NOIUNI DE ANATOMIE, FIZIOLOGIE I PATOLOGIE ALE SPLINEI

Anatomia splinei

Splina este un organ limfatic specializat cu atribuii care se datoreaz at t

arhitecturii sale limforeticulare ct i condiiilor particulare de circulaie sanguin. Splina
ndeplinete funcii importante n hematopoiez la embrion i n limfopoiez la
persoanele adulte, avnd n acelai timp rol de depozitare i distrugere a celulelor
sanguine senescente sau alterate.
Splina se afl n hipocondrul stng i este fixat n poziia sa intraperitoneal sub
spaile 9 - 11 intercostale de ctre ligamentele frenicosplenic, splenorenal, splenocolic
i splenogastic. Faa convex a organului este adiacent diafragmei i este localizat
foarte aproape de cavitatea pleural stng. Faa concav este n contact cu stomacul,
rinichiul stng i flexura colic stng.
n medie, splina msoar 12 cm lungime, 8 cm lime si 3 cm grosime, iar masa
organului difer n funcie de cantitatea de s nge depozitat, fiind n general de 200 de
grame.
Din punct de vedere structural suprafata splinei este captusita de peritoneu,
care ii constituie tunica seroasa a acesteia. Urmeaza tunica fibroasa ce reprezinta
capsula splinei, formata din fibre de colagen si musculare netede, ce desfasoara o
activitate splenoconstrictiva de intensitate moderata. De la nivelul capsulei pleaca
trabeculele splenice prin care trec arterele si venele splinei. Aceste tracturi neregulate si
anasomozate alcatuiesc scheletul conjunctiv al splinei, iar intre capsula si trabecule, se
diferentiaza scheletul reticular al splinei. Acesta este reprezentat de o retea de tesut
reticular, in care se gaseste pulpa rosie a splinei, formata din vase largi cu perete
subtire, denumite sinusoide, despartite prin intermediul cordoanelor pulpare. Pulpa rosie
a splinei separa formatiunile constituente ale pulpei albe, tecile periarteriale limfatice si
foliculii limfatici, cunoscuti sub denumirea de corpusculi Malpighi. Jonctiunea dintre
pulpa rosie si cea alba se numeste zona marginala, iar la nivelul ei in timpul raspunsului
imun are loc cooperarea dintre limfocitele T, prezente in reteaua reticulara a tecilor si
limfocitele B, din corpusculii Malpighi.

In conformitate cu structura splinei se consolideaza microirigatia acesteia.

Arterele trabeculare odata patrunse in pulpa splenica sunt denumite artere pulpare sau
artere centrale, datorita faptului ca in jurul lor se gasesc tecile si foliculii limfatici. La
nivelul acestor formatiuni, din arterele centrale se desprind radiar o serie de ramuri care
se indreapta spre periferie. La iesirea dintre formatiunile pulpei albe, arterele centrale
emit arteriolele penicilate, alcatuite dintr-un sistem de teci de invelis, care confera

acestor vase permeabilitate pentru hematiile alterate sau imbatranite, transmise pe

aceasta cale pulpei rosii, la nivelul careia are loc distrugerea lor de catre macrofage.

Raporturile splinei

Fata diafragmatica, convexa, vine in raport in principal cu diafragma, dar si cu recesul

pleural costodiafragmatic stang si marginea inferioara a pulmonului stang, prin care splina este
despartita de coastele 9, 10 si 11 si spatiile intercostale respective.
Fata gastrica, usor concava, vine in raport cu fata posterioara a stomacului, iar in
portiunea sa inferioara intre stomac si splina se disting ligamentul gastrolienal si recesul splenic
al bursei omentale.
Fata renala, usor concava, vine in raport cu partea superioara a fetei anterioare a
rinichiului stang si partial cu glanda suprarenala stanga.
Fata colica vine in raport cu flexura stanga a colonului, denumita si flexura splenica, si
ligamentul frenocolic stang.

Fiziologia splinei

Desi exista posibilitatea ca splina sa isi exercite influenta asupra altor organe sau
tesuturi, relatia sa cu sangele periferic este cea mai cunoscuta. Totusi, rolul splinei in
organism nu pare a fi esential, existand viata normala si in urma unei splenectomii.
Functie in apararea organismului
Splina contine aproximativ o treime din tesutul limfatic si un sfert din elementele
reticulo-histiocitare din intreg organismul, avand astfel o contributie insemnata in
desfasurarea mecanismelor de aparare. Participarea splinei la procesele de aparare
poate fi argumentata si prin cresterea in volum a acesteia in cursul unor boli infectioase
precum tuberculoza sau leishmanioza viscerala. Etapele splenice ale raspunsului
imunologic debuteaza cu captarea antigenului, de catre macrofagele de la acest nivel,
adaptate morfo-functional pentru fagocitarea si liza macromoleculelor straine. Enzimele
litice, care actioneaza in acest sens, cliveaza fragmentele moleculare inglobate si
selecteaza determinantele lor antigenice, informatiile structurale fiind transmise ulterior
celulelor responsabile cu elaborarea anticorpilor.
Rol in formarea de celule sanguine
In perioada embrionara, splina reprezinta organul principal de formare a
hematiilor, leucocitelor si plachetelor sanguine. Ulterior, la adultul normal, splina
functioneaza ca orice alt organ limfatic, avand rol doar in limfocitopoieza. Totusi, in cazul
unui stimul mai puternic ce actioneaza intr-un mod prelungit, precum in anemiile cronice,
celulele reticulare nediferentiate din splina incep sa produca eritroblasi si eritrocite, iar la

nivelul sau se identifica, in astfel de situatii, primele focare de hemopoieza

extramedulara, splina redevenind uneori hemopoietica, in totalitate, precum a fost in
viata intrauterina.
Functia de distrugere a hematiilor (hemoliza)
Este favorizata de existenta sistemului de sinusuri sanguine, in care hematiile
stagneaza sau circula foarte lent. La acest nivel, hematiile sunt expuse unor conditii
mecanice dificil de suportat, iar dintre acestea, cele imbatranite, care pe masura ce
durata lor de viata se prelungeste devin din ce in ce mai fragile, sunt mai predispuse la
distrugere, prin fagocitoza.

Structura splinei permite acesteia sa fixeze hematiile cu modificari minime. Din

arteriole, hematiile patrund in zona marginala, constituita din pulpa alba, celulele
reticulo-endoteliale de la acest nivel actionand sub forma unui filtru mecanic ce
incetineste progresia acestora. De aici, majoritatea trec in pulpa rosie, prin sinusurile
splenice captusite cu celule macrofage si doar o mica parte strabat capilarele inguste ce
comunica cu vasele sinusale printr-o serie de discontinuitati ale membranei bazale.
Datorita acestor particularitati structurale, hematiile circula extrem de lent, iar dintre
acestea, cele lezate sunt supuse unei stationari prelungite, fiind practic sechestrate.
Deshidratarea hematiilor care survine in procesul de imbatranire a acestora antreneaza
diminuarea plasticitatii favorizand in consecinta sechestrarea. Conditiile de mediu
determina fragilizarea celulelor imbatranite, ceea ce conduce la atacarea lor de catre
macrofage.

In desfasurarea procesului de hemoliza s-a remarcat si contributia unei

lizolecitine secretata la acest nivel, hemolizina, a carei activitate consta in distrugerea
membranei eritrocitare. Pe langa aceasta, s-au descris si doua splenine, una cu rol in
cresterea rezistentei globulare (splenina A) si una cu efect hemolizant (splenina B).
Functia de epurare a hematiilor
Apartine in exclusivitate splinei si se traduce prin extragerea din hematiile viabile
a unor incluziuni celulare, precum corpii Howell-Jolly, rezultati din cromatina nucleara,
corpii Heinz, formati in urma precitpitarii hemoglobinei, granule de fier. Datorita
capacitatii de a remodela membrana eritrocitara, splina reprezinta si sediul maturarii
reticulocitelor.
Functia de rezervor
Poate fi luata in calcul avand in vedere supradimensionarea splinei in unele
circumstante patologice, precum insuficienta cardiaca sau poliglobulii, cand parenchimul
splenic se umple la maximum cu sange. De asemenea, fierul rezultat prin distrugerea
hematiilor se depoziteaza sub forma de feritina la nivelul macrofagelor, mai ales in cele

care captusesc sinusurile sanguine, de unde poate fi mobilizat si intrebuintat in

eritropoieza. Splina participa si la metabolismul glicolipidelor, care in conditii genetice de
deficit enzimatic se stocheaza la acest nivel, conducand la manifestarea unor afectiuni
importante.
Functia antiblastica a splinei
Este pusa in evidenta de raritatea cazurilor de tumori splenice, ceea ce
sugereaza existenta unei capacitati protectoare impotriva proceselor neoplazice, la care
contribuie intr-o masura semnificativa atat particularitatile sale circulatorii cat si
aglomerarea de tesut reticulolimfatic ce se distinge calitativ fata de celelalte structuri
implicate activ in fenomenele imunologice, prin specializarea pentru anumite modalitati
si etape ale mecanismului de aparare. In prezenta antigenului tumoral se constata
hiperactivitatea pulpei albe si rosii, care se manifesta prin cresterea sintezei de anticorpi
si eliberarea celulelor imunocompetente ce vor perturba metabolismul si vor inhiba
mitozele celulare la nivelul tumorilor.

Patologia splinei

In mod normal, coafectarea splinei in bolile sistemice, respectiv in fenomenele

inflamatorii, meta- sau neoplazice, in tulburari ale sangelui si vaselor sanguine, in unele
tezaurismoze sau in infectii acute si cronice, nu este surprinzatoare, avand in vedere
statutul splinei din organism, asigurat de aglomerarea de mezenchim activ si abundenta
de vase si elemente limforeticulare. Timusul detine un rol temporar si episodic in cadrul
limfogenezei si imunitatii, iar splina, in mod similar acestuia, se remarca mai ales in
conditii patologice. In decursul acestora, splina capata un set de functii noi, care o vor
propulsa intr-un plan clinico-functional, in care activitatea sa obisnuita este transformata
intr-una particulara si specializata pe domeniul mecanismelor imunitare umorale si
celulare.

Datorita faptului ca splina nu este dotata cu functiuni exclusive, care nu ar putea fi

preluate de restul structurilor reticulo-endoteliale din organism, extirparea unei spline
normale nu este consecutiva cu modificari semnificative ce nu vor putea fi ulterior
suplinite. In ceea ce priveste excluderea chirurgicala in cazul unei spline afectate
lucrurile stau cu totul altfel, consecintele splenectomiei fiind dependente in majoritatea
lor de afectiunea de baza. Astfel, conform acestor caracteristici morfo-functionale,
manifestarile clinice se vor prezenta preponderent in cupluri de suferinte, prin asociere
cu ale altor structuri. Afectiunile localizate exclusiv la nivelul splinei sunt rare si vizeaza
indeosebi sfera chirurgicala, constand in rupturi, chisturi, abces, torsiune, ectopie
splenica, neoplasm.

Proceduri

Splenotomie - incizia chiurgicala a splinei

Splenectomie - extirparea chiurgicala a splinei
Splenopexie - fixarea chirurgicala a splinei
Splenorafia - sutura splinei