SCRISOAREA I plan

- 1881,n Convorbiri literare; tema romantic, meditaie cu privire la condiia

omului de geniu i la fragilitatea condiiei umane
- relaia om-univers este surprins din perspectiv: cosmic; satiric; elegiac
- omul: individ trector; spea efemer;
- omul de geniu este simbolizat prin btrnul dascl
STRUCTURA COMPOZIIONAL
- cinci tablouri simetrice, care au ca punct de referin planul cosmic sau planul
terestru;
- primul tablou = cadrul reveriei romantice; motive: luna; codrul; izvoarele;
timpul bivalent:
etern(lung-a timpului crare)
efemer(ceasornicul urmeaz)
= perspectiva cosmic; ochiul poetului se substituie ochiului
universal; meditaie asupra condiiei umane;egalitatea n faa
morii;
- tabloul al doilea = imaginea btrnului dascl
- portret romantic:
contrastul aparen/esen
comparaia cu Atlas
reliefarea capacitii spirituale
meditaie

- tabloul al treilea = cosmogonia

haosul:
nemicare
mperecherea fantastic a absenelor (anatomia
obinut prin prefixare negativ)
succesiunea interogaiilor retorice
geneza universului:
punctul de micare
satirizarea umanitii(viaa ca vis al morii)
extincia universului:
moartea soarelui
degradarea planetelor
revenirea la timpul etern
tabloul al patrulea = satir violent la adresa societii contemporane
= imaginea nmormntrii btrnului dascl
tabloul al cincilea = revenirea la imaginea cadrului iniial
- motive;luna; codrul; izvoarele; timpul ( perspectiva cosmic )

SCRISOAREA I
Primele patru Scrisori au aprut antum (ntre 1 februarie si 1 septembrie 1881),
iar ultima a aprut postum (1890).Cele cinci Scrisori sunt epistole literare, cu un
puternic caracter satiric, care continu tradiia inaugurat n literatura roman de
Grigore Alexandrescu, Costache Negruzzi, Dimitrie Bolintineanu, Vasile Alecsandri, i
Bogdan Petriceicu Hadeu.
Fiecare dintre cele cinci Scrisori reprezint o concentrare a resurselor satirice ale
poetului, un vrf al elanurilor romantice de tineree, aprnd in anii deplinei maturiti.
Titu Maiorescu le va intitula Satire, integrndu-le in prima ediie a Poeziilor
eminesciene.
Tematica celor cinci poeme aparine romantismului, iar structura compoziional
i procedeele artistice fundamentale ilustreaz caracteristicile aceluiai curent.
Scrisoarea I, una dintre cele mai profunde meditaii filozofice din literatura
roman, dezvolt tema romantic a condiiei omului de geniu intr-o societate care l
izoleaz, condamnndu-l la mizerie i anonimat.
Scrisoarea II reia problematica din Epigonii i concentreaz, la un nivel
superior, concepia poetului despre art, satirizndu-i pe contemporanii oportuniti i
ipocrii. Dac n Scrisoarea I poetul l raporteaz pe omul de geniu la societatea n care
triete, n Scrisoarea II el denun falsele valori n general.
Scrisoarea III, folosind antiteza dintre trecutul glorios si prezentul deczut,
denun i condamn vehement falsul patriotism, demagogia politic a contemporanilor,
propunnd un model de patriotism i demnitate n persoana legendar a lui Mircea cel
Btrn.
Scrisoarea IV i Scrisoarea V se dezvolt pe tema iubirii. Idealul eminescian de
iubire sincer, paradisiac este pus n antitez cu lipsa de sinceritate i cu frivolitatea
care degradeaz orice sentiment nobil.
Scrisoarea I a fost publicat n Convorbiri literare, la 1februarie 1881. Este un
poem filozofic, dar i o satir pe tema condiiei geniului n societate, a destinului su
nsingurat i nefericit. Tema, romantic, este de origine schopenhauerian. Mihai
Eminescu raporteaz condiia uman la universalitate, evideniind aspectele specifice
ale acesteia: efemeritate, fragilitate.
Relaia om-univers apare, n Scrisoarea I, n trei ipostaze: cosmic, satiric
(sarcastic) i elegiac. Primele pri ale poemului trimit la relaia om-univers. Imaginea
btrnului dascl, simbolizndu-l pe omul de geniu, apare dup imaginea de
ansamblu a planului terestru, dominat de lumina lunii.
Cosmogonia creeaz premisele satirei la adresa umanitii mediocre. n raport cu
universul, oamenii comuni i croiesc criterii existeniale i valorice n funcie de
mecanismele instinctualitii oarbe. Omul e vzut nu numai ca individ trector, aezat
pe trepte ierarhice osebite, ieite din urna sorii terestre, ci ca spea trectoare,
alunecnd inexorabil in neant. Din aceast implacabilitate a destinului uman izvorte
tonalitatea elegiac din finalul poemului. Construit n spirit romantic, ca o succesiune
de tablouri, Scrisoarea I este alctuit din cinci pri mari, distincte, dar legate prin
tematic si viziune poetic; in acest mod, monologul liric dobndete o structur
dramatic, asemntoare unui spectacol de idei. Tabloul nti (alctuit din primele ase
versuri) fixeaz cadrul natural al reveriei poetice. Motivul timpului creeaz o atmosfer
solemn prin inversiunea - metafor care sugereaz trecerea etern: Cnd cu gene
ostenite sara suflu-n lumnare, / Doar ceasornicul urmeaz lung-a timpului crare.

Primul tablou este dominat de motivul lunii, nvestit cu atributele feminitii

ideale: Luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie. Meditaia atenueaz legturile cu
prezentul, determinnd evadarea intr-o lume a visului: Ea din noaptea amintirii o
vecie-ntreag scoate / De dureri, pe care ins le simim ca-n vis pe toate.
Trecerea de la persoana I singular ( suflu ) la persoana a II-a singular ( Cci
perdelele-ntr-o parte cnd le dai, i n odaie ) si la persoana I plural ( De dureri, pe
care ns le simim ca-n vis pe toate ) marcheaz lrgirea cadrului meditaiei (de la
imaginea eu-lui, care este caracteristic liricii eminesciene, se trece la imaginea unui
interlocutor ipotetic, prin impersonalizare i la implicarea acestuia nemijlocit in
meditaia poetic).
n acest prim tablou sunt introduse dou motive romantice foarte dragi poetului:
motivul timpului bivalent: timpul individual "Doar ceasornicul msoar lunga timpului
crare" si timpul universal, reprezentat prin motivul lunii: "Ea din noaptea amintirii o
vecie ntreag scoate". Sintagma lunga timpului crare subliniaz scurgerea nentrerupt
a vremii, iremediabila trecere, termenul crare imprimnd originalitate imaginii.
Cuvintele populare, cu rezonant arhaic sau regional ostenite, sara, odaie, vpaie, o
vecie - adncesc accentele maiestuase ale versurilor, "ntruchipri ale poeziei nsesi".
Tabloul al doilea, mult mai ntins (33 de versuri) realizeaz trecerea de la un
plan la altul. Pretextul este luna. Contemplarea astrului este urmat de o invocaie
Lun, tu, stpn-a mrii, pe a lumii bolt luneci / i gndirilor dnd via suferinelor
ntuneci i de substituia planului terestru cu cel cosmic: Mii pustiuri scnteiaz sub
lumina ta fecioar, / i ci codri-ascund n umbra strlucire de izvoar!. Folosirea
epitetului luminafecioar ( n cadrul cruia substantivul fecioar a devenit, prin
conversiune, adjectiv ) accentueaz puritatea ideal a astrului nocturn. Substituia
ochiului uman cu ochiul lunii confer cosmicului perspectiva grandiosului: Peste cte
mii de valuri stpnirea ta strbate, / Cnd pluteti pe mictoarea mrilor singurtate!.
Motivele romantice codri, izvoare, pustiuri, valuri, mri pot fi puse in relaie cu
motivul timpului bivalent din primul tablou: sugernd eternitatea, elementele
macrocomosului intr n relaie cu lung-a timpului crare, ntr-un ritm lent, universal.
n antitez cu timpul etern, timpul uman este efemer, msurabil (ceasornicul
urmeaz). Imaginea poetic eminescian poate fi pus n relaie cu o imagine poetic
aparinnd lui Lucian Blaga: Oprete trecerea. tiu c unde nu e moarte, nu e nici
iubire i, totui, te rog, Doamne, oprete ceasornicul cu care ne msuri destrmarea.
Din perspectiv cosmic, spectacolul umanitii este detaliat printr-o ampl
enumeraie a invariantelor tipologice prin care se instituie inegalitatea n societate.
Lumina lunii i nvluie, deopotriv, pe rege si pe srac, diferii n destinul lor social,
dar egali n absolut, prin raportarea la geniul morii. Tipurile enumerate de poet
ncadreaz umanitatea n slabi i puternici, genii ori neghiobi, mediocri sociabili i
moderni, nelepi solitari care caut n lume i n vreme adevr. Printre ei,
marginalizat de societate, sub o nfiare modest, se situeaz geniul, n ipostaza
btrnului dascl. Dispreuindu-i destinul lumesc, btrnul dascl triete exclusiv la
nivel spiritual. Portretul lui este alctuit pe motivul aparenelor neltoare: n haina lui
roas n coate, tremurnd de frig, grbovit i de nimic, el este preocupat de marile
taine ale universului: Usciv aa cum este, grbovit i de nimic, / Universul fr
margini e n degetul lui mic, / Cci sub frunte-i viitorul i trecutul se ncheag, /
Noaptea-adnc-a veciniciei el n iruri o dezleag. Comparaia cu miticul Atlas
sugereaz fora spiritual a celui care poate schimba lumea prin puterea gndului:
Precum Atlas n vechime sprijinea cerul pe umr / Aa el sprijin lumea i vecia ntr-un
numr. Capacitatea spiritual neobinuit a btrnului dascl este cu att mai evident
cu ct el devine stpnul numrului, care, n filozofia lui Platon este treapta cea mai
nalt a cunoaterii i esena armoniei cosmice i interioare. Pitagora l considera
3

instrument al acestei armonii. n gndirea chinez, numrul reprezenta cheia spre

armonia cosmic, iar n filozofia lui Kant, numrul este unitatea care decurge din
sinteza multiplului. Avnd n vedere aceste semnificaii ale numrului, cel care le
stpnete este un om excepional.
Cadrul pe care l construieste Eminescu este de la general la particular, de la
panorama Universului pn la gndurile omului. Luna guverneaz de la mii pustiuri, la
codri, izvoare, mri, trmuri nflorite, palate si cetti, apoi n mii de case lin ptruns-ai
prin feresti, pn la gndurile oamenilor, pe care gnditoare le privesti.
n cealalt ipostaz, de martor al celor ce se petrece pe Pmnt, luna mediteaz
asupra problemelor omenirii. Ea asist la ceea ce se petrece n lume, iar imaginile
prezentate se gsesc n antitez: ea vede mai nti un rege ce-mpnzeste globu-n planuri
pe un veac / Cnd la ziua cea de mine abia cuget-un srac; unul este preocupat de
aspectul su fizic - caut-n oglind de-si bucleaz al sau pr - n timp ce altul caut n
lume si n vreme adevr etc.
Ideea egalittii oamenilor, a conditiei omului n lume, supus destinului, ca orice
muritor n fata mortii este ilustrat de Eminescu foarte sugestiv n versurile: "Desi trepte
osebite le-au iesit din urna sortii / Deopotriv-i stpneste raza ta si geniul mortii; / La
acelasi sir de patimi deopotriv fiind robi, / Fie slabi, fie puternici, fie genii ori
neghiobi!"
Dincolo de o atare "judecat" a trectoarei lumi terestre, poetul vizeaz pe larg
tabloul dasclului care trebuie s fie un anume corespondent al su. De fapt, de undeva,
din naltul cerului, chiar luna caut un asemenea simbol, care - la rndul su - resimte
nevoia lunii stimulatoare a meditatiei si cercetrii. Portretul lui este alctuit pe motivul
aparentelor nseltoare: n haina lui roas n coate, tremurnd de frig ntr-un vechi halat,
cu gtul n guler si cu bumbac n urechi, usctiv, grbovit si de nimic, el dezleag prin
magia numerelor "noapte-adnc-a vesniciei", universul fr margini fiind "n degetul lui
mic", "cci sub frunte-i viitorul si trecutul se ncheag", capt coerent si sens. Prin
urmare, dasclul-geniu este adus n antitez cu individualittile umane propuse anterior,
spre a defini desvrsirea nenteleas, nsingurat, dedus la fericirea distant si rece.
Ajuns ntr-un asemenea moment, Eminescu doreste ptrunderea macrospatiului
si macrotimpului (ca o replic adresat micimii terestre), ceea ce se va realiza sub
semnul, contemplatiei corespondentului su - dasclul, cel care "sprijin lumea si vecia
ntr-un numr". Pentru a demonstra uriasa fort de gndire a geniului, Eminescu
proiecteaz o superb imagine poetic a cosmosului, a nasterii si stingerii universale,
care devine apoi pretext al unei satire sarcastice mpotriva societtii mediocre,
incapabil s sesizeze, s promoveze si s sustin valoarea adevrat.
Meditaia btrnului dascl cu privire la sensurile existenei umane introduce
tabloul cosmogonic, divizibil n trei pri. Tabloul cosmogonic asimileaz i
reconstituie, n asocieri originale, idei i motive din vechile scrieri indice ( Rig Veda ),
din miturile greceti i cretine, din filozofia lui Kant i Schopenhauer. Cele trei
secvene configureaz haosul iniial, geneza i extincia universului.
Haosul primordial este sugerat printr-o enumeraie de termeni antitetici, obinui
prin prefixare negativ i prin asocieri antonimice: La-nceput, pe cnd fiin nu era,
nici nefiin, / Pe cnd totul era lips de via i voin, / Cnd nu s-ascundea nimica,
dei tot era ascuns, / Cnd ptruns de sine nsui odihnea cel neptruns. O alt
enumeraie, alctuit dintr-o succesiune de interogaii retorice contureaz o lume a
absenelor, fr contiin de sine, dominat de nemicare: Fu prpastie? genune? Fu
noian ntins de ap? N-a fost lume priceput i nici minte s-o priceap, / Cci era un
ntuneric ca o mare fr-o raz, / Dar nici de vzut nu fuse i nici ochi ca s o vaz. /
Umbra celor nefcute nu-ncepuse-a se desface, / i n sine mpcat stpnea eterna
pace!. Inversiunea eterna pace accentueaz starea iniial de nemicare i trimite la
4

ideea timpului primordial. Asocierea termenilor antitetici obinui prin prefixare

negativ ( nefcut - desface, ptruns-neptruns ) i substantivizarea termenilor nefcute,
neptruns accentueaz ideea imposibilitii cunoaterii haosului primordial. Acest
fragment se organizeaz n jurul conceptului poetic de nefiin. Semnificaiile acestuia
sunt multiple. Nefiin ar putea nsemna moarte; opusul fiinei; non fiin, adic tot
ceea ce nu este fiin. Cnd foloseau termenul de nefiin, grecii nu se gndeau la
neant, ci la materia nedeterminat, ce n-a cptat nc form ( dup cum sublinia C.
Noica ); fiin ar mai putea avea semnificaia de fiin divin care creeaz lumea pentru
a se autocunoate, pentru a se proiecta ntr-o imagine oglind: Imaginea cercurilor
vide, a divinitii ca nefiin coexist n ultima etap a creaiei eminesciene cu imaginea
aparent contradictorie a divinului identificat cu <<fiina ce nu moare>> ( Ioana Em.
Petrescu ) .
Geneza universului este legat de micarea punctului, care ordoneaz haosul:
Dar deodat-un punct se miccel dinti i dinti i singur. Iat-l / Cum din haos face
mum, iar el devine Tatl.n jurul punctului se creeaz o for demiurgic,
determinnd apariia tuturor formelor de via: Punctu-acela de micare, mult mai slab
ca boaba spumii, / E stpnul fr margini peste marginile lumii/ De-atunci negura
etern se desface n fii, / De atunci rsare lumea, lun, soare i stihii. Imaginile
genezei sunt construite pe baz antitetic. Punctul mult mai slab ca boaba spumii
devine stpn fr margini (antiteza avnd drept termen comun puterea ), i tot acest
punct nu are limite, spre deosebire de lumea pe care o creeaz ( stpnul fr
margini / marginile lumii ). n antitez cu spectacolul grandios al genezei
universului este introdus un mic pasaj satiric n care este surprins imaginea lumii
alctuite din microscopice popoare, fixate pe o planet ct firul de praf. Oamenii,
muti de-o zi pe-o lume mic de se msur cu cotul, sunt exponeni ai voinei oarbe
de a tri ( idee preluat de filozofia schopenhauerian, prezent i n Epigonii ), ai
mecanismelor egoiste, succedndu-se generaii dup generaii fr a nelege modul de
aciune a legilor universului: Iar n lumea asta mare, noi, copii ai lumii mici, / Facem
pe pmntul nostru muuroaie de furnici; / Microscopice popoare, regi, oteni i nvai
/ Ne succedem generaii i ne credem minunai; / Muti de-o zi pe-o lume mic de se
msur cu cotul, / n acea nemrginire ne-nvrtim uitnd cu totul / Cum c lumea astantreag e o clip suspendat, / C-ndrtu-i i nainte-i ntuneric se arat.
Un ir de antiteze lumea asta mare copii ai lumii mici; lume mic
nemrginire i de metafore muuroaie de furnici, clip suspendat accentueaz
efemeritatea condiiei umane, nesemnificativ n raport cu universul etern. Satira la
adresa umanitii este subliniat prin desemnarea acesteia cu ajutorul unor apelative
sugernd lipsa de importan: furnici, microscopice popoare, muti de-o zi. Pasajul
satiric la adresa condiiei umane amintete de poemul Luceafrul. n tabloul al patrulea,
Demiurgul face rechizitoriul condiiei umane, pe care o desemneaz prin aceleai
apelative: Cnd valuri afl un mormnt / Rsar din urm valuri, Ei numai doar
dureaz-n vnt / Deerte idealuri.
Posibilitile umane limitate de a percepe timpul i spaiul sunt sugerate printr-o
comparaie plastic: galaxiile, n rtcirea lor (roiuri luminoase izvornd din infinit)
sunt ca firele de praf plutind ntr-o raz de lumin care ptrunde ntr-o camer obscur:
Cum s-o stinge, totul piere, ca o umbr-n ntuneric, / Cci e vis al nefiinei universul
cel himeric.
Ideea c viaa e vis al morii eterne apare frecvent n poezia i proza lui Mihai
Eminescu ( n Memento mori, mprat i proletar, Srmanul Dionis ). Motivul este
preluat, prin intermediul lui Schopenhauer, de la dramaturgul spaniol Calderon de la
Barca, autorul piesei La vida es sueno.
Ultima parte a tabloului cosmogonic prezint stingerea universului, sfritul
lumii. Motiv mitic fundamental, extincia universal este o succesiune de etape: mai
5

nti se produce moartea termic a sistemului solar: Soarele, ce azi e mndru, el l vede
trist i ro / Cum se-nchide ca o ran printre norii-ntunecoi, urmat de prbuirea
ntregului sistem planetar: Cum planeii toi nghea i s-azvrl rebeli n spa / Ei, din
frnele luminii i ai soarelui scpai; / Iar catapeteasma lumii n adnc s-au nnegrit, / Ca
i frunzele de toamn toate stelele-au pierit.
Reluarea motivului timpului aduce noi semnificaii. Timpul cosmic este
prezentat prin intermediul unei metafore specifice poeziei eminesciene: Timpul mort
i-ntinde trupul i devine venicie. Extincia universal este urmat de reinstaurarea
haosului primordial: i n noaptea nefiinei totul cade, totul tace, / Cci n sine
mpcat rencep-eterna pace. ntregul tablou cosmogonic are, n structura poemului,
o funcie polemic. Prin el, se creeaz diferenierea valoric dintre omul de geniu i
omul comun, exponent al mediocritii nivelatoare, specifice societilor umane
mrginite i meschine.
Tabloul al patrulea este o satir. Meditaia eminescian trece de la o
contemplare detaat a spectacolului cosmic, recreat prin fora spiritual a minii geniale
a btrnului dascl, la contemplarea sarcastic a mizeriei umane, caracteristic unei
societi mrginite, incapabile s-i depeasc limitele. Satira ia forme romantice, este
vehement i dominat de dispre. Tema de la care pornete poetul este aceea a
destinului social al geniului, simbolizat prin btrnul dascl. Identitatea indivizilor
unul e n toi tot astfel precum una e n toate cutarea succeselor efemere (i deasupra tuturor se ridic cine poate) este pus n antitez cu condiia geniului, care st n
umbr i se pierde netiut n tain, ca i spuma nevzut. Neneles i izolat n timpul
vieii, geniul va ncerca s-i ntineze memoria: Or s vie pe-a ta urm n convoi denmormntare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepstoare/ Iar deasupra tuturor va
vorbi vrun mititel, / Nu slvindu-te pe tinelustruindu-se pe el / Sub a numelui tu
umbr. Iat tot ce te ateapt.
Tema de la care porneste Eminescu este cea a destinului social al geniului,
figurat prin "btrnul dascl". Dac lumea este cum este (unul e n toti, tot astfel precum
una e n toate - motivul filozofic al identittii omenirii cu individul si al acestuia cu
omenirea) si de asupra tuturora se ridic cine poate, geniul st n umbr si se pierde
nestiut n tain ca si spuma nevzut. Nimnui nu-i pas ce vrea el si ce gndeste.
Eminescu se ntreab dac omul de geniu, savantul, poate intra n nemurire prin
opera sa, careia ia dedicat ntreaga viat: Ce-o s aib din acestea pentru el, btrnul
dascl? / Nemurire, se va zice.Savantul sper ca ideile sale stiintifice, descoperirile care
l-au preocupat totdeauna vor rmne n eternitate, parcurgnd secolele. Gloria si
nemurirea sunt ns simple iluzii: si cnd propria ta viat singur n-o stii pe de rost, / O
s-si bat altii capul s-o ptrunz cum a fost?
Eminescu stigmatizeaz si posteritatea, care va fi preocupat mai ales de
biografia neinteresant si banal a omului de geniu si mai putin de importanta, de
nsemntatea operei sale, prilej cu care poetul afirm nc o dat ideea scurgerii
implacabile a timpului si a conditiei de muritor a omului, indiferent de capacitatea sa
intelectual, de preocupri sau de idealuri superioare, indiferent de treapta pe care se
afl acesta n ierarhia societtii: "Poti zidi o lume-ntreg, poti s-o sfarmi .orice-ai
spune, / Peste toate o lopat de trn se depune. / Mna care-au dorit sceptrul
universuklui si gnduri / Ce-au cuprins tot universul, ncap bine-n patru scnduri."
Eminescu imagineaz funeraliile savantului, la care falsa solemnitate este
ilustrat de incapacitatea posterittii de a descoperi si de a aprecia valoarea creatiei pe
care o las n urnma lui savantul, fiind interesat numai de biografia subtire, deoarece
mgulit e fiecare / C n-ai fost mai mult ca dnsul si vor rememora numai pete multe,
6

rutti si mici scandale, adic tot ceea ce tine de omul obisniut, toate micile mizerii ale
unui suflet chinuit. Ironia dispretuitoare a poetului se revars n continuare asupra
ipocriziei contemporanilor, care nu sunt n stare sa aprecieze valorile autentice, iar cel
ce va rosti necrologul nu va avea n vedere un discurs memoria savantului, ci va dori
s arate ct de inteligent si de bun orator este el: "Iar deasupra tuturora va vorbi vreun
mititel, / Nu slvindu-te pe tine.lustruindu-se pe el / Sub a numelui tu umbr. Iat tot ce
te asteapt."
Neputnd s-l ajung si s-l nteleag, cei mici i vor croi un portret pe msur,
vor aplauda "biografia subtire" care va ncerca s arate c n-a fost "vreun lucru mare", l
vor tvli prin noroi si-l vor frmita n povesti derizorii: "Nu lumina / Ce n lume-ai
revarsat-o, ci pcatele si vina, / Oboseala, slbiciunea, toate relele ce sunt / ntr-un mod
fatal legate de o mn de pamnt; / Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai
mult i vor atrage dect tot ce ai gndit".
Imaginea nmormntrii, prezentat n termeni sarcastici, apare i la Alexandru
Macedonski, n Noapte de noiemvrie, cu aceleai semnificaii ca n poemul eminescian.
Tabloul al cincilea reprezint o revenire la cadrul romantic iniial. Dominat de
un ton elegiac, acest tablou readuce n prim plan motivul lunii i al codrului.
Perspectiva se lrgete, ochiul omului se substituie planului cosmic: Mii pustiuri
scnteiaz sub lumina ta fecioar, / i ci codri-ascund n urm strlucire de izvoar!
Finalul, rotund, produce aceeasi pendulare specific lui Eminescu ntre planul
terestru si cel cosmic. Planul terestru este cel al unei lumi n care toti "sunt supusi
puterii sortii", disponibilittilor aleatorii ale sansei sociale, norocului, deci ntmplrii.
Planul cosmic, marcat prin simbolurile romantice ale eternittii - prin raza lunii si geniul
mortii - amplific, printr-o reluare de oglinzi infinite, imaginea fragilittii omului pe
pmnt, adevrata tem a meditatiei eminesciene.
Modalitatea poetic a relatiei om-univers se prezint n Scrisoarea I sub trei
nftisri: una cosmic, alta sarcastic si o a treia elegiac. Cosmogonia creeaz
sarcasmul, care ia forma unei satire la adresa umanittii mediocre, n care oamenii
comuni si croiesc criterii existentiale si valorice n functie de mecanismele
instinctualittii oarbe, se strng n societti dominate de inechitate si distrug, prin
nentelegere sau indiferent, orice creatie autentic si pe orice creator de geniu.
Eminescu merge ns mai departe n analiza conditiei umane, raportnd-o la univers. l
vede pe om nu numai ca individ trector asezat pe treptele deosebite iesite din "urna
sortii" terestre, dar si ca spet trectoare alunecnd inexorabil n neant. Din aceast
ntelegere provine si modificarea de tonalitate din finalul poemului, care nvluie
sarcasmul satirei ntr-un aer elegiac.
Punct de reper este ns cosmogonia, care tulbur spiritul prin concretetea
poetic a abstractiilor sau prin orchestrarea subtil att a sensurilor mitologice retopite
ntr-un discurs de mare valoare, ct si a limbii romne, pus pentru prima dat s
armonizeze contrariile propriei materii verbale. Aceast integrare a fiintei eminesciene
n spectacolul cosmic d nota cea mai nalta a inteligibilittii poetului romn, caracterul
universal al operei sale, creeaz imaginea specific a modului su de ptrundere spre
simtirea si ntelegerea tuturor.
Limbajul artistic specific liricii eminesciene, este construit din modalitti
uimitoare att n ceea ce priveste lexicul, ct si prozodia sau figurile de stil.

mbinarea surprinztoare a limbajului popular si a celui intelectual, ns fr

abuz de neologisme, particularizeaz stilul acestui poem prin cteva trsturi:
- Naturaletea si prospetimea limbajului poetic este dat de elemente vechi,
populare, regionalisme si arhaisme folosite: gene ostenite, ceasornicul, suflu-n
lumnare, feresti, osebite, rboj, prizrite, colb;
- Expresia intelectualizat este prezent, mai ales, n tabloul cosmogonic, unde
Eminescu sugereaz mituri, idei filozofice, etice, care oblig la cugetare; de exemplu,
imaginea haosului primordial, "pe cnd fiint nu era, nici nefiint", trimite la imnurile
creatiunii din Rg-Veda sau aminteste de ideile lui Schopenhauer: "stpnul fa margini
peste marginile lumii". Expresii livresti sunt si ele prezente: "precum Atlas din
vechime", "microscopice popoare", "ne succedem generatii" etc.
Viziunea antitetic asupra lumii este realizat prin intermediul antitezei,
procedeu specific poetilor romantici. Antiteza este prezent la nivel compozitional
(tabloului cosmogonic opunndu-i-se cel satiric), la nivel ideatic ("unul caut-n
oglind." - "altul caut n lume.") sau la nivelul vocabularului ("fie slabi, fie puternici,
fie genii ori neghiobi", "viitorul si trecutul", "fiint nu era, nici nefiint" etc).
Epitetele morale si ornante construiesc un fundal descriptiv corespunztor
sentimentelor poetului: "misctoarea mrilor singurtate", "galbenele file", "btrnul
dascl", timpul mort", "ironic grimas", "universul cel himeric".
Comparatiile dau expresivitate ideilor profund filozofice ale poeziei: "precum
Atlas n vechime", "ca si spuma nezrit", "ca o mare fr-o raz".
Personificrile ilustreaz desvrsita familiaritate a poetului cu natura terestr si
cosmic deopotriv: "luna vars peste toate voluptoasa ei vpaie", "codru-ascund n
umbr strlucire si izvoar", "timpul mort si-ntinde trupul si devine vesnicie".
Metaforele sunt numeroase, ca si epitetele, si au capacitatea de a vizualiza ideile:
"urna sortii", "colonii de lumi pierdute", "musti de-o zi", "din ungherul unor crieri" etc.
Concluzia, lucid i amar, dominat de scepticism, sugereaz c omul nu poate
iei din determinrile sale cosmice: i pe toi ce-n ast lume sunt supui puterii sorii /
Deopotriv-i stpnete raza ta i geniul morii. Simetria obinut prin reluarea, n
finalul poemului, a motivelor iniiale, este specific marilor poeme eminesciene.
Pendularea ntre planul cosmic i planul terestru, dominat de antiteze, amplific
imaginea fragilitii condiiei umane, tem a poemului.