Cursul nr.7

DEFJNIREA EVAZIUNII FISCALE
CURSUL nr.7
6. EVAZIUNEA FISCALĂ. POSIBILITĂŢI DE COMBATERE ŞI DE PREVENIRE

ACESTUI FENOMEN
6.1 CONSIDERAŢII GENERALE
Presiunea fiscală exagerată asupra materiei impozabile are drept consecinţă tendinţa dispariţiei
acesteia, cunoscut fiind faptul că impozitul omoară impozitul. Viaţa confirmă că dacă fiscul vrea să
impună prea accentuat materia impozabilă, în perioada următoare aceasta dispare.
Contribuabilii urmăresc aproape întotdeauna să pună interesele lor înaintea interesului general al
societăţii. Cei mai mulţi contribuabili consideră impozitul mai mult ca pe un prejudiciu şi nu ca o
legitimă contribuţie la efectuarea cheltuielilor publice; ei văd cu ochi răi organele financiare care pe
calea impozitelor şi taxelor le micşorează venitul, patrimoniul. Este bine ştiut că, încă din cele mai
vechi timpuri, contribuabilii au căutat să-şi reducă obligaţiile fiscale, recurgând la cele mai variate şi
ingenioase metode.
Sustragerea de la plata impozitelor şi taxelor, a înşela fiscul se consideră, în mentalitatea curentă,
ca o probă de pricepere, de abilitate, nu de necinste; a plăti ceea ce fiscul pretinde este considerată o
dovadă de naivitate, şi nu de conduită civică, de integritate. Există, prin urmare, în însăşi natura
omenească acest spirit de a se sustrage de la obligaţiile fiscale, creându-se un fel de sentiment de
amoralitate fiscală. Spiritul amifiscal, care se manifestă în special de către diferite categorii de
contribuabili îşi are originea în România, de la primele încercări de adaptare a modalităţilor moderne
de impozitare.
Evaziunea fiscală este rezultanta imperfecţiunilor, neclarităţilor şi inadvertenţelor legislaţiei fiscale,
precum şi a metodelor de determinare a bazelor impozabile şi a impozitelor.
In condiţiile tranziţiei la economia de piaţă, legislaţia economică şi financiară a fost elaborată cu
întârziere, neadaptată la realităţi, încercând să împace atât imensul aparat de stat birocratic, cât şi să
promoveze măsuri de stimulare a iniţiativei private. Insă rezultatul acestor măsuri s-a concretizat în
blocarea sistemului economic, respingerea potenţialilor mari investitori, scurgerea tară control peste
hotare a avuţiei naţionale şi concentrarea artificială a unor importante valori materiale şi băneşti în
mâinile câtorva oameni de afaceri.
Dacă la aceste fenomene se adaugă necunoaşterea de către funcţionarii aparatului de stat a
principiilor de funcţionare a economiei de piaţă, precum şi corupţia ce a cuprins aceste categorii
profesionale a rezultat mediul economico-social favorizant pentru economia subterană.
în economia de piaţă, organele financiare se confruntă cu un fenomen evazionist care ia proporţii de
masă, ca urmare a tendinţei de sustragere de sub incidenţa legii a unor venituri impozabile
substanţiale. Proliferarea faptelor ilegale, cu deosebire în domeniul económico-financiar, este şi
consecinţa unor imperfecţiuni ale legislaţiei sau a lipsei unor reglementări.
Democratizarea finanţelor ţării noastre a determinat o reacţie antifiscală cu deosebire în rândurile
acelora care înainte de efectuarea reformelor fiscale erau exoneraţi sau beneficiau de importante
privilegii fiscale.
După evenimentele din decembrie 1989 au apărut fenomene de agresionare făţişă asupra avuţiei
publice, transferuri ilegale de capital, sustrageri de mari proporţii, bancrute frauduloase, acte de
contrabandă, abuzuri şi înşelăciune deosebite, falsuri în documente care atestă importul sau exportul,
scoateri masive din ţară de valută, metale rare şi radioactive, precum şi bunuri din patrimoniul cultural
naţional şi universal.
Aproape în toate sectoarele de activitate s-au constatat cazuri de nerespectare a legislaţiei privind
constituirea societăţilor comerciale, acte de abuz şi de corupţie în aprovizionarea unităţilor private, o
stare de neimplicare a factorilor responsabili privind protecţia gestiunilor şi societăţilor comerciale în
ansamblul lor.
Criminalitatea económico-financiara în complexitatea ei a cuprins aproape toate sferele economico-
sociale, începând de la aprovizionarea tehnico-materială din economie şi terminând cu procesul de
privatizare şi decontarea operaţiunilor financiare, valutare şi bancare.
Evaziunea fiscală poate fi licită, legală sau tolerată şi ilicită, având uneori şi un caracter fraudulos.
în fapt se poate face o distincţie între frauda fiscală, care constituie un fapt ilicit chiar de natură penală
şi evaziunea fiscală propriu-zisă, care nu implică fapte ce să întrunească elementele unei infracţiuni.
Datorită lipsei unor reglementări juridice. în condiţiile în care capitalul de stat a suferit modificări
esenţiale în favoarea capitalului privat, creşterea şi diversificarea numărului de agenţi economici,
cărora le revin obligaţii fiscale, au creat posibilitatea sustragerii de la plata impozitelor, taxelor şi a
altor sume datorate statului, pentru majoritatea agenţilor economici nou înfiinţaţi.
înmulţirea alarmantă a cazurilor de neevidenţiere corectă a operaţiunilor economice, înregistrările
fictive în contabilitate, înfiinţarea unor agenţi economici având ca scop efectuarea unei singure
operaţiuni comerciale de amploare neînregistrată în evidenţe şi apoi abandonate în totalitate,
distrugerea intenţionată de documente, diminuarea cotei de adaos comercial practicat, folosirea unor
evidenţe duble, întocmirea şi prezentarea de date nereale în balanţe şi bilanţuri, ascunderea unor
activităţi comerciale, nedeelararea sucursalelor, filialelor, punctelor de lucru, a depozitelor şi a
magaziilor, prezentarea de documente false privind operaţiunile de import-export, au făcut necesară
luarea de către factorii de decizie a unor măsuri de combatere şi de prevenire a fenomenului de
evaziune fiscală.
În anii tranziţiei au apărut fapte penale de mare complexitate şi diversitate sub aspectul numărului
de participanţi, metodelor folosite, prejudiciilor cauzate şi importanţei agenţilor economici şi
instituţiilor vizate. In această perioadă societatea românească s-a confruntat cu existenţa unei economii
"subterane" de mare anvergură, caracterizată prin infiltrarea pieţelor financiar-bancare de către
structurile infracţionale şi de încercarea acestora de a prelua controlul asupra unor importante sectoare
ale economiei naţionale.
Criminalitatea în afaceri tinde să devină în prezent un fenomen antisocial, concretizat printr-un
grad de organizare şi specializare manifestându-se sub forma unei reţele formale şi informaţionale de
organizaţii şi indivizi, care, prin cele mai diversificate şi sofisticate mijloace şi metode ajung să corupă
factori de decizie plasaţi până la cel mai înalt nivel din sfera politicului, legislativului, justiţiei şi
administraţiei.
Transferul ilegal de patrimoniu către întreprinzători, furtul, înşelăciunea şi frauda în dauna avutului
public, exportul ilegal de capital, contrabanda, acţiunile ilicite se servesc de forme şi metode noi, mai
mult sau mai puţin sofisticate, dar care ilustrează termenul de "organizare a criminalităţii económico-
financiare*'.
Evaziunea fiscală nu se manifestă numai pe plan naţional, ci şi pe plan internaţional, datorită
accentuării cooperării economice internaţionale şi a dezvoltării relaţiilor dintre state cu sisteme fiscale
diferite şi cu un nivel de fiscalitate diferit.
O cale foarte frecvent utilizată de companiile transnaţionale în vederea sustragerii de la impunere a
unei părţi din profit, o constituie înfiinţarea unor sucursale şi filiale în ţări unde fiscalitatea este mai
redusă şi organizarea unor relaţii artificiale între acestea şi unităţile producătoare 300 aflate pe
teritoriul altei ţări, în care fiscalitatea este mai ridicată. Astfel de "oaze fiscale11, "refugii fiscale" sau
"paradisuri fiscale" se află în Elveţia, Luxemburg, Cipru, Bermude, Bahamas, Panama, Insulele
Baleare, Liechtenstein şi altele.
Evaziunea fiscală este diferită pe feluri de impozite şi taxe şi de la un an la altul.
6.2 DEFINIREA, SUBIECTELE ŞI OBIECTELE EVAZIUNII

FISCALE
Practica financiară confirmă că unele persoane juridice şi fizice urmăresc să se sustragă de la plata
impozitelor şi taxelor către bugetul statului.
Există numeroase mijloace, căi de sustragere de la plata impozitelor şi taxelor, care pot fi cuprinse
în: repercusiunea impozitelor şi evaziunea fiscală.
Prin repercusiune se înţelege trecerea impozitului de la subiectul impozabil la destinatar, adică la
suportatorul impozitului. Altfel spus, repercusiunea este trecerea sarcinii fiscale de contribuabilul legal
asupra contribuabilului real. Contribuabilul real (suportatorul impozitului) este persoana fizică sau
juridică nevoită să plătească efectiv şi definitiv impozitul, suportându-1 în ultimă analiză din venitul
sau din averea sa.
În mod obişnuit, plătitorul impozitului este una şi aceeaşi persoană cu cea care îl suportă realmente:
este cazul muncitorilor, funcţionarilor publici, oamenilor de litere, artă, ştiinţă ş.a., când se realizează
incidenţa directă.
In foarte multe cazuri însă; persoana care plăteşte impozitul îl recuperează parţial sau total de la alte
persoane cu care intră în raporturi economice. Aşa de pildă, negustorul trece asupra cumpărătorilor
diferite impozite pe consumaţie, incluzându-le în preţul de vânzare. Aceasta este incidenţa indirectă.
Incidenţa indirectă este rezultatul repercusiunii.
Este cunoscut însă că echitatea fiscală cere ca persoana care plăteşte impozitul statului să-l şi
suporte în mod real. De modul cum se suportă realmente impozitele, depinde îndeplinirea a două
cerinţe fundamentale ale impozitelor:
- o cerinţă etică, de echitate, deoarece priveşte repartiţia impozitelor între diferitele categorii de
cetăţeni;
- o cerinţă de ordin economic naţional, prin aceea că ele nu trebuie să stânjenească mersul vieţii
economice, atacând capitalul de producţie într»o întreprindere şi provocând avantajarea de fapt a altor
întreprinderi.
Transmiterea sarcinii fiscale (repercusiunea) se realizează cel mai uşor în cazul impozitelor
indirecte, deoarece ele se varsă de către întreprinzători la bugetul statului, iar aceştia din urmă le
adaugă la preţul mărfurilor şi le transferă asupra cumpărătorilor. Repercusiunea poate avea loc în
anumite limite şi la unele impozite directe pe venit şi pe avere.
Principalele căi de transferare a sarcinii fiscale de către întreprinzători asupra altor persoane sunt:
adăugarea la preţul de vânzare a mărfurilor sau la tarifele serviciilor a impozitelor indirecte şi
recuperarea lor de la cumpărător; achiziţionarea, când piaţa permite, de materii prime, materiale,
combustibil etc. la preţuri mici, ceea ce face posibilă transpunerea impozitului asupra cumpărătorilor
etc.
Transferarea impozitelor plătite de unele persoane asupra altora poate fi parţială sau totală,
aceasta depinzând de condiţiile fiecărui subiect impozabil, de impozitul de plată, de locul şi timpul
când se încasează impozitele, de gradul de concentrare a producţiei, de raportul dintre cerere şi ofertă,
de gradul de mecanizare şi automatizare a producţiei, de măsura în care este ocupată forţa de muncă,
de felul mărfurilor supuse vânzării etc.
Nu există contribuabil care să vrea să plătească mai multe impozite sau să fie mulţumit să suporte
în ultimă instanţă impozitul pe care îl prevede legea. In această privinţă se duce o luptă continuă între
contribuabili pentru transmiterea impozitelor şi eschivarea de la plata impozitelor.
Evaziunea fiscală constă în sustragerea pe diferite căi şi sub orice formă. în parte sau în întregime,
de la plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi a altor sume datorate bugetolui public naţional şi
fondurilor speciale extrabugetare de către persoanele juridice sau cele fizice române şi străine.
Dacă în cazul repercusiunii lupta se dă între contribuabili, unul străduindu-se să arunce impozitul
pe umerii celuilalt, la evaziune lupta se dă între contribuabili şi stat.
Evaziunea fiscală este o utilizare abilă a posibilităţilor oferite de lege de a se sustrage de la plata
impozitului şi taxei.
Profesorul Oreste Atanasiu definea evaziunea fiscală ca fiind 'totalitatea procedeelor licite şi ilicite
cu ajutorul cărora cei interesaţi sustrag, total sau în parte averea lor, obligaţiunilor stabilite prin legile
fiscale".
Doctrina financiară defineşte evaziunea fiscală ca fiind "ansamblul sustragerilor intenţionate de la
obligaţiile fiscale, comise nu prin încălcarea directă a legii, ci prin eludarea, prin ocolirea ei cu ajutorul
unor acte simulate şi numai aparent reale".
Evaziunea fiscală este rezultanta logică a defectelor şi inadvertenţei unei legislaţii fiscale
imperfecte, a metodelor defectuoase de aplicare, precum şi a unei neprevederi şi nepriceperii
legiuitorului a cărui fiscalitate excesivă este tot atât de vinovată ca şi cei pe care îi provoacă prin
aceasta la evaziune.
Prin urmare, evaziunea fiscală este sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale.
Legea nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale prevede, între altele, obligaţiile
contribuabilului, şi anume:
a) declararea, în termen de 5 zile de la înregistrare, a datelor în legătură cu subunităţile constituite
ca sucursale, filiale, puncte de lucru, depozite, magazii şi orice alte locuri în care se desfăşoară
activităţi producătoare de venituri, băncile şi conturile bancare în lei şi în valută, indiferent de locul
unde funcţionează în ţară sau în străinătate. Aşadar, legea reglementează termenul de 5 zile de la
înregistrare, şi nu de la începerea activităţii, cum se fac frecventele confuzii referitoare la aceste
termene;
b) scutirile de impozit se acordă în funcţie de acest termen. Declararea sediilor, subunităţilor de pe
teritoriul ţării se poate face şi la organul fiscal unde acestea funcţionează;
c) declararea la organul de control a bunurilor şi valorilor impozabile depozitate în orice locuri;
d) declararea oricăror schimbări cu privire la sedii, filiale, depozite, conturi bancare în termen de
15 zile de la data când au avut loc. Declaraţia se comunică organelor fiscale competente;
e) evidenţierea veniturilor realizate şi a cheltuielilor efectuate din activităţile desfăşurate, prin
conducerea registrelor şi întocmirea oricăror documente prevăzute de lege.
Prevederile Legii nr. 87/1994 se completează cu Legea contabilităţii nr. 82 din 24 decembrie 1991,
care în capitolul VI - "Contravenţii şi infracţiuni", consideră infracţiuni următoarele fapte:
a) deţinerea de valori materiale şi băneşti sub orice formă şi cu orice titlu, precum şi existenţa
oricăror drepturi şi obligaţii patrimoniale, tară a fi înregistrate în contabilitate;
b) primirea şi eliberarea din depozit a bunurilor de orice fel, fără documente justificative de intrare
şi de ieşire;
c) neîntocmirea balanţelor de verificare;
d) nerespectarea normelor emise de Ministerul Finanţelor referitoare la: utilizarea şi ţinerea la zi a
registrelor contabile; la livrarea mărfurilor şi păstorea documentelor justificative şi a documentelor
contabile, reconstituirea documentelor pierdute, sustrase ori distruse; la efectuarea inventarierii
patrimoniului; la întocmirea, verificarea, certificarea şi depunerea bilanţurilor contabile.
Prin urmare, principalele obligaţii ale contribuabilului sunt: declararea sinceră a veniturilor
realizate, a cheltuielilor efectuate, a bunurilor mobile şi imobile aflate în proprietate sau deţinute sub
orice titlu legal, precum şi a altor valori care generează titluri de creanţă fiscală. Aceleaşi obligaţii
revin contribuabililor cu privire la declararea sediului, a filialelor, a punctelor de lucru şi cu privire la
calcularea corectă a impozitelor şi taxelor datorate.
Desigur că pe lângă sancţiuni şi chiar înaintea acestora este necesară educaţia cetăţenească,
civismul fiscal, cunoscut fiind faptul că în societate avem nu numai drepturi, ci şi unele obligaţii.
Pot fi subiecte ale evaziunii fiscale contabilii, administratorii, alţi salariaţi cu atribuţii de serviciu în
domeniul fiscal la persoanele juridice, indiferent de natura capitalului - de stat, mixt sau privat - , cât şi
persoanele autorizate sau neautorizate.
In genere, obiectul evaziunii fiscale îl constituie relaţiile economico-sociale privind constituirea
veniturilor bugetului de stat, ale bugetelor locale, ale bugetului asigurărilor sociale de stat, ale
bugetului asigurărilor sociale de sănătate, a fondurilor speciale extrabugetare etc, datorate de
persoanele juridice şi fizice.
6.3 FORME ALE EVAZIUNII FISCALE

În literatura română şi străină de specialitate, în legislaţie şi în practica financiară se cunosc mai
multe forme ale evaziunii fiscale.
După modul cum poate fi săvârşită, evaziunea fiscală se prezintă sub două forme, şi anume:
a) evaziunea fiscală legală, licită (tolerată);
b) evaziunea fiscală frauduloasă, ilicită, nelegală (fraudă fiscală).
a) Evaziunea fiscală legală, licită (tolerată) constă în sustragerea, la adăpostul legii, de la plata
impozitului, ca urmare a interpretării reglementărilor legale privind completa şi exacta aplicare a
prevederilor legislaţiei, aplicarea greşită a legii, prin eludarea legii, intenţionată sau fară intenţie, astfel
încât unele venituri sau părţi din ele nu sunt impozitate. De pildă, un contabil, din neştiinţă sau din
neatenţie, dă o declaraţie de impunere incompletă sau organele fiscale comit unele erori de calcul al
veniturilor şi al impozitului. Acest fel de evaziune nu constituie infracţiune şi se sancţionează numai
cu amendă contravenţională.
Evaziunea fiscală legală exprimă conduita contribuabililor de a ocoli legea recurgând la o
combinaţie neprevăzută de legiuitor, creându-se posibilitatea sustragerii de la plata impozitului,
datorită unor inadvertenţe, neclarităţi sau lacune ale legii. Această formă de evaziune este frecvent
întâlnită mai ales în perioadele când apar noi structuri de unităţi economice, când sunt legiferate noi
impozite sau se modifică cele existente.
Exploatând insuficienţele legislaţiei, contribuabilii interpretează şi eludează legea, suslrăgându-se
plăţii impozitelor şi taxelor, tocmai datorită acestei insuficienţe a legislaţiei. Contribuabilii rămân în
aşa zise drepturi, iar statul nu se poate apăra decât printr-o legislaţie bine elaborată, fundamentată,
clară şi precisă, fără posibilităţi de interpretări diferite. Rezultă că vinovat de practicarea evaziunii
licite este, în principal, legiuitorul.
In practică, faptele de evaziune fiscală legală sunt foarte diversificate. în funcţie de imperfecţiunea
legislaţiei şi de ingeniozitatea contribuabilului.
în concluzie, evaziunea fiscală licită este rezultatul defectelor şi inadvertenţei unei legislaţii
imperfecte sau rău asimilate, a normelor defectuoase, precum şi a neprevederii elementelor evaziunii
fiscale de către legiuitor.
Prezentăm mai jos câteva exemple de evaziune fiscală legală:
- supraevaluarea amortismentului prin constituirea legală a fondului de amortizare într-un cuantum
superior investiţiilor necesare, reprezentând o diminuare a bazei impozabile a impozitului pe profit;
- practica unor societăţi comerciale de a investi o parte din profitul realizat în achiziţii de maşini şi
utilaje fictive pentru care legiuitorul acordă reduceri de impozit;
- acordarea unor scutiri temporare, în cazul înfiinţării de noi societăţi comerciale, de la plata
impozitului pe profit;
- acordarea unor facilităţi fiscale sub forma de exonerări, scutiri parţiale, reduceri, deduceri, care
constituie un cadru favorabil ocolirii şi prevalări de la plata obligaţiilor fiscale prin diferite procedee;
- folosirea lacunelor sistemului legislativ fiscal din România etc. Exportatorii şi importatorii
practică diferite mijloace licite sau ilicite
pentru a se sustrage de la plata sumelor în valută statului, prin acţiuni cum sunt: compensaţii
particulare, tarife vamale insuficient de precise, transferuri de devize în şi din alte ţări cu încălcarea
dispoziţiilor legale, diferite operaţiuni în turism etc.
"Paradisurile fiscale" reprezintă o cale suplimentara de realizare a evaziunii fiscale legale, deoarece
în cadrul acestora se stabilesc sediul social şi domiciliul atât al persoanelor juridice, cât şi al
persoanelor fizice şi spre aceste paradisuri fiscale ele îşi dirijează profiturile obţinute pe teritoriul altor
ţări, ocolindu-se astfel organele financiare.
b) Evaziunea fiscală frauduloasă, ilicită, nelegală (fraudă fiscală) constă în ascunderea cu bună
ştiinţă a obiectului impozabil, în subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau în folosirea altor
căi de sustragere de la plata impozitelor şi taxelor datorate.
Evaziunea fiscală frauduloasă presupune eludarea deliberată a legislaţiei fiscale şi se sancţionează
cu amendă sau penal, după cum este considerată contravenţie sau infracţiune.
Evaziunea fiscală ilicită este frauduloasă în cazurile în care contribuabilul obligat să furnizeze
justificări în sprijinul declaraţiei sale nu are argumente convingătoare sau încearcă să înşele fiscul cu
privire la veniturile nedeclarate, ascunde ilegal materia impozabilă cu scopul reducerii sau eliminării
obligaţiilor fiscale ce-i revin.
Evaziunea fiscală frauduloasă constă în ascunderea ilegală, totală sau parţială, a materiei
impozabile de către contribuabili, în scopul reducerii sau eliminării obligaţiilor fiscale ce le revin.
Practica financiară confirmă că există o diversitate de procedee pentru practicarea evaziunii fiscale
frauduloase la care contribuabilii recurg şi pot îmbrăca următoarele forme:
- evaziunea fiscală contabilă, care este greu de identificat în practică şi constă în a crea impresia
unei evidenţe contabile corecte, utilizând documente nereale, cu scopul majorării cheltuielilor,
reducerii veniturilor, diminuării profitului impozabil şi, în cele din urmă, a obligaţiilor fiscale către
bugetul public naţional;
- evaziunea fiscală tradiţională care constă în sustragerea parţială sau totală de la plata datoriilor
fiscale prin neîntocmirea documentelor cerute de legislaţia în vigoare sau prin întocmirea de
documente incorecte ce cuprind operaţiuni cum sunt: desfăşurarea unor activităţi economice şi sociale
salarizate în mod clandestin, la negru; întocmirea unor declaraţii fiscale false sau neîntocmirea
acestora; creşterea nejustificată şi intenţionată a cheltuielilor pentru diminuarea profitului impozabil;
diminuarea intenţionată a încasărilor, cu scopul reducerii taxei pe valoarea adăugată şi a profitului
impozabil, prin încasări în numerar fără chitanţe şi prin vânzări fără factură; producerea şi
comercializarea de bunuri, de lucrări şi servicii în mod ilegal;
- evaziunea fiscală juridică. Aceasta constă în a ascunde adevărata natură a unui contract pentru a
evita obligaţiile fiscale;
- evaziunea fi seni fi prin evaluare care constă în diminuarea valorii stocurilor, în supraestimarea
amortismentelor şi provizioanelor, în scopul deplasării impozitului în timp.
Frauda fiscală constă în preocuparea contribuabilului de a încălca legea fiscală în vigoare.
Evaziunea fiscală poate fi naţională şi internaţională.
Evaziunea naţională se manifestă între graniţele unui stat. Ea se prezintă sub două forme, şi
anume: a) artizanală şi b) industrială.
Evaziunea fiscală naţională artizanală are drept caracteristică majoră faptul că ea este definită
mai puţin de modalităţile tehnice de realizare sau amploarea sustragerilor de la plata impozitelor la
bugetul statului, cât de modul izolat de acţiune al autorilor lor. Cel care realizează evaziunea artizanală
acţionează singur tară a recurge la o organizaţie în acest scop, adică nu acţionează cu alţii.
Reducerea preţului de intrare la importul de produse sau nedeclararea acestora în vamă, diminuarea
preţului de vânzare a unui imobil, omiterea înregistrării veniturilor în contabilitate sau majorarea
cheltuielilor deductibile sunt exemple de evaziune fiscală artizanală. O altă formă a acestei evaziuni o
constituie munca la negru care este simptomatică pentru rezistenţa la impozite. Ea permite celui care o
practică să obţină venituri nedeclarate, iar pe patron îl scuteşte de cheltuieli sociale (contribuţii pentru
asigurările sociale de stat, pentru cele de sănătate, pentru alimentarea fondului de şomaj). Cu cât
diferenţa între salariul net efectiv primit de angajat şi costul global al locului de muncă (salariul brut
plus sporurile şi cotizaţiile) este mai mare, cu atât patronul este mai interesat să folosească mână de
lucru nedeclarată. Datorită unor asemenea fapte, pierderile din impozitul pe salariu şi contribuţii
sociale pot fi considerabile.
Evaziunea fiscală naţională industrială se manifestă prin recurgerea la procedee complexe şi la
angajamente juridice ingenioase; acest tip de evaziune are atât caracter fiscal, cât şi penal. Această
formă de evaziune se realizează printr-o divizare a acţiunii de sustragere de la plata impozitelor în
cadrul unei reţele subterane care are scopul de a sprijini şi diferitele operaţiuni fictive.
În această formă de evaziune sunt implicate mai multe persoane fizice sau juridice care realizează
profituri importante prin sustragerea de la plata impozitelor.
Verificările făcute de organele de control constau în asigurarea acestora că exista concordanţe între
evidenţa contabilă (jurnale, bilanţuri, conturi de profit şi pierdere) şi documentele justificative care au
fost înregistrate (avize, facturi, chitanţe, borderouri etc).
Pentru a realiza evaziunea este suficient să se realizeze concordanţa între evidenţa contabilă şi
documentele justificative.
In cazul evaziunii naţionale industriale această concordanţă se încearcă să se realizeze cu ajutorul
documentelor justificative fictive furnizate, în unele ţări, de organizaţii specializate, care constituie o
adevărată industrie a evaziunii. Astfel de organizaţii conduc unităţi de faţadă însărcinate să emită
documente comerciale corespunzătoare operaţiunilor fictive desfăşurate de agenţi economici reali şi,
în aparenţă, ireproşabile în ceea ce priveşte activitatea desfăşurată. Prin completarea de facturi fiscale
fictive se permite societăţilor comerciale beneficiare, deducătoare, să obţină deduceri sau rambursări
de impozite de la bugetul statului. în România acest gen de evaziune fiscală este cel al importurilor, în
special, de cafea, băuturi alcoolice etc.
O altă modalitate de evaziune fiscală naţională constă în diminuarea valorii stocurilor,
supraestimarea amortismentelor şi provizioanelor, care au ca scop şi ca efect deplasarea profiturilor în
timp. Supraevaluarea amortismentului în cursul unui exerciţiu financiar este urmată de subevaluarea
ulterioară, deoarece amortismentele nu pot depăşi valoarea de amortizat a activelor imobilizate, iar
provizioanele excesive trebuie înregistrate în profit atunci când sunt fără obiect. Agricultorii şi
salariaţii au puţine posibilităţi pentru practicarea evaziunii fiscale. Industriaşii, comercianţii, liber
profesioniştii beneficiază din plin de posibilităţile de practicare a evaziunii fiscale.
Efectele evaziunii fiscale se repercutează direct asupra veniturilor fiscale, conduc la distorsiuni în
mecanismul pieţei şi pot contribui la inechităţi sociale datorită "accesului" şi "înclinaţiei" diferite la
evaziunea fiscală din partea contribuabililor.
Evaziunea fiscală internaţională este aceea care se practică pe plan extern prin jocul dublei
impuneri internaţionale, datorită regimurilor fiscale naţionale şi ca urmare a presiunii fiscale. Pentru a
evita să fie supus la două impozitări distincte, contribuabilul urmăreşte să nu fie supus la nici una, el
refugiindu-se în zone protejate din punct de vedere fiscal. Tehnicile folosite sunt numeroase, ele
conţinând o serie de combinaţii subtile şi utile.
Evaziunea fiscală internaţională este legată de ramificarea producţiei anumitor societăţi comerciale
spre ţări cu legislaţii fiscale şi sociale mai 308 favorabile; ea este facilitată şi încurajată de existenţa
zonelor libere, enclave teritoriale, care beneficiază de extraneitatea vamală şi care scapă total sau
parţial legislaţiilor naţionale.
Modalităţile de realizare a evaziunii fiscale internaţionale sunt, de regulă, abstinenţa şi
disimularea. Abstinenţa este forma cea mai simplă şi cea mai radicală de fugă din faţa impozitelor.
Descurajat de o presiune fiscală ridicată, contribuabilul se abţine să muncească, să producă sau să
investească în ţara sa şi se îndreaptă spre ţări cu fiscalitate redusă. De asemenea, în cazul existenţei de
filiale în străinătate, societatea-mamă stabilită într-o ţară cu presiune fiscală ridicată va da sfaturi
acestora să nu distribuie dividende şi astfel profiturile grupului se vor acumula în afara puterii fiscului
naţional. Disimularea materiei impozabile presupune nedeclararea veniturilor câştigate în străinătate
sau a averii situate acolo, contribuabilul dând informaţii inexacte fiscului despre tot ce trece în afara
frontierelor.
Instrumentele de realizare a evaziunii fiscale internaţionale se realizează în special prin trei tipuri
de societăţi: holdingurile, societăţile de bază şi societăţile fictive.
6.4 CAUZELE ŞT EFECTELE EVAZIUNII FISCALE
înţelegerea fenomenului evaziunii fiscale sub toate formele sale, combaterea şi prevenirea ci
necesită cunoaşterea mai întâi a cauzelor acesteia.
Presiunea fiscală, multiplele şi excesivele sarcini fiscale determină unele categorii de contribuabili
să se eschiveze, sub diferite forme, şi pe anumite căi de la plata impozitelor şi taxelor.
Gradul de rezistenţă la plata impozitelor este direct proporţional cu mărimea obligaţiilor fiscale.
în acelaşi timp, trebuie spus că una dintre cauzele evaziunii fiscale o constituie şi insuficienţa
educaţiei civice, cetăţeneşti, a educaţiei fiscale a contribuabililor, cât şi unele excese ale organelor
fiscale.
O cauză majoră a amplificării fenomenului de evaziune fiscală o constituie şi sistemul legislativ
fiscal, care deşi este incomplet, are mari lacune, imprecizii, ambiguităţi şi chiar contradicţii, toate
acestea făcând ca un contribuabil evazionist să aibă un spaţiu larg de manevră în a efectua diverse
operaţiuni pentru a se sustrage de la plata impozitelor şi taxelor datorate statului.
Controlul financiar insuficient, lipsa unui control bine organizat, cu personal temeinic pregătit
profesional, coerent şi intransigent, poate constitui o altă cauză a evaziunii fiscale.
Căile de eludare a legislaţiei fiscale diferă de la o categorie de contribuabili la alta, în funcţie de
natura şi provenienţa veniturilor şi averii supuse impozitării; de modul de determinare a bazei
impozabile, de activitatea organelor fiscale, de organizarea controlului fiscal şi de alţi factori.
Dintre toate categoriile de contribuabili, salariaţii sunt aceia care dispun de cele mai puţine
posibilităţi de eludare a legislaţiei fiscale, deoarece impunerea acestora se face pe baza declaraţiei
angajatorului. In acelaşi timp, comercianţii, industriaşii, liber profesioniştii dispun de multe posibilităţi
de eschivare de la plata impozitelor pe care le oferă impunerea pe bază de declaraţie.
In anii tranziţiei, evaziunea fiscală, sub formele sale, se datorează următoarelor cauze:
- Legea nr. 31/1990 oferă posibilitatea autorizării şi funcţionării societăţilor comerciale, cu un
obiect complex de activitate, rară să se verifice în prealabil dotările şi condiţiile reale de desfăşurare a
acestora în cadrul legal;
- limita minimă a capitalului pentru S.R.L.-uri nu face posibilă recuperarea sumelor restante
datorate bugetului statului;
- procedura necorespunzătoare de judecare a contestaţiilor împotriva confiscărilor tăcute de Garda
Financiară, deoarece nu este citat ca parte în proces şi organul de control, situaţie ce permite agenţilor
economici să prezinte instanţelor numai probele care le convin sau procurate ulterior datei controlului;
- lipsa de operativitate sau chiar refuzul organelor vamale în furnizarea de informaţii privind
operaţiunile de vămuire în vederea identificării operative a cazurilor de contrabandă şi, deci, de
evaziune fiscală;
- lipsa unor prevederi legale şi a unor sancţiuni mai severe pentru inexistenţa documentelor de
însoţire a mărfurilor pe tot circuitul parcurs de acestea, în vederea eliminării posibilităţilor de
procurare ulterioară a unor acte justificative în cazul operaţiunilor surprinse de organul de control etc.
Multiplele obligaţii pe care legislaţia fiscală le impune contribuabililor şi, cu deosebire, povara
acestor obligaţii au determinat, de~a lungul timpului, ingeniozitatea contribuabililor de a folosi diverse
procedee de eludare a obligaţiilor fiscale. Evaziunea fiscală a fost întotdeauna activă şi ingenioasă
deoarece loveşte în avutul lor, în interesul lor bănesc. 310
Există şi numeroase alte cauze ale evaziunii fiscale, printre care menţionăm:
- desfăşurarea de activităţi fără autorizaţie legală;
- amânarea sau refuzul achitării obligaţiilor fiscale corect determinate;
- exploatarea la maximum a unor incoerenţe sau inconsecvenţe ale legislaţiei fiscale sau
interpretarea arbitrară a prevederilor acesteia, în ceea ce priveşte facilităţile fiscale;
- conducerea incompletă şi incorectă a evidenţelor care stau la baza determinării
cheltuielilor, veniturilor şi obligaţiilor fiscale;
- necunoaşterea sau ignorarea legislaţiei fiscale şi, deci, a obligaţiilor care decurg
din aplicarea acesteia;
- comportamentul negativ al contribuabililor;
- interpretarea şi aplicarea eronată şi abuzivă a legislaţiei fiscale;
- nedeclararea veniturilor realizate de către persoanele fizice din comercializarea de produse prin
consignaţii, venituri din închirieri etc.;
- desfăşurarea de activităţi producătoare de venituri - comercializare, lucrări agricole etc. - fară
autorizaţie legală sau fară documente legale de provenienţă a mărfurilor care fac obiectul
comercializării;
- nedeclararea utilajelor aflate în proprietate, în vederea stabilirii taxelor datorate;
- nerespectarea de către agenţii economici a reglementărilor privind organizarea evidenţei
patrimoniului, veniturilor, cheltuielilor şi rezultatelor financiare, evidenţă incorectă sau lipsa evidenţei
contabile;
- practicarea unor preţuri liniare inferioare costurilor produselor brute livrate şi implicit, calcularea
accizelor în funcţie de preţurile respective şi nu în funcţie de costurile efective ale produselor;
- munca clandestină, care se manifestă cel puţin sub două forme: activitate pe cont propriu, fară
autorizaţie şi munca la negru. Astfel de activităţi se manifestă în comerţ, construcţii şi agricultură;
- utilizarea unor facturi externe falsificate, în care se înscriu preţuri mai mici decât cele reale;
- în cazul autentificării actelor de înstrăinare a imobilelor, deseori, părţile convin ca preţul vânzării
înscris în actul de vânzare-cumpărare autentificat să fie inferior celui real, pentru ca taxa de timbru să
fie mai mică;
- vânzările nedeclarate, fară documente;
- deduceri fiscale obţinute prin întocmirea de facturi false;
- cereri de rambursare nejustificate, când se solicită rambursarea taxei pe valoarea adăugată
aferentă unor mărfuri exportate sau pentru bunuri la care legea permite rambursarea;
- erorile intenţionate de înregistrare;
- aplicarea incorectă a cotelor sau scutirilor .
în concluzie, cauze principale ale evaziunii fiscale sunt următoarele:
- existenţa unor reglementări juridice ambigue, incomplete, evazive, care prezintă mari lacune,
imprecizii şi permit interpretarea legii în sensul dorit, evazioniştii având un spaţiu larg de manevră
pentru sustragerea de fa obligaţiile fiscale;
- excesivitatea sarcinilor fiscale care presează asupra contribuabililor;
- insuficienţa educaţiei cetăţeneşti şi fiscale;
- excesul sau exagerările organelor fiscale;
- existenţa unor neconcordanţe între actele normative; -legislaţie incompletă,
confuză şi ambiguă;
- necunoaşterea, ignorarea sau aplicarea eronată şi abuzivă a legislaţiei fiscale;
- rezistenţa contribuabililor la impozite ca un aspect ce ţine de civismul fiscal;
- modificările intervenite în legislaţia fiscală, complexitatea acesteia, precum şi unele imperfecţiuni

în textele legale elaborate care au determinări subiective şi chiar abuzive în special în ceea ce priveşte
avantajele fiscale în favoarea anumitor categorii de contribuabili;
- neclaritatea, impreciziunea şi lipsa de unitate;
- lipsa unui control riguros, competent, exigent şi bine organizat care să fie efectuat de un personal
temeinic pregătit profesional, corect, obiectiv şi principial.
6.5 POSIBILITĂŢI DE COMBATERE ŞI DE PREVENIRE A EVAZIUNII FISCALE
Organele fiscale centrale şi locale au sarcina să combată şi să prevină evaziunea fiscală.
In acest scop, aparatul fiscal trebuie să fie temeinic pregătit profesional şi să aibă o comportare
corectă, demnă, ireproşabilă, să cunoască toate căile practicării evaziunii fiscale, să informeze mai
întâi agenţii economici asupra conţinutului legislaţiei fiscale, să-i îndrume cu privire la modul de
ţinere a contabilităţii proprii, la întocmirea documentelor, la completarea declaraţiilor de impunere, la
calcularea corectă a bazei impozabile, la aplicarea întocmai a cotelor de impozit, să exercite un control
riguros, ferm, intransigent, asupra plătitorilor de impozite şi, în caz de abateri, să aplice sancţiunile
fiscale legale.
Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale necesită ca guvernul să investească resurse importante
din bugetul statului în salarizarea corespunzătoare a personalului, în dotarea materială foarte bună
(mijloace de transport moderne, în tehnologie informatizată de înaltă clasă, mijloace de comunicaţii
eficiente etc.), angajarea de specialişti în domeniile conexe ale controlului fiscal (jurişti, ingineri,
informaticieni ş.a.).
în acelaşi timp este necesară conlucrarea între organele de control şi serviciile secrete, acestea din
urmă având posibilitatea de a oferi informaţii exacte despre fenomenul evaziunii fiscale (firmele
implicate, persoane, filiere, locuri de depozitare şi comercializare, transferurile de numerar sau
decontările bancare, identificarea persoanelor corupte din sistem sau implicate în activităţi comerciale
nelegale etc.).
Combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale necesită elaborarea unei legislaţii adaptate permanent la
realităţile existente cu sancţiuni care să permită în primul rând recuperarea creanţelor cuvenite
bugetului statului, sancţionarea drastică a celor vinovaţi, precum şi retragerea unor drepturi de a mai
desfăşura activităţi comerciale pe teritoriul ţării.
Pentru combaterea şi prevenirea evaziunii fiscale pot fi folosite următoarele căi: unificarea
legislaţiei fiscale şi mai buna corelare a acesteia cu ansamblul cadrului legislativ din economie;
eliminarea acelor prevederi din actele normative, care pot favoriza evaziunea fiscală şi o mai bună
corelare a facilităţilor fiscale; reorganizarea structurilor teritoriale ale aparatului Ministerului
Finanţelor, astfel încât să se elimine paralelismul şi suprapunerile din activitatea organelor de control
financiar în ceea ce priveşte supravegherea fiscală şi combaterea evaziunii fiscale; organizarea
aparatului fiscal pe baza principiului separării atribuţiilor; trecerea în prim plan a controlului prin
sondaj şi a controlului permanent; editarea unor publicaţii specializate de către Ministerul Finanţelor,
care să faciliteze interpretarea unitară a actelor normative; stabilirea unui raport optim între salariu şi
stimulente pentru cointeresarea aparatului fiscal şi chiar desfiinţarea acestui sistem păgubos atât pentru
stat, cât şi pentru contribuabil; implementarea unui sistem informatic care să furnizeze datele necesare
pentru identificarea, analiza şi combaterea fenomenului evazionist; instituirea unui sistem intern de
pregătire permanentă a personalului din Ministerul Finanţelor, cu atribuţii în identificarea şi
combaterea evaziunii fiscale etc.
7. ÎMPRUMUTURILE DE STAT INTERNE ŞI EXTERNE
7.1 ÎMPRUMUTURILE DE STAT INTERNE

7.1.1 CAUZELE FOLOSIRII ÎMPRUMUTURILOR DE STAT
INTERNE
Împrumutul de stat este obligaţia bănească generată de un contract, prin care statul obţine fonduri
băneşti de la persoanele juridice şi fizice creditoare, şi se angajează să le ramburseze împreună cu
dobânda, câştigurile şi cu alte costuri, într-o perioadă de timp determinată.
In acelaşi timp, împrumutul de stat este un instrument financiar folosit de stat pentru a
repartiza, între generaţiile prezente şi cele viitoare, sarcinile rezultate dintr-o cheltuială publică prea
mare, care nu poate fi acoperită prin impozitele şi taxele curente sau prin alte resurse ordinare ale
bugetului de stat.
Împrumuturile de stat sunt venituri extraordinare la care se recurge în caz de dezechilibru
bugetar, adică atunci când veniturile ordinare sunt insuficiente pentru a face faţă cheltuielilor, precum
şi din necesităţi de trezorerie, respectiv când se ivesc unele goluri temporare de resurse bugetare.
In astfel de situaţi, autorităţile publice centrale şi locale se adresează persoanelor fizice şi celor
juridice care dispun de resurse băneşti temporar disponibile, solicitându-le să le încredinţeze o parte
din acestea pentru acoperirea diferenţei dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat sau bugetelor
locale, după caz.
Pentru ca persoanele fizice şi anumite persoane juridice să~şi orienteze disponibilităţile de capital
spre împrumuturile de stat, este necesar ca avantajele ce îi se oferă de aceste împrumuturi să fie mai
mari sau cel puţin egale cu cele oferite la diferite plasamente private. Statul oferă ca avantaj esenţial
solvabilitatea - adică securitatea plasamentului. O condiţie esenţială o constituie stabilitatea
monedei naţionale. Ca urmare, în principiu, recurgerea la împrumut este posibilă doar în perioadele
de stabilitate monetară. Obstacolul principal al emisiunii împmmutului îl constituie inflaţia sau teama
de inflaţie. Pentru combaterea acestor fenomene s-au folosit mai multe procedee, şi anume:
modalităţile de indexare, care au inconvenientele lor proprii, cu tendinţa să întreţină sau chiar să
stimuleze inflaţia, şi nicidecum să o combată: rambursarea într-o perioadă mai scurtă a împrumutului
dacă inflaţia este mai pronunţată decât se prevăzuse la data contractării împrumutului. In anumite
situaţii, statul poate lua unele măsuri de orientare forţată a economiilor persoanelor fizice şi juridice
spre împrumuturi, renunţându-se la caracterul voluntar al acestora. Alături de alte măsuri, statul poate
determina ca o parte din economii să fie investite în fonduri publice, în care scop acţionează asupra
organismelor financiare şi bancare pe care le obligă să subscrie.
Apel la împrumuturi pe diverse termene mai fac şi agenţii economiei cu capital de stat, privat şi
mixt, unităţile cooperatiste, unele categorii sociale pentru desfăşurarea normală a activităţii lor
economice (realizarea de investiţii, procurarea de active circulante, satisfacerea unor cerinţe ale
populaţiei etc.).
Întrucât au aceleaşi surse de constituire, creditul public intră în competiţie cu creditul privat.
Deoarece oferta de capital de împrumut este limitată, satisfacerea cererilor de credite din partea
agenţilor economici limitează accesul la împrumuturi al autorităţilor publice centrale şi locale şi
viceversa.
Contractarea unui împrumut de stat are aspecte pozitive şi negative. Totul depinde de destinaţiile
date împrumutului, de condiţiile acestuia. Nu se poate accepta principiul „împrumută şi cheltuieşte";
nu se poate uita că împrumutul trebuie rambursat la termen, într-un cuantum dublu sau chiar mai mare,
dacă se ţine seama de dobânda care se percepe. Este o mare eroare să asistăm la „Cântarea Naţională
a împrumutului", la anunţarea triumfătoare a contractării unui împrumut. împrumutul de stat se

contractează de către Guvern, care astfel îşi salvează guvernarea, iar cetăţenii ţării suportă ulterior
povara datoriei contractate.
Resursele băneşti ce constituie oferta de capital de împrumut se pun la dispoziţia solicitanţilor care
acceptă condiţiile de acordare a împrumutului: garanţie, rata dobânzii, destinaţie, termen de
rambursare etc.
Împrumuturile contractate de către autorităţile publice pot avea diferite destinaţii, cum sunt:
acoperirea cheltuielilor publice de interes naţional pentru obiective de investiţii productive care nu se
pot finanţa din resursele bugetare curente; restructurarea economiei naţionale; investirea în bunuri de
folosinţă îndelungată; dezvoltarea întreprinderilor mici şi mijlocii; întreţinerea şi funcţionarea
serviciilor publice scadente; refmanţarea datoriei publice; achiziţionarea de mijloace fixe, materii
prime şi resurse energetice; asigurarea ordinii interne; rambursarea datoriei publice, plata dobânzilor şi
a câştigurilor corespunzătoare; susţinerea balanţei de plăţi externe;
acoperirea deficitelor bugetare; finanţarea cerinţelor pe termen scurt ale bugetului de stat etc.
împrumuturile mai pot fi contractate de stat pentru: pregătirea şi ducerea războaielor; reconstrucţia
postbelică a ţării; refacerea economiei distinse de calamităţi ale naturii; înlăturarea urmărilor unor
crize economice etc.
Indiferent ce destinaţie se dă împrumutului, creditorul urmăreşte obţinerea unui venit, care
constituie însăşi raţiunea acordării lui; evident, cuantumul acestui venit diferă în funcţie de destinaţia
împrumutului, de nivelul dobânzii pe piaţa financiară, de durata de timp pentru care se acordă
împrumutul etc.
Sumele se împrumută de pe piaţa financiară.
Împrumuturile de stat au la bază solvabilitatea statului. Ele se pot contracta de către stat fie direct
cu persoane fizice şi juridice care dispun de mijloace băneşti libere, fie cu instituţii financiare
specializate (case de economii, bănci, societăţi de asigurări şi reasigurări etc.), care atrag
disponibilităţile băneşti de pe piaţa financiară şi le pun la dispoziţia statului pe o anumită perioadă de
timp. întreaga activitate referitoare la contractarea şi garantarea de împrumuturi interne şi externe
rambursabile pe termen mediu sau lung şi gestionarea datoriei publice se exercită de către Guvern,
prin Ministerul Finanţelor.
Apelarea la împrumuturile de stat este totuşi limitată, deoarece statul nu se poate îndatora cu prea
mult şi, împrumuturile generează cheltuieli din partea statului şi ale autorităţilor publice locale cu plata
dobânzilor, câştigurilor, comisioanelor, cheltuielilor cu gestionarea datoriei publice.
În limita sumei aprobate de Parlament, Guvernul poate contracta împrumuturi de stat de pe piaţa
financiară internă de la persoanele juridice şi fizice, în vederea asigurării resurselor băneşti necesare.
Instituţiile publice locale pot angaja împrumuturi pentru necesităţile proprii privind administraţia
publică locală. Ministerul Finanţelor are împuternicirea să avizeze contractarea împrumuturilor de
către administraţiile publice locale numai după constatarea posibilităţilor de rambursare.
Oferta de resurse de împrumut este formată din: capitalurile băneşti temporar disponibile ale
diverşilor agenţi economici activi, veniturile rentierilor, capitalurile şi rezervele libere ale Băncii
Naţionale şi ale băncilor comerciale, ale instituţiilor financiare, ale agenţiilor guvernamentale, de
asigurări şi reasigurări, economiile băneşti ale diferitelor categorii de populaţie.
Resursele băneşti împrumutate de la diferiţi deţinători publici sau privaţi 316 nu măresc masa
monetară în circulaţie, ci numai o redistribuire, în timp ce resursele împrumutate de la instituţia
bancară centrală constituie o emisiune de sume băneşti tară acoperire materială.
Rambursarea împrumuturilor de stat, plata dobânzilor aferente datoriei publice interne, precum şi a
cheltuielilor ocazionate de emisiunea şi plasarea valorilor mobiliare reprezintă cheltuieli ale bugetului
de stat şi se efectuează din veniturile bugetare care se încasează ulterior, adică din impozite şi taxe, din
eventualele excedente bugetare, din împrumuturi de stat pentru finanţarea datoriei publice interne, din
alte surse.
Împrumuturile contractate de stat la Banca Naţională a României au, cel puţin sub aspect teoretic,
caracter rambursabil. Restituirea se face din excedentul bugetar, când acesta există, sau din
împrumuturi contractate de stat cu diferite persoane fizice şi juridice. Rambursarea acestor
împrumuturi are adesea un caracter formal, deoarece statul stinge împrumuturile sale vechi, primite de
la banca de emisiune, pe seama unor împrumuturi noi, contractate la aceeaşi bancă, ceea ce duce la
micşorarea masei monetare în circulaţie.
Împrumuturile de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare se contractează pe termene mijlocii şi
lungi. Rambursarea ratelor scadente şi plata dobânzilor aferente au drept consecinţă sporirea
cheltuielilor bugetare, fapt ce atrage după sine majorarea impozitelor, iar dacă acestea sunt insuficiente
se contractează noi împrumuturi.
Utilizarea împrumuturilor de stat în scopuri neproductive constituie de fapt impozite amânate.
Recurgerea la împrumuturi de stat pentru acoperirea deficitelor bugetare nu scuteşte societatea de
povara acestora, ci numai întârzie (amână) momentul transpunerii ei asupra contribuabililor.
În România şi în alte ţări, împrumuturile de stat se realizează prin emisiuni de valori mobiliare,
cum sunt: obligaţiuni, bonuri de tezaur, titluri de rentă sau alte înscrisuri de stat.
Emisiunea de valori mobiliare reprezintă împrumuturi de stat. Vânzarea şi răscumpărarea acestora,
precum şi plata dobânzilor şi a altor speze aferente se fac direct de către Ministerul Finanţelor sau prin
intermediul altor instituţii financiare specializate, care dobândesc calitatea de agent al statului, pe baza
convenţiilor încheiate.
Valorile mobiliare care reprezintă împrumuturi de stat se plasează prin subscripţie publică ori prin
alte procedee tehnice specifice, adecvate.
Pentru sumele subscrise şi vărsate la împrumuturile publice, statul emite obligaţiuni, bonuri de
tezaur, titluri de renta, ce conferă celor care le deţin calitatea de creditori ai statului. Obligaţiunile,
bonurile de tezaur etc. nu au valoare proprie, dar pot circula pe baza valorii lor nominale şi sunt
purtătoare de dobândă, pe care statul o acordă din resursele sale bugetare. Obligaţiunile, bonurile de
tezaur etc. ale împrumuturilor de stat reprezintă, în fapt, capital fictiv.
Datoria publică internă se gestionează de către Ministerul Finanţelor şi constă în contractarea
împrumuturilor de stat, organizarea şi ţinerea evidenţei prin conturi specifice, rambursarea datoriei
publice, calculul şi plata dobânzii, comisioanelor şi spezelor datorate, precum şi în efectuarea altor
operaţiuni specifice.
La aprecierea folosirii unui împrumut de stat trebuie avute în vedere scopul pentru care se emite,
condiţiile emisiunii lui, precum şi consecinţele asupra vieţii social-economice, asupra producerii şi
repartiţiei bunurilor şi, în mod deosebit, efectele asupra categoriilor sociale ale căror venituri provin
numai din muncă. împrumuturile de stat sunt un pericol numai dacă se abuzează de ele. Ca şi alte
probleme economice şi financiare, împrumuturile de stat au partizani şi adversari. S-a discutat dacă
împrumuturile de stat prezintă avantaje, dacă sunt un bine sau un râu pentru ţara care ie foloseşte.
In prima perioada, adversarii hotărâţi ai împrumuturilor de stat au relevat că este imoral să se
împovăreze generaţiile viitoare cu sarcini actuale ale naţiunii, care - în cele mai multe cazuri - se
datorează greşelilor guvernanţilor. De asemenea, se afirmă că împrumuturile îndeamnă statele să ducă
o politică de cheltuieli nechibzuită.
In schimb, economiştii partizani ai împrumuturilor de stat au o concepţie favorabilă pentru
folosirea acestora. Unii dintre aceştia merg atât de departe, încât consideră împrumutul de stat „o mină
de aur" pentru tezaurul public şi o nouă cale de îmbogăţire a naţiunii. Se mai afirmă că împrumuturile
de stat nu provoacă nici un rău şi că, dimpotrivă, favorizează economisirea de capital care găseşte
plasament sigur în rentele de stat.
Cauzele principale care fac necesară recurgerea la împrumuturile de stat sunt: necesităţi de
trezorerie, mari lucrări de utilitate publică, cheltuieli neproductive, acoperirea deficitului bugetar etc.
Împrumuturile de stat sunt determinate de necesităţi de trezorerie atunci când, deşi bugetul de stat
pe anul respectiv este echilibrat, în cursul anului apar unele goluri de trezorerie (de casă). Aceste
goluri de casă se pot acoperi din împrumuturile de la o altă instituţie de stat care are un prisos de
resurse financiare, de la alţi deţinători de resurse băneşti. Dacă toate aceste resurse sunt ineficiente, se
poate apela la un avans de la Banca Naţională, care se contractează în contul viitoarelor venituri
bugetare. în primele 318 cazuri are loc o redistribuire de resurse, care nu măreşte masa monetară în
circulaţie. In schimb, resursele împrumutate de la Banca Naţională a României constituie o emisiune
de monedă fără acoperire materială, care -dacă este de volum mare şi nu se rambursează la scadenţă -
are consecinţe negative asupra circulaţiei monetare a ţării, putând duce la inflaţie.
În caz de deficit bugetar, statul poate recurge la împrumuturi pe piaţa internă sau externă. Dacă
deficitul este mare, statul poate recurge şi la resurse ale Băncii Naţionale, care emite bani fară
acoperire.
Rezultă că dezechilibrul (deficitul) bugetar conduce la agravarea dezechilibrului monetar, ia
inflaţie.
Împrumuturile contractate la Banca Naţională sunt formal rambursabile. Astfel de împrumuturi se
rambursează din excedentul bugetar (dacă există în anii următori) sau din contractarea altor
împrumuturi la diferite persoane fizice şi juridice. De regulă, împrumuturile vechi se sting prin
contractarea de noi împrumuturi la Banca Naţională, ceea ce nu conduce la redresarea circulaţiei
băneşti.
În cazul împrumuturilor contractate pe termen scurt, inclusiv la Banca Naţională, se emit bonuri de
tezaur, a căror valoare totală este, de regulă, plafonată.
Bonurile de tezaur simt titluri de credit purtătoare de dobândă, ce se pot emite de către Ministerul
Finanţelor pe baza legii anuale privind adoptarea bugetului de stat, eventual şi cu aprobarea
Guvernului, în scopul execuţiei bugetului, pentru a face faţă cheltuielilor statului până la încasarea
veniturilor şi a căror scadenţă nu poate depăşi sfârşitul anului financiar. Bonurile de tezaur intră în
circulaţie prin achiziţionarea lor de către agenţii economici şi populaţie. Totalul valoric al bonurilor de
tezaur puse în circulaţie nu va putea depăşi 8% din volumul total al bugetului de stat aprobat. Bonurile
de tezaur se pot emite numai în primele 10 luni ale anului financiar, iar retragerea lor trebuie să se facă
în cursul lunii decembrie, fară să depăşească anul financiar în curs.
Alteori, valoarea totală a bonurilor de tezaur nu este limitată, ceea ce înseamnă că aceste bonuri
se transformă din instrumente de trezorerie în mijloace de acoperire a deficitului bugetar.
Rambursarea ratelor scadente ale împrumuturilor şi plata dobânzilor sau câştigurilor aferente
conduc la creşterea cheltuielilor bugetare. Acest fapt poate atrage după sine creşterea impozitelor sau
contractarea unor noi împrumuturi.
La timpul său, economistul francez Gaston Jeze spunea că statele trebuie să observe anumite reguli
în domeniul împrumuturilor de stat, şi anume:
- împrumutul nu este justificat decât dacă cheltuiala este o utilitate incontestabilă şi dacă suma
împrumutată este în raport cu această utilitate;
- nu trebuie să se recurgă la împrumut decât dacă cheltuiala este prea ridicată pentru a fi acoperită
de impozit sau de alte resurse ordinare ale bugetului de stat;
- împrumutul nu trebuie să servească niciodată la plata cheltuielilor ordinare;
- împrumutul nu poate fi întrebuinţat pentru acoperirea cheltuielilor extraordinare, zise de
plasament sau productive - lucrări publice;
- împrumutul poate fi folosit, alături de impozit, pentru acoperirea cheltuielilor extraordinare
prilejuite de război.
Împrumutul nu constituie pentru buget un venit propriu-zis, ci o anticipare de venituri.
In repetate rânduri, împrumuturile de stat au fost criticate pe motivul că ar încărca pe nedrept

generaţiile viitoare cu sarcinile generaţiilor prezente.
Se pune întrebarea: cine beneficiază de cheltuiala ce antrenează împrumutul?
Astăzi, mai mulţi economişti consideră neîntemeiată critica potrivit căreia împrumuturile de stat ar
reprezenta o cale de transferare a sarcinilor fiscale asupra generaţiilor viitoare. De exemplu,
cheltuielile extraordinare care urmăresc creşterea producţiei, lucrări de mare utilitate publică, de care
vor profita cu deosebire generaţiile viitoare, este echitabil să fie suportate de către acestea, şi cu atât
mai întemeiat, când se impune ca într-un război defensiv să fie apărată fiinţa naţională, integritatea
teritorială, independenţa şi suveranitatea ţării.
Împrumuturile de stat sunt un mijloc de redistribuire a produsului naţional brut între persoane
fizice, agenţi economici, stat şi beneficiarii împrumuturilor, atât pe plan intern, cât şi extern.
Dacă împrumuturile de stat se folosesc pentru dezvoltarea industriei, agriculturii, căilor de
comunicaţie, protecţia mediului înconjurător etc., atunci ele contribuie la creşterea produsului naţional
brut, la dezvoltarea economiei naţionale, asigurând resursele pentru rambursarea lor.
7.1.2 TRĂSĂTURILE ÎMPRUMUTURILOR DE STAT INTERNE
Împrumutul de stat este o convenţie, un contract încheiat între o persoană fizică sau juridică, pe
de o parte, şi stat, pe de altă parte, în temeiul căreia prima acceptă să pună la dispoziţia statului o
anumită sumă de bani, cu titlu de împrumut, pe o perioadă de timp determinată, iar statul se obligă să
ramburseze suma la o anumită scadentă şi să plătească dobânda aferentă sau câştigul.
Împrumuturile publice întrunesc următoarele trăsături:
- au caracter contractual de drept public, exprimând în final acordul de voinţă al părţilor. Statul,
ca autoritate publică, prin instituţiile sale de specialitate, stabileşte condiţiile de emisiune şi termenele
de rambursare, mărimea şi formele veniturilor ce se oferă la împrumutul public (dobândă, câştiguri
etc), tară să consulte în prealabil pe eventualii subscriitori. Viitorii subscriitori pot accepta sau refuza
condiţiile stabilite în totalitatea lor, însă nu pot solicita un tratament preferenţial;
- împrumuturile nu sunt prelevate de la aceleaşi categorii sociale ca şi impozitele, şi nu se
bazează pe constrângere. Din punctul de vedere al statului, recurgerea la împrumuturi este mai
convenabilă decât instituirea de impozite, în cazurile în care există economii disponibile care să fie
investite în împrumuturi publice. Acest lucru trebuie înţeles prin repartiţia prelevărilor publice între
categoriile sociale şi indivizii din cadrul fiecărei generaţii şi nu între generaţii în general. După cum
am mai spus, împrumutul este limitat şi este contractat cu persoanele care au economii, în timp ce
impozitul este universal, plătit de toate categoriile sociale, în funcţie de veniturile lor. în perioadele de
penurie, impozitul indirect este preferat împrumutului, deoarece conduce la diminuarea puterii de
cumpărare şi a cererii globale. Când se urmăreşte o creştere a cererii globale se diminuează impozitele,
mai ales pentru veniturile mici şi mijlocii şi să se procure resurse publice din împrumuturi;
- împrumutul de stat este un procedeu mai convenabil, mai comod şi mai lejer decât
impozitul, deoarece el nu privează definitiv subscriitorul de sumele subscrise. Când fiscalitatea a atins
un anumit prag şi statul are nevoie de resurse, el recurge la împrumuturi publice, pe care le
rambursează mai târziu;
- statul nu oferă o garanţie specială subscriitorilor, în afară de veniturile sale bugetare
viitoare;
- în mod obişnuit, spre deosebire de impozite, împrumuturile au un caracter facultativ, ceea ce
înseamnă că subscrierea la aceste împrumuturi este liberă, benevolă. în diferite ţări, ca şi în România
cu mulţi ani în urmă, s-au practicat şi împrumuturi forţate, obligatorii, indiferent de voinţa
subscriitorilor. împrumuturile forţate, care se aseamănă cu impozitele, s-au folosit şi se pot utiliza în
împrejurări excepţionale (ameninţarea integrităţii teritoriale şi a independenţei ţării, a cuceririlor
revoluţionare, în caz de război, pentru refacerea economiei distruse de război sau de calamităţi ale
naturii, când au loc crize economice etc). Au existat şi cazuri când subscriitorii au avut de ales între un
împrumut public rambursabil cu o dobândă mică şi un impozit forfetar, extraordinar şi definitiv;
- au caracter rambursabil, adică suma subscrisă se restituie la un termen fix stabilit sau se
amortizează treptat prin tragerile la sorţi periodice a obligaţiunilor. Termenul şi modul de restituire a
împrumuturilor poate fi mai apropiat sau mai îndepărtat, în funcţie de evoluţia previzibilă a
cuantumului veniturilor şi cheltuielilor bugetare.
Prin excepţie, există şi împrumuturi perpetue, la emiterea cărora nu se stabileşte un termen de
rambursare, dar la care statul plăteşte numai o anumită dobândă (rentă) pe o durată de timp
nedeterminată. După o perioadă de timp, statul poate răscumpăra obligaţiunile împrumuturilor
respective;
- pe lângă faptul că sunt rambursabile (cu excepţia împrumuturilor perpetue), împrumuturile sunt
purtătoare de dobânzi, de câştiguri sau oferă ambele forme de contraprestaţii, la care se adaugă
adesea şi alte avantaje materiale. Avantajele acordate de stat creditorilor pot fi afectate în situaţia în
care moneda naţională se erodează în mare măsură ca urmare a inflaţiei galopante şi, deci, când statul
rambursează împrumutul şi plăteşte dobânda, câştigurile în monedă devalorizată. în unele cazuri,
ulterior lansării şi subscrierilor la împrumut, statul poate recurge la conversiunea datoriei contractate.
Conversiunea constă în modificarea, de fapt în restrângerea, avantajelor acordate la lansare, şi
anume: modificarea duratei împrumutului, micşorarea dobânzii, a câştigurilor, schimbarea sistemului
de amortizare (stingere) a împrumutului etc. De regulă, conversiunea are loc în timpul crizelor
economice, în perioada depresiunii, a deprecierii monetare, iar obligaţiunile au o putere de cumpărare
mai mică faţă de situaţia iniţială;
- împrumuturile de stat exercită o anumită influenţă atât asupra generaţiilor prezente, cât şi
asupra celor viitoare. Generaţiile prezente îşi redistribuie o parte din venituri prin subscrieri Ia
împrumuturi, iar generaţiile viitoare vor suporta rambursarea împrumuturilor, plata dobânzilor etc.
Totul depinde însă de destinaţiile date împrumuturilor, de eficienţa cu care ele sunt folosite.
7.1.3 FELURI DE ÎMPRUMUTURI PUBLICE INTERNE
Împrumuturile publice interne se contractează pe piaţa financiară naţională.

Aceste împrumuturi au ca sursă capitalurile active temporar disponibile, îndelungat numai la plata
dobânzilor (rentei) către creditori. Practic, stingerea acestor împrumuturi are loc prin cumpărarea de
către stat a tuturor obligaţiunilor existente pe piaţă.
Din punctul de vedere al caracterului, există:
- împrumuturi voluntare (patriotice), prin care statul se adresează sentimentului şi spiritului de
datorie al cetăţenilor. Cunoscut fiind faptul că în materie de venituri (dobânzi şi câştiguri) patriotismul
este uneori destul de redus, în majoritatea cazurilor subscrierile la aceste împrumuturi aduc dezamăgiri
pentru stat;
- împrumuturi forţate (obligatorii), care se contractează de către stat când acesta are nevoie
urgentă de bani. împrumutul forţat este un act de constrângere din partea puterii publice, făcând ca
împrumutul să dobândească natura unui impozit.
Din punctul de vedere al poziţiei statului faţă de creditori, există:

- împrumuturi contractate direct de către stat;
- împrumuturi contractate de către agenţi economici şi de alte entităţi, garantate de stat.
În funcţie de repartizarea titlurilor, se disting: împrumuturi cu nivel limitat şi împrumuturi cu

nivel nelimitat. în primul caz, Guvernul stabileşte un plafon global al împrumutului care nu poate fi
depăşit. în al doilea caz, subscriitorii pot cumpăra câte titluri doresc ei.
În afară de împrumuturi, pentru a-şi procura venituri, în perioada de criză, statul poate recurge şi
la alte mijloace, care îi agravează şi mai mult situaţia economică, monetară şi financiară. Astfel de
mijloace pot fi:
- emisiunea de hârtie monetară, care are caracterul unui împrumut forţat;
- plata datoriilor statului cu titlu de rentă;
- consolidarea facultativă sau obligatorie, prin care bonurile de tezaur pe termen scurt se
înlocuiesc cu titluri de rentă perpetuă sau amortizabile pe termen lung, ceea ce echivalează cu o
consolidare forţată.
7.1.4 OPERAŢIUNILE DE PLASARE A ÎMPRUMUTURILOR DE

STAT
Ministerul Finanţelor este autorizat să emită titluri de stat exprimate în monedă naţională. De
asemenea, Ministerul Finanţelor poate delega unor agenţi sau altor instituţii desemnate în acest scop
atribuţiuni operaţionale privind emisiunea de titluri de stat exprimate în moneda naţională.
Împrumutul de stat este un act care angajează statul. De aceea, împrumutul se emite (lansează) pe
baza unei legi, care cuprinde următoarele elemente principale: denumirea împrumutului; data
emisiunii; valoarea totală a împrumutului (a titlurilor de stat oferite); valoarea nominală a obligaţiunii;
forma împrumutului de stat reprezentat prin titluri aferente - cu discount sau purtător de dobândă; rata
dobânzii, metoda de calcul şi datele la care se plăteşte dobânda sau/şi câştigul; alte avantaje ce se
acordă deţinătorilor de obligaţiuni (titluri); modul cum se face plasarea obligaţiunilor (titlurilor);
cursul de emisiune; garanţiile oferite de stat subscriitorilor; termenul de rambursare, scadenţa şi clauza
rambursării în avans; mijloacele de stingere sau de reducere a datoriei publice etc.
Denumirea împrumutului este dată chiar în titlul legii şi, de fapt, arată scopul, destinaţia lui. De
exemplu, „împrumutul refacerii economiei naţionale", „împrumutul înzestrării armatei", „împrumutul
stabilizării monetare" etc.
Valoarea totală a împrumutului. De regulă, statul fixează suma până la concurenţa căreia se
primesc subscrierile. Acesta se numeşte împrumut limitat. Dacă statul nu stabileşte nici o limită,
precizând numai durata subscrierilor, este vorba de un împrumut nelimitat.
Valoarea nominală a înscrisurilor (obligaţiuni, titluri, efecte publice, hârtii de valoare etc). în
mod obişnuit, aceste înscrisuri se numesc obligaţiuni.
Obligaţiunea constituie o hârtie de valoare, o formă de procurare de capital prin împrumut pe
termen lung şi o recunoaştere de datorie sub forma unui titlu, emis la o rată a dobânzii fixă sau
variabilă - eventual indexată - şi pentru o durată de timp determinată, adică are o scadenţă medie sau
lungă emisă de colectivităţi publice (stat, întreprinderi de stat, judeţe, municipii), organisme
interstatale etc. sau societăţi private.
Obligaţiunile se emit în serii mari, toate exemplarele au aceeaşi formă, flecare reprezintă o parte
din datoria totală înscrisă pe obligaţiuni, rambursabilă în condiţiile imprimate pe ea.
Obligaţiunea este un înscris care cuprinde două părţi distincte, şi anume:
a) corpul obligaţiunii, în care se prevăd numele, sediul emitentului, denumirea împrumutului,
valoarea nominală a obligaţiunii, mărimea dobânzii, condiţiile de rambursare, numărul de înregistrare
etc.;
b) talonul obligaţiunii şi foaia cu cupoane, în care se găseşte un număr de cupoane egal cu
numărul datelor prevăzute pentru plata dobânzilor. In fiecare cupon se prevede denumirea
împrumutului, numele şi sediul emitentului, numărul de înregistrare a obligaţiunii, suma absolută a

dobânzii ce urmează a se încasa şi data când este plătibilă.
Cupoanele sunt numerotate în ordinea datei când urmează să fie plătite şi se detaşează la data
încasării dobânzii.
Suma înscrisă pe obligaţiune este valoarea nominală, care exprimă mărimea creanţei pe care
deţinătorul trebuie să o încaseze de la stat la scadenţă sau când iese la tragerea la sorti. La rambursarea
împrumutului, statul plăteşte prezentatorului valoarea nominală a obligaţiunilor.
Deţinătorii obligaţiunilor care doresc să-şi recupereze mai devreme banii plasaţi în împrumutul de
stat le pot vinde la bursă. Preţul la care se vând (sau cumpără) obligaţiunile exprimă valoarea reală a
acestora; această valoare poate fi egală, mai mare sau mai mică decât valoarea nominală. Nivelul
valorii reale a obligaţiunilor depinde de cursul la care ele se cotează pe piaţă.
Cursul este „preţul" cu care se vând şi se cumpără obligaţiunile (cu alte înscrisuri), faţă de valoarea
lor nominală. Cursul este determinat de raportul dintre cererea şi oferta de capital de împrumut, de
nivelul dobânzii şi de celelalte avantaje ale împrumutului.
Există cursul de emisiune şi cursul liber al pieţei de valori.
Cursul de emisiune poate fi: al pari, supra-pari şi sub-pari.
Cursul de emisiune al pari constă în aceea că emisiunea obligaţiunilor împrumutului se face la
valoarea lor nominală, adică la aceea care este înscrisă pe titlu.
Cursul de emisiune supra-pari constă în aceea că emisiunea obligaţiunilor împrumutului se face
peste valoarea nominală. De exemplu, statul poate face o emisiune a unei obligaţiuni de 110 de lei cu o
dobândă nominală de 10 lei, care se referă la valoarea nominală de 100 de lei. Se constată că dobânda
reală este mai mică decât cea nominală, deoarece ea se raportează la cursul de emisiune de 110 lei.
Cursul de emisiune sub-pari constă în aceea că emisiunea obligaţiunilor împrumutului de stat se
face sub valoarea nominală. De pildă, obligaţiunea cu valoarea de 100 de lei se emite pe cursul de 90
de lei. 326
Dobânda raportată 3a cursul de emisiune al titlului este, în acest caz, mai mare decât cea nominală.
Titlul împrumutului de stat este un înscris emis de către organe ale administraţiei centrale sau
locale de stat, agenţii guvernamentale sau orice alte entităţi care atestă datoria publică a României, sub
formă de bonuri de tezaur, certificate de trezorerie şi alte instrumente cu scadenţe mai mari de un an
sau alte instrumente financiare, constituind împrumuturile statului în monedă naţională sau/şi în valută
pe termen scurt, mediu sau lung.
Titlul de stat exprimă o creanţă financiară garantată în mod expres şi necondiţionat de statul român.
Titlul împrumutului de stat poate fi emis în formă materială (materializat), adică sub formă fizică,
şi sub formă dematerializată, care se evidenţiază prin înregistrare în cont şi este înregistrat pe suport
de hârtie sau alte tipuri de suporturi stabilite de Ministerul Finanţelor. De asemenea, titlurile
împrumuturilor de stat pot fi nominative sau la purtător, negociabile sau nenegociabile.
Titlul împrumutului de stat poate fi cu discount, nepurtător de dobândă (tară cupon de dobândă),
emis pe termen scurt (până la 360 de zile), mediu sau lung, vândut la un preţ iniţial mai mic decât
valoarea nominală; diferenţa dintre valoarea nominală (mai mare) şi preţul iniţial al titlului ia emisiune
este discountul şi reprezintă beneficiul cumpărătorului.
Dobânda, câştigul şi alte avantaje, care se acorda subscriitorilor. Dobânda este preţul folosirii
împrumuturilor şi ea poate fi: nominală şi reală.
Dobânda nominală este aceea pe care statul se obligă să o plătească la valoarea nominală a
înscrisurilor emise sub formă de cupon anual sau semestrial, care se detaşează şi se prezintă spre
încasare la instituţia bancară centrală sau la o altă instituţie stabilită de stat.
Dobânda reală este suma pe care o încasează subscriitorii unui împrumut, în raport nu cu valoarea
nominală a cuponului, ci cu valoarea reală plătită de subscriitori.
La împrumuturile de stat, rata dobânzii are în general un nivel apropiat de rata dobânzii creditului
bancar, fiind stabilită în funcţie de cererea şi oferta de capital de împrumut. Limita superioară a ratei
dobânzii o constituie rata medie a profitului. Rata dobânzii diferă de la o ţară la alta, ţinându-se seama
şi de rata inflaţiei (creşterea preţurilor pe piaţă).
Rata reală a dobânzii care se cuvine subscriitorului la împrumutul de stat se determină după
următorul calcul:
Rr = ( 1 0 0 + r n ) D - 100,
în care:
- Rr este rata reală a dobânzii;
- rn - rata nominală a dobânzii,
D - deflatorul (indicele de preţ al produsului naţional brut faţă de anul precedent) din ţara
subscriitorului.
De pildă, la un împrumut de stat contractat cu o dobândă nominală de 12% pe an, dacă preţurile de
pe piaţa internă au crescut cu 10%, coeficientul D este:
D = 110 / 100
Noua
dobândă = (100 +12) *110/ 100 = 1 1 2 * 1 1 0 / 1 0 0 – 1 0 0 = ( 1 1 2 * 1 1 0 ) 1 1 0 – 1 0 0 = 1 2 3 , 2 -
100= 23,2 %
(reală).
Noua dobândă - vechea dobândă = 23,2% -12% =11,2%.

Dacă dobânda nominală este mai mare decât dobânda reală, diferenţa dintre acestea constituie o
pierdere pentru subscriîtor şi un avantaj pentru stat (debitor).
La împrumuturile contractate în străinătate lucrurile se prezintă astfel: dacă cresc preţurile
produselor exportate de către ţara debitoare, dobânda reală este mai mică decât dobânda nominală, fapt
ce constituie un avantaj pentru ea. Invers, când preţurile produselor exportate de ţara debitoare scad pe
piaţa externă, dobânda reală a împrumutului este mai mare decât dobânda nominală, ceea ce o va
dezavantaja.
Pentru a face mai atractive subscrierile la unele împrumuturi, statul poate oferi subscriitorilor şi alte
avantaje decât dobânda, cum sunt: acordarea de câştiguri, subscrieri prin vărsăminte parţiale şi
bonificaţii celor care subscriu anticipat, prima de rambursare, înlesniri fiscale (scutiri sau reduceri de
impozite şi taxe ale veniturilor obţinute de la împrumuturile de stat, acceptarea de către stat a unor
înscrisuri ale împrumuturilor de stat ca plată a unor impozite datorate de subscriitori, neadmiterea
executării silite a înscrisurilor împrumuturilor de stat, garanţii împotriva fluctuaţiilor monetare,
exprimarea împrumutului într-o valută stabilă, legarea monedei împrumutului de conţinutul în aur,
indexarea împrumutului în funcţie de evoluţia preţurilor etc.). Prima de rambursare este diferenţa
dintre suma rambursată de stat, care este mai mare, şi suma încasată efectiv de stat la data emisiunii,
sau ea este diferenţa dintre valoarea paritară a împrumutului în momentul rambursării şi valoarea
subparitară în momentul subscrierii. Indexarea împrumuturilor de stat constă practic în raportarea
valorii împrumutului la valoarea monedei naţionale, determinată după indicele general al preţurilor sau
după preţul anumitor produse.
Emisiunea (plasarea) împrumutului se poate face pe următoarele căi: vânzarea înscrisurilor
direct la bursă; vânzarea prin bănci sau consorţii bancare; subscrierea publică Ia licitaţie etc. Plasatorii
împrumuturilor primesc comisioane care să stimuleze eforturile depuse.
Prin lege sunt interzise orice acorduri sau practici concertate ale participanţilor la piaţa titlurilor de
stat care au ca obiect sau ar putea avea ca efect distorsiuni semnificative ale concurenţei pe piaţă, cu
deosebire cele privind: randamentul şi preţul titlurilor de stat: volumul titlurilor de stat oferite sau
cerute; structura portofoliului de titluri de stat al fiecărui participant pe piaţă şi strategia de gestiune a
portofoliului; implicarea în tranzacţii care ar putea constitui acte de concurenţă neloială faţă de
participanţii la piaţă.
Statul poate oferi creditorilor garanţii personale sau materiale.
Termenul de rambursare evidenţiază durata de timp pentru care se contractează împrumutul.
împrumuturile de stat pot avea termene precise de rambursare sau pot să fie fără termene (perpetue).
Împrumuturile de stat se pot rambursa integral la scadenţă, în rate egale sau inegale, şi prin trageri
la sorti de amortizare.
Împrumuturile pot fi pe termen scurt (până la un), pe termen mijlociu (1-5 ani), şi pe termen lung
(pe mai mulţi ani).
Împrumuturile pe termen scurt se folosesc de către stat în cazurile în care, deşi bugetul statului este
echilibrat pe an, există neconcordanţe între termenele de încasare a veniturilor şi cele de efectuare a
cheltuielilor (goluri de trezorerie), când nu se realizează anumite venituri ori se ivesc cheltuieli
neprevăzute.
Împrumuturile pe termen mijlociu şi lung se contractează de către stat pentru acoperirea deficitelor
bugetare sau pentru finanţarea unor investiţii importante.
Dacă statul se împrumută de la un număr mare de creditori, eliberează acestora anumite înscrisuri. în
cazul în care numărul creditorilor este mai restrâns, înscrisurile acestora se înregistrează în Cartea
Datoriei Publice, înregistrarea creanţelor în această carte evită
cheltuielile cu confecţionarea titlurilor, precum şi cele cu păstrarea lor la bănci.
Inconvenientul este că aceste înscrisuri nu pot fi negociate la bursă; cu îndeplinirea anumitor
formalităţi, ele pot fi negociate în afara bursei.
In funcţie de caracteristicile împrumuturilor şi de termenele de rambursare, înscrisurile eliberate de
stat poartă denumiri diferite şi au unele trăsături specifice.
În ceea ce priveşte forma înscrisului (titlului), există titluri: nominative, la purtător şi mixte
(nominative în ce priveşte capitalul, dobânda şi la purtător relativ la deţinătorul înscrisului).
Pentru împrumuturile contractate pe termen scurt, statul poate emite bonuri de tezaur, certificate
de datorie, poliţe de tezaur, bonuri sau certificate de impozite etc. Bonurile de tezaur pot fi
lombardate (depuse în gaj) la bănci şi vândute la licitaţie unde cursurile sunt variabile. Spre deosebire
de celelalte înscrisuri, poliţele de tezaur - potrivit dreptului cambial - pot fi scontate la bănci, se pot
executa silit etc. Bonurile sau certificatele de impozite nu sunt purtătoare de dobândă, iar deţinătorii
lor le pot folosi şi pentru plata unor furnituri, a impozitelor etc.
În cazul împrumuturilor pe termen mijlociu şi lung, statul emite obligaţiuni sau titluri de rentă.
Pentru împrumuturile fară termen, statul emite titluri de rentă perpetuă.
Renta perpetuă rezervă statului facultatea de a rambursa împrumutul primit, fară însă să-l oblige
la această rambursare, subscriitorii având numai dreptul la rentă.
Unele înscrisuri ale împrumuturilor de stat sunt cu circulaţie liberă şi pot fi negociate, iar altele nu
se pot negocia sau lombarda.
7.1.5 GARANŢIILE DE STAT PENTRU ÎMPRUMUTURILE INTERNE
Pentru împrumuturile interne exprimate în monedă naţională, contractate de persoane juridice de la

o instituţie creditoare pentru finanţarea proiectelor sau altor activităţi de importanţă prioritară pentru
România, Ministerul Finanţelor este autorizat să emită garanţii în limita şi cuantumul aprobat de
Guvern sau de Parlament.
Emiterea garanţiilor de stat pentru împrumuturi interne este condiţionată de acceptarea de către
Ministerul Finanţelor a clauzelor cuprinse în contractele de împrumut încheiate între persoanele
juridice şi instituţiile creditoare.
Ministerul Finanţelor, în calitate de garant, şi persoana juridică ce contractează un împrumut cu
garanţia statului, în calitate de garantat, încheie o convenţie în care sunt stipulate drepturile şi
obligaţiile părţilor semnatare, inclusiv cele referitoare la plata comisionului de risc.
În baza acestei convenţii, Ministerul Finanţelor emite în favoarea instituţiei creditoare scrisoarea
de garanţie, în care se menţionează termenii şi condiţiile de acordare a garanţiei.
Când o garanţie de stat pentru un împrumut intern devine exigibilă, starul este obligat să efectueze
la instituţia creditoare plata sau plăţile datorate de debitorul garantat, potrivit prevederilor scrisorii de
garanţie emise.
Dacă obligaţiile de plată depăşesc disponibilităţile fondului de risc şi sumele prevăzute în bugetul
de stat în acest scop, iar plata sau plăţile sunt asigurate prin contractarea unui împrumut de stat, numai
în această situaţie - şi doar pentru suma neacoperită - garanţia de stat internă pentru împrumuturi este
convertită în datorie publică internă.
În cazul în care beneficiarul împrumutului nu-şi îndeplineşte obligaţia de plată prevăzută în
contractul de împrumut şi instituţia creditoare a întreprins toate măsurile prevăzute în contract, în lege
şi în scrisoarea de garanţie pentru a acoperi plăţile care»i sunt datorate, atunci instituţia creditoare
poate prezenta Ministerului Finanţelor o cerere de plată, prin care acest minister să plătească potrivit
garanţiei de stat pentru împrumutul intern.
Cererea de plată cuprinde: ratele de împrumut restante, valoarea dobânzii, alte costuri şi data
plăţilor ce urmează a fi făcute instituţiei creditoare de către Ministerul Finanţelor potrivit prevederilor
scrisorii de garanţie.
După verificarea exactităţii elementelor din scrisoarea de garanţie, Ministerul Finanţelor transferă
suma sau sumele solicitate de instituţia creditoare în decurs de 30 de zile bancare de la data depunerii
cererii.
Garanţia de stat pentru împrumuturi interne încetează în următoarele cazuri:
- împrumutul acoperit de garanţie a fost achitat în totalitate de beneficiarul acestuia;
- Ministerul Finanţelor a efectuat plata sau plăţile, în totalitate, instituţiei creditoare în numele
garantatului;
- termenul de valabilitate prevăzut în scrisoarea de garanţie a expirat. Stingerea tuturor obligaţiilor
care decurg din contractul de împrumut
atrage după sine încetarea valabilităţii scrisorii de garanţie, care se restituie emitentului (Ministerului;
Finanţelor) în termen de 10 zile de la încetarea garanţiei de stat.
Dacă Ministerul Finanţelor a efectuat plăţi determinate de execuţia garanţiei de stat pentru un
împrumut intern, beneficiarul împrumutului are obligaţia să restituie Ministerului Finanţelor
echivalentul cheltuielilor efectuate de acesta, potrivit prevederilor convenţiei încheiate cu beneficiarul
împrumutului. Ministerul Finanţelor are în acest caz dreptul la acţiune de regres prin subrogarea în
drepturile creditorului.
De asemenea, Ministerul Finanţelor are prioritate asupra activelor şi veniturilor beneficiarului
împrumutului intern pentru recuperarea sumelor plătite în contul garanţiei de stat.
Cu sumele astfel recuperate se reîntregeşte fondul de risc.
7.2 ÎMPRUMUTURILE DE STAT EXTERNE

7.2.1 NECESITATEA CONTRACTĂRII ŞI FOLOSIRII ÎMPRUMUTURILOR DE
STAT EXTERNE
Împrumuturile de stat externe se pot contracta direct de către Guvern sau de către societăţile
comerciale, companiile naţionale şi autorităţile publice locale, cu garanţia statului. Ministerul
Finanţelor are competenţa să avizeze contractarea împrumuturilor de către administraţiile publice
locale după constatarea existenţei posibilităţilor de rambursare.
Împrumuturile externe se obţin pe baza unor acorduri internaţionale şi prin plasarea de titluri de
valoare pe pieţele financiare internaţionale.
Guvernul României este autorizat să angajeze, potrivit legii, împrumuturi externe pe termen mediu
sau lung, contractate direct sau de către societăţile comerciale, companiile naţionale şi autorităţile
publice locale, numai prin Ministerul Finanţelor pentru:
- realizarea unor programe de dezvoltare economico-socială;
- restructurarea economică şi constituirea stocurilor strategice, inclusiv pentru producţia de bunuri
şi servicii destinate pieţei interne şi exportului;
- finanţarea externă a proiectelor de investiţii pentru dezvoltarea sectoarelor prioritare ale
economiei naţionale, inclusiv finanţarea proiectelor de investiţii în infrastructură şi pentru servicii
sociale, care nu se pot realiza numai din resurse interne:
- finanţarea dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii, cu capital majoritar românesc;
- crearea de noi locuri de muncă şi susţinerea întreprinderilor private sau de stat, pe baza
priorităţilor economice şi sociale stabilite de Guvern;
- finanţarea achiziţionării de bunuri şi servicii, inclusiv importul de materii prime şi resurse
energetice;
- susţinerea şi echilibrarea balanţei de plăti externe;
- crearea, menţinerea şi creşterea rezervei valutare a statului;
- finanţarea deficitului bugetului de stat;
- refmanţarea datoriei publice;
- procurarea resurselor necesare înlăturării efectelor determinate de calamităţi ale naturii sau de
alte cazuri de forţă majoră;
- îndeplinirea obligaţiilor legate de garanţiile de stat pentru împrumuturi;
- amortizarea împrumuturilor guvernamentale şi răscumpărarea datoriei neachitate, incluzând
capitalul, dobânda şi alte costuri;
- menţinerea în permanenţă a unui sold corespunzător în contul general al Trezoreriei Statului,
stabilit de Ministerul Finanţelor;
- realizarea altor obiective sau acţiuni importante de interes public aprobate prin legi speciale etc.
Întrucât astăzi România se află în plin proces de restructurare şi economia se confruntă cu o acută
lipsă de resurse financiare, este necesar să se apeleze la finanţarea externă prin contractarea de
împrumuturi pe piaţa financiară internaţională.
Împrumuturile externe contractate de Ministerul Finanţelor în numele statului se transmit la
instituţiile financiare şi la utilizatorii finali în baza unor contracte de subîmprumuturi, care se încheie
între aceştia şi Ministerul Finanţelor.
Instituţiile financiare şi utilizatorii finali au obligaţia să folosească eficient pe destinaţii productive
împrumuturile respective şi să asigure integral resursele necesare rambursării lor potrivit clauzelor
stipulate în contractele încheiate.
Cea mai bună utilizare a împrumuturilor externe este aceea care contribuie la susţinerea unor rate
de creştere economică ridicate şi stabile şi, în acelaşi timp, generarea în viitor a unor fluxuri de resurse
externe reale şi suficiente pentru asigurarea serviciului datoriei publice externe a ţării.
Utilizarea împrumuturilor externe pentru finanţarea activităţilor neproductive nu contribuie la

creşterea economică, agravând chiar, presiunile care se exercită asupra operaţiunilor bugetare ale
administraţiei publice şi asupra balanţei de plăti externe. Dacă deficitul balanţei de plăţi se datorează
unor factori permanenţi, finanţarea prin împrumuturi externe poate să întârzie ajustările şi să agraveze
problemele fundamentale ale balanţei de plăţi externe.
Necesarul de împrumuturi externe ce se contractează se determină pe baza strategiei privind datoria
publică externă, în limita plafonului de credite externe şi de îndatorare externă, aprobate de
Parlamentul României, pe baza propunerii Guvernului.
Plafonul de îndatorire publică externă se stabileşte ca sumă maximă a împrumuturilor externe pe
care le poate contracta şi garanta statul în decursul unui an calendaristic. La determinarea acestui
plafon se ţine seama de: ponderea datoriei externe în produsul naţional brut; raportul dintre deficitul
datoriei publice externe şi volumul exporturilor de bunuri şi servicii; raportul dintre deficitul balanţei
comerciale şi produsul naţional brut; valoarea exporturilor de bunuri şi servicii şi rezerva valutară.
La propunerea Ministerului Finanţelor - şi cu avizul consultativ al Băncii Naţionale a României -
guvernul aprobă emisiunea de titluri de valoare, care se lansează pe pieţele financiare externe.
Împrumuturile publice externe se contractează pe piaţa financiară externă. In aceste împrumuturi
se plasează capitalurile diferitelor societăţi şi instituţii fmanciar-bancare internaţionale. împrumuturile
publice externe se contractează de către ţări care nu au disponibilităţi de capital în interior, care au
dobândă prea ridicată pe piaţa internă şi doresc să plătească o dobândă mai mică la împrumuturile
provenite din alte ţări.
Un împrumut acordat dintr-o ţară cu capital mai mare unei ţări cu capital mai mic nu se face prin
export de numerar. De asemenea, un împrumut public extern nu înseamnă pentru ţara debitoare un
import de numerar, ci reprezintă pentru ţara creditoare un export de mărfuri.
Datoria publică externă reclamă plata anuităţilor în străinătate. Aceasta înseamnă nu numai că
sumele plătite de stat vor fi consumate în străinătate, dar şi faptul că statul trebuie să exporte fie aur,
fie produse agricole şi industriale, fapt ce constituie o problemă grea pentru economia naţională.
În cazul împrumuturilor externe, dacă statul nu face faţă obligaţiilor sale, poate avea loc un control
al străinătăţii asupra finanţelor ţării debitoare.
Atunci când sunt acordate în condiţii avantajoase, împrumuturile publice externe sunt folositoare
ţărilor sărace, în curs de dezvoltare, care nu au disponibilităţi de capital pentru dezvoltarea economiei
naţionale.
Dacă este necesar să se recurgă la împrumuturi publice externe trebuie să se aleagă piaţa pe care
capitalul este mai ieftin şi primejdia de dependenţă politică este mai mică.
Beneficiarii de împrumuturi externe poartă răspunderea destinaţiei împrumuturilor contractate prin
acorduri, tratate şi convenţii internaţionale, pentru gestionarea şi utilizarea lor eficientă, precum şi
pentru constituirea resurselor necesare rambursării ratelor scadente şi plăţii dobânzilor, spezelor şi
comisioanelor aferente. Ministerul Finanţelor, Banca Naţională a României şi băncile comerciale
supraveghează şi controlează respectarea întocmai a destinaţiei împrumuturilor angajate sau/şi
garantate la extern.
7.2.2 CERINŢELE DE ASISTENŢĂ FINANCIARĂ EXTERNĂ
Asistenţa financiară externă pentru dezvoltare este o instituţie relativ nouă în cadrul relaţiilor
economice contemporane. Ea este expresia extinderii şi adâncirii cooperării economice dintre statele
lumii, precum şi a preocupării comunităţii internaţionale pentru lichidarea urmărilor colonialismului.
Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu dispun de suficiente resurse economice şi financiare

proprii pentru dezvoltarea lor economico-socială; de aceea, ele sunt nevoite să apeleze la diversele
forme de asistenţă financiară externă de la diferite organisme fmanciar-bancare internaţionale.
Asistenţa financiară externă cuprinde diferite ajutoare, donaţii, împrumuturi pentru ajutor (acordate
pe mai mult de un an de organisme publice, de guverne, reeşalonări, împrumuturi acordate pentru
refinanţarea unei datorii contractate, publice sau private etc), alte contribuţii ale sectorului public,
aportul sectorului privat (investiţii directe, alte investiţii, credite la export).
Ca urmare a revoluţiilor de eliberare naţională au luat fiinţă numeroase state care aveau o slabă
dezvoltare economică şi socială, caracterizate prin: economie agrară şi industrie rudimentară,
participare minimă la producţia mondială şi la schimburile economice internaţionale, subnutriţie,
durată de viaţă medie redusă, rată înaltă a mortalităţii infantile şi generale, analfabetism etc.
Lichidarea acestor stări de lucruri şi dezvoltarea ţărilor respective necesită recurgerea la resurse
financiare externe.
Pentru a se dezvolta, orice ţară nu poate şi nu trebuie să conteze numai pe resurse externe, oricât de
mari şi complexe ar fi acestea.
Fiecare ţară trebuie să se bazeze mai întâi pe efortul propriu, pe resursele economice,
financiare şi umane naţionale.
In ţările sărace, care se află în curs de dezvoltare, există o contradicţie vădită între necesităţile din
ce în ce mai mari şi posibilităţile limitate de acumulare internă. Aceste ţări sunt departe de a-şi finanţa
propria dezvoltare numai din acumulări interne.
Posibilităţile de însuşire a plusprodusului creat în cadrul naţional al ţărilor în curs de dezvoltare
sunt influenţate de o serie de factori externi, şi anume:
- veniturile în devize realizate din exporturi de către statele în curs de dezvoltare sunt limitate
datorită barierelor tarifare şi netarifare ridicate de către ţările dezvoltate, precum şi de preţurile scăzute
obţinute pentru exporturile făcute. Ca urmare, ţările sărace, în curs de dezvoltare, sunt împiedicate să-
şi valorifice în condiţii optime produsele proprii pe piaţa mondială;
- creşterea sensibilă şi continuă a preţurilor mărfurilor care se importă din ţările dezvoltate.
Echipamentul industrial importat de ţările în curs de dezvoltare este foarte scump. De aceea, aceste ţări
trebuie să exporte foarte multe produse, în prunul rând, de natură agricolă;
- profiturile pe care firmele străine le realizează în ţările sărace în curs de . dezvoltare sunt
transferate, de regulă, în afara graniţelor acestor ţări, în loc să fie investite în interiorul ţărilor
respective.
Cerinţele de asistenţă financiară externă sunt determinate şi de factorii proprii ţărilor în curs de
dezvoltare. Astfel, economiile acestor ţări au un caracter natural închis, ceea ce limitează dimensiunile
pieţei interne. Aceste ţări nu au un sistem financiar-bancar îndeajuns de apt să mobilizeze operativ
resursele financiare naţionale.
O contradicţie puternică între nevoile şi posibilităţile formării de capital se manifestă şi în
România, precum şi în celelalte ţări foste comuniste din Europa. Contradicţia se datorează crizei
structurale proprii economiei supercentralizate. în aceste ţări lipseşte capitalul productiv autohton,
privatizarea este în curs, băncile încă nu pot mobiliza tot capitalul intern disponibil.
Prin urmare, cerinţele de asistenţă financiară externă sunt determinate de insuficienţa acumulărilor
interne faţă de volumul mare de investiţii al ţărilor în curs de dezvoltare.
Împrumuturile externe sunt o formă a asistenţei financiare şi a exportului de capital.
Orice împrumut extern trebuie folosit cu prioritate şi chiar în exclusivitate pentru realizarea
lucrărilor de investiţii productive, pentru modernizări, retehnologizări, introducerea de soluţii
tehnologice avansate la nivel mondial, menite să conducă în timp scurt la dezvoltarea economico-
socială, la crearea de locuri de muncă, la creşterea producţiei interne, la sporirea competitivităţii
produselor româneşti, la mărirea exportului, la realizarea echilibrului economic, monetar şi financiar.
Împrumuturile externe pot fi pentru mărfuri şi financiare, împrumuturile pentru mărfuri se

contractează în vederea cumpărării de mărfuri de la creditor sau din ţara lui. împrumuturile
financiare se acordă de către organisme financiare internaţionale în valută convertibilă, care se
utilizează de către împrumutat, atât în ţara creditorului, cât şi pe altă piaţă pentru realizarea unor
obiective economice importante.
Împrumuturile externe pot fi pe termen scurt, adică pe un an, mediu (pe 2-5 ani), şi lung (pe mai
mulţi ani).
Împrumuturile se pot rambursa în rate (egale sau inegale) sau dintr-o dată (la scadenţă).
Dacă se au în vedere creditorii, există următoarele tipuri de credite: credite comerciale sau de
firmă, care se acordă de întreprinderi furnizoare; credite bancare, care se acordă de bănci şi de către
alte instituţii financiare; credite guvernamentale, acordate de guverne; credite financiare, care se
acordă de către organisme financiare internaţionale.
Ţările care doresc să beneficieze de resurse financiare externe depun, o dată cu cererile adresate
organismelor fmanciar-bancare internaţionale sau unor bănci private, argumente economice, sociale şi
financiare.
Creditorii, investitorii şi donatorii examinează temeinic cererile respective şi se folosesc de o serie
de criterii proprii după care selecţionează şi aprobă cererile respective. între aceste criterii, se
menţionează: caracterul economiei ţării solicitatoare; regimul său politico-ideologic; ataşamentul faţă
de valorile democraţiei; cum se respectă drepturile omului şi ale minorităţilor naţionale; stabilitatea
politică şi economică; situaţia balanţei de plăţi şi gradul de îndatorare faţă de străinătate; echilibrul
economic, financiar şi monetar; oportunitatea şi eficienţa obiectivelor pentru care se solicită asistenţă
financiară externă; modul cum sunt folosite resursele materiale, financiare şi umane naţionale etc.
Pentru creditele acordate, creditorul poate solicita o garanţie materială (mărfuri, documente asupra
unor mărfuri - conosamente, warante etc., obligaţiuni, acţiuni, bunuri imobiliare, venituri ale statului -
impozite, taxe etc, depozite ale unor instituţii guvernamentale, ale anumitor firme etc). Creditele
acordate pot fi garantate şi de alte state recunoscute pe piaţa de capital.
Înainte de acordarea împrumuturilor, creditorii verifică: oportunitatea împrumuturilor solicitate,
destinaţiile, garanţiile eficienţa utilizării, condiţiile, sursele de rambursare etc
Împrumuturile şi alte forme de asistenţă financiară se acordă de către: Banca Internaţională pentru
Reconstrucţie şi Dezvoltare, Asociaţia pentru Dezvoltarea Internaţională (A.D.I.), Corporaţia
Financiară Internaţională (C.F.I.) Banca Interamericană de Dezvoltare, Banca Africană de Dezvoltare,
Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare (înfiinţată în anul 1991) etc.
Beneficiarii împrumuturilor externe pot fi: guvernele, băncile, unităţile administrativ-teritoriale,
agenţii economici cu capital de stat sau privat etc.
De multe ori, creditorii împrumuturilor externe pun o serie de condiţii economice şi politice
debitorilor, care merg până la imixtiunea în treburile interne ale ţării debitoare. Uneori se pun condiţii
de ordin militar etc.
Împrumuturile externe care pot contribui la dezvoltarea ţărilor debitoare sunt acelea care nu pun
nici un fel de condiţii şi care nu afectează independenţa şi suveranitatea statelor.

Cursul nr.7

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursul nr.7

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

DEFJNIREA EVAZIUNII FISCALE

6. EVAZIUNEA FISCALĂ. POSIBILITĂŢI DE COMBATERE ŞI DE PREVENIRE

6.2 DEFINIREA, SUBIECTELE ŞI OBIECTELE EVAZIUNII

6.3 FORME ALE EVAZIUNII FISCALE

- modificările intervenite în legislaţia fiscală, complexitatea acesteia, precum şi unele imperfecţiuni

7. ÎMPRUMUTURILE DE STAT INTERNE ŞI EXTERNE

7.1 ÎMPRUMUTURILE DE STAT INTERNE

a împrumutului", la anunţarea triumfătoare a contractării unui împrumut. împrumutul de stat se

In repetate rânduri, împrumuturile de stat au fost criticate pe motivul că ar încărca pe nedrept

7.1.3 FELURI DE ÎMPRUMUTURI PUBLICE INTERNE

Împrumuturile publice interne se contractează pe piaţa financiară naţională.

Din punctul de vedere al poziţiei statului faţă de creditori, există:

În funcţie de repartizarea titlurilor, se disting: împrumuturi cu nivel limitat şi împrumuturi cu

7.1.4 OPERAŢIUNILE DE PLASARE A ÎMPRUMUTURILOR DE

împrumutului, numele şi sediul emitentului, numărul de înregistrare a obligaţiunii, suma absolută a

Noua dobândă - vechea dobândă = 23,2% -12% =11,2%.

7.1.5 GARANŢIILE DE STAT PENTRU ÎMPRUMUTURILE INTERNE

Pentru împrumuturile interne exprimate în monedă naţională, contractate de persoane juridice de la

7.2 ÎMPRUMUTURILE DE STAT EXTERNE

Utilizarea împrumuturilor externe pentru finanţarea activităţilor neproductive nu contribuie la

7.2.2 CERINŢELE DE ASISTENŢĂ FINANCIARĂ EXTERNĂ

Majoritatea ţărilor în curs de dezvoltare nu dispun de suficiente resurse economice şi financiare

Împrumuturile externe pot fi pentru mărfuri şi financiare, împrumuturile pentru mărfuri se

S-ar putea să vă placă și