OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA

Eseu din cotidian cu multe clipe 'negre' dar şi câteva clipe

minunate - un exemplu cum nu am reuşit în demersul meu
existenţial.

Începutul.
Anul 1994 a fost anul în care, la 10 octombrie, am plecat cu un motan
şi o geantă de voiaj la un cămin de constructori din Bucureşti, în
cartierul Pajura. După două nereuşite în căsnicie, de-a lungul a 23 de
ani, un eşec total în viaţa socială şi îmbibat de alcool, singurul
ingredient ales atunci pentru nereuşita existenţială.
Un fost coleg de la Centrul de Calcul Petrol, Cristian Mihailovici, în
funcţia de şef Resurse Umane la Patrimoniul Naţional, mi-a întins o
mână de ajutor, angajându-mă analist la el. Noua ipostază şi dorinţa
lui de a mă ‘recicla’ s-a materializat în mai multe forme pozitive.
Răspunsul meu a fost nu pe măsura ajutorului primit. Un consum
continuu de alcool, cam o jumătate de kilogram de votcă pe zi, o viaţă
dezorganizată cu o prezenţă la servici mai mult decât normală şi lipsa
oricărui reper de echilibru personal. Eram ca un marinar pe mare,
într-o barcă, fără busolă.
Atunci Dumnezeu mi-a întins o mână, pe care şi acum, după
cinsprezece ani, o mai simt deasupra mea. Cu toate că nu pot
număra păcatele şi greşelile făcute în tot acest timp. Acest semn de
Bunăvoinţă s-a materializat printr-un suflet de om care mi-a venit
alături, după douăzeci şi trei de zile... Era în ajun de 1 noiembrie ziua
mea şi am convenit să primesc una avans pentru a serba ziua în
noua ‘familie’ de la servici. Am mers la casierie să îmi ridic suma.
Acolo erau două persoane. O femeie care avea toate atributele
exterioare ale unei casiere, inclusiv ochelarii, atentă la nişte liste ce le
avea în faţă şi o tânără care părea a fi sora ei cea mică. O mai
văzusem o dată în primele zile de angajare ieşind de la director cu un
mers ‘băţos’ fără a fi ostentativ; ceva gen mersul nostru când eram

1/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

pionieri încolonaţi. M-am adresat casierei dând adeverinţa de avans

de la Cristi. Tânăra a intervenit zicând ‘vă fac eu formele’ şi mi-a dat
suma respectivă zâmbindu-mi. Am plecat de acolo. Nu eram de loc
convins că cea care mi-a oferit zâmbetul ar fi casiera şi cu gândul de
a lua când ies o vodcă marca ‘Rasputin’ pe care să o împart cu Cristi
veciul meu coleg şi actual şef, după program. Şi a mai trecut o zi, şi
sărbătoarea zilei de naştere, şi încă două zile. Uitasem de episodul
de la casierie. Mă străduiam să instalez prima reţea de calculatoare
şi îmi lipsea un prelungitor, pentru a le instala în birou. Tânăra stătea
de vorbă cu o colegă, atunci când eu întreb dacă ştie cineva unde
găsesc un prelungitor cu şase ieşiri.
- Am eu unul, v-il aduc… şi chiar îl aduce, mă priveşte aşa cum
numai o femeie ştie să privească, dincolo de privire, spre mine. I-am
mulţumit dar, cum era de aşteptat privirea a rămas în memorie.
Seara, la cămin am ajuns pe la opt, după obişnuitul traseu de
alimentare cu votcă ‘Scandic’: câte o sută de grame în trei pub-uri
aflate pe traseu. Nu era numai dorinţa de a mă îmbiba cu alcool
pentru a adormi mai uşor. Era zgomotul de fond al discuţiilor unor
oameni singuri, veniţi aici să socializeze, pentru a se întoarce mai
mult sau mai puţin ameţiţi, la singurătatea necazurilor de acasă.
Ascultându-i pe ei mai uitam de ale mele. Aşa s-a întâmplat şi acum,
am adormit repede şi fără vise, cu televizorul aprins şi cu motanul
sub pătură. M-am trezit pe la trei noaptea, ca de obicei pentru a
continua scrie şi rescrie eseul ‘Începutul Luptei Evreilor Creştini
pentru Evanghelia lui Iisus’– o fixaţie benefică a spiritului meu în
existenţa virtuală, extrasă din cotidian (pe care am finalizat-o, după
paisprezece ani, şi am postat-o pe YOUTUBE (2009) - versiunea
Română şi Engleză; despre care voi mai vorbi. De data asta nu prea
îmi ardea. Zâmbetul încastrat în memorie revenea pe retina minţii. Ce
poate fi? eu eram conştient de situaţia mea: la patruzeci şi şapte de
ani, un dublu divorţat, la graniţa între o libertate pe care nu o
înţelegeam şi a unei singurătăţi care mă apăsa. Dar ce ‘vină’ avea
această tânără, de nici douăzeci şi cinci de ani, aşa părea, ca să
preia o dată cu prietenia mea tot acest bagaj de ponoase?! Nu! Mă
ţin de o parte...
Numai că nu a fost să fie aşa. Peste două zile căutam o brichetă. Pe
etajul meu nu era nimeni la fumoar, cobor cu un nivel mai jos...
nimeni. Mai cobor un nivel şi Irina (numele tinerei) era la fumoar. Îmi
oferă bricheta cu un gest firesc, de parcă am fi vechi colegi. Cât eram
eu de inhibat de ale mele, am simţit aura pe care o emana: un fel de

2/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

linişte. Am întrebat direct: câţi ani aveţi?. A zâmbit şi a intrat în birou,

revenind cu buletinul, pe care mi la deschis la foaia cu anul, luna şi
ziua de naştere. Am rămas interzis: 3 martie 1960; cam cu zece ani
mai mult decât estimasem eu. Dar aveam şi o bucurie, posibil de
natură subconştientă: nu aş fi făcut dragoste cu cineva ce îmi putea fi
fiică. E adevărat că, la limită, scrupulele mele pudibonde nu aveau de
suferit... Am întrebat-o dacă vrea să meargă cu mine la o plimbare
până la mănăstirea Cernica. A zis ‘da’. Am mai făcut un pas şi am
invitat-o la mine la cămin în acea după amiază. A zis ‘da’. Aşa că în
acea după amiază, prima oară după nu ştiu câte luni, nu am mai
făcut ‘turul de alcoolizare’. Am ajuns la cămin împreună cu Irina.
Pregătisem eu de vreo două zile nişte fasole cu picioare de porc la
reşoul din dotare. Mi se părea foarte gustoasă dar, datorită
ingredientelor avea o culoare ciocolatie. I-am oferit-o, alături de o
bere luată de la buticul din colţ. A zis că nu mănâncă. Aşa că am stat
de vorbă despre ce discută doi oameni care abia s-au cunoscut. I-am
povestit pe scurt despre ‘zestrea mea’ : două căsnicii ratate şi patru
copii. Mă aşteptam la o reacţie de teamă, mai mult sau mai puţin
vizibilă. Dar dacă a fost aşa era o formidabilă introvertită. Pur şi
simplu se uita la mine şi asculta, de parcă vorbeam despre altcineva.
I-am luat mâna în mâna mea, apoi am sărutat-o, apoi... s-a retras
rugândum-ă să o conduc până la autobuz. Era târziu, se făcuse ora
10 seara. Cred că puteam să o conving să rămână la mine. Dar
merita încercat să ajungă la gazdă, deoarece nu o anunţase că nu va
veni. Până la staţia de autobuz erau cam două sute de metrii. Era
frig. M-a luat de braţ şi atunci i-am privit chipul. Ochii ei mă priveau cu
intensitate; cu o privire care căuta parcă să mă cunoască dincolo de
cuvinte. Mai târziu mi-a spus că primirea mea era blândă. Privirea ei
nu a mai dispărut de pe retina minţii. O am şi acuma proaspătă. O
rechem în momentele grele, care nu au fost de loc puţine de atunci.
Am mers împreună cu autobuzul 331 până la piaţa Dorobanţi şi am
suit-o în ultimul autobuz pentru Drumul Taberei, după care m-am suit
din nou în acelaşi autobuz ce făcea ultima cursă spre Pajura. Şi aşa
a trecut prima zi, care a fost marţi...

Plus şi minus.
A dou-a zi am convenit să facem o ‘cină’ la cămin. Am întrebat-o ce
ar dori să iau să gătesc. A zis că vine ea cu partea ‘solidă’ eu să aduc
ce cred ca ‘parte lichidă’. Joi, Cristi mă anunţă că mă ia cu el vineri la
‘Peleş’ la ‘o întâlnire de lucru’ cu personalităţi din ţară şi din afară. Îi

3/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

spun că am o ‘cină’ aranjată cu Irina, casiera. Se uită la mine cu ochii

lui, intens albaştrii mijiţi, ca şi cum ar cântării mimica mea la ce avea
să spună:
-Vasile poţi face asta în altă zi! Dacă vrei vorbesc eu cu Irina... Tu
eşti însurat şi ai copii, chiar dacă eşti acum despărţit. Poţi avea o
legătură de moment dar problema prezenţei tale este mai importantă
la Peleş. Nici nu vreau să aud!
Şi nu m-a mai auzit pentru că nu am mai venit la Peleş. Am preferat
cina de vineri la cămin. De la servici, la ora 13 am plecat glonţ la
cămin. Am cumpărat din colţ, de la butic, o sticlă de vodcă, de vin, de
apă minerală trei pâini, salam de sibiu, parcă o şampanie şi ţigări
‘wincester’, pe care am văzut că le fuma Irina. Am făcut ordine în
cameră şi, la ora convenită am aşteptat-o în staţia de autobuz. Irina a
apărut, cât era ea de mică, ducând două sacoşe pline, mari şi grele.
Din una ieşea ieşea o coadă de lemn. De abia ajuns în cameră am
realizat că a adus inclusiv tigaia de friptură , cuţitul de tranşat carne şi
bătătotrul. Cred că, dacă nu l-ar fi observat data trecută, ar fi venit şi
cu blatul de bătut carne... În ce priveşte partea solidă era setul
complect: de la carne, fructe, la dulciuri. Nu intru în amănuntele
intime, dar ne-am dus împreună luni la sevici, de la cămin.
Cristi m-a chemat la el să îmi spună că Directorul i-a atras atenţia că
nu am fost prezent, că el mă luase pe propria răspundere, în situaţia
mea dificilă. Avea dreptate din punct de vedere al spiritului de
subordonare. Poate, din punct de vedere al camaraderiei şi eu aş fi
fost vexat. Tot ce i-am putu spune, din inimă, a fost cam aşa:
- Cristi, tu când te duci acasă, mai târziu sau mai devreme, în noapte,
ai pe cineva care să îţi deschidă uşa, să îţi pună masa şi să îţi
zâmbească ?! Ai ultima tranşee? Eu nu o am.
Nu a comentat. A dat din mână că sunt liber, fără să mă privească. Şi
eu am plecat supărat: de supărarea lui şi de a mea. Acum, după mulţi
ani îi dau dreptate şi îmi cer scuze. În lunile care au urmat s-a văzut
că, atât cât a putut m-a sprijinit, m-a ajutat să ne găsim o gazdă, şi
cred că într-un anume fel admira legătura pe care o vedea între mine
şi Irina. A dou-a zi o colegă mi-a dat un bilet. Era de la ‘Motanul
încălţat’ (unul din multele alias-uri pe care i le-am inventat de-a lungul
anilor). Scria acolo: ‘Nimeni şi nimic nu ne va despărţii’. Dincolo de
concizia textului acest mesaj mi-a insuflat sentimentul de linişte pe
care îl dă faptul că cineva are grijă de tine, pe care nu îl mai
cunoscusem de mulţi ani. Bine a spus cineva: O relaţie bună este
când bărbatul găseşte în parteneră o ‘mămică’. Eu aveam această

4/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

rară şansă. A urmat călătoria de o zi la mare, la Mangalia, la baza de

tratament ‘Siemens’, unde Madi (cum am boteza-to) era la împreună
cu tatăl şi nepoata ei. Tenace cum sunt, am reuşit să aflu unde este
şi i-am făcut o surpriză apărând la hotel. Trebuie să recunosc că
sentimentul de a o ‘pierde’ a fost imboldul acţiunii; şi nu m-am înşelat.
Era intens curtată de un proaspăt (şi cu zece ani mai tânăr) patron de
IT din Alexandria; coleg de masă la cantină. A venit cu o zi înaintea
mea, seara, la camera lor, cu o sticlă de vodcă extra să îl trateze pe
‘domnul Anghel’. Tatăl ei, fost sportiv şi ofiţer MI, îi spune după
plecarea musafirului: ‘ăsta pentru tine a venit – se pare că are intenţii
serioase...’. A dou-a zi, la micul dejun omul îi spune că dacă vrea mai
rămâne câteva zile, peste termenul de încheiere a sejurului, care se
încheia în acea zi pentru grupul lui din Alexandria. Şi că aşteaptă
răspuns până seara. Pe la ora şase după amiază apar eu, mă înscriu
la hotel şi la cantină pentru o seară şi mă duc la camera unde erau
cazaţi. Se pregăteau de masă când am spus ‘bună seara’. Irina a
făcut ochii mari, dar şi-a păstrat cumpătul. M-a recomandat tatălui ei
ca un coleg de servici. După cina la cantină, unde ei au mâncat la
masa lor şi eu la o altă masă, m-am dus să o invit la o plimbare pe
faleză. A venit în hol şi am plecat pe dig, unde am văzut prima oară
un hallou perfect în jurul lunii. Atunci mi-a spus de cele de mai sus.
Mi-a spus că dimineaţa vrea să îl conducă pe cel din Alexandria. Am
întrebat-o dacă vrea să renunţe la prietenia noastră. Replica ei a fost:
‘Tu ai vrea?!’ Zis şi făcut: l-am condus amândoi... Am şi acum în mine
îndoiala dacă pentru ea nu ar fi fost mult mai bine să facă altă
alegere. În orice caz ca viaţă socială şi materială era cert superioară
a ce eram eu şi ce urma să ni se întâmple de-a lungul anilor. Ar acest
om avea alte criterii de evaluare, pe care urmam eu să le învăţ şi să
le aplic ca relaţie de parteneriat. Criterii ce te fac să construieşti, în
timp, o adevărată construcţie mentală şi sufletească, UNICĂ
PENTRU DOUĂ FIINŢE.
O construcţie pe care ne-o dorim cu toţii. Un fel de ‘a dou-a mămică’
în care conexiunea indestructibilă nu mai este de sânge ci de
credinţă construită între doi oameni
Tot atunci, Tony Porumb, un alt bun fost coleg şi prieten comun al
meu şi a lui Cristi (la care am dus lucrurile scoase la uşa fostului
domiciliu de familia fostei partenere de viaţă) m-a vizitat la cămin. A
fost haioasă maniera în care a făcut-o. Era o seară ploioasă de sfârşit
de noiembrie şi ne-am dus să îl aşteptăm în staţia 331 de la Casa
Scânteii, pardon Casa Presei (Comentariu: românii când au schimbat

5/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

macazul, în ’89 au schimbat întâi nume de străzi şi au dărâmat statui,

ca să nu mai vorbesc de dărâmatul structurilor organizatorice şi a
celei sociale, pe care nu au terminat-o nici acum, în 2009). Vorbeam
de una şi de alta fără să luăm în seamă pe cei din staţie. După 20 de
minute de aşteptare ne hotărâm să plecăm. Când suim în autobuz
suie şi Tony, care până atunci ne ascultase din spatele nostru, e
adevărat cu ‘pelerina pe ochi’.... xxx
La început de decembrie 1994 Madi s-a mutat cu mine la cămin. Am
stat puţin acolo; era un cămin de nefamilişti şi mediul flotant al celor
ce se perindau pe acolo era periculos pentru ea, când era singură. La
limită, cu sprijinul lui Cristi, cum am spus, am găsit o gazdă la
Ionescu, un prieten de al lui şi fost coleg al lui Irina şi Cristi, pe la
Podul Izvor, în centrul Bucureştiului. Era o adevărată lună de miere...
La Palatul Mogoşoaia se organizează o întâlnire animată de doi
‘coloşi’ ai veţii teatrale româneşti: Mircea Albulescu şi cuplul vocal
Ştefan Iordache - Sanda Ladoşi. În atmosfera intimă a sălii mari a
palatului, ascutăm poezie japoneză şi duetul într-o interacţiune cu
publicul şi cu ‘juriul’: care acordau ‘note’ după fiecare secvenţă a
spectacolului. Din juriu făcea parte şi soţia actorului Ştefan Iordache,
ca să diminueze sau să amplifice picanteria momentului?... nu cred
că era cazul opiniei mele: eu tocmai picat din linia de mijloc a vieţii
intime oamenilor de cultură; pe care nu am înţeles-o dar nici nu o pot
judeca. Şi oricum nu asta mă preocupa. Descopeream la partenera
mea un mod dezinvolt de a se purta în mediile ‘elevate’, fără a pierde
modestia şi atenţia care mi-o acorda (ne cunoscută decât la mama).
Dar, judec acum, nu am fost nici pe departe la nivelul suportului
moral pe care îl oferea zi de zi până acum. Nu renunţasem decât
parţial la obiceiurile ‘campionului la beţie’ (cum mă va cataloga peste
doi ani fostul socru, în rechizitoriul de divorţ, şi aş minţi dacă aş
spune că nu avea în bună parte dreptate). Era un semn că, psihic,
mă echilibram pe acest suport afectiv pozitiv oferit.
Şi am zis şi noi că suntem liniştiţi; da nu a fost să fie aşa; loviturile
reale abea urmau. Şi cam din toate părţile.
Pe 25 decembrie, de sărbătorile Crăciunului viitoarea mamă soacră,
la Giurgiu. La plecare ne-a invitat de Revelion. După trei zile Irina îmi
spune că a primit telefon să se despartă de mine şi să vină de
Revelion singură acasă. Eu am zis OK – eu oricum nu mă omor după
mese festive şi am ce face. S-a uitat la mine şi peste două ore vine
foarte veselă, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
- Am aranjat să facem revelionul cu jandarmeria, la Mogoşoaia.

6/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

Am rămas ‘mască’. Nu aveam cu ce plăti (era cam jumătate din

salariul de atunci). Intuind la ce mă gândeam îmi dă şi răspunsul. ‘Am
dat un inel în gaj’... Inutil să argumentez. În puţinul timp cât eram
împreună am citit stilul ei: o dată o motivaţie clarificată, nimic nu o
mai schimba din hotărârea luată. Am inclus acest stil deoarece
motivaţia nu şi-o construia pe ambiţii sau orgolii ci pe o speranţă de
bine. Chiar dacă uneori, în timp, şi nu din cauza ei, deciziile au dus la
probleme, de cele mai multe ori financiare. Orice îi asigura o rază de
bucurie era un pic din cât ar fi meritat acest sufleţel de om... Şi aşa
am trecut în noul an, 1995 alături de jandarmi şi familiile lor... care
ne-au arătat că ştiu să se distreze; că sunt o mare familie în care
simţeam o frăţie reală, neafişată. Noul an, început cu dreptul a
continuat cu stângul. Tatăl meu (care de fapt a fost ‘pe contract’: cât
a trăit mama) ne invită la el ca să mă întrebe ce fac cu ‘fata asta’ şi
de ce nu mă întorc la ‘familia’ mea. Nu am comentat: fiecare are
dreptul la opinia lui. Opiniile au devenit din ce în ce mai agresive.
Fosta parteneră mă sună să îmi văd copii. Merg împrună cu Irina să
le cumpăr nişte jucării şi bomboane şi ne înfiinţăm, în geroasa iarnă
la ‘Televiziune’, la o cofetărie. Îi iau în braţe ca pe două buchete de
flori. Fosta parteneră se ‘conversează’ cu actuala, descriindu-mă în
tonuri sumbre. Replica Irinei a fost scurtă. ‘Dacă ai ţinut la el de ce nu
v-aţi spălat rufele în familie’. Fiind fără replică, intervin cerând să iau
copii în parc, duminica următoare. Aşa cum i-aţi plimbat voi, i-am
plimbat şi eu: duminica următoare şi în toate duminicile, până acum.
A urmat ‘opinia’ părinţilor Irinei de la Giurgiu, care i-au cerut încetarea
relaţiei. La refuzul ei au dat-o afară din casă imediat. Eu o aşteptam
la tren la Gara Progresul. Trenul a venit, ea nu. Am ajuns la gazdă
cam după o oră jumate. Stătea în ger în faţa casei. Aveam doar o
singură cheie şi nu era nimeni acasă. Au urmat loviturile indirecte.
Atât părinţii ei cât şi clanul fostei partenere aveau ceva cunoştiinţe în
Ministerul Culturii. Consecinţele au fost chemarea la Serviciul
Resurse Umane a Irinei pentru a o convinge să renunţe. De mine nu
s-au legat pentru că ştiau că îşi bat gura de pomană… Şi tot aşa un
an şi jumătate. A urmat procesul, pe care l-am ‘câştigat’ în circa patru
luni, în mai 1996. Mi-am găsit de lucru la o firmă particulară, Magda
la fel. Eram deja la a trei-a gazdă, una mai lipsită de confort şi bun
simţ ca cealaltă. Era vizibil că în Bucureşti nu aveam şanse. Pe 2
octombrie m-am ănscris la concursul pentru profesor de informatică
(suplinitor) la Colegiul Naţional din Giurgiu. Pe 5 octombrie predam
prima oră. Cazarea era la căminul Colegiului, într-o cămăruţă. Pe 10

7/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

octombrie, după cununia civilă şi o mâncare de cartofi la mătuşa lui

Magda am plecat spre noua încercare – Giurgiu, împreună cu Irina.
Peste două zile s-a întors la servici în Bucureşti. Seara a fost
ameninţată cu cuţitul de mama gazdei. Aşa că a venit cu ce avea pe
ea seara, la Giurgiu. Lucrurile rămase nu le-am recuperat nici o dată.
Practic am luat-o de la capăt. Începutul a fost prielnic. Părinţii unui
elev ne-au pus la dispoziţie o garsonieră. Eu am reuşit la un concurs
de moderator TV la un post local. Tot aici am transcris pe un fişier o
primă formă definitivă a textului documentar ‘Începutul Luptei Evreilor
Creştini pentru Evanghelia lui Iisus’ Emisiunile de moderator TV
aveau ca obiect dialogul între preot şi filosof. Am avut onoarea unui
prelat tânăr şi deosebit: preotul Ştefan Sârbu şi a profesorului de
liceu şi viitor cadru la Universitatea Bucureşti, facultatea de Filosofie
Stoenescu Alexandru. Discuţiile reuşeau să capteze un public divers;
diverse erau întrebările la care preoţii din Giurgiu răspundeau; de
multe ori cu intervenţiile salutare ale părintelui Sârbu, atunci când nu
era în emisiune şi filma pe video casetă la el acasă. A plecat dintre
noi în 2007 în urma unui ‘tratament’ de infarct’, aplicat la ‘abatorul de
oameni judeţean’ (cum era botezat spitalul din localitate)...
Aşa reuşeam să ne descurcăm cât de cât, cu un venit de circa 40
de Euro pe lună, şi masa la cantină. A fost un început de an 1997
bunicel. Cu toată opoziţia acerbă a părinţilor, atunci când mi-au
solicitat să o las pe Irina să o ajute pe mama ei, nu am avut vre-o
obiecţie. Am avut o temere care s-a adeverit atunci când nu s-a mai
dus. Situaţia conflictuală nu se aplanase. Vara anului a fost dificilă.
Familia vindea garsoniera, aşa că ne-am căutat o gazdă. Irina a găsit
de lucru. Dar problema gazdei era dificilă. M-am înscris la concursul
de suplinitor la Liceul din Comuna Călugăreni. Aveam cazare la
cămin... Aşa că noul an şcolar m-a adus, cu calculator cu tot ca
profesor de matematică – informatică aici. La două săptămâni, după
ce gazda a fost ucis de fiica sa… a venit şi Irina. Aici am petrecut a
cince-a iarnă împreună. Venitul era similar cu anul anterior. Aveam
doi ani vechime ca suplinitor. M-am dus la minister pentru
definitivarea pe postul de informatică, dar mi s-a spus că pregătirea
de analist la CEPECA (Academia ‘Ştefan Gheorghiu’) era o ‘diplomă
comunistă’. Deci am mai fost un an suplinitor, până când a venit un
tiular tânăr şi am rămas fără venit. Atunci Irina s-a angajat în
Bucureşti şi a susţinut singură familia. Eu băteam Bucureştiul în lung
şi în lat pentru a mă angaja. Dar deja depăşisem cinzeci de ani. Nu
găseam de lucru decât la pază obiective. Aşa că în martie 2000, prin

8/9
 OCHII ZÂMBETUL ŞI CREDINŢA – Mesaroş – Anghel Vasile 2009

bunăvoinţa Preşedintelui Federaţiei Comunităţii Evreieşti din

România, Ion Cajal, am fost încadrat paznic la Centrul Cultural
Evreiesc din Bucureşti. Venitul lui Irina şi al meu ajunsese la circa
100 Euro, aşa că am putut închiria cu 50 Euro, o garsonieră de la
Comunitate. Au urmat doi ani de relativ echilibru şi, pentru mine de
acumulări. Lucram în regim 12/24. Aveam acces la Biblioteca
Organizaţiei Tineretului Evreiesc din România şi nopţile de pază în
care să studiez ce îmi doream. Aşa că un vechi proiect ; de a
acumula documentare şi-a găsit loc. Sionismul – Geneza
Reântoarcerii Evreilor în Eretz Israel. Documentarea mi-a îmbogăţit şi
primul text. Am început să ‘construiesc’ un Compendiu Istoric ‘Evrei,
Creştini şi Musulmani la Ierusalim’ în care am urmărit firul
evenimentelor de coabitare şi confruntare de la -60 până la zi. De
fapt îl voi termina de abia în 2008... Am început să ‘aduc la zi’
instruirea în informatică, care a avut o adevărată revoluţie în cei zece
ani şi acum aveam timpul să mă documentez. O altă mână a
‘îngeraşului’ meu a fost un tânăr informatician venit în calea mea. Din
tată vietnamez (venit pe vremea războiului din Vietnam)

- va urma-

Click here for: My works on the Net

9/9