitiv.

drepturile si
juridic), ci au
si denumirea
ale dreptului

In dreptul constitutional contractul normativ reprezinta izvor de drept in

materia organizarii si functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se
creaza, in general, ca efect al incheierii unor contracte (tratate) intre statele
care doresc sa compuna federatia.
In ramura dreptului muncii si securitatii sociale contractul normativ este
izvor de drept, sub forma contractelor colective de munca, in care se prevad
conditiile generale ale organizarii procesului muncii intr-o ramura determinata
si pe baza carora sunt incheiate apoi contracte individuale de munca.
In sfarsit, in dreptul international public, contractul normativ, sub
formatratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este intodeauna
expresia consimtamantului liber al statelor si numai in aceasta masura el este

izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare. In dreptul international

contemporan, tratatul este mijlocul cel mai important de reglementare a
raporturilor dintre state, de cooperare, pe baza egalitatii suverane a statelor,
in sprijinul respectarii suveranitatii si independentei acestora.
E. Actul normativ
Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept).
Acest izvor al dreptului are importanta cea mai mare in sistemul
izvoarelor dreptului. Locul proeminent pe care-l detine actul normativ in
sistemul izvoarelor de drept se explica atat prin cauze istorice, cat si prin
ratiuni care tin de trasaturile de continut si de forma ale acestui izvor juridic,
in raport cu celelalte izvoare.
Atunci cand se utilizeaza formula: 'legea ca izvor de drept', trebuie avut
in vedere sensul larg al notiunii de lege (ca act cu putere obligatorie) si nu in
sensul sau restrans (actul normativ pe care-l adopta, dupa o procedura
specifica, parlamentul). Intr-adevar, actul normativ cuprinde, in primul rand,
legea elaborata de parlament (inainte de toate, Constitutia), dar nu se reduce
la aceasta. Exista un sistem al actelor normative.
In sensul larg si comun al termenului, legea insemnand orice regula de
drept obligatorie cuprinde orice izvor de drept (in acest sens si obiceiul este
o lege, din moment ce este obligatoriu).
Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus scriptum).Siguranta lor in privinta organizarii ordinii de drept si posibilitatea
aplicarii lor imediate le confera o incontestabila superioritate fata de obicei.
Pentru acest motiv, in progresul lor juridic, popoarele au trecut de la simple
practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii
publice, investite cu competente normative (parlament, guvern, organe
administrative locale). Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a
caror aplicare poate fi realizata si prin interventia fortei coercitive a statului.
Pozitia predominanta a actului normativ, in sistemul izvoarelor dreptului,
in sistemele de drept moderne, este determinata de necesitatea de a se
asigura securitatea si stabilitatea comertului
juridic.
Societatea
resimte
nevoia de siguranta, de claritate si ordine in cadrul raporturilor inter-sociale,
raporturi ce se caracterizeaza printr-un grad sporit de complexitate, printr-o
accelerare, fara precedent, a cursului legaturilor pe linia productiei si
schimbului de activitati. Cutuma si jurisprudenta sunt izvoare de drept mai
oscilante, mai putin precise decat actul normativ. Actul normativ previne
nesiguranta dreptului, incertitudinile rezultate din schimbarile rapide ce au loc
in societatea industriala moderna.

Principiul legalitatii implica o subordonare neconditionata a subiectului

raporturilor juridice fata de comandamentul normativ. Dar, pentru ca aceasta
conformare sa poata deveni realitate nemijlocita in practica sociala cotidiana
este necesar ca acestea (subiectele) sa-si cunoasca drepturile si obligatiile in
mod clar si neconditionat. Forma scrisa a actului normativ, mijloacele statale
specifice de publicitate a continutului acestuia reprezinta garantii de
certitudine a actului normativ, in raport cu alte izvoare de drept.
Totodata, schimbarile rapide, dinamica transformarilor sociale specifice
societatii actuale isi pot gasi reflectarea operativa in actul normativ si nu in
obicei, care este forma conservatoare a dreptului.
Mai este de remarcat, de asemenea, si faptul ca actul normativ se
preteaza mult mai usor la aplicarea unor metode de elaborare si sistematizare
(metode informatice, stocarea informatiei, programe juridice etc.).
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete,
hotarari si ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale
ministerelor,decizii si hotarari ale organelor administrative locale.
Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile. Lucrul este
firesc daca avem in vedere faptul ca legea este actul normativ elaborat de
parlament, organul puterii legiuitoare, care exprima vointa si interesele
alegatorilor. Celelalte acte normative, elaborate in conformitate cu
competentele normative (cu puterea reglementara) repartizate prin
Constitutie altor organe (organele executive), trebuie sa se subordoneze
legilor. Ele sunt elaborate in vederea executarii legilor. Fata de celelalte acte
normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a) legea are
o procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ
(celelalte acte ale organelor executive, pot avea atat caracter normativ, cat si
individual); c) legea are competenta de reglementare primara si originara (in
sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa in mod
primordial in continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacand
altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse in
legi).
In cadrul legilor, se remarca, prin importanta si prin note fundamentale,
legile constitutionale. Constitutiile fixeaza regulile esentiale de organizare si
functionare a ordinii intr-un stat. Fiind ea insasi drept pozitiv, constitutia unui
stat sta la baza acestuia, in sensul ca in constitutie este concretizata valoarea
absoluta dreptatea si isi gasesc consacrarea majoritatea principiilor
fundametale politico-juridice.
Dincolo de semnificatia sa etimologica (constitutio inseamna asezarea
cu temei), de importanta sa juridica (constitutia este legea fundamentala),
constitutia unei natiuni inseamna si o stare de spirit ea este o adevarata
cutie de rezonanta a spiritualitatii nationale.