Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
- Simona CRISTEA
INTRODUCERE
nelegerea corelaiei dintre tiin i drept , drept istorie, drept religie, drept - moral
nelegerea noiunilor de justiie, putere judectoreasc, lege
nsuirea noiunilor de baz privitoare la conceptul dreptului, izvoarele dreptului,
norma juridic, raportul juridic, rspunderea juridic etc.
2. Explicare i interpretare (explicarea i interpretarea unor idei, proiecte, procese,
precum i a coninuturilor teoretice i practice ale disciplinei):
justiie;
La sfritul fiecrei uniti de nvare, studenii vor gsi lucrri de verificare, care
constituie evaluarea continu. Evaluarea final se face prin examen. Aprecierea nivelului de
pregtire a studentului, avnd ca baz cele dou tipuri de evaluare, se stabilete de ctre
tutore i se anun la nceputul anului.
Lucrrile de verificare se transmit tutorelui prin metoda stabilit de comun acord
(email, fax, predare direct etc.). Pentru o identificare corect, acestea trebuie s conin
numele studentului i denumirea modulului.
CUPRINSUL MODULULUI:
Unitatea de nvare I: Dreptul ca tiin
1. Sistemul tiinei dreptului. Locul Teoriei generale a dreptului n sistemul tiinei dreptului
2. Metodologia juridic (Metodele de cercetare tiinific juridic)
3. Conceptul dreptului
4. Principiile dreptului
4
5.Funciile dreptului
Unitatea de nvare II: Dreptul ca realitate normativ
1. Izvoarele dreptului
2. Dreptul i statul
3. Dreptul n sistemul normativ social
4. Norma juridic
5. Tehnica elaborrii actelor normative
Unitatea de nvare III: Dreptul i justiia
1. Instituii judiciare
2. Proba dreptului
Unitatea de nvare IV: Manifestarea fenomenului juridic n societate
1. Realizarea dreptului
2. Interpretarea normelor juridice
3. Raportul juridic
4. Rspunderea juridic
2.
JURIDIC)
OBIECTIVE:
3. CONCEPTUL DREPTULUI
OBIECTIVE:
4. PRINCIPIILE DREPTULUI
OBIECTIVE:
5. FUNCIILE DREPTULUI
OBIECTIVE:
1.
Orice stiinta aspira spre globalitate, spre cunoastere prin ajungerea la concept, prin
subsumarea fenomenelor particulare si regasirea lor n categorii de maxima generalitate
instrumente de gndire cu vocatie de expansiune. Studiul conceptelor, al categoriilor, al
principiilor si al notiunilor de baza ale dreptului este realizat de Teoria generala a
dreptului. Aici sunt elaborate concepte ca: cel al dreptului (esenta, continutul si forma
dreptului), norma juridica, izvorul de drept, raportul juridic, tehnica juridica etc.
Fundamentarea acestor concepte se realizeaza plecnd de la datele furnizate de stiintele
juridice de ramura si stiintele juridice istorice.
Necesitatea Teoriei generale a dreptului este dictata att de cerinte pur teoretice, dar si
practice. Din ambele perspective, Teoria generala a dreptului este o disciplina de referinta
pentru stiinta dreptului. Scopul Teoriei este acela de a mbogati si amplifica cunoasterea
(deci si practica) dreptului.
Desi eminamente deductiva, stiinta dreptului nu opereaza numai deductiv, fara o
raportare la fapte, date ale realitatii, Teoria dreptului nu recapituleaza pur si simplu
cunostintele pe care le ofera ca produse de cercetare stiintifica stiintele juridice
particulare si nu este o magna mater n raport cu acestea.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
Continut:
- o variabila indivizibila pentru agentul actiunii;
- o variabila proportionala pentru caracterizarea actiunii;
- o variabila proportionala pentru caracterizarea conditiilor;
- un factor deontic.
Forma
n conditiile c este: permis = P
> agentului a sa ntreprinda
interzis = I
actiunea P.
obligatoriu = O
recomandat =
R stimulat = S
B. Metoda comparativa
Compararea sistemelor de drept ale diverselor state, a trasaturilor ramurilor, ale
institutiilor si ale normelor acestora s-a dovedit extrem de fructuoasa n procesul
metodologic de studiere a fenomenului juridic. Stiinta dreptului comparat a fixat anumite
reguli care prezideaza utilizarea metodei comparative n drept. Prima regula a metodei
impune a compara numai ceea ce este comparabil. n cadrul acestei reguli va trebui sa se
constate, mai nti, daca sistemele comparate apartin aceluiasi tip istoric de drept sau apartin
unor sisteme istorice de drept diferite. Daca sistemele de drept din care fac parte institutiile
comparate sunt ideologic vorbind antagoniste, este evident ca procedeul comparatiei nu
poate fi relevant dect sub aspectul stabilirii diferentelor. O alta regula a metodei
comparative obliga sa se considere termenii supusi comparatiei n conexiunile lor reale, n
contextul social, politic, cultural din care au rezultat. Trebuie cercetat apoi sistemul
izvoarelor dreptului, care ofera imaginea pozitiei diferite a formelor de exprimare a
dreptului (legi, cutume, precedente judiciare) de la un sistem juridic la altul. n sfrsit, n
aprecierea termenului de comparat sa se tina seama nu numai de sensul initial al normei, ci
si de evolutia acesteia n timp, n procesul aplicarii normei.
C. Metoda istorica
Pentru juristi este importanta dezvaluirea sensului evenimentelor trecute, a regularitatilor
ce prezideaza la succesiunea acestora, regularitati ce-si exercita influenta si asupra dreptului,
determinnd modificari n continutul reglementarilor si fizionomii specifice institutiilor
juridice. n fiecare lege sunt sintetizate necesitati reale ale vietii, se exprima o anumita stare
a moravurilor. Pentru acest motiv, cunoasterea reglementarilor si a formelor de drept,
constituie un important document si pentru istorie.
D. Metoda sociologica
Toate fenomenele juridice sunt fenomene sociale (evident, nu toate fenomenele sociale sunt
juridice). dreptul este social prin vocatie si prin continut. Juristii au privit dintotdeauna
instrumentul lor de lucru legea ca pe o realitate cu o incontestabila ncarcatura social-umana
(Ubi societas ibi jus). Cercetarile sociologice juridice dau o perspectiva noua studiului realitatii
juridice, ca realitate sociala, verificnd modul n care societatea influenteaza dreptul si suporta,
la rndu-i, influenta din partea acestuia. Cercetarea sociologica a dreptului pune n lumina faptul
ca ntre fenomenele sociale exista unele care au un caracter juridic deosebit legile, activitatea
jurisdictionala, activitatea administrativa - denumite uneori si fenomene juridice primare,
ntruct trasatura lor evident juridica le face sa se identifice cu dreptul. n acelasi timp nsa exista
si fenomene juridice secundare, n care elementul juridic este mai putin evident
responsabilitatea sociala, statutul si rolul individului.
Sociologia juridica mbratiseaza urmatoarele domenii: domeniul crearii dreptului;
domeniul cunoasterii legilor de catre cetateni si organele de stat; domeniul pozitiei
subiectilor raporturilor sociale fata de reglementarile juridice n vigoare; domeniul cercetarii
cauzelor concrete ale ncalcarii dreptului; domeniul limitelor reglementarii juridice, al
raportului dintre sfera reglementarilor juridice si extrajuridice, al formelor juridice si
metajuridice de influentare a conduitei cetatenesti.
E. Metodele cantitative
Necesitatea introducerii unor metode cantitative n cercetarea stiintifica juridica si n
practica dreptului a izvort din nevoia de a conferi noi valente acestei cercetari, n strnsa
legatura cu utilitatile practice. Folosirea calculatoarelor ajuta deciziei; aceasta folosire nu
ngusteaza posibilitatile de decizie, ci dimpotriva, le optimizeaza. Timpul economisit este
folosit la fundamentarea temeinica a deciziei. Informatica juridica mbunatateste procesul
decizional prin rapiditatea efectuarii diferitelor operatiuni. Pe plan mondial cercetarile de
informatica juridica au fost orientate n urmatoarele directii: elaborarea si sistematizarea
legislatiei, evidenta legislativa, evidenta deciziilor de practica judecatoreasca (a
precedentelor judecatoresti), stocarea si sistematizarea informatiei stiintifice juridice,
evidente criminologice etc.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. La metoda logic:
a. Artai distincia ntre logica juridic i logica judiciar
b. Ce nseamn logica juridic n sens restrns i n sens larg
c. Explicai schema deontic a funcionrii normei
2. La metoda comparativ:
- Explicai regulile metodei comparative
3. La metoda istoric:
- Explicai rolul metodei istorice n dezvoltarea dreptului
- Ce
nseamn
procesul
de
contaminare
5 - schema deontic a funcionrii normei presupune dou pri: coninut (are 4 elemente:
agentul aciunii, aciunea propriu-zis, condiiile comiterii aciunii, un factor deontic) i
form (n condiiile c este permis, interzis etc. agentului a s ntreprind aciunea p).
3. CONCEPTUL DREPTULUI
CONINUT
Factorul uman reprezinta zona centrala de interes pentru orice legiuitor. Reglementnd
comportamentul oamenilor n cadrul unor categorii diverse de raporturi sociale, dreptul se
raporteaza permanent la prezenta omului n societate, la capacitatea sa de a influenta si chiar
de a transforma socialul. De la nastere, omul parcurge un proces complex si ndelungat de
socializare, concept care semnifica integrarea sa n societate, nvatarea modului social de
existenta, subordonarea fata de conduita tip, prescrisa prin normele sociale.
E. Esena, coninutul i forma dreptului
Determinarea conceptului dreptului prin prisma categoriei filosofice de esenta, continut
si forma implica efortul de decelare a trasaturilor si a determinarilor calitative fundamentale
ale dreptului, precum si efortul de sesizare a modalitatilor specifice de organizare interna si
externa a continutului.
n general, esenta unui fenomen reflecta unitatea laturilor, a trasaturilor si a raporturilor
interne necesare, relativ stabile care constituie natura launtrica a fenomenului si-l fixeaza
ntr-o clasa de fenomene adiacente. Esena dreptului const n calitatea juridic a voinei.
n drept, rolul vointei are o dubla semnificatie: este vorba, mai nti, de rolul vointei
generale (a grupurilor sociale sau a ntregii societati), determinata de anumite interese si
care tinde sa se oficializeze prin intermediul activitatii statale (crend dreptul etatic) si, apoi,
de vointa individuala, manifestata n procesul aplicarii dreptului.
Continutul dreptului l constituie ansamblul elementelor, al laturilor si al conexiunilor
care dau expresie concreta (contur) vointei si intereselor sociale ce reclama oficializarea si
garantarea pe cale etatica. Din aceasta perspectiva, continutul dreptului implica esenta sa,
dar nu se reduce la ea.
Forma dreptului semnifica exprimarea organizarii interioare a structurii continutului; ea
desemneaza aspectul exterior al continutului, modul sau de exteriorizare. Din aceasta
perspectiva, se poate vorbi despre o forma interna si una externa. Forma interna a dreptului
este chiar interactiunea ramurilor dreptului (sistemul dreptului), gruparea normelor juridice
pe institutii si ramuri (ramuri de drept privat sau de drept public). Forma exterioara
(externa) poate fi analizata din mai multe puncte de vedere: a) din punct de vedere al
modalitatilor de exprimare a vointei legiuitorului izvoarele dreptului; b) din punctul de
vedere al modalitatilor de sistematizare a legislatiei codificari, ncorporari etc.; c) din
punctul de vedere al modalitatilor de exprimare a normelor de drept n felurite acte ale
organelor de stat legi, decrete, hotarri.
F. Tipologia dreptului
Clasificarea tipurilor de drept trebuie sa plece de la considerarea att a laturilor continutului
dreptului, ct si de la trasaturile specifice ale modului de exprimare a acestui continut. Cea mai
pertinent tipologizare este cea dup epocile istorice (dreptul sclavagist, feudal, modern,
contemporan) sau dup apartenena la un bazin de civilizaie juridic (dreptul romanogermanic, dreptul anglo-saxon, dreptul islamic, dreptul hindus etc.). n general, se considera ca
sistemele juridice de traditie romanista (romano-germanica) se clasifica n: sisteme care cunosc
o mai pronuntata influenta franceza; sistemul germano-elevetiano-italian
si sistemul tarilor nordice. Fiecare din aceste sub-sisteme se caracterizeaza prin trasaturi ce le
individualizeaza. Sistemele de inspiratie franceza (n care se ncadreaza si dreptul civil romn)
au ca model Codul civil francez de la 1804, cod introdus n Belgia, Luxemburg, Italia,
Portugalia, Spania, Venezuela, Porto-Rico, Panama s.a. Familia dreptului anglo-saxon si are
originea n Anglia, fiind n vigoare n aceasta tara si n Tara Galilor, precum si n S.U.A.
Australia, Noua Zeelanda, India s.a. Sistemul anglo-saxon (common law), opus celui romanogermanic (civil law), are trei ramuri principale: Common law, Equity si Statutary law. Common
law este alcatuit din reguli stabilite pe cale judecatoreasca (precedente judecatoresti
hotarri pronuntate de instante judecatoresti care devin obligatorii pentru instantele
inferioare n cazuri similare). Equity este alcatuit din reguli de drept pronuntate anterior
unificarii jurisdictiilor engleze, de catre curti speciale, pentru atenuarea asperitatilor
regulilor de common law. Statutary law reprezinta ramura alcatuita din reguli de drept
create prin lege (statute). n sistemul anglo-saxon legislatia (legea scrisa) are mai mult
caracter de lege speciala (lex specialis).
Familia dreptului musulman. Dreptul musulman reprezinta o continuitate a primelor
legislatii sumero-akadiene si a legislatiei greco-romane, n zona cuprinsa ntre Maghreb si
Masrek, adica ntre estul si vestul lumii arabe de azi. El are azi o vasta arie de raspndire n
Asia si Africa, Sursa istorica a acestui sistem de drept o formeaza: Coranul, Sunna, Idjma,
Idjitihad. Coranul cuprinde dogme religioase, obligatii religioase de cult, educatie n
general, drept.. Coranul este cartea sfnta care cuprinde revelatii pe care Alah, prin profetul
sau Mohamed, le-a transmis credinciosilor sai. Sunna reprezinta tot ceea ce a fost atribuit de
catre traditie profetului fapte si cuvinte. Idjma nseamna preceptele nvatatilor, care sunt
rezultatul unui consens consensus omnium. Idjitihad nseamna jurisprudenta.
Dreptul comunitar european. Integrarea economica vest-europeana a realizat treptat si
un drept institutional si substantial comunitar. Acest corp de legi formeaza deja un sistem
juridic ce se individualizeaza prin trasaturi specifice, ca sistem cu structura si functii unitare
care au conturat o ordine juridica comunitara. Din punctul de vedere al vointei generale
care comanda elaborarea normativa si contureaza ordinea juridica comunitara, tipul
dreptului comunitar se structureaza n: drept originar si drept derivat. Dreptul comunitar
originar si are izvoarele, mai nti, n tratatele constitutive cel de la Paris si tratatele de la
Roma, apoi n tratatele si acordurile care au modificat sau au adaptat pe cele constitutive si,
n sfrsit, n protocoalele si conventiile pe care Curtea de Justitie le denumeste ca avnd
forta imperativa. Dreptul comunitar derivat este alcatuit din actele unilaterale ale
institutiilor comunitare. Institutiile comunitare sunt abilitate sa adopte o serie de acte
regulamente, directive, decizii, recomandari, avize.
G. Sistemul dreptului
Sistemul dreptului este rezultatul unitatii ramurilor si al institutiilor dreptului. Sistemul
dreptului apare ca unitate obiectiv determinata, pe cnd sistemul legislatiei reprezinta o
organizare a legislatiei pe baza unor criterii alese de legiuitor. Ramura de drept este ansamblul
normelor juridice care reglementeaza relatiile sociale dintr-un anumit domeniu al vietii
sociale, n baza unei metode specifice de reglementare si a unor principii comune. Criteriile
n temeiul carora se structureaza ramurile sistemului dreptului sunt: obiectul reglementarii
juridice relatiile sociale ce cad sub incidenta normelor juridice; metoda reglementarii
modalitatea practica de influentare a conduitei n cadrul respectivelor relatii sociale;
principiile comune ramurii de drept respective. Ansamblul normelor juridice care
reglementeaza relatii sociale apropiate alcatuiesc o institutie juridica. Spre ex.: institutia
prescriptiei, institutia mostenirii n dreptul civil, institutia casatoriei n dreptul familiei,
institutia tentativei n dreptul penal etc.
H. Diviziunea dreptului n drept public i drept privat
Dreptul pozitiv se mparte n drept public si drept privat. Aceasta diviziune a dreptului si
gaseste originea nca n dreptul roman. n ceea ce priveste dreptul public intern, n
componenta sa intra, spre exemplu: dreptul constitutional, dreptul administrativ, dreptul
penal, dreptul muncii si al securitatii sociale, dreptul financiar, dreptul procesual. n dreptul
privat intern intra: dreptul civil, dreptul comercial etc.
Criteriile traditionale ce prezideaza aceasta diviziune a dreptului interesul general,
statal, n cazul dreptului public si interesul personal, privat, n cazul dreptului privat au fost
completate ulterior (sau chiar abandonate) n teoria juridica. Amestecul statului n treburile
private, modificarea contractelor de catre instante, reglementarea preturilor, a concurentei
neloiale etc. au produs importante modificari n calificarea unor institutii care dupa traditie
se plasau n domeniul dreptului privat, iar dupa forma lor de manifestare intra acum n sfera
dreptului public.
I. Definiia dreptului
Dreptul este ansamblul regulilor asigurate si garantate de catre stat, care au ca scop
organizarea si disciplinarea comportamentului uman n principalele relatii din societate,
ntr-un climat specific manifestarii coexistentei libertatilor, a apararii drepturilor
esentiale ale omului si a statornicirii spiritului de dreptate.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
- ambele sunt sisteme laice de drept (spre deosebire de sistemul musulman sau cel hindus,
de ex.)
- izvoarele celor dou sisteme de drept (prezentarea caracteristicilor fiecrui izvor n parte,
pe larg)
4. PRINCIPIILE DREPTULUI
CONINUT
A. Noiune i clasificri
Principiile de drept sunt ideile conducatoare (prescriptiile fundamentale) ale continutului
tuturor normelor juridice. Cuvntul principiu vine de la latinescul principium care
nseamna nceput, obrsie, avnd si sensul de element fundamental.
Un principiu se poate prezenta sub diferite forme: axiome, deductii, dar n special ca o
generalizare de fapte experimentale. Atunci cnd generalizarea acopera o totalitate a acestor
fapte experimentale, suntem n prezenta unui principiu general. n literatura de specialitate
s-au fcut mai multe clasificri ale principiilor. Astfel, s-a afirmat c ar exista 5 categorii
de principii:
principiile implicite ale dreptului, adic acele reguli tratate ca premise sau
consecine ale dispoziiilor dreptului pozitiv, fr a fi expres enunate;
principiile extrasistemice ale dreptului, adic acele reguli privite ca principii, dar care
nu pot fi ncadrate n I-dou categorii pentru c sunt exterioare dreptului pozitiv;
B. Delimitarea principiilor
Pentru ntelegerea principiilor de drept este utila departajarea lor de concepte, de norme
si de axiome juridice.
a) Exista o anumita corelatie ntre principiile fundamentale ale dreptului (care se
constituie n spiritul ideii de justitie si care exprima elementele de continut cele mai
importante ale dreptului) si categoriile si conceptele juridice. Aceasta corelatie consta n
aceea ca respectivele concepte si categorii juridice servesc ca elemente de mijlocire pentru
principiile fundamentale ale dreptului, iar acestea, la rndul lor, dau continut concret
categoriilor juridice.
b) Principiile generale de drept se delimiteaza de normele pozitive ale dreptului. Dreptul
este prin definitie o ordine normativa, dispunnd de forme de realizare cu totul specifice fata
de toate celelalte norme sociale.
19
terenul raului deja nfaptuit moment n care sanctiunea se impune; el are posibilitatea, prin
continutul prescriptiilor sale, sa contribuie la fundamentarea unei atitudini culturale a
individului fata de lege.
4. Principiul echitatii si al justitiei
Cuvntul echitate vine de la latinescul aequitas care nseamna: potrivire, dreptate,
cumpatare, nepartinire. Actiunea principiului echitatii priveste att activitatea legiuitorului,
ct si activitatea de interpretare si aplicare a dreptului.
Justitia (sora romana a lui Dike) reprezinta acea stare generala ideala a societatii,
realizabila prin asigurarea pentru fiecare individ n parte si pentru toti mpreuna a satisfacerii
drepturilor si a intereselor lor legitime. Prin finalitatea sa, justitia se situeaza printre
principalii factori de consolidare a celor mai importante relatii sociale, ntruct ea ntruchipeaza virtutea morala fundamentala, menita a asigura armonia si pacea sociala, la a caror
realizare contribuie deopotriva regulile religioase, morale, juridice. Aristotel concepea
justitia fie sub forma sa comutativa, fie sub forma distributiva. Justitia comutativa priveste
raporturile dintre particulari, de esenta sa este egalitatea, stabilirea unei reciprocitati
fiecare trebuie sa primeasca exact contravaloarea a ceea ce a oferit. Justitia distributiva are
n vedere raporturile dintre colectivitate si indivizi.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
22
5. FUNCIILE DREPTULUI
CONINUT
A. Etimologie i definiie
Cuvntul functie vine de la latinescul functio,-onis care initial a nsemnat munca,
deprindere, avnd si sensul de aducere la ndeplinire (ndeplinire).
Definiie: Functiile dreptului sunt acele directii (orientari) fundamentale ale actiunii
mecanismului juridic, la ndeplinirea carora participa ntregul sistem al dreptului
(ramurile, institutiile, normele dreptului), precum si instantele sociale special abilitate,
cu atributii n domeniul realizarii dreptului.
B. Prezentarea analitica a functiilor dreptului
1. Functia de institutionalizare sau formalizarea juridica a organizarii social-politice
Organizarea si functionarea puterilor publice, precum si a institutiilor politice
fundamentale sunt concepute n maniera juridica, iar mecanismul raporturilor ce se nasc n
procesul conducerii politice este reglat prin intermediul dreptului.
2. Functia de conservare, aparare si garantare a valorilor fundamentale ale societatii
Ocrotind si garantnd ordinea constitutionala, proprietatea, statutul si rolul individului,
dreptul apare ca un factor implicat n procesul dezvoltarii sociale. Fiind instrument al
controlului social, dreptul prefigureaz norma de drept, ca regula ce prescrie o conduita
posibila sau datorata, este o cale pentru realizarea unor valori. Aceste valori, ocrotite de
lege, sunt nemijlocit legate de buna si productiva functionare a mecanismelor sociale.
Analiza mecanismului valorizator n stiintele despre om pune n valoare doua categorii de
valori: valorile de finalitate si valorile de randament. Pentru drept sunt specifice valorile de
finalitate, caracterizate prin aceea ca mbratiseaza ndeosebi valorile normative care sunt
determinate prin reguli.
3. Functia de conducere a societatii
Fiind mijlocul cel mai eficace pentru realizarea scopurilor social-politice, dreptul exercita un
rol important n conducerea societatii. Actul normativ juridic este un act de conducere sociala.
mbratisnd domeniul organizarii sociale, dreptul se circumscrie conceptului de practica sociala.
Dreptul apartine acestui domeniu cel putin din doua perspective: a) mobilurile care pun n
miscare activitatea legiuitorului sunt esentialmente legate de nevoile reale ale societatii, de
practica raporturilor inter-umane. n acest sens, spunem ca dreptul este
Studii, articole:
Nicolae Popa, Drept public, drept privat, Revista de drept public, nr.1-2, 1997. Simona
Cristea, Sistemul hindus de drept, Analele Universitii Bucureti, nr.4, 2004.
Jaakko Husa, Classfication of legal families today is it time for a memorial hymn?, Revue
internationale de droit compar, nr.1, 2004, pp.11-38.
Droits. Revue Franaise de Thorie juridique, nr.10 i 11, 1990, numere consacrate n
ntregime definirii dreptului.
Titus Pung, Opinii n legtur cu funciile dreptului, Dreptul, nr.7, 2001.
I. Amarie, Separarea funciilor procesuale, Revista de Drept Penal, nr.2, 2000.
1. Izvoarele dreptului
2. Dreptul i statul
3. Dreptul n sistemul normativ social
4. Norma juridic
5. Tehnica elaborrii actelor normative
6. Teste de autoevaluare
7. Lucrare de verificare Unitatea 2
8. Bibliografie pentru Unitatea 2
OBIECTIVELE UNITTII DE NVTARE:
1. IZVOARELE DREPTULUI
OBIECTIVE:
4. NORMA JURIDIC
OBIECTIVE:
1. IZVOARELE DREPTULUI
CONTINUT
cu asemenea cerinte, s-a propus clasificarea izvoarelor dreptului n doua categorii: izvoare
potentiale si izvoare actuale. Primele, izvoarele potentiale, exprima posibilitatea de a
elabora, a modifica sau a abroga norme juridice. Factorul potential l constituie vointa
sociala, conceputa unitar si cu posibilitati exclusive realizate si exteriorizate prin stat.
Cealalta categorie, izvoarele actuale, sunt, n aceasta lumina, izvoare eficiente, determinate,
opernd pe relatii sociale concrete, constnd n toate actele normative n vigoare.
2. Analiza izvoarelor formale ale dreptului
Studiul izvoarelor (al formelor de exprimare) ale dreptului conduce la concluzia
existentei unei diversitati (pluralitati) de asemenea izvoare. Izvoarele formale ale dreptului
impuse de evolutia de pna acum a dreptului sunt urmatoarele: obiceiul juridic, practica
judecatoreasca si precedentul judiciar, doctrina, contractul normativ si actul normativ.
A. Obiceiul juridic (cutuma)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede dreptului.
Mecanismul trecerii unui obicei din sistemul general al normelor sociale n sistemul
izvoarelor dreptului este marcat de doua momente importante: a) fie ca statul, prin organele
sale legislative, sanctioneaza (recunoaste) un obicei si-l ncorporeaza ntr-o norma oficiala;
b) fie ca obiceiul este invocat de parti, ca norma de conduita, n fata unei instante de
judecata si aceasta l valideaza ca regula juridica.Teoria romano-canonica a formulat doua
conditii pentru ca un obicei sa devina juridic (deci izvor de drept), si anume: a) o conditie
obiectiva (materiala), constnd ntr-o practica veche si incontestabila (longa diuturna
inveterata consuetudo); b) o conditie subiectiva (psihologica), n conformitate cu care
regula (practica) respectiva are caracter obligatoriu (opinio necessitatis), caracter ce se poate
revendica sub sanctiune juridica. Acestor cerinte formulate de vechea doctrina li s-a mai
adaugat uneori si o a treia si anume: caracterul precis (sau ct de ct precizabil) al regulii de
conduita impusa prin repetare.
Dupa revolutiile burgheze, sistemele de drept din familia romano-germanica reduc sfera
de influenta a obiceiului printr-o masiva politica legislativa, att n dreptul privat, ct si n
dreptul public (n mod special n dreptul penal). Acest lucru este explicabil, date fiind
rapidele schimbari n planul economico-social, care impun o dinamica specifica dreptului.
Or, obiceiul, cu tenta sa conservatoare, nu poate raspunde necesitatii de celeritate
(rapiditate) a schimbarilor n plan legislativ. Totusi obiceiul este nca prezent n dreptul
privat (civil si comercial) si n dreptul public (constitutional si administrativ). n dreptul
constitutional, el este prezent n mod deosebit sub forma traditiilor (traditiile constitutionale,
parlamentare, republicane, monarhice, traditiile organizarii administrativ-teritoriale etc.).
Sistemele de drept apartinnd familiei anglo-saxone (Common Law) mentin n
continuare dreptul cutumiar ca un izvor important al dreptului.
n dreptul international public, cutuma este un izvor principal de drept (alaturi de tratat).
Cutuma internationala este o exprimare tacita a consimtamntului statelor cu privire la
recunoasterea unei reguli determinate, ca norma de conduita obligatorie n relatiile dintre ele.
Statutul Curtii internationale de Justitie mentioneaza expres cutuma ca dovada a unei practici
generale, acceptate ca drept. Observam ca, si n domeniul dreptului international public,
cutuma si pastreaza elementul material, constnd dintr-o practica constanta a statelor.
Totodata, aceasta practica trebuie sa mbrace si elementul psihologic - convingerea ca
aceasta practica are valoare obligatorie.
Pozitia obiceiului n dreptul romnesc
n tara noastra, pozitia dreptului obisnuielnic s-a pastrat puternica pna la nceputul
secolului al XIX-lea. El a alcatuit Jus Valachicum sau Jus Valachorum (dreptul romnilor),
formnd legea tarii (lex terrae) sau obiceiul pamntului.
Primele legiuiri romnesti a lui Alexandru cel Bun, a lui Vasile Lupu, a lui Matei
Basarab lasau loc larg de manifestare fortei obiceiurilor. Codurile Calimach (1817) si
Caragea (1818) faceau referire expresa la dreptul cutumiar.
Dupa aparitia Codului civil, la 1864, rolul obiceiului se restrnge, codul facnd expres
trimitere la anumite obiceiuri. n dreptul penal, rolul obiceiului este exclus, aici functionnd
principiul legalitatii pedepsei si al incriminarii (nulla poena sine lege si nullum crimen sine
lege), ceea ce presupune ntotdeauna, ca izvor al dreptului penal, legea scrisa.
B. Doctrina
Doctrina cuprinde analizele, investigatiile, interpretarile pe care oamenii de specialitate le
dau fenomenului juridic. n general, rolul stiintei este teoretic-explicativ, interpretarile
stiintifice facute materialului normativ ajutnd, pe legiuitor sau pe judecator, n procesul de
creare si, respectiv, de aplicare a dreptului.
Chestiunea daca si n ce masura doctrina este izvor de drept comporta o necesara
prudenta. Obliga pe legiuitor interpretarea legii data ntr-o opera stiintifica si solutia propusa
de autor? Cu alte cuvinte, trebuie ca doctrinei sa i se recunoasca valoarea de initiator
legislativ ? n dreptul actual o asemenea posibilitate este exclusa. Dar, practica legislativa si
practica dreptului (aplicarea dreptului de catre administratie si de catre instantele de
judecata) n-ar putea exista si cu att mai mult n-ar putea fi eficiente fara teoria juridica.
C.
Deciziile date n interesul legii se publica n Monitorul Oficial si se impun prin forta
argumentelor si calitatea motivatiei, ele fiind obligatorii n ceea ce prive te interpretarea
dat legii.
Deciziile Curtii Constitutionale sunt obligatorii si au putere numai pentru viitor. Ele se
publica n Monitorul Oficial al Romniei, partea I. Curtea se pronunta n drept, ea nu
solutioneaza pe fond litigiul, partile, dupa solutionarea de catre Curte a exceptiei,
continund procesul n fata instantelor ordinare.
Deciziile de neconstitutionalitate pronuntate de Curte au efecte erga omnes si nu inter
partes litigantes. Fiind obligatorii erga omnes, deciziile Curtii sunt evocate ca precedente,
ntruct un text de lege odata declarat neconstitutional, pe temeiul ridicarii unei exceptii ntrun proces, nu mai poate face obiectul unei exceptii de neconstitutionalitate. Interpretarea
data de Curte este obligatorie
D. Contractul normativ
Contractul este un act juridic individual, n sensul ca el stabileste drepturi si obligatii
pentru subiecte determinate (spre ex.: pentru vnzator si cumparator, pentru locator si pentru
locatar etc.).Exista un gen de contracte care nu privesc nemijlocit drepturile si obligatiile
unor subiecte determinate (ca participanti la un raport juridic), ci au n vedere reglementari
cu caracter generic. De aceea, ele poarta si denumirea de contracte normative si, n aceasta
calitate, ele sunt izvoare ale dreptului pozitiv.
n dreptul constitutional, contractul normativ reprezinta izvor de drept n materia
organizarii si a functionarii structurii federative a statelor. Federatiile se creeaza, n general,
ca efect al ncheierii unor contracte (tratate) ntre statele care doresc sa compuna federatia.
n ramura dreptului muncii si al securitatii sociale, contractul normativ este izvor de
drept, sub forma contractelor colective de munca, n care se prevad conditiile generale ale
organizarii procesului muncii ntr-o ramura determinata si pe baza carora sunt ncheiate apoi
contracte individuale de munca.
n dreptul international public, contractul normativ, sub forma tratatului, reprezinta izvorul
principal de drept. Tratatul este ntotdeauna expresia consimtamntului liber al statelor si numai
n aceasta masura el este izvor de drepturi si obligatii pentru statele semnatare.
E. Actul normativ
Actul normativ juridic (denumit uneori si Legea ca izvor de drept) are importanta cea mai
mare n sistemul izvoarelor dreptului.
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice, nvestite cu
competente normative (parlament, guvern, organe administrative locale). Actul normativ
cuprinde norme general-obligatorii a caror aplicare poate fi realizata si prin interventia
fortei coercitive a statului.
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarri si ordonante
ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarri ale organelor
administrative locale.
Trsturile legii
Locul central n sistemul actelor normative l ocupa legile. Fata de celelalte acte normative,
legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a) legea are o procedura aparte de
elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte ale organelor executive pot
avea att caracter normativ, ct si individual); c) legea are competenta de reglementare primara
si originara (n sensul ca relatiile sociale trebuie sa-si gaseasca oglindire normativa n mod
primordial n continutul legilor si nu al altor acte normative, acestea nefacnd altceva dect sa
dezvolte si sa nuanteze reglementarile primare cuprinse n legi).
TESTE DE AUTOEVALUARE:
b) sistemul romano-germanic, 3
- situaia n dreptul romnesc:
a) rolul deciziilor pronunate n recursul n interesul legii: ce este recursul n interesul legii,
obiectul deciziei, efectele deciziei (explicaie pe larg)
1. Notiunea statului
Statul este principala institutie politica a societatii. Aparut cu aproape sase milenii n
urma n Orientul antic (Egipt, Babilon, China, India), statul continua sa fie si azi
instrumentul conducerii sociale. Cuvntul Stat, n ntelesul pe care-l oferim azi, este de
origina moderna. n limbile greaca si latina se gasesc mai multe expresii care indica o specie
de agregatie sau organizatie politica.
2. Statul si societatea civila
Statul este scopul imanent al societatii civile, indivizii avnd datorii si drepturi n
raporturile lor cu statul. Societatea civila sau societatea cetatenilor (civil society) este
alcatuita din membri si mecanisme de actiune extrinseci statului, care se nvecineaza cu
acesta, dar se delimiteaza de stat prin obiective si metode de actiune.
Societatea civila cuprinde toate structurile aflate n afara statului (inclusiv partidele
politice fara reprezentare parlamentara). Intra n sfera sa de cuprindere sindicatele,
asociatiile profesionale, gruparile etnice, reprezentanti ai diferitelor minoritati, asociatiile
culturale, sportive etc. Mecanismele societatii civile pot contribui la configurarea deciziei
politice, stimuleaza participarea cetatenilor si implicarea lor n viata politica, promoveaza
educatia civica.
3. Continutul si scopul statului
Spre deosebire de organizarea sociala pre-statala, n care domina criteriul legaturilor de
snge, statul adopta un alt criteriu, cel teritorial. Teritoriul capata semnificatia unui criteriu
politic. n legatura cu un anumit teritoriu, statul si stabileste legaturile cu cetatenii, si
structureaza aparatul (mecanismul) sau si si dimensioneaza suveranitatea. Un alt element al
cea corespunzatoare pozitivismului juridic statul este singurul temei al dreptului (ordinea
de drept fara morala).
n cadrul primei orientari (conceptiile moraliste despre drept), dreptul si morala sunt
ntelese ca doua fatete ale unui fenomen: morala este etica subiectiva, iar dreptul apare ca
etica obiectiva. Elementele de demarcatie dintre norma de drept si cea morala privesc att
fina-litatea, ct si sfera de aplicabilitate a celor doua categorii de norme.
n cadrul celeilalte orientari, dreptul este desprins de orice alta realitate, el este o
constructie n sine, singura realitate cu care se coreleaza este statul. Statul fiind singurul temei al
dreptului; n lipsa statului ideea de drept este de neconceput. fata de norma de morala, norma
juridica prezinta unele trasaturi. Astfel, norma juridica reglementeaza acele relatii sociale care
vizeaza buna desfasurare a raporturilor din societate si care constituie fundamentul ntregii
ordini sociale (raporturile de proprietate, apararea valorilor esentiale umane, raporturile care se
ivesc n procesul conducerii sociale etc.). Pentru acest motiv, normele juridice cunosc forme si
mijloace specifice de asigurare a transpunerii n viata, forme si mijloace nentlnite la nici o alta
categorie de norme sociale (n cazul de fata la normele de etica).
B. Normele obiceiului
Normele obiceiului reprezinta o categorie importanta a sistemului normelor sociale. n
plan istoric, dreptul nu s-a desprins doar din morala si moravuri, ci si din obiceiuri. n
continuare, dreptul s-a dezvoltat n strnsa legatura cu obiceiul. Aceasta legatura este
calitativ diferita de cea care leaga dreptul de morala, n sensul ca obiceiul devine chiar o
forma de exprimare a dreptului, ocupa un loc aparte n sistemul izvoarelor juridice. n mod
curent, obiceiul este definit ca o regula de conduita, statornicita n cadrul convietuirii umane
printr-un uz ndelungat. Aplicarea sa se realizeaza ndeobste prin consensul membrilor
colectivitatii (ai grupului), potrivit cu credinta n justetea reglementarii sale. Ca norme
sociale, obiceiurile sunt modele de conduita.
C. Normele tehnice
Normele tehnice sunt regulile care conduc procesul productiv. Ele se statornicesc ntre
oameni n cadrul participarii lor la viata economica si socialculturala. Nerespectarea
normelor tehnice (tehnologice) determina n numeroase cazuri si consecinte juridice. Se
constata chiar o invazie, n continutul dreptului, a numeroase norme tehnice. Multiplele
variatii ale trebuintelor colectivitatii determina si un proces de variabilitate a instrumentelor
juridice. Consecintele juridice ale nerespectarii normelor tehnice intervin tot mai frecvent n
procesul de organizare sociala.
Problema existentei unor norme tehnice se pune si n cadrul analizei complexului
normativ juridic, n sensul ca, n cadrul diverselor componente ale sistemului normelor
juridice, exista si reguli tehnice sau cu un pronuntat caracter tehnic.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
toate celelalte norme sociale, de exigibilitate (are garantii exterioare, statale, de asigurare a
traducerii n viata - eventual prin constrngere). n acest scop, nu este suficienta forta ce o
impune; aceasta forta trebuie sa fie o forta eficace si legitima. Caracterul de injonctiune (de
porunca statala) al normelor juridice, face din acestea norme irefragabile. Obligativitatea
normelor juridice nseamna, n acest sens, ca norma de drept se va aplica imediat (din
momentul intrarii n vigoare), continuu si neconditionat.
Caracterul obligatoriu al normei juridice impune anumite precizari:
a) Obligativitatea este o trasatura intrinseca a tuturor normelor juridice, indiferent de
domeniul n care intervin (public sau privat), de forta juridica a actului normativ n care este
cuprinsa norma, ca drept pozitiv, de cmpul aplicabilitatii sale etc.
b) Obligativitatea normei juridice nu rezulta nici din frecventa aplicarii n viata a normei
juridice. ntr-adevar, exista norme juridice (din dreptul public sau privat) care se aplica
cotidian sau exista norme care se aplica des sau foarte des, asa cum exista si norme care se
aplica rar sau foarte rar.
2. Structura normei juridice
Analiza structurii normei juridice este, n general, facuta dintr-o dubla perspectiva: a) o
perspectiva data de logica normei structura logico-juridica a normei si b) o perspectiva
oferita de constructia tehnico-legislativa a normei juridice.
A. Structura logica a normei juridice
Din punctul de vedere al structurii sale logice, norma juridica este alcatuita din
urmatoarele elemente: ipoteza, dispozitia si sanctiunea.
Ipoteza normei de drept descrie mprejurarile n care intra n actiune dispozitia sau
sanctiunea normei. n ipoteza poate fi definita calitatea subiectului (cetatean, parinte, copil,
sot/sotie, gestionar etc.) sau n ipoteza poate fi caracterizat subiectul n mod generic
(persoana fizica, persoana juridica, acela care... etc.).
mprejurarile n care intra n actiune norma pot fi determinate sau relativ-determinate
prin ipoteza normei. n acest sens se vorbeste despre ipoteze determinate si ipoteze relativdeterminate (sau subntelese).
Dispozitia alcatuieste miezul normei juridice. n dispozitie sunt cuprinse drepturile si
obligatiile subiectelor participante la raporturile sociale, conduita acestora. Dispozi ia
cuprinde imperativul, comandamentul normei sau elementul sau rational (reprezentarea
constienta a legiuitorului fata de exigentele vietii n comun). Dispozitia normei juridice
poate sa ordone (sa impuna) o anumita conduita. Spre exemplu: obligatia unitatii platitoare
de impozit de depunere a declaratiei de impunere; obligatia instantei de judecata de a
dispune citarea partilor la primirea actiunii; obligatia comerciantului de a solicita
nmatricularea n registrul comertului etc.
n raport cu modul n care este precizata conduita partilor, dispozitiile pot fi determinate
sau relativ-determinate. Vocabularul juridic exprima n termeni diferiti modul de adresare a
comandamentului n cadrul dispozitiei. Spre exemplu: trebuie, are dreptul, este
obligat, este ndreptatit, poate, este autorizat, este oprit etc.
Sanctiunea este al treilea element structural al normei juridice. Sanctiunea contine
urmarile nefavorabile care survin n conditiile nerespectarii dispozitiei sau a ipotezei
(sanctiune negativa) sau masurile de stimulare, de cointeresare a subiectului, n vederea
promovarii conduitei dorite (sanctiunea pozitiva). n general, se are n vedere primul aspect
(negativ) al sanctiunii, considerndu-se ca sanctiunea asigura eficienta normei.
Sanctiunile pot fi formale si neformale. Dreptul se caracterizeaza prin sanctiuni
formalizate, prin reactia organizata, statala, fata de comportamentul care lezeaza ordinea
sociala.
Din punctul de vedere al gradului de determinare, sanctiunile pot fi: determinate, relativdeterminate, alternative si cumulative. Dupa ramura de drept n care intervin, sanctiunile
pot fi: civile, disciplinare, administrative, financiare, penale.
Dupa natura lor, sanctiunile pot fi: privitoare la patrimoniul persoanei (patrimoniale),
privitoare la drepturile sale (decaderea din drepturi), privitoare la actele sale (nulitatile),
privitoare la persoana (privarea de libertate, recluziunea).
B. Structura tehnico-legislativa
Exista articole n acte normative n care normele juridice sunt redactate dupa formula
analizata mai sus (deci n care elementele structurale pot fi identificate cu relativa usurinta).
Din economie de mijloace, anumite articole de lege vor cuprinde doar unele elemente,
celelalte urmnd a fi deduse pe cale de interpretare logica. Acest aspect pune n discutie
cealalta perspectiva a analizei structurii normei juridice structura sa tehnico-legislativa.
Constructia tehnico-legislativa a normei nu se suprapune totdeauna structurii logice a
acesteia. Astfel, n domeniul dreptului penal exista autori care sustin ca si normele penale au
constructia trihotomica analizata mai sus (ipoteza, dispozitie, sanctiune). n general,
comandamentul normelor penale este subnteles (sa nu furi, sa nu omori, sa nu atentezi la
demnitatea sau la onoarea semenilor tai etc.).
Exista nsa si autori care considera ca normele de drept penal au o structura dihotomica si
anume ele contin doar dispozitia si sanctiunea.
Consideram ca acest punct de vedere nu tine cont de cele doua perspective ale analizei
structurii normei juridice, structura sa logica si structura tehnico-legislativa. Din punctul de
vedere al structurii logico-juridice si norma de drept penal prezinta o alcatuire trihotomica.
Elementele (ipoteza, dispozitia si sanctiunea) vor putea fi identificate n fiecare caz n parte
printr-o interpretare logica.
O ultima problema care se ridica n analiza structurii normelor juridice priveste structura
normelor de drept international public. Este vorba, n special, de rolul sanctiunii n dreptul
international. Dreptul international public este un drept consensual, iar normele sale sunt
obligatorii pentru statele care le-au acceptat. Ratificarea de catre state a tratatelor obliga
statele sa aplice normele acestora cu buna-credinta. Totodata, regulile si principiile unanim
admise ale dreptului international interzic utilizarea fortei n relatiile dintre state, diferendele
dintre acestea trebuind a fi rezolvate prin mijloace pasnice, pe calea tratativelor. Recurgerea
la constrngere militara sau nemilitara este recunoscuta doar cu titlu de exceptie si
numai n conditiile prevazute de Carta O.N.U.
3. Clasificarea normelor juridice
Pentru a fi functionale, clasificarile trebuie, pe ct posibil, sa contina un numar limitat de
criterii.
A. Criteriul ramurii de drept
Un prim criteriu n baza caruia se realizeaza clasificarea normelor juridice este cel al
obiectului reglementarii juridice si al metodelor de reglementare (deci al ramurii de drept).
n baza acestui criteriu se disting norme juridice de drept civil, de drept penal, de drept
administrativ, de drept constitutional, de drept comercial etc.
B. Criteriul fortei juridice a actului normativ
Un alt criteriu este acela al fortei juridice a actului normativ n care este cuprinsa norma
juridica. Se vor ntlni norme juridice cuprinse n legi actul normativ elaborat de
parlament si care are forta juridica suprema , n decrete, n hotarri guvernamentale sau
ordonante precum si n acte normative elaborate de organele administratiei locale (decizii).
C. Criteriul structurii logice
Din punctul de vedere al modului de cuprindere a partilor structurale analizate, normele
juridice pot fi: complete si incomplete. Sunt complete normele juridice care cuprind, n
articolul din actul normativ n care sunt publicate, toate partile constitutive (ipoteza,
dispozitie, sanctiune).
Unele reglementari fac referire si se completeaza cu reglementari prezente, fie n acelasi act
normativ, fie n alte acte normative. Aceste norme sunt considerate incomplete. La rndul lor
aceste norme sunt clasificate n: norme de trimitere si norme n alb. Diferenta ntre aceste doua
categorii de norme consta n faptul ca, pe cnd normele de trimitere se completeaza cu norme
din acelasi act normativ sau din alte acte normative (n orice caz prezente), n normele n alb se
vor completa cu dispozitii din acte normative ce urmeaza sa apara.
D. Criteriul sferei de aplicare
Dupa sfera aplicarii lor, normele juridice se clasifica n: norme generale, norme speciale
si norme de exceptie.
Normele generale se caracterizeaza prin aceea ca au sfera cea mai larga de aplicabilitate
ntr-un domeniu sau ntr-o ramura de drept (spre exemplu unele reglementari cuprinse n
Codul civil reprezinta dreptul comun pentru relatii reglementate prin norme de drept
comercial).
Spre deosebire de normele generale, normele speciale sunt aplicabile unei sfere restrnse
de relatii, ele deroga de la dreptul comun (specialia generalibus derogant).
Normele de exceptie completeaza normele generale sau speciale, fara ca exceptia
prevazuta sa fie considerata a aduce atingere ordinii de drept. Spre exemplu: Codul familiei
fixeaza vrsta minima pentru casatorie la 18 ani barbatul si la 16 ani femeia. Acelasi articol
completeaza nsa regula de mai sus printr-o exceptie si anume: pentru motive temeinice se
poate ncuviinta casatoria femeii care a mplinit 15 ani.
E. Criteriul gradului si al intensitatii incidentei
Dupa gradul si intensitatea incidentei lor, se disting normele-principii, denumite si
norme cardinale. Aceste norme sunt cuprinse de obicei n Constitutii, n Declaratii (cum ar
fi: Declaratia universala a drepturilor omului) sau sunt deduse pe cale de interpretare, ca
principii generale de drept.
F. Criteriul modului de reglementare a conduitei
Dupa caracterul conduitei impuse sau datorate, normele juridice se clasifica n norme
onerative, norme prohibitive si norme permisive. Normele juridice onerative (de la
latinescul onus,-eris, care nseamna sarcina) sunt acele norme juridice care obliga subiectul
sa savrseasca o anumita actiune. Spre exemplu: soferul care comite un accident este obligat
sa transporte victima la spital, parintii sunt obligati sa acorde copiilor ngrijire, cei care
doresc sa se casatoreasca trebuie sa-si exprime acordul n fata ofiterului starii civile etc.
Normele juridice prohibitive obliga subiectul sa se abtina de la savrsirea unor actiuni.
Spre exemplu: legea interzice casatoria ntre rude colaterale pna la gradul al IV-lea
inclusiv, interzice casatoria sub o anumita vrsta, interzice furtul etc. Uneori aceste doua
categorii de norme sunt caracterizate ca norme imperative (care comanda o conduita sau
impun abtinerea de la o conduita).
Normele permisive sunt acele norme juridice care nici nu obliga, nici nu interzic o
anumita conduita; ele lasa la aprecierea subiectului alegerea unei conduite. Este evident ca
subiectul, n baza permisiunii ce i se acorda, nu poate adopta o conduita care ncalca ordinea
de drept. Spre exemplu: pentru faptul ca legea nu interzice si nici nu obliga pe subiect sa
ncheie contracte, un subiect nu poate vinde un lucru ce nu-i apartine, nu poate, de
asemenea, sa sustraga un bun n vederea vnzarii sale.
Uneori, normele permisive se pot transforma n norme imperative, purtnd n acest caz
denumirea de norme supletive. Caracteristica acestor norme consta n aceea ca atunci cnd
subiectele nu folosesc libertatea care le-a fost acordata, norma juridica suplineste vointa
subiectelor, dispunnd ntr-un mod determinat. Astfel, spre exemplu, n caz de divort partile
se pot nvoi n legatura cu numele pe care l vor purta dupa desfacerea casatoriei, iar instanta
de judecata ia act de nvoiala partilor, consemnnd-o n hotarrea de divort. Daca nsa
partile nu utilizeaza aceasta libertate, instanta spune legea este obligata sa hotarasca si n
legatura cu numele pe care urmeaza sa-l poarte fostii soti dupa desfacerea casatoriei.
G. Normele organizatorice
Uneori se remarca n sistemul unitar al normelor juridice o categorie aparte de norme normele organizatorice. Sunt incluse n aceasta categorie normele care privesc organizarea
institutiilor si a organismelor sociale.
H. Normele punitive si normele stimulative
O alta categorie de norme o reprezinta normele punitive si normele stimulative. O
asemenea grupare are ca temei un criteriu impus de sociogia juridica si anume: sanctiunea
negativa pedeapsa juridica, cea care confera caracterul punitiv al normei, si sanctiunea
pozitiva un sistem articulat de stimulente, care asigura, paralel cu pedeapsa, eficacitatea
normei de drept.
4. Actiunea normei juridice
Coordonatele fundamentale ale actiunii normelor de drept sunt: timpul, spatiul si
persoana.
A. Actiunea n timp a normei juridice
n privinta actiunii n timp a normelor juridice, trei sunt momentele care intereseaza
n mod deosebit domeniul explicativ: intrarea n vigoare a normei de drept, actiunea normei
si iesirea din vigoare a normei juridice.
Intrarea n vigoare a normei juridice
Intrarea n vigoare a normei juridice este nemijlocit legata de mprejurarea ca orice noua
reglementare, adresndu-se oamenilor (conduitei lor) trebuie sa fie cunoscuta de catre
acestia. Exista n drept principiul nemo consetur ignorare legem (jus) nimeni nu se poate
scuza invocnd necunoasterea legii. De aceea, este de principiu ca normele juridice intra n
vigoare de la data aducerii lor la cunostinta publica (data publicarii lor sau data la care ele au
fost efectiv aduse la cunostinta). Face exceptie de la acest principiu situatia n care n
continutul actului normativ n care apare norma juridica se prevede intrarea n vigoare la o
alta data dect publicarea normei (aducerea sa la cunostinta).
n conformitate cu art.78 din Constitutia Romniei astfel cum a fost revizuita n anul 2003,
legile intra n vigoare la trei zile dupa publicarea lor n Monitorul Oficial, daca nu se prevede o
alta data. Legiuitorul ordinar a stabilit ca, de regula, att legile, ct si ordonantele emise de
Guvern n temeiul unei legi speciale de abilitare intra n vigoare la trei zile de la data
publicarii lor n Monitorul Oficial al Romniei, Partea I sau la o data ulterioara prevazuta n
textul lor. Termenul de trei zile se calculeaza pe zile calendaristice (iar nu pe zile libere, ca
n procedurile judiciare), ncepnd cu data publicarii n Monitorul Oficial si expira la orele
24 ale celei de-a treia zi de la publicare.
Ordonantele de urgenta ale Guvernului intra n vigoare la data publicarii lor n Monitorul
Oficial al Romniei, Partea I, sub conditia depunerii lor prealabile la Camera Parlamentului
Romniei, competenta sa fie sesizata, cu exceptia cazurilor n care n cuprinsul lor nu este
prevazuta o data ulterioara.
Celelalte acte normative adoptate de Parlament, actele administrative cu caracter
normativ ale autoritatilor administrative autonome, precum si ordinele, instructiunile si alte
acte normative emise de organele administratiei publice centrale de specialitate intra n
vigoare la data publicarii lor n Monitorul Oficial al Romniei, Partea I, cu exceptia
cazurilor cnd n cuprinsul lor nu este prevazuta o data ulterioara.
n dreptul comunitar, actele de ntindere generala intra n vigoare la data pe care o
fixeaza sau n a 20-a zi dupa publicare.
n teoria dreptului, se admit totusi doua exceptii de la aceasta regula si anume:
1. atunci cnd o parte din teritoriul tarii ramne izolat, printr-o cauza de forta majora, de
restul tarii, situatie n care necunoasterea poate fi obiectiva.
2. n materie de conventii (n dreptul civil sau comercial), atunci cnd o persoana ncheie
un contract necunoscnd consecintele pe care norma juridica le face sa decurga din contract.
Ea poate cere anularea contractului invocnd faptul ca s-a aflat n eroare de drept care
viciaza vointa.
Principiile actiunii n timp a normei juridice
Caracterul activ al normei juridice. Din momentul intrarii sale n vigoare norma juridica
este activa. Ea actioneaza pentru viitor. Norma juridica nici nu retroactiveaza (nu-si ntinde
efectele asupra raporturilor nascute naintea intrarii sale n vigoare), nici nu ultraactiveaza
(nu-si extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare). Norma juridica apare astfel ca o
adevarata servitute a viitorului.
Exceptii de la principiul neretroactivitatii normei juridice
a) normele juridice cu caracter interpretativ. ntruct normele juridice care interpreteaza
norme juridice pre-existente fac corp comun cu normele juridice interpretate, este de
principiu ca ele sa fie retroactive.
b) normele juridice penale care prevad dezincriminarea unor fapte si norme penale mai
favorabile infractorului sau normele juridice care prevad contraventii, atunci cnd
reglementarea este favorabila contravenientului.
c) Retroactivitatea expresa. Aceasta forma de retroactivitate rezulta chiar din textul
normei juridice. n acest caz, legiuitorul prevede expres ca norma se va aplica retroactiv.
Principiul neultraactivitatii normei juridice (nesupravietuirea normei) implica faptul ca
o norma juridica nu-si poate extinde efectele dupa iesirea sa din vigoare. De la aceasta
regula fac exceptie normele juridice cu caracter temporar sau exceptional.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1- Cum se definete norma juridic i care sunt trsturile
sale? 2- Ce rol joac norma juridic n societate?
3- Caracterizai structura logic a normei juridice.
4- Caracterizai structura tehnico-legislativ a normei
juridice. 5- Cum se clasific normele juridice?
6- Ac iunea n timp a normei juridice
7- Prezentai regulile de intrare n vigoare a normei juridice, precum i cele de ieire
din vigoare.
8- Artai principiile aplicrii normei juridice n spaiu i asupra persoanelor.
Exist excepii?
MODEL DE RSPUNS LA TESTUL DE AUTOEVALUARE NR. 6:
Aciunea n timp a normei juridice
Structur (ideile eseniale):
- analiza celor 3 cazuri de ieire din vigoare i a efectelor lor: a) ajungerea la termen
(exemple); b) desuetudinea (exemple); c) abrogarea: - expres (direct sau indirect); exemple
abrogarea tratatelor
Un act normativ este compus, de regula, din urmatoarele parti: expunerea de motive,
titlul actului normativ, preambulul si formula introductiva, dispozitii sau principii generale,
dispozitii de continut, dispozitii finale si tranzitorii.
Expunerea de motive contine o prezentare succinta a actului normativ, a conditiilor care
au impus aparitia acestuia, a finalitatilor urmarite prin adoptarea respectivului act normativ.
Titlul actului normativ este elementul sau de identificare. El trebuie sa fie scurt si
sugestiv (sa exprime cu claritate continutul actului normativ). Preambulul actului normativ
constituie o introducere, o punere n tema a subiectilor n legatura cu motivatia socialpolitica a interventiei legiuitorului.
Formula introductiva cuprinde temeiul constitutional sau legal al reglementarii.
Dispozitiile generale cuprind prevederile prin care se determina obiectul, scopul, sfera
relatiilor ce se reglementeaza, definirea unor notiuni etc.
Dispozitiile de continut formeaza, propriu-zis, continutul actului normativ. n aceasta parte
sunt cuprinse regulile ce stabilesc drepturi si obligatii, se stipuleaza un anumit comportament,
sunt reglementate urmarile nefavorabile, n cazul nerespectarii conduitei impuse.
Dispozitiile finale si tranzitorii cuprind prevederi n legatura cu: punerea n aplicare a
reglementarii, intrarea sa n vigoare, relatiile cu reglementarile preexistente etc.
5. Elementele de structura ale actului normativ
Norma juridica, cu structura sa interna, este cuprinsa n articolele actului normativ.
Elementul structural al actului normativ l formeaza articolul (asa cum norma juridica
alcatuieste celula de baza a dreptului). Continutul normei juridice este redat n articolele
actului normativ n mod variat. Articolul, de regula, contine o dispozitie de sine-statatoare.
Exista cazuri nsa cnd, n cuprinsul actului normativ, un articol contine o singura norma
sau, dimpotriva, o norma este cuprinsa n mai multe articole. Totodata, diversele
componente ale structurii logice a normei juridice (ipoteza, dispozitia, sanctiunea) pot fi
regasite n articole diverse.
Pentru o mai buna sistematizare a actului normativ, articolele acestuia se pot grupa n
sectiuni, capitole, titluri. Unele coduri (Codul penal, spre exemplu) sunt organizate pe parti
(partea generala si partea speciala). Sectiunile, capitolele, titlurile, au denumiri care evoca
pe scurt continutul prevederilor pe care le contin.
6. Tehnica sistematizarii actelor normative
Principalele forme de sistematizare a actelor normative sunt: ncorporarea si codificarea.
A. ncorporarea
ncorporarea este o forma inferioara (initiala) de sistematizare si priveste o simpla asezare a
actelor normative, n raport de criterii exterioare cronologice, alfabetice, pe ramuri de drept
sau institutii juridice etc. O asemenea forma de sistematizare poate fi oficiala sau neoficiala.
Este oficiala ncorporarea realizata de organe de drept (spre exemplu: Colectiile de
legi, decrete, hotarri publicate periodic, colectii n care se mbina criteriul cronologic cu cel
al fortei juridice a actului normativ). n afara acestor colectii pot sa alcatuiasca culegeri de
acte normative si persoane particulare (sub forma unor ndrumare legislative).
B. Codificarea
Codificarea este o forma superioara de sistematizare. Ea presupune cuprinderea ntr-un
cod (act normativ cu forta juridica de lege) a normelor juridice apartinnd aceleiasi ramuri
de drept. Actiunea de codificare implica o bogata activitate a legiuitorului, de prelucrare
complexa a ntregului material normativ, de ndepartare a normelor depasite, perimate
(inclusiv a obiceiurilor), de completare a lacunelor, de novatie legislativa (introducerea unor
norme noi, cerute de evolutia relatiilor sociale).
TESTE DE AUTOEVALUARE:
A. ncorporarea
- definiie
- forme: oficial i neoficial (explicaie; exemple)
B. Codificarea
- definiie
- explicarea mecanismului de codificare: crearea codului, elemente de coninut,
condiiile calitative ale unui cod
- scurt istoric al codificrii: n dreptul roman, dreptul francez, dreptul german, dreptul
romnesc
LUCRARE DE VERIFICARE LA UNITATEA II:
Elaborai un referat cu tema Actiunea n timp a normei juridice (minimum 6 pg.,,
format A4, font 12, la o distan de 1,5 rnduri).
BIBLIOGRAFIE UNITATEA II:
Cursuri, monografii:
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria general a dreptului, All
Beck, Bucureti, 2005.
Ion Deleanu, Justiia constituional, Lumina Lex, Bucureti, 1995.
Ion Dogaru (coordonator), Nicolae Popa .a., Drept civil. Ideea curgerii timpului i
consecinele ei juridice, All Beck, Bucureti, 2002.
M. Djuvara, Teoria general a dreptului (Enciclopedie juridic), All, Bucureti,
1995. Daniel Mainguy, Introduction gnrale au droit, Litec, Paris, 2002.
Studii, articole:
Nicolae Popa, Constituia Romniei i spiritul integrrii europene, Revista de Drept Public,
nr. 1, 2002.
Nicolae Popa, Cteva aspecte privind rolul jurisprudenei Curii Constituionale n
mbogirea conceptual a dreptului, Lex et scientia, vol. I, nr.6, ed. Trei, Bucureti, 1999.
Nicolae Popa, Din nou despre relaia drept-stat, AUB, Drept, 1995.
Nicolae Popa, Aspecte teoretice privind tehnica elaborrii actelor normative, AUB, Drept,
1993.
Ioan Vida, Aciunea normei juridice n timp, Dreptul, nr. 12, 2004.
Legislaie necesar:
Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnic de elaborare a actelor normative, republicat
1. Institutii judiciare
2. Proba dreptului
3. Teste de autoevaluare
4. Lucrare de verificare Unitatea 3
5. Bibliografie pentru Unitatea 3
OBIECTIVELE UNIT II DE NV ARE:
1. INSTITUII JUDICIARE
OBIECTIVE:
2. PROBA DREPTULUI
OBIECTIVE:
analiza mijloacelor de prob, att a celor clasice (din perspectiva dreptului privat i
a dreptului penal), ct i a celor moderne (cele electronice)
1. INSTITUII JUDICIARE
CONTINUT
Justiia este inerent societii, ea reprezint una dintre cele trei clasice funcii ale
statului si se realizeaz, ns, prin instituiile sale, instituii guvernate de anumite principii,
care au la baz faptul c justiia este un serviciu public (I). Diversitatea litigiilor impune o
diversitate a jurisdiciilor competente, dup cum litigiile sunt ntre persoane sau ntre o
persoan i stat sau ntre state (II).
n funcionarea instituiilor judiciare s-au conturat mai multe principii rezultate din
necesitatea de a satisface un interes general, de fapt, principii fundamentale ale serviciului
public, cum sunt: principiul egalitii (1), principiul gratuitii (2), principiul neutralitii
(3), principiul continuitii (4).
1. Principiul egalitii
Principiul egalitii, n general, este un principiu de rang constituional, fiind vorba
despre egalitatea n faa legii. Aici este vorba despre egalitatea n faa judectorului,
principiu rezultat din Convenia european a drepturilor omului. Egalitatea n faa instanei
a dus la cristalizarea concepiei dreptului natural la un judector.
2. Principiul gratuitii
Are n vedere gratuitatea accesului la tribunal (serviciul public al administrrii
justiiei trebuie s fie gratuit), dar i faptul c accesul la concursul personalului auxiliar de
justiie trebuie s fie gratuit. Pe de alt parte, este avut n vedere i accesul gratuit la
serviciile avocailor.
3. Principiul neutralitii
Neutralitatea trebuie analizat pe dou coordonate: o coordonat tehnic i alta,
social i politic. Neutralitatea tehnic difer dup cum este vorba despre sistemul
acuzatorial sau sistemul inchizitorial. n sistemul acuzatorial, rolul esen ial revine prilor
n administrarea probelor, ntlnindu-se sistemul probei legale. n sistemul inchizitorial,
judectorul are un rol determinant n administrarea probelor, putnd lua orice msuri
necesare pentru soluionarea cauzei. El are un rol activ, judecnd dup intima sa convingere.
Neutralitatea social i politic a judectorului semnific faptul c judec torul
trebuie s fie independent de orice intervenie politic, de presiunile sindicale, de grupurile
de presiune etc. Pe de alt parte, independena nu trebuie s fie numai politic sau social,
ci i fa de propria persoan.
4. Principiul continuitii
Continuitatea presupune o funcionare fr ntrerupere a instituiilor judiciare, deoarece
continuitatea este o tr stur a serviciului public al justiiei. Bineneles, judectorii au dreptul
la vacan, dar fr a ntrerupe oficial pe timpul verii activitatea instanei.
II. Jurisdicii naionale i internaionale
n aceast seciune vom analiza jurisdiciile ordinare (A), jurisdiciile specializate
(B), sistemul naltelor jurisdicii: Curtea de casaie, organizare, rol (C), precum i un
exemplu de nalt jurisdicie internaional: Curtea Internaional de Justiie de la Haga.
A. Jurisdiciile ordinare (de drept comun)
Jurisdiciile ordinare cuprind sistemul instanelor judectoreti obinuite, adic
judectorii, tribunale, curi de apel. La fiecare n parte vom urmri aspecte legate de
organizare, competen, compunerea i conducerea acestora.
1.
Judectoriile a.
Organizare
Judectoriile sunt instane fr personalitate juridic, fiind organizate n fiecare jude, dar
pot exista i sedii secundare, cu activitate permanent. Ca structur intern, n cadrul lor
pot fi nfiinate secii sau complete specializate, n funcie de natura litigiului, precum i
pentru cauzele cu minori i familie.
b. Competena
Trebuie fcut o distincie ntre litigiile de drept privat i cele de drept penal. n materie
civil, de regul, judectoriile judec n prim instan, toate litigiile, n afara celor de
competena altor instane. n materie penal, judectoriile judec n prim instan
toate infraciunile, cu excepia celor de competena altor instane, precum i alte cazuri
prevzute de lege.
c. Compunerea
Compunerea n prim instan este dominat de principiul colegialitii, principiu de la
care exist excepia judectorului unic pentru cauzele privind pensii de ntreinere,
rectificri i nregistr ri de stare civil, popriri, ncuviinarea executrii silite,
nvestirea cu formul executorie, msuri asigurtorii; cereri de ordonan preedinial;
aciuni posesorii; procese-verbale de constatare i sancionare contravenional; somaia
de plat; reabilitarea; amnistia sau graierea; percheziia i msurile preventive din
timpul urmririi penale.
n cazul completului format din 2 judectori, dac acetia nu ajung la un acord n
privina soluiei, litigiul se va judeca n complet de divergen.
d. Conducerea
Fiecare instan este condus de un preedinte, care are i atribuii de administrare
a instanei. Fiecare secie este condus de un preedinte de secie. n funcie de volumul
de activitate, pe lng preedinte poate fi ales i un vicepreedinte. Conducerea este i
ea fondat pe principiul colegialitii, deoarece la fiecare instan funcioneaz dou
structuri colegiale, Colegiul de conducere i Adunarea general a judectorilor.
2.
Tribunalele a.
Organizare
Tribunalele au personalitate juridic, sunt organizate n fiecare jude. Fiecare tribunal
are secii sau complete specializate pentru cauze civile, penale, comerciale, cauze cu
minori i de familie, contencios administrativ i fiscal, conflicte de munc i asigurri
sociale, maritime i fluviale sau pentru alte materii. n circumscripia tribunalelor
funcioneaz mai multe judectorii.
b. Competena
Mai nti, trebuie s facem o distincie ntre tribunale ca prim instan, tribunale ca
instane de apel, tribunale ca instane de recurs.
n materie civil, tribunalele judec n prim instane procesele comerciale cu o valoare
de peste 1 miliard lei i procesele comerciale al cror obiect este neevaluabil n lei;
procese civile cu o valoare de peste 5 miliarde lei; conflicte de munc; procese de
contencios administrativ; creaie intelectual i proprietate industrial; expropriere;
nulitatea sau desfacerea adopiei; erorile svrite n procesele penale; recunoaterea
hotrrilor date n ri strine, precum i executarea lor silit; orice alte materii
prevzute de lege n competena lor.
n materie penal, judec infraciunile prev zute expres n Codul de procedur penal
(omor, infraciunile svrite cu intenie care au avut ca urmare moartea unei persoane;
infraciunile privind sigurana naional; splarea banilor; traficul i consumul ilicit de
droguri etc.).
B. Jurisdiciile specializate
1. Tribunalele specializate
Se pot nfiin a tribunale specializate pentru cauze, cum ar fi: cauze cu minori i de
familie, conflicte de munc i asigurri sociale etc. Tribunalele specializate nu au
personalitate juridic i pot fi create n fiecare jude. Ele preiau cauzele de competena
tribunalului n domeniile n care se nfiineaz.
2. Instanele militare
Instanele militare sunt tribunalele militare, Tribunalul Militar Teritorial Bucureti, Curtea
Militar de Apel Bucureti, care au statut de unitate militar. Ceea ce este specific acestor
instane este faptul c pot judeca i pe teritoriul altor state militari romni, membri ai unei
fore multinaionale, dac exist o convenie n baza creia pe teritoriul statului primitor s
poat fi exercitat jurisdicia romn. Conducerea, n cazul celor categorii de instane, este
exercitat de preedinte, vicepreedinte i de Colegiul de conducere.
C. Sistemul naltelor jurisdicii
nscrisuri, martori, prezumii, mrturisirea, iar potrivit C. proc. civ.: expertiza i cercetarea
la faa locului); fapt probator, adic un fapt material care a fost dovedit printr-un mijloc de
prob i care servete la dovedirea altui fapt material. Astfel, sunt reinute n definirea
noiunii de prob att mijlocul de prob, ct i faptul probator.
n concluzie, probele pot fi definite ca mijlocul de stabilire a existenei dreptului
subiectiv, de prezentare n justiie a mijloacelor de prob, precum i rezultatul obinut din
folosirea acestora n scopul aflrii adevrului.
B. Importana probelor
Probele se afl n strns legtur cu adevrul, iar stabilirea adevrului este esenial n
formarea intimei convingeri a judectorului. De altfel, importana probelor a fost reliefat nc
din dreptul roman, consacrndu-se principiul idem est non esse et non probari, adic a nu avea
drept sau a nu-l proba este acelai lucru. Cu toate acestea, proba i dreptul nu se confund, sunt
noiuni distincte; n plus, dreptul subiectiv poate exista independent de prob.
C. Clasificarea probelor
Dup caracterul lor originar, primar sau caracterul derivat, probele pot fi imediate
(sau primare) i mediate (sau secundare).
Probele imediate provin direct de la surs, dovedind adevrul fr intervenia unei
persoane sau a unui fapt (de exemplu, declaraia unui martor ocular, un nscris original).
Probele mediate sunt rezultatul unor verigi intermediare, nefiind n legtur direct cu
adevrul (de exemplu, declaraia unui martor privitoare la un fapt relatat de un martor
ocular, copia unui nscris).
Dup legtura cu faptul ce trebuie probat, probele pot fi directe i indirecte. Probele
directe dovedesc n mod nemjilocit obiectul probaiunii (de exemplu, n dreptul civil, un
nscris privind actul a c rui anulare se cere; n dreptul penal, flagrantul delict, reinerea
unui alibi). Probele indirecte dovedesc o mprejurare ce are legtur cu obiectul probaiunii.
Sunt probe indirecte: prezumiile, absena alibiului persoanei bnuite, prezena unui obiect
asupra infractorului etc.
Dup cum sunt constituite sau nu n faa organelor judiciare, probele pot judiciare i
extrajudiciare. Probele judiciare sunt cele care se constituie n faa organelor judiciare, de
exemplu, mrturisirea, declaraiile martorilor, cercetarea al faa locului, reconstituirea.
Probele extrajudiciare sunt constituite n afara organelor judiciare (nscrisul care constat
existena unui contract).
Dup natura lor, probele pot fi materiale i personale. Probele materiale dovedesc
obiectul probaiunii prin intermediul unui fapt material, iar probele personale prin
intermediul oamenilor.
Exist i probe speciale, ntlnite numai n dreptul penal. Astfel, sunt probele n
aprare i probele n acuzare. Probele n aprare dovedesc un element n favoarea
inculpatului, fie o vinovie mai redus a acestuia, o circumstan atenuant, fie chiar
nevinovia lui. Probele n acuzare se refer la stabilirea unui element care incrimineaz
inculpatul, dovedind vinovia lui.
O alt categorie de probe speciale o reprezint probele preexistente i probele
survenite. Probele preexistente se refer la o mprejurare de fapt anterioar svririi
infraciunii. Probele sunt survenite dac se materializeaz ntr-o fapt produs sau
perceput n momentul comiterii infraciunii sau chiar ulterior.
ntr-o alt opinie exprimat tot n literatura de drept penal, probele pot fi perfecte i
imperfecte. Probele perfecte arat n mod cert vinovia unei persoane, iar cele imperfecte
au caracter ndoielnic, nenlturnd posibilitatea nevinoviei persoanei cercetate.
2. Sisteme probatorii
Sunt consacrate dou sisteme: sistemul acuzatorial i sistemul inchizitorial.
Sistemul acuzatorial mai este denumit i sistemul probei morale, iar sistemul inchizitorial,
sistemul probei legale. Treptat, s-a conturat un alt sistem , care tinde s ia locul sistemului
inchizitorial, i anume, sistemul intimei convingeri a judectorului.
n sistemul acuzatorial sau sistemul probei morale, prile au sarcina probei i
exclusivitatea iniiativei procesului. De exemplu, titularul unui drept sau al unei creane
trebuie s probeze existena dreptului. Nu este stabilit nici o ierarhie ntre mijloacele de
prob i instana are deplin libertate n formarea intimei sale convingeri. Acest sistem este
ntlnit n special, n dreptul privat.
n sistemul inchizitorial sau sistemul probei legale, administrarea probelor este
lsat n sarcina instan ei. Este ntlnit n special, n dreptul penal sau administrativ, unde
rolul procurorului sau al poliiei, precum i al instanei sunt determinante n privina
probelor. Rolul probelor este stabilit precis de legiuitor, care prevede condi iile de
admisibilitate a probelor i face o ierarhie a acestora.
Sistemul acuzatorial a cunoscut o evoluie interesant, de la rolul pasiv al
judectorului, la rolul activ. n ultimul timp, locul lui a fost luat de sistemul intimei
convingeri a judectorului.
Sistemul intimei convingeri a judectorului nseamn faptul c judectorul are
deplin libertate n aprecierea probelor, putnd administra i ordona orice fel de prob.
i n dreptul romnesc trebuie fcut distincia ntre litigiile de drept privat i
litigiile de drept penal, ntlnindu-se ambele sisteme, fiind consacrat rolul activ al instanei.
n dreptul civil, trebuie fcut distincia ntre proba faptului juridic i proba actului
juridic. Faptului juridic i se aplic sistemul probei morale sau al probei libere, iar actul juridic
este supus unui regim mixt, fiindu-i aplicabil sistemul probei legale, pentru nscrisurile
preconstituite, dar i sistemul probei libere, n cazul nscrisurilor nepreconstituite.
n dreptul penal, n mod tradiional, s-a aplicat sistemul intimei convingeri a
judectorului.
Din reglementarea actual a Codului de procedur penal, se observ c au fost
eliminate sintagmele potrivit convingerii lor i conducndu-se dup contiina lor, de
unde ar rezulta c sistemul intimei convingeri a judectorului a fost nlocuit cu sistemul
probei legale.
n ceea ce ne privete, apreciem c, de fapt, la noi, n dreptul penal, n materia
probelor este un sistem hibrid. Acest sistem cuprinde sistemul probei legale, consacrat de
legiuitor n 2003, dar care permite principiul libertii probelor, i deci, sistemul probei
morale sau libere sau sistemul intimei convingeri, prin teza I a art.63 alin.2 C. proc. pen.,
conform creia Probele nu au valoare mai dinainte stabilit..
n concluzie, modificarea legislativ din 2003 a Codului de procedur penal arat
c libertatea de apreciere a probelor potrivit intimei convingeri a judectorului nu are un
caracter absolut, ci relativ, nensemnnd o excludere total a sistemului intimei convingeri,
ci faptul c trebuie realizat un echilibru ntre convingerea instanei i lege, deoarece nu
trebuie s se cread c intima convingere are un rol predominant.
3. Obiectul probei
Vom analiza mai nti definiia obiectului probei (A), apoi faptele care constituie
obiectul probei (B), faptele care nu trebuie dovedite (C).
A. Definiia obiectului probei
Trebuie s facem o distincie ntre elementele de fapt i elementele de drept, sau
altfel spus, ntre fapt i drept. Elementele de fapt sunt faptele juridice i actele juridice.
Elementele de drept sunt normele juridice. Constituie obiect al probaiunii numai elementele
de fapt, deoarece normele juridice nu trebuie dovedite.
Astfel, prin obiect al probei nelegem ansamblul de mprejurri acte i fapte
juridice pentru care legea prevede producerea de consecine juridice.
B. Faptele care constituie obiectul probei
n dreptul civil, faptele care trebuie dovedite pot fi materiale sau psihologice (dolul,
reaua credin a unei persoane); pozitive sau negative (acestea din urm se dovedesc prin
probarea faptelor pozitive contrare. Autorii de drept civil subliniaz c faptele care
constituie obiectul probei se pot clasifica i n fapte generatoare de drepturi i obligaii,
fapte modificatoare, fapte extinctive de drepturi i obligaii i fapte de ineficacitate.
n dreptul penal, faptele care trebuie dovedite se clasific n fapte principale (res
probandae) i fapte probatorii (res probantes). Faptele principale sunt probe directe. De
exemplu, surprinderea fptuitorului unui omor n momentul n care ia viaa victimei este un
fapt principal.
Faptele probatorii sunt probe indirecte i privesc mprejurri de fapt relevante pentru
dovedirea faptelor principale (de exemplu, relaia de dumnie ntre asasin i victim, n
cazul unui omor).
C. Faptele care nu formeaz obiectul probei
n dreptul penal, este consacrat principiul libertii probelor, n sensul c este admisibil
orice prob. Cu toate acestea, exist trei categorii de fapte sau mprejurri care nu trebuie
dovedite: faptele evidente i faptele notorii; faptele necontestate i prezumiile legale.
a) Faptele evidente i faptele notorii
Faptele evidente sunt mprejurrile care decurg din experiena uman, din
cunoaterea unor fenomene obiective. De exemplu, nu se dovedete faptul c orice obiect
cade de sus n jos, n virtutea legii gravitaiei.
Faptele notorii sunt mprejur ri cunoscute de orice cetean sau de un cerc larg de
persoane i care nu trebuie dovedite n faa instanei. Faptele notorii de apreciaz, ns de la
caz la caz, deoarece exist i mprejurri notorii numai pe plan local, adic cunoscute de un
cerc mai restrns de persoane. Astfel, unii autori vorbesc de o notorietate general i de o
notorietate local.
b) Faptele necontestate de pri, n general, nu se dovedesc, dar n cazul unor
mprejurri eseniale pentru soluionarea cauzei, trebuie dovedite, iar n cazul unor
mprejurri neeseniale nu se dovedesc.
c) Prezumiile legale absolute nu trebuie dovedite. De exemplu, o hotrre
judectoreasc se prezum c reflect adevrul n faa unei alte instane, nemaifiind
necesar dovedirea celor stabilite.
4. Sarcina probei
Sarcina probei poate fi definit ca obligaia procesual a participanilor ntr-un
litigiu de a dovedi mprejurrile care constituie obiectul probaiunii.
Vom analiza regulile privind sarcina probei (A), excepiile de la aceste reguli (B),
rsturnarea sarcinii probei (C) i riscul probei (D).
A. Reguli privind sarcina probei
Att n dreptul civil, ct i n dreptul penal, este consacrat regula actori incumbit
probatio, conform creia cel care face o afirmaie trebuie s o dovedeasc.
Astfel, ntr-un proces civil, regula este c sarcina probei revine reclamantului.
n schimb, n dreptul penal, trebuie fcut o distincie ntre latura penal i latura
civil i o distincie ntre organele judiciare i prile n proces. n ceea ce privete latura
penal, regula este c sarcina probei revine organelor judiciare i nu prilor, spre
deosebire de procesul civil.
n privina prilor, acestea nu au obligaia de a administra probe, dar prile pot
propune probe i s cear administrarea lor.
Latura civil a procesului penal este supus regulii actori incumbit probatio, de
unde rezult c cel care exercit aciunea civil face o propunere naintea instanei i deci,
trebuie s o dovedeasc.
B. Excepii
Excepiile se ntlnesc mai mult n dreptul civil, deoarece n procesul penal, se
ntlnesc numai n privina laturii civile. n procesul civil, dac prtul are sarcina probei n
dou situaii: dac invoc excepii, conform principiului in excipiendo reus fit actor i
atunci cnd formuleaz o cerere reconvenional, situaie n care dobndete i calitatea de
reclamant i trebuie s probeze ceea ce pretinde.
n dreptul penal, dac n soluionarea laturii civile, inculpatul s-ar opune exercitrii
aciunii civile invocnd o excepie, atunci i revine sarcina probei, fiind aplicabil principiul
in excipiendo reus fit actor.
C. Rsturnarea sarcinii probei
n procesul civil, n cazul prezumiilor legale relative, prtul are primul sarcina
probei.
n literatura de specialitate se subliniaz c sarcina probei se rstoarn i n cazul
prezumiilor legale absolute (acestea pot fi rsturnate prin mrturisire), al prezumiilor
intermediare sau mixte, nu ns n cazul prezumiilor absolute irefragabile.
D. Riscul probei
Sarcina probei revine reclamantului, care se supune, n fapt, riscului de a nu putea
dovedi adevrul i, deci, de a pierde procesul. Sarcina probei s-a modificat n riscul probei.
5. Mijloacele de prob
Astfel, mijloacele de prob pot fi definite ca reprezentnd cile legale prin care se
administreaz probele sau prin care se dovedete un fapt juridic.
Mijloacele de prob trebuie clasificate dup cum probele sunt necontencioase sau
contencioase. Probele necontencioase sau preconstituite sunt stabilite de pri n absena
riscului unui litigiu, dar cu previziunea unui eventual litigiu. De exemplu, actul pe care
prile l ntocmesc pentru a constata vnzarea-cumprarea pe care au efectuat-o. Probele
contencioase sau nepreconstituite sunt cerute n cursul procesului, intervenind dup
declanarea litigiului. De exemplu, declaraia unui martor ocular dup comiterea unui
.
accident de circulaie etc Probele preconstituite mai sunt denumite i probe a priori, iar
cele nepreconstituite, probe a posteriori.
n ceea ce privete probele preconstituite, numai nscrisurile fac parte din aceast
categorie (A), pe cnd n cazul probelor a posteriori, sunt cuprinse proba cu martori,
mrturisirea, prezumiile etc. (B).
A. Probele preconstituite sau a priori
Probele preconstituite sau cu nscrisuri comport, la rndul lor o distincie, n prob
literal (1) i nscrisurile sub form electronic (2).
1. Proba literal
Proba literal cuprinde nscrisurile care eman de la pri. Proba literal cuprinde
actul autentic, nscrisul sub semntur privat, alte nscrisuri (scrisori, hrtii casnice,
registre, nscrisuri specifice dreptului comercial), la fiecare categorie analiznd condiiile
care trebuie ndeplinite i fora probant.
a) Actul autentic
Art.1171 din Codul civil prevede c sunt nscrisuri autentice acele acte fcute cu
solemnitile cerute de lege, de un funcionar public, care are dreptul de a funciona n locul
unde actul s-a ncheiat. Sunt acte autentice actele notariale, actele emise de primari ca ofi eri
de stare civil, hotrrile judectoreti etc.
Fora probant
Dac forma cerut de lege este ad validitatem, actul autentic probeaz valabilitatea
operaiunii juridice ncheiate. El face dovada pn la nscrierea n fals, n privina constatrilor
personale ale agentului instrumentator i pn la proba contrar n privina celorlalte meniuni,
fiind opozabil erga omnes. De asemenea, adeseori, se bucur de for executorie.
b) nscrisul sub semntur privat
Actul privat sau sub semntur privat este actul redactat de particulari, fie de pri,
fie de un mandatar., fiind semnat de acestea.
Fora probant
Spre deosebire de actul autentic, actul sub semn tur privat nu se bucur de
prezumia de autenticitate, avnd putere probatorie doar dac semntura este recunoscut
sau verificat n justiie ca aparinnd semnatarului. Dac este contestat, se ncepe
procedura verificrii de scripte.
La fel, data unui astfel de act trebuie recunoscut voluntar sau, la nevoie, poate fi
supus i ea procedurii verificrii de scripte.
c) Alte nscrisuri
Copiile
Trebuie fcut distincie dup cum este vorba despre copiile actelor autentice sau
copiile actelor sub semntur privat. n cazul actelor autentice, copia legalizat a acestora
nu poate proba dect despre ceea ce cuprinde originalul. n cazul actelor sub semntur
privat, dac pe copii se afl o semntur original, aceste copii se numesc acte
recognitive i care se opun actelor primordiale, care sunt originale.
Scrisorile
Scrisorile pot reprezenta o mrturisire extrajudiciar dac ele conin recunoaterea
unui drept contestat, pot avea i valoarea unei prezumii sau constitui un nceput de dovad
scris.
Registrele, hrtiile casnice
Registrele i, n general, hrtiile casnice cuprind note, nsemnri ale particularilor;
pot ajuta la proba cstoriei, naterii sau decesului unei persoane, avnd valoarea unei
mrturisiri extrajudiciare.
Cele mai importante nscrisuri sunt, ns, procesele-verbale. Procesele-verbale se
clasific n procese-verbale probatorii pe fondul cauzei (cele prin care se constat
infraciunile) i procese-verbale de efectuare a unor acte procedurale (percheziie, ridicarea
unor obiecte).
Procesele-verbale pot fi asimilate cu actele autentice.
n ceea ce privete fora probant, procesele-verbale, ca i celelalte mijloace de
prob nu au valoare probatore dinainte stabilit, neavnd o poziie superioar n sistemul
probelor, dei se aseamn actelor autentice din dreptul civil.
2. nscrisurile sub form electronic
Apreciem c nscrierile pe suport informatic se asimileaz nscrisurilor sub form
electronic, astfel c vom utiliza aceast ultim denumire.
nscrisul n form electronic este definit de Legea nr.455/2001 ca reprezentnd o
colec ie de date n form electronic ntre care exist relaii logice i funcionale i care
redau litere, cifre sau orice alte caractere cu semnificaie inteligibil, destinate a fi citite prin
intermediul unui program informatic sau al altui procedeu similar. (art.4.2.). Noul Cod civil
nu formuleaz o definiie a nscrierilor pe suport informatic.
Fora probant
Din dispoziiile Legii nr.455/2001 rezult c nscrisul n form electronic cruia i
s-a ncorporat, ataat sau asociat o semntur electronic extins este asimilat n privina
condiiilor i efectelor, cu nscrisul sub semntur privat.
nscrisul cruia i s-a ncorporat, ataat sau asociat o semn tur electronic are aceleai
efecte ca actul autentic ntre cei care l-au subscris i ntre cei care le reprezint drepturile.
n cazul n care este cerut forma scris a unui act juridic, fie ad probationem, fie ad
validitatem, nscrisul n form electronic ntrunete aceast condiie dac i s-a ncorporat,
ataat sau asociat o semntur electronic extins.
B. Probele a posteriori
n aceast categorie vom analiza proba testimonial, mrturisirea, prezumiile i alte
mijloace de prob.
1) Proba testimonial sau proba cu martori
Mrturia este declaraia unei persoane despre fapte pe care le-a cunoscut personal.
Fora probant
Mrturia este lsat la libera apreciere a judectorului, neavnd importan faptul c
mrturia este fcut doar de o singur persoan i nu de mai muli martori. n situaia
n care sunt mai multe mrturii, judectorul poate reine doar una singur, dac
apreciaz c este sincer.
Pentru ca mrturia s fie admisibil, trebuie reinute mai multe reguli. Astfel, este
admisibil proba cu martori a faptelor juridice stricto sensu. n privin a actelor juridice,
exist dou interdicii: nu pot fi dovedite cu martori actele juridice cu o valoare mai
mare dect cea prevzut de lege; nu se poate dovedi cu martori mpotriva sau peste
cuprinsul unui nscris.
n dreptul penal, proba cu martori constituie regula. Orice persoan poate fi ascultat
ca martor, dar exist i anumite excepii. Astfel, nu pot fi ascultate ca martor persoanele
obligate s pstreze secretul profesional, partea vtmat, partea civil. Mai exist o
categorie de persoane care nu pot fi obligate s depun ca martor i anume, soul sau
rudele apropiate al nvinuitului sau inculpatului. Declaraiile martorilor au aceeai for
probant ca orice mijloc de prob.
Pe lng declaraiile martorilor, mai sunt mijloace de prob i declaraiile prilor.
2) Mrturisirea
Mrturisirea este definit n doctrin ca fiind recunoaterea de c tre o parte a unui fapt
pe care partea potrivnic i ntemeiaz o pretenie sau o aprare i care este de natur
s produc mpotriva autorului ei consecine juridice.
Mrturisirea poate fi extrajudiciar (n afara procesului) sau judiciar (n cadrul
procesului), fiind consacrat principiul indivizibilitii mrturisirii judiciare, conform
cruia mrturisirea se reine n ntregime mpotriva celui care a fcut-o i nu pro parte.
De asemenea, mrturisirea este supus principiului irevocabilitii, cu o excepie, atunci
cnd autorul ei poate s o revoce dac probeaz c a fcut-o din eroare.
3) Prezumiile
Prezumiile sunt presupuneri pornind de la un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Pot fi
legale sau simple. Prezumiile legale sunt cele reglementate expres de lege, care la
rndul lor pot fi absolute (mpotriva crora nu este admis proba contrar) i relative
(se admite proba contrar). Sunt prezumii absolute puterea de lucru judecat, prezumia
de fraud n baza creia se anuleaz cesiunea unui drept litigios ctre un judector,
procuror, avocat. Sunt prezumii simple prezumia bunei credine, prezumia c
debitorul s-a obligat pentru suma cea mai mic etc. Prezumiile simple nu sunt
prevzute de lege, fiind fcute de judector.
4) Alte mijloace de prob
Interceptrile i nregistrrile audio sau video
Acest mijloc de prob este prev zut n cazul infraciunilor contra siguranei
naionale, infraciunilor de trafic de stupefiante, trafic de arme, trafic de persoane, acte de
terorism, splare a banilor, falsificare de monede sau alte valori, infraciunilor de corup ie
sau al altor infrciuni care nu pot fi descoperite prin alte mijloace sau al infraciunilor care
se comit prin comunicare telefonic sau alte mijloace de telecomunicaii.
Autorizarea se d pentru durata nregistrrii, maximum pentru 30 de zile, putndu-se
prelungi, dar nu mai mult de 4 luni. n caz de urgen, procurorul poate dispune
interceptarea i nregistrarea convorbirilor, dar este obligat s ntiineze instana n cel
mult 24 de ore. Instana trebuie s se pronune n 24 de ore.
Interceptarea i nregistrarea convorbirilor pot fi fcute i la cererea prii
vtmate, fiind ns, necesar autorizarea instanei.
- explicarea sistemului
- rolul judectorului n proces (evoluia de la rolul pasiv la cel
activ) II. Sistemul inchizitorial (sistemul probei legale)
- explicarea sistemului
- aplicarea sistemului n mod distinct, n cazul: a) dreptului civil (de fcut o nou distincie
n cazul probei faptului juridic i n cazul probei actului juridic civil)
1. Realizarea dreptului
2. Interpretarea normelor juridice
3. Raportul juridic
4. Rspunderea juridic
5. Teste de autoevaluare
6. Lucrare de verificare Unitatea 4
7. Bibliografie pentru Unitatea 4
OBIECTIVELE UNITTII DE NVTARE:
1. REALIZAREA DREPTULUI
OBIECTIVE:
3.
RAPORTUL
JURIDIC OBIECTIVE:
4. RSPUNDEREA JURIDIC
OBIECTIVE:
1. REALIZAREA DREPTULUI
CONTINUT
c. Ca volum si intensitate, aceasta forma de realizare a dreptului este mult mai bogata dect
cealalta forma aplicarea dreptului, ea declansnd un numar imens de situatii juridice la care
participa categoria cea mai mare de subiecti cetatenii precum si diferite organizatii sociale.
d. Din punctul de vedere al tehnicii juridice, activitatile implicate n realizarea acestei
forme sunt relativ mai simple; ele se pot desfasura si n fapt, fara ncheierea unui act scris,
fara ndeplinirea unor conditii de forma sau de fond speciale.
e. Ele sunt, binenteles, compatibile si cu realizarea prin crearea si desfasurarea unor
raporturi juridice, n care drepturile si ndatoririle participantilor se concretizeaza n legaturi
juridice statornicite prin normele de drept din cele mai diferite ramuri ale sistemului juridic.
f. Respectnd si aducnd la ndeplinire (executnd) normele dreptului, cetatenii si
valorifica drepturile subiective, cu luarea n consideratie si a obligatiilor care le incumba, n
procesul interactiunii sociale.
exprima n actul de impunere eliberat de un organ financiar asupra unui subiect impozabil,
ntr-o decizie administrativa, n conferirea unei distinctii, n solutionarea unei cauze prin
dezbaterea sa n fata unei instante de judecata etc.
Notiunea si trasaturile actului de aplicare a dreptului
Aplicarea dreptului, ca proces complex, se realizeaza n baza legilor si a celorlalte acte
normative care compun sistemul juridic. Bazndu-se pe actul normativ si nu pe vointa
subiectiva a organului de stat care-l elaboreaza, actul de aplicare are aceeasi esenta ca actul
normativ. Aplicarea dreptului da expresie unei anumite competente a organelor de stat,
competenta determinata de lege si care desemneaza atributiile organelor de stat si limitele
exercitarii acestora. Activitatea normativa se deosebeste de activitatea de aplicarea a
dreptului prin trasaturi de continut si forma :
1. Activitatea de creatie n domeniul dreptului este rezervata doar unor categorii de organe
ale statului. n principiu, nimic nu se opune ca un organ care elaboreaza un act normativ sa poata
elabora si acte de aplicare (a majori ad minus). Spre exemplu: Guvernul edicteaza att hotarri
acte normative ct si decizii individuale, acte de aplicare a dreptului.
Daca activitatea normativa este strict reglementata n competenta unor organe ale
statului, activitatea de aplicare poate fi realizata de orice organ al statului si, n limite
determinate, chiar si de oganizatii nestatale.
Este evident faptul ca stabilirea starii de fapt difera de la un act de aplicare la altul. Atunci
cnd, spre exemplu, un organ administrativ de specialitate dispune repartizarea unei suprafete
locative, el are a verifica relativ putine aspecte faptice - stabilirea numarului persoanelor, a
venitului mediu anual al fiecarei persoane n vederea fixarii cuantumului chiriei etc.
2. Alegerea normei de drept. n aceasta a doua faza a procesului de aplicare, organele de
aplicare procedeaza la critica normei, la selectionarea normei juridice, n vederea calificarii
juridice exacte a starii de fapt stabilite. Corecta ncadrare juridica a acestei stari de fapt
confera actului de aplicare trasaturi de legalitate.
3. Interpretarea normelor juridice consta n operatiuni de lamurire si concretizare a
continutului regulii de drept cuprinsa n norma ce urmeaza a crmui raportul respectiv.
Interpretarea (hermeneutica) juridica este o conditie de mare importanta a unei corecte
aplicari a dreptului. O buna stapnire a metodelor de interpretare ofera cheia de bolta a
succesului muncii de transpunere n viata sociala, la cazuri concrete, a cerintelor si a
exigentelor normei de drept.
4. Elaborarea si emiterea actului de aplicare, constituie ultimul moment (faza, etapa) a
procesului de aplicare a dreptului. Elaborarea actului de aplicare si emiterea sa reprezinta
rezultatul unui demers rational si al unei manifestari de vointa a organului de stat, n vederea
satisfacerii unor exigente ale normelor de drept. Att demersul rational (ntelegerea
circumstantelor cauzei), ct si manifestarea de vointa (ncadrarea mprejurarilor ntr-o
norma de drept, calificarea juridica a acestora) sunt realizate n baza legii si n vederea
aplicarii sale la un caz concret.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
Actul de aplicare
2.
injonctiv, irefragabil
3.
tehnic legislativ
4.
al statului
caracter obligatoriu: de la intrarea n 7.
forme:
control
judectoresc
judectoresc
ierarhic
sau
control
5. Argumentul a fortiori consta n aceea ca ratiunea aplicarii unei norme este si mai
puternica ntr-o alta ipoteza dect aceea indicata expres n norma respectiva.
6. Argumentul a pari se ntemeiaza pe rationamentul ca pentru situatii identice sa se
pronunte solutii identice (ubi eadem ratio, ibi idem jus). Aici avem de-a face cu
deducerea unei reguli pe cale de analogie. O asemenea deducere nu este admisa dect
atunci cnd textul care este extins astfel contine o regula de principiu si de drept comun,
o dispozitie cu caracter general. O atare operatiune nu mai este posibila cnd textul
contine o norma exceptionala, o asemenea norma fiind de stricta interpretare.
E. Analogia
Rezolvarea unei cauze pe baza de analogie. Atunci cnd organul de aplicare, fiind sesizat
cu solutionarea unei cauze, nu gaseste o norma corespunzatoare, el face apel fie la o norma
asemanatoare (analogia legis), fie la principiile de drept (analogia juris).
Codul civil romn obliga pe judecator sa se pronunte si atunci cnd legea este neclara sau
tace. Aceasta regula este dictata de interesele ordinii publice si de autoritatea justitiei.
Atunci cnd reglementarea este neclara sau lipseste, judecatorul va cauta n alte norme
pentru a gasi o rezolvare a cazului (prin analogie cu o dispozitia asemanatoare). Mai
complicata este situatia cnd el nu gaseste o asemenea reglementare n nici o norma. El va
solutiona pe baza principiilor de drept care reprezinta acel ideal de ratiune si justitie, care
sta la baza dreptului pozitiv. n acest caz, analogic se nalta la principiul general pe care-l
implica, spre a-l putea aplica unei ipoteze pe care legea nu a prevazut-o.
Observam faptul ca aplicarea dreptului prin analogie are la baza constatarea unei lacune a
legii, fapt ce obliga pe judecator, n dreptul privat, sa solutioneze cauza prin aplicarea fie a unei
dispozitii asemanatoare, fie prin apelul la principiile dreptului. n dreptul penal o asemenea
posibilitate nu este recunoscuta. Aici functioneaza principiul legalitatii incriminarii
(nullum crimen sine lege) si principiul legalitatii pedepsei (nulla poena sine lege). Aceste
principii nu-i permit judecatorului sa declare noi fapte ca infractiuni si nici sa stabileasca
alte pedepse, dect cele prevazute expres de legea penala.
4. Rezultatele (limitele) interpretarii normelor juridice
Din punctul de vedere al rezultatelor interpretarii normelor juridice, interpretarea poate
fi: literala, extensiva sau restrictiva.
Interpretarea literala (ad litteram sau interpretatio declarativa) se realizeaza atunci cnd
organul de aplicare constata ca textul normei juridice se muleaza, n mod corespunzator,
continutului raporturilor sociale pe care le reglementeaza.
n urma interpretarii normei juridice prin metodele ntlnite, organul de aplicare poate
ajunge nsa si la concluzia ca textul normei juridice este mai larg sau, dimpotriva, mai
restrns, dect sfera relatiilor sociale ce cad sub incidenta de reglementare a acesteia. n
aceste cazuri, se realizeaza o interpretare restrictiva (interpretatio restrictiva) sau o
interpretare extinctiva (interpretatio extensiva). Observam faptul ca interpretarea extinctiva
se realizeaza, n realitate, pe baza unui rationament analogic. Pentru acest motiv, apare
ntemeiata tendinta de apropiere a interpretarii extensive de analogie.
TESTE DE AUTOEVALUARE:
1. analogia reprezint soluionarea unei cauze fie prin aplicarea unei norme juridice
asemntoare cu obiectul litigiului, fie prin aplicarea principiilor dreptului
3. scurt istoric: analogia n dreptul roman, n dreptul contemporan (cazul dreptului romnesc
art. 3 C.civ.
Definitie : raportul juridic este acea legatura sociala, reglementata de norma juridica,
continnd un sistem de interactiune reciproca ntre participanti determinati, legatura ce
este susceptibila a fi aparata pe calea coercitiunii statale.
3. Trsturile caracteristice ale raportului juridic
A. Raportul juridic este un raport social
Raportul juridic se stabileste totdeauna ntre oameni, fie ntre parteneri persoane fizice,
fie ntre acestea si organele statului, sau ntre organele statului. Ca raport social, raportul
juridic se alatura (coexista) cu ansamblul raporturilor social- economice, politice etc.
B. Raportul juridic este un raport de suprastructura
Intrnd n compozitia suprastructurii juridice, raporturile de drept suporta influenta
tuturor raporturilor sociale (materiale si ideologice).
Relatiile de proprietate formeaza axul n jurul caruia graviteaza toate reglementarile
juridice. Constituind miezul reglementarii de catre drept a raporturilor sociale, raporturile
materiale nu epuizeaza substanta acestei reglementari. Ca nucleu al ordinii sociale, dreptul
este implicat n derularea relatiilor de interes hotartor pentru o buna desfasurare a
raporturilor sociale. n acest cadru, dreptul reglementeaza raporturile politice hotartoare
(raporturi apartinnd domeniului conducerii sociale), raporturi din sfera vietii familiale,
culturale, raporturi care privesc apararea sociala etc. Totodata, ca raporturi de suprastructura,
raporturile juridice se pot manifesta ntr-un grad de interdependenta relativa fata de
raporturile materiale, putnd fiinta si ca o creatie a normei de drept.
C. Raportul juridic este un raport volitional
Fiind un raport ntre oameni, raportul juridic este un raport de vointa.
Singura, vointa subiectilor este insuficienta; este nevoie ca aceasta vointa sa se exprime
n conformitate cu vointa de stat. n acest cadru se releva din nou legatura organica existenta
ntre norma juridica si raportul juridic. n lipsa normei juridice, care garanteaza statal
realizarea raportului juridic, n conformitate cu dispozitia cuprinsa n continutul sau,
raportul social nu devine juridic. Ca raport cu caracter volitional, raportul juridic este
terenul pe care se ntlnesc doua vointe: vointa statala, exprimata n norma de drept, care
consacra drepturile si obligatiile participantilor si vointa subiectelor.
n acest sens se vorbeste despre dublul caracter volitional al raportului juridic.
n procesul determinarii drepturilor si a obligatiilor, actioneaza, reciproc, vointa generala
a statului si vointa individuala a subiectelor.
D. Raportul juridic este un raport valoric
fiecarui organ n parte. nvestite cu competenta, aceste subiecte participa ca purtatoare ale
autoritatii statale ntr-un domeniu sau altul. Ca subiecte de drept, autoritatile publice
ndeplinesc cel putin trei categorii de competente: exercitarea conducerii de stat n diverse
domenii, solutionarea problemelor privind temeinicia legala a pretentiilor unor subiecte de
drept fata de altele si asigurarea constrngerii de stat n cazurile necesare, restabilirea ordinii
de drept ncalcate, recuperarea prejudiciilor.
c) Persoanele juridice
Elementele constitutive ale personalitatii juridice sunt: organizarea de sine statatoare,
patrimoniu propriu, afectat realizarii unui scop, n acord cu interesul general. Persoanele
juridice sunt subiecte distincte n raporturile juridice de drept civil sau n cele de drept
comercial. Persoana juridica reprezinta un subiect de drept cu o larga arie de raspundere n
circuitul juridic. Societatile comerciale, ntreprinderile, regiile autonome, companiile sunt
participante, n calitate de persoane juridice, n raporturile de drept privat. Institutiile sunt
acele unitati care desfasoara o anumita forma a activitatii de stat n domenii distincte
(nvatamnt, sanatate, stiinta, cultura etc.), activitate fara caracter economic si care
functioneaza pe baza finantarii de la buget.
Organele statului, n afara participarii lor ca purtatoare ale autoritatii, apar uneori si ca
persoane juridice, n raporturi care nu sunt nemijlocit legate de realizare competentei lor
(spre exemplu, raporturile n care intra o instanta judecatoreasca cu un agent economic
specializat n vederea repararii mobilierului din salile de judecata).
5. Continutul raportului juridic
Continutul raportului juridic este format din ansamblul drepturilor si al obligatiilor
subiectelor ntr-un raport juridic determinat, drepturi si obligatii prevazute de norma
juridica. n continutul raportului juridic se reflecta legatura indisolubila dintre norma agendi
regula de drept ce determina conduita posibila si datorata si facultas agendi dreptul
unui participant la raportul juridic.
Raporturile juridice constituie relatii interumane, aparute pe baza normelor de drept, n
care subiectele apar ca purtatoare de drepturi si obligatii. Unitatea drepturilor si a
obligatiilor, interconditionarea lor, constituie trasaturi esentiale ale continutului raportului
juridic. Subiectele raportului juridic apar ntotdeauna ca titulari de drepturi si obligatii si se
comporta potrivit cu pozitia specifica fiecaruia - de titular al dreptului sau al obligatiei.
Dreptul subiectiv este facultatea juridica individuala a unei persoane sau a unei
organizatii ntr-un raport juridic determinat. Dreptul subiectiv, numit si ndrituire,
prilejuieste titularului sau o seama de posibilitati, ocrotite juridiceste: a) sa aiba o anumita
atitudine fata de dreptul sau (spre exemplu sa dispuna de acel drept); b) sa solicite o
atitudine corespunzatoare din partea subiectului obligat; c) sa solicite apararea dreptului sau
pe cale statala, n conditiile nesocotirii sale.
juridice (raportul juridic penal, al crui coninut se epuizeaz dup adugarea la primul fapt
juridic declanator comiterea infraciunii a noi fapte juridice: nceperea urmririi
penale, trimiterea n judecat, condamnarea etc.).
- teorii care neag necesitatea faptului juridic: crearea raportului juridic direct din norma
juridic. Critica acestor teorii
II.
Clasificarea
faptelor
juridice 1. Evenimente
- definiie
- exemple
- producerea de efecte juridice: - precizare prealabil: nu orice eveniment produce automat
efecte juridice, devenind astfel fapt juridic, ci numai dac legea prevede acest lucru;
2. Aciuni
- definiie
- clasificare: - aciuni licite (actele juridice; definiie, exemple) i aciuni ilicite (definiie,
exemple)
3. Strile
- clasificare: stri voliionale i nevoliionale
4. RSPUNDEREA JURIDIC
CONTINUT
reduceri de salariu, retrogradari, suspendari din functie, transfer disciplinar, destituirea din
functie.
Dupa cum se observa din cele de mai sus, raspunderea juridica cunoaste o varietate de
forme. n prezenta unei atare diversitati se poate totusi constata existenta unor principii care
subliniaza prezenta unor note comune caracteristice tuturor formelor de raspundere. Aceste
principii sunt: legalitatea raspunderii (organul care stabileste o forma de raspundere si
pronunta o sentinta este obligat sa procedeze n raport cu modul de reglementare n norma
juridica a faptei si a pedepsei); principiul raspunderii pentru vina; principiul raspunderii
personale; prezumtia de nevinovatie; principiul proportionalizarii sanctiunii n raport de
gravitatea faptei, de circumstantele savrsirii sale.
B. Vinovatia
Vinovatia este o alta conditie (o conditie subiectiva) a raspunderii juridice.
Defintie : Vinovatia este atitudinea psihica a celui care comite o fapta ilicita fata de
fapta sa si fata de consecintele acesteia.
Vinovatia implica libertatea vointei subiectului, caracterul deliberat al actiunii sale,
asumarea riscului acestui comportament. n atare conditii, atunci cnd factorii naturali,
procesele si mecanismele biologice si fiziologice exclud posibilitatea subiectului de a
actiona cu discernamnt, raspunderea juridica nu se va declansa.
Raspunderea juridica se exclude n cazul savrsirii unui act ilicit, dar fara vinovatie. Spre
exemplu: minoritatea exclude raspunderea pe temeiul insuficientului discernamnt (factor
biologic fiziologic) si al precarei experiente de viata (factor social); alienatia mintala este
cauza de iresponsabilitate; legitima aparare, starea de necesitate, cazul fortuit,
constrngerea morala sunt, de asemenea, mprejurari care exclud raspunderea juridica.
Starea de necesitate exista atunci cnd subiectul, pentru a-si apara propria-i viata n fata
unui pericol ce-l pune n mod iminent sub semnul ntrebarii, sacrifica alta persoana sau
sacrifica bunurile altei persoane pentru apararea bunurilor sale, atunci cnd n mod natural
nu exista alta solutie.
Legitima aparare intervine atunci cnd subiectul este expus unui atac material, direct,
imediat si injust, actiunea sa reprezentnd o riposta imediata si spontana.
Formele vinovatiei sunt: intentia si culpa.
Stiintele juridice de ramura detaliaza modurile de existenta a acestor forme. Astfel, de
exemplu, n dreptul penal intentia se clasifica n: intentia directa (atunci cnd subiectul
actioneaza deliberat, urmarind producerea efectului, cunoscnd si asumndu-si riscurile) si
intentie indirecta (atunci cnd subiectul cunoaste urmarile si le priveste cu indiferenta).
Culpa este o forma a vinovatiei caracterizata prin aceea ca subiectul nu prevede
consecintele faptei sale, desi trebuia sa le prevada, sau prevazndu-le, spera n mod usuratic
sa nu se produca. Si n acest caz, stiintele de ramura nuanteaza trasaturile si modurile de
afirmare a acestei forme. Astfel, se vorbeste despre imprudenta (lipsa de diligenta), despre
neglijenta (omisiune) ca modalitati ale culpei.
C. Legatura cauzala
Legatura cauzala ntre fapta si rezultat este o alta conditie a raspunderii juridice. Aceasta
este o conditie obiectiva a raspunderii. Pentru ca raspunderea sa se declanseze, este necesar
ca rezultatul ilicit sa fie consecinta nemijlocita a actiunii sale (actiunea sa sa fie cauza
producerii efectului pagubitor pentru ordinea de drept).
TESTE DE AUTOEVALUARE:
Nicolae Popa, Mihail-Constantin Eremia, Simona Cristea, Teoria general a dreptului, All
Beck, Bucureti, 2005.
Giorgio del Vecchio, Lecii de filosofie juridic, ed. Europa Nova, Bucureti,
1995. Eugeniu Sperania, Introducere n filosofia dreptului, Cluj-Napoca, 1940.
Mircea Djuvara, Teoria general a dreptului, All, Bucureti, 1995.
e
Studii, articole:
Emil Molcu, Cu privire la rolul instanelor judectoreti n elaborarea i aplicarea
dreptului, Revista de Drept Public, nr. 4, 2004.
Constantin Furtun, Simona Cristea, Rolul naltei Curi de Casaie i Justiie n aplicarea
1
unitar a legii. Privire special asupra art.244 i art.319 alin.2 C. proc. civ., Buletinul
Casaiei, nr. 1, 2005.
Ioan Vida, Metode de interpretare n contenciosul constituional, Dreptul, nr. 11, 2002.
BIBLIOGRAFIE GENERAL:
13. N. Popa, I. Dogaru, Gh. Danisor, D.C. Danisor, Filosofia dreptului. Marile curente,
Ed. All Beck, Bucureti, 2002.
14. Ion Dogaru (coordonator), Nicolae Popa s.a., Drept civil. Ideea curgerii timpului
si consecintele ei juridice, Ed. All Beck, Bucureti, 2002.
15. Franois Terr, Introduction gnrale au droit, 6e d., Dalloz, Paris, 2001.
16. Jean Vincent, Serge Guinchard, Gabriel Montagnier, Andr Varinard,
e