Sunteți pe pagina 1din 30

NOTE DE CURS II PJDO (continuare)

Garanţii procedurale

Conţinut şi rol Garanţiile procedurale cuprind:

Dreptul la un proces echitabil

Dreptul la un recurs efectiv

Principiul non bis in idem Dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală

Rolul acestora este de a valorifica protecţia drepturilor materiale ale individului prin mijloacele statului de drept.

Sediul materiei DUDO : articolele 7, 8, 9, 10, 11. PIDCP: articolele 14, 15 CEDO: articolele 6, 7, 13 şi art. 3 şi 4 din Ptc. nr. 7. CADO: articolele 8, 9, 10. CADOP: articolul 7.

Dreptul la un proces echitabil Totalitatea garanţiilor procedurale care permit valorificarea drepturilor protejate de instrumentele internaţionale.

Acoperă atât perioada de desfăşurare a procesului cât şi perioada anterioară (dreptul de acces la un tribunal) şi ulterioară (dreptul de a obţine o hotărâre judecătorească cu caracter obligatoriu (autoritatea lucrului judecat) şi dreptul de a obţine executarea hotărârii). Acoperă:

- orice contestaţie cu privire la drepturi şi obligaţii civile

- orice acuzaţie în materie penală

Domeniul civil Se referă la “drepturi şi obligaţii” calificate ca fiind civile în dreptul intern. Sa aibă un caracter civil sau patrimonial. Printre acestea:

- drepturile cu privire la viaţa familială

- la capacitatea de exerciţiu a persoanei

- la reputaţia şi integritatea persoanei

- la condiţiile de detenţie

- drepturile referitoare la încheierea, executarea şi încetarea contractelor,

- drepturile de asigurări sociale

- drepturi privind modurile de aplicare a impozitelor şi taxelor. Nu sunt incluse:

- Drepturile privind cetăţenia unei persoane

- Procedurile referitoare la acordare de azil

- Procedurile legate de extrădare.

- Cauzele care opun administraţia şi funcţionarii publici atunci când aceştia se află în mod direct sau indirect în exerciţiul puterii publice.

Acuzaţia în materie penală Acuzaţie” – notificarea oficială care emană de la o autoritate competentă, prin care se reproşează comiterea unei fapte penale şi care, în urma unei proceduri, ar putea conduce la sancţionarea penală a persoanei în chestiune. Pentru a identifica “materia penală” se iau în considerare 3 criterii alternative:

- calificarea din dreptul intern

- natura şi gravitatea faptelor comise

- scopul (punitiv, reparator) şi asprimea sancţiunilor

Caracter punitiv au:

- sancţiunile privative de libertate

- sancţiunile pecuniare cu cuantum foarte mare sau care dacă nu sunt plătite se pot

transforma în sancţiuni privative de libertate

- interdicţii sub forma sancţiunilor având efecte importante asupra situaţiei personale a celui

sancţionat (ex: de a exercita o anumită funcţie). Reparaţia presupune refacerea situaţiei anterioare producerii faptei sau plata unor sume pentru prejudiciul suferit. În categoria de “materie penală” intră şi unele situaţii contravenţionale reieşind din asprimea sancţiunii.

Garanţiile dreptului la un proces echitabil Garanţii generale – aplicabile atât în materie penală cât şi civilă

a) explicite – prevăzute expres de documentele internaţionale

b) implicite – deduse din jurisprudenţa internaţională

Garanţii speciale – aplicabile doar materiei penale.

A. Garanţii generale Dreptul la un tribunal independent, imparţial, stabilit prin lege. “Tribunal” – jurisdicţie care în urma unei proceduri, califică faptele şi aplică dreptul, pronunţând o hotărâre obligatorie, cu autoritate de lucru judecat. Tribunalul trebuie să fie

independent în raport cu puterea publică precum şi cu ceilalţi membri ai aceleiaşi jurisdicţii. Imparţialitatea se referă la distanţa egală în raport cu părţile implicate.

- Exigenţa ca procesul să fie echitabil implică egalitatea armelor aflate la dispoziţia părţilor. Ceea ce presupune ca o parte a unei proceduri să aibă posibilitatea de a-şi prezenta punctul de vedere în faţa tribunalului în condiţii care să nu o dezavantajeze faţă de celelalte părţi în procedură, printre care şi acuzarea. Implică şi contradictorialitatea – orice element susceptibil de a influenţa soluţia într-o cauză să facă obiectul unei dezbateri contradictorii între părţi, astfel încât fiecare parte să poată lua la cunoştinţă şi discuta orice probă sau argument prezentate de o altă parte în faţa instanţei.

- Publicitatea procesului – oricine poate asista la un proces. Implică posibile limitări la nivelul dezbaterilor dacă imperative ce ţin de apărarea ordinii publice, moralei, drepturilor altora o cer. Pronunţările hotărârilor trebuie să fie întotdeauna publice.

- Procesul trebuie să se desfăşoare într-un termen rezonabil funcţie de complexitatea cauzei, comportamentul părţilor, conduita autorităţilor

Garanţii implicite relevate de Comisia EDO sau de Curtea EDO Dreptul de acces la un tribunal – libertatea unei persoane de a introduce o acţiune în faţa unei instanţe judiciare care se va pronunţa asupra acesteia. Statul este obligat în acest sens să înfiinţeze tribunale competente, să acorde facilităţi rezonabile pentru accederea la instanţe, să asigure un dublu grad de jurisdicţie în materie penală. Dreptul la executarea hotărârii voluntară sau prin executare silită cu intervenţia statului în calitate de depozitar al puterii publice. Dreptul la securitatea raporturilor juridice civile născute din hotărâri judecătoreşti interdicţia pentru organele statului de a anula o hotărâre rămasă definitivă şi irevocabilă. Dreptul părţilor de a fi prezente la desfăşurarea procesului implică notificarea în termen rezonabil cu privire la data audierilor şi obligă statul de a depune diligenţele necesare pentru a verifica motivele absenţei inculpatului. Administrarea echitabilă a probelor. Probele ilegale sau cele care nu au fost aduse la cunoştinţa inculpatului încalcă dreptul la un proces echitabil. Procedura se desfăşoară oral în cadrul discuţiilor situaţiei de fapt. Procesul să fie accesibil din punct de vedere al limbii folosite ceea ce implică termene necesare pentru traducerea actelor în cazul necunoaşterii limbii oficiale a procesului de către părţi.

B. Garanţii speciale în materie penală Prezumţia de nevinovăţie – garanţie împotriva unui verdict de culpabilitate ce nu a fost stabilit în mod legal. Informarea acuzatului în termenul cel mai scurt, într-o limbă pe care o înţelege şi în mod amănunţit, asupra naturii şi cauzei acuzaţiei aduse împotriva sa. Dreptul de a dispune de timp şi de înlesnirile necesare pentru pregătirea apărării. Dreptul acuzatului să se apere el însuşi sau să fie asistat de un apărător ales sau de unul stabilit din oficiu atunci când interesele justiţiei o cer. Dreptul de a solicita audierea martorilor apărării şi posibilitatea de audiere nemijlocită a martorilor acuzării. Dreptul la asistenţă gratuită a unui interpret.

Dreptul la un recurs efectiv Implică posibilitatea oricărei persoane, ale cărei drepturi sau libertăţi recunoscute de instrumentele convenţionale au fost încălcate de a se adresa unei instanţe naţionale pentru a obţine încetarea încălcării şi repararea prejudiciului cauzat de aceasta. Se referă la asigurarea unei căi procedurale şi nu la însăşi garantarea reparaţiei. Recursul trebuie să fie efectiv, adică accesibil şi adecvat. Instanţa este înţeleasă în sens larg, în schimb eficacitatea garanţiei se va aprecia în funcţie de capacitatea acestei instanţe de a pronunţa hotărâri obligatorii. Acest drept are un caracter autonom – faţă de constatarea încălcării unui drept garantat, în schimb pretinsa încălcare trebuie să se refere obligatoriu la un drept recunoscut de instrumente internaţionale.

Principiul non bis in idem Interzice urmărirea sau sancţionarea penală a unei persoane de către jurisdicţiile unui stat, daca aceasta a fost deja achitată sau condamnată, printr-o hotărâre definitivă, pentru aceeaşi faptă, în conformitate cu legea şi procedura penală a statului în chestiune.

Nu interzice însă cumularea unei sancţiuni penale cu una disciplinară sau referitoare la regimul vamal, cu condiţia ca acestea să nu fie calificate ca fiind penale în sens european. Carta europeană a drepturilor fundamentale a extins acest principiu şi la procedurile aplicabile în două state diferite ale Uniunii.

Dreptul la un dublu grad de jurisdicţie în materie penală Oferă posibilitatea oricărei persoane declarată vinovată de săvârşirea unei infracţiuni de către un tribunal posibilitatea de a cere examinarea declaraţiei de vinovăţie sau a condamnării de către o instanţă superioară. Se aplică doar în materie penală. Cuprinde atât declaraţia de vinovăţie cât şi cuantumul pedepsei. Excepţie pot face infracţiunile minore sau judecarea în primă instanţă de către cea mai înaltă jurisdicţie în stat caz în care hotărârea este definitivă şi inatacabilă.

Dreptul la despăgubiri în caz de eroare judiciară Statele sunt obligate să instituie un sistem de indemnizare atunci când o condamnare penală definitivă este ulterior anulată sau când este acordată graţierea, pentru un fapt nou sau nou descoperit care dovedeşte că s-a produs o eroare judiciară. Nu este aplicabil în orice situaţie de anulare a condamnării sau de acordare a graţierii, ci doar atunci când apare un fapt nou sau recent descoperit, care nu a fost ascuns din culpa persoanei interesate. Despăgubirea trebuie să acopere atât prejudiciul material precum şi pe cel moral

II – Protecţia drepturilor economice, sociale şi culturale

Capacitate fragilă de protecţie

Nu toate drepturile al căror titular este individul beneficiază de garantare juridică

echivalentă prin atragerea unei sancţionări efective în caz de nerespectare. Majoritatea drepturilor economice, sociale şi culturale rămân drepturi virtuale. Ele aparţin

mai curând unor deziderate, fără a se înscrie real în câmpul dreptului (Sudre, 2011). Cu toate acestea, pe viitor ele ar putea beneficia de garanţii juridice reale. În acest sens,

statele ar trebui să lupte în primul rând cu sărăcia – cauza cea mai frecventă a încălcării drepturilor economice, sociale şi culturale.

Influenţa dezvoltării economice asupra drepturilor

Nereglementarea şi liberalizarea, privatizarea şi alte fenomene care tind să reducă rolul statului, transferând spre piaţă funcţiile care, în mod tradiţional, erau în sarcina guvernelor a

avut în numeroase ţări repercusiuni nefaste asupra dreptului la educaţie (drept cultural), la sănătate, asupra drepturilor muncitorilor şi dreptului la muncă, mai ales pentru grupurile vulnerabile (drepturi sociale şi economice). Prin raporturile sale Comisia pentru drepturile omului a ONU (2000, 2001) a relevat faptul că mondializarea, ca fenomen economic (tendinţa spre o economie mondială) cu rădăcini politice (guvernare planetară) are repercusiuni majore asupra disparităţii între state.

În prezent, adesea, se pot observa încălcări masive ale drepturilor omului de către societăţi transnaţionale, organizaţii interguvernamentale, forţe paramilitare, grupuri teroriste, care nu mai sunt imputabile statelor.

Dreptul la securitate socială

Art. 22 DUDO: “Orice persoană, în calitatea sa de membru al societăţii, are dreptul la securitatea sociala; ea este îndreptăţită ca prin efortul naţional si colaborarea internaţională,

ţinându-se seama de organizarea şi resursele fiecărei ţari, sa obţină realizarea drepturilor economice, sociale si culturale indispensabile pentru demnitatea sa şi libera dezvoltare a personalităţii sale.” Art. 25 DUDO: “Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sănătatea şi

bunăstarea lui si familiei sale, cuprinzând hrana, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicală, precum si serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenţă, in urma unor împrejurări independente de voinţa sa. Mama şi copilul au dreptul la ajutor si ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie ca sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se bucura de aceeaşi protecţie sociala.” Art. 9 PIDESC: “Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la securitate socială, inclusiv asigurări sociale.”

Sistemul securităţii sociale Cf. Convenţiei nr. 102 a OIM privind securitatea socială (1952) ramurile securităţii sociale sunt:

Îngrijirile medicale; Prestaţiile în caz de boală; Prestaţiile de şomaj; Prestaţiile pentru persoanele în vârstă; Prestaţiile în caz de accidente de muncă şi de maladii profesionale; Alocaţiile familiale şi alocaţiile de maternitate; Prestaţiile de invaliditate, Prestaţiile supravieţuitorilor.

iile familiale ş i aloca ţ iile de maternitate; Presta ţ iile de invaliditate, Presta ţ
iile familiale ş i aloca ţ iile de maternitate; Presta ţ iile de invaliditate, Presta ţ
iile familiale ş i aloca ţ iile de maternitate; Presta ţ iile de invaliditate, Presta ţ
iile familiale ş i aloca ţ iile de maternitate; Presta ţ iile de invaliditate, Presta ţ
iile familiale ş i aloca ţ iile de maternitate; Presta ţ iile de invaliditate, Presta ţ
iile familiale ş i aloca ţ iile de maternitate; Presta ţ iile de invaliditate, Presta ţ
iile familiale ş i aloca ţ iile de maternitate; Presta ţ iile de invaliditate, Presta ţ

Sistemul securităţii sociale presupune:

- Programe de asigurări sociale care prevăd prestaţii pentru a compensa pierderea câştigului datorată unei întreruperi sau încetării muncii.

- Programe de asistenţă socială care prevăd prestaţii menite să completeze veniturile insuficiente ale grupurilor vulnerabile. Ambele trebuie să garanteze condiţii materiale necesare unui nivel de viaţă suficient şi să protejeze de efectele sărăciei şi insecurităţii materiale.

Pentru a putea garanta dreptul la securitate socială statele trebuie să ţină cont de următoarele recomandări:

Să stabilească un plan de acţiune naţională care să fixeze obiective şi să prevadă

indicatori pentru a măsura progresul precum şi termenele precise pentru realizarea dreptului; Măsurile legislative adoptate ar trebui să se înscrie în perspectiva realizării progresive a

acestui drept şi să nu fie discriminatorii; În realizarea progresivă a acestui drept trebuie supravegheată garantarea unui nivelul

minim al securităţii sociale pentru grupurile sociale vulnerabile (persoanele în vârstă, copii din familiile sărace, bolnavii, persoanele cu handicap); Trebuie supravegheată adoptarea unor măsuri de securitate socială şi evitate măsurile regresive (cele care reduc nivelul prestărilor sau acoperirea securităţii sociale);

Trebuie instituite căi de recurs, administrative şi judiciare, pentru beneficiarii potenţiali.

Trebuie concepute şi aplicate măsuri pentru a evita fraudarea prestărilor sociale.

Dreptul la muncă şi drepturile la locul de muncă

Art. 23 (1) din DUDO: “Orice persoana are dreptul la munca, la libera alegere a muncii sale, la condiţii echitabile si satisfăcătoare de munca, precum si la ocrotirea împotriva şomajului.”

Art. 6 din PIDESC: “1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul la muncă ce cuprinde dreptul pe care îl are orice persoană de a obţine posibilitatea să-şi câştige existenţa printr-o muncă liber aleasă sau acceptată şi vor lua măsuri potrivite pentru

garantarea acestui drept. 2. Măsurile pe care fiecare stat parte la prezentul Pact le va lua spre

a

asigura deplina exercitare a acestui drept trebuie să includă orientarea şi pregătirea

tehnică şi profesională, elaborarea de programe, de măsuri şi de tehnici potrivite pentru a asigura o dezvoltare economică, socială şi culturală constantă şi o deplină întrebuinţare productivă a forţelor de muncă în condiţii care garantează indivizilor folosinţa libertăţilor politice şi economice fundamentale.” Art. 7 din PIDESC: “Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice

persoană de a se bucura de condiţii de muncă juste şi prielnice, care să asigure îndeosebi:

a) remuneraţia care asigură tuturor muncitorilor cel puţin: (i) un salariu echitabil şi o

remuneraţie egală pentru o muncă de valoare egală, fără nici o distincţie; în special femeile trebuie să aibă garanţia că condiţiile de muncă ce li se acordă nu sunt inferioare acelora de

care beneficiază bărbaţii şi să primească aceeaşi remuneraţie ca ei pentru aceeaşi muncă; (ii)

o existenţă decentă pentru ei şi familia lor, în conformitate cu dispoziţiile prezentului Pact;

b) securitatea şi igiena muncii; c) posibilitatea egală pentru toţi de a fi promovaţi în munca

lor la o categorie superioară adecvată, luându-se în considerare numai durata serviciilor îndeplinite şi aptitudinile; d) odihna, timpul liber, limitarea raţională a duratei- muncii şi

concediile periodice plătite, precum şi remunerarea zilelor de sărbătoare.”

Dreptul la muncă

Protejează individul împotriva excluderii din sfera economică.

Protejează şomerii de izolare socială.

Ţine de libera alegere (art. 6.1 PIDESC): orice persoană care doreşte să muncească s-o

poată face alegându-şi liber munca. Dreptul la muncă nu se reduce la o simplă activitate salarizată ci presupune activităţi care răspund unor necesităţi şi prestează servicii unui grup sau societăţii, remunerate pe această bază. Principiul nediscriminării trebuie să stea la baza elaborării legilor privind dreptul la muncă şi realizării politicilor şi programelor privind acest drept. Legislaţia trebuie să vegheze la facilitarea (re)inserţiei în viaţa activă a unor categorii sociale specifice (femeile, persoanele în vârstă, cele cu handicap). Unul dintre obiectivele principale ale politicilor de angajare trebuie să se refere la ajutarea şomerilor şi a muncitorilor cu venituri mici prin intermediul unor programe speciale. Statul trebuie să pună în aplicare programe de orientare şi de formare tehnică şi profesională accesibile tuturor în mod gratuit sau la preţuri rezonabile.

ş i de formare tehnic ă ş i profesional ă accesibile tuturor în mod gratuit sau
ş i de formare tehnic ă ş i profesional ă accesibile tuturor în mod gratuit sau
ş i de formare tehnic ă ş i profesional ă accesibile tuturor în mod gratuit sau
ş i de formare tehnic ă ş i profesional ă accesibile tuturor în mod gratuit sau

Drepturile la locul de muncă Art. 7 din PIDESC garantează dreptul oricărei persoane de a se bucura de condiţii de muncă juste şi favorabile, ceea ce presupune:

O remunerare care să asigure un minim tuturor muncitorilor, ceea ce implică un salariu

echitabil care ar garanta o existenţă decentă pentru ei şi familiile lor; Securitatea şi igiena muncii;

O posibilitate egală pentru toţi de a fi promovaţi fără alte considerente decât durata

serviciilor desfăşurate şi aptitudini; Odihna şi limitarea rezonabilă a duratei muncii şi concediile periodice plătite, precum şi zile de sărbători legale remunerate.

Dreptul la un nivel de viaţă decent

Art. 25 DUDO: “Orice om are dreptul la un nivel de trai care sa-i asigure sănătatea si

bunăstarea lui şi familiei sale, cuprinzând hrană, îmbrăcămintea, locuinţa, îngrijirea medicala, precum şi serviciile sociale necesare; el are dreptul la asigurare în caz de şomaj, boală, invaliditate, văduvie, bătrâneţe sau în celelalte cazuri de pierdere a mijloacelor de subzistenta, în urma unor împrejurări independente de voinţa sa. Mama si copilul au dreptul la ajutor şi ocrotire deosebite. Toţi copiii, fie ca sunt născuţi în cadrul căsătoriei sau în afara acesteia, se bucura aceeaşi protecţie sociala. Art. 11 PIDESC: “1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul oricărei persoane la un nivel de trai suficient pentru ea însăşi şi familia sa, inclusiv hrană, îmbrăcăminte şi

locuinţă suficiente, precum şi la o îmbunătăţire continuă a condiţiilor sale de existenţă. Statele părţi vor lua măsuri potrivite pentru a asigura realizarea acestui drept şi recunosc în acest scop importanţa esenţială a unei cooperări internaţionale liber consimţite. 2. Statele părţi la prezentul Pact, recunoscând dreptul fundamental pe care îl are orice persoană de a fi la adăpost de foame, vor adopta, individual şi prin cooperare internaţională, măsurile necesare, inclusiv programe concrete: a) pentru a îmbunătăţi metodele de producţie, de conservare şi de distribuire a produselor alimentare prin deplina utilizare a cunoştinţelor tehnice şi ştiinţifice, prin difuzarea principiilor de educaţie în ce priveşte nutriţia şi prin dezvoltarea sau reforma regimurilor agrare, în aşa fel încât să asigure cât mai bine punerea în valoare şi utilizarea resurselor naturale; b) pentru a asigura o repartiţie echitabilă a resurselor alimentare mondiale în raport cu nevoile, ţinând seama de problemele care se pun atât ţărilor importatoare, cât şi ţărilor exportatoare de produse alimentare.”

Art. 12 PIDESC “ 1. Statele părţi la prezentul Pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană de a se bucura de cea mai bună sănătate fizică şi mintală pe care o poate atinge. 2. Măsurile pe care statele părţi la prezentul Pact le vor adopta în vederea asigurării exercitării depline a acestui drept vor cuprinde măsurile necesare pentru a asigura:

a) scăderea mortalităţii noilor născuţi şi a mortalităţii infantile, precum şi dezvoltarea

sănătoasă a copilului;

b) îmbunătăţirea tuturor aspectelor igienei mediului şi ale igienei industriale;

c) profilaxia şi tratamentul maladiilor epidemice, endemice, profesionale şi a altora,

precum şi lupta împotriva acestor maladii;

d) crearea de condiţii care să asigure tuturor servicii medicale şi un ajutor medical în caz de

boală.”

Regrupează

Dreptul la o alimentaţie suficientă

Dreptul la îmbrăcăminte suficientă

Dreptul la locuinţă

Dreptul la sănătate

1.

Dreptul la alimentaţie suficientă

În ciuda reafirmării constante a necesităţii de respectare deplină a acestui drept, persistă o

diferenţă enormă între dezideratul normelor internaţionale şi realitate. Statisticile relevă o constantă negativă în ciuda unor descreşteri uşoare a cifrelor care

arată numărul persoanelor care suferă de sub-alimentare cronică. Dreptul la o alimentaţie suficientă este strâns legat de dreptul persoanei la demnitate şi

indispensabil pentru realizarea altor drepturi ale omului. Acest drept este realizat atunci când fiecare fiinţă umană dispune de mijloacele necesare pentru a avea acces la o alimentaţie suficientă. Ceea ce presupune din partea guvernelor elaborarea şi aplicarea unor strategii naţionale privind securitatea alimentară pentru cetăţenii lor.

Alinierea normelor interne la cele internaţionale în materie presupune acordarea unei atenţii deosebite nediscriminării în accesul la alimentaţie prin următoarele mijloace:

Garantarea accesibilităţii economice şi fizice la hrană pentru toţi, inclusiv pentru

persoanele vulnerabile şi pentru păturile sociale victime ale discriminărilor. Garantarea accesibilităţii totale, în condiţii de egalitate, la resurse economice, în special

pentru femei, ceea ce presupune dreptul de moştenire şi de posesie a terenurilor şi a altor bunuri, precum şi accesul la credite, la resurse naturale şi mijloace tehnice potrivite. Măsuri pentru respectarea activităţii independente şi a muncii remunerate care asigură o

viaţă decentă muncitorilor şi familiilor lor şi care să împiedice discriminarea la angajare pe bază de sex, rasă sau alte cauze, ceea ce ar risca să afecteze capacitatea persoanelor afectate de a se alimenta. Elaborarea unor programe prin care guvernele să vină în sprijinul agricultorilor,

garantând, de exemplu, accesul populaţiilor autohtone la pământuri, favorizând autonomia femeilor, susţinând micii producători precum şi ţăranii din regiuni dificile (zone de munte, deşerturi). Furnizarea unor provizii indivizilor şi grupurilor care se află în imposibilitate de a-şi asigura necesităţile alimentare independent de voinţa lor, mai ales în urma unor catastrofe naturale sau de altă natură.

2. Dreptul la îmbrăcăminte suficientă

Guvernele trebuie să respecte maniera de a se îmbrăca a cetăţenii lor, mai ales membrii

unor minorităţi sau ai populaţiilor autohtone. Guvernele trebuie să protejeze de coduri vestimentare arbitrare sau discriminatorii, de

hărţuire sau ingerinţe asemănătoare a unor autorităţi publice sau private. Ele vor pune la dispoziţia persoanelor nevoiaşe, deţinuţilor, refugiaţilor îmbrăcăminte suficientă, tipul căreia depinde de condiţiile locale: culturale, sociale, climaterice.

3. Dreptul la locuinţă

Nu poate fi înţeles în sens restrâns ca un drept ce ar garanta un acoperiş, ci mai curând ca un

drept de a trăi undeva în siguranţă, în pace şi demnitate. Forma extremă a încălcării dreptului la locuinţă – pierderea unui “acoperiş” – este un

element constitutiv al sărăciei. Situaţia precară a milioane de oameni din regiuni înapoiate, suprapopulate, care trebuie să suporte condiţii climaterice rele fără a avea acces la apă potabilă sau alte infrastructuri, constituie de asemenea o negare gravă a dreptului la locuinţă suficientă.

Acest drept trebuie protejat de:

Demolările arbitrare

Expulzările forţate sau arbitrare

Segregare etnică sau religioasă şi deplasare forţată

De discriminare

De hărţuire şi de alte atingeri asemănătoare.

Statele trebuie să creeze mecanisme judiciare, administrative sau politice care ar putea oferi recursuri persoanelor care se pretind victime ale atingerilor aduse acestui drept.

4. Dreptul la sănătate

Art. 25 al. 1 DUDO

Art. 12 PIDESC

Din perspectivă restrânsă acest drept se aplică următoarelor domenii:

Sănătatea mamelor şi a copiilor

Igiena muncii şi a mediului

Lupta împotriva maladiilor, prevenirea şi tratamentul acestora, inclusiv accesul la

medicamente esenţiale şi la servicii medicale de bază Accesul la apă potabilă

Grupuri care trebuie să beneficieze de atenţie sporită

Statul trebuie să acorde o atenţie sporită persoanelor care suferă de handicapuri fizice sau

mintale, persoanelor sărace, copiilor şi femeilor, bolnavilor HIV, prin elaborarea unor politici special orientate către aceste grupuri şi prevederea unui buget pentru punerea în aplicare a acestor politici. Persoanele sărace trebuie să aibă acces la servicii de sănătate şi de vaccinare.

Accesul femeilor la sănătate, la servicii de planificare familială. Statele trebuie să interzică

şi să elimine practicile de mutilare sexuală a femeilor. Să elaboreze şi să pună în aplicare programe prin care să combată mortalitatea infantilă,

programe de informare despre alimentarea sănătoasă a copiilor, importanţa igienei şi prevenirea accidentelor. Copii cu handicap trebuie să aibă acces la educaţie, formare, îngrijiri medicale de care să

beneficieze efectiv, în scopul dezvoltării şi integrării sociale a acestor copii. Persoanele infectate HIV trebuie protejate împotriva discriminărilor, să li se asigure examinări medicale şi să li se furnizeze medicamentele necesare în mod regulat.

Dreptul la educaţie

Art. 26 DUDO: “Orice persoana are dreptul la învăţătură. Învăţământul trebuie sa fie gratuit, cel puţin în ceea ce priveşte învăţământul elementar şi general. Învăţământul elementar trebuie sa fie obligatoriu. Învăţământul tehnic şi profesional trebuie sa fie la îndemâna tuturor, iar învăţământul superior trebuie sa fie de asemenea egal, accesibil tuturora, pe baza de merit. Învăţământul trebuie sa urmărească dezvoltarea deplină a personalităţii umane si întărirea respectului faţă de drepturile omului şi libertăţile fundamentale. El trebuie sa promoveze înţelegerea, toleranţa, prietenia între toate popoarele şi toate grupurile rasiale sau religioase, precum si dezvoltarea activităţii Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii. Părinţii au dreptul de prioritate în alegerea felului de învăţământ pentru copiii lor minori. Art. 2 Ptc. 1 la CEDO care protejează dreptul la instruire: “ Nimănui nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea funcţiilor pe care şi le va asuma în domeniul

nu i se poate refuza dreptul la instruire. Statul, în exercitarea func ţ iilor pe care

educaţiei şi învăţământului, va respecta dreptul părinţilor de a asigura această educaţie şi acest învăţământ conform convingerilor lor religioase şi filozofice.”

PIDESC Art. 12: “1. Statele părţi la prezentul pact recunosc dreptul pe care îl are orice persoană la educaţie. Ele sunt de acord că educaţia trebuie să urmărească deplina dezvoltare a personalităţii umane şi a simţului demnităţii sale şi să întărească respectarea drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale. Pe lângă aceasta, ele sunt de acord că prin educaţie orice persoană trebuie să devină capabilă de a juca un rol util într-o societate liberă, că educaţia trebuie să favorizeze înţelegerea, toleranţa şi prietenia între toate naţiunile şi toate grupurile rasiale, etnice sau religioase şi să încurajeze dezvoltarea activităţilor Naţiunilor Unite pentru menţinerea păcii. 2. Statele părţi la prezentul Pact recunosc că în vederea asigurării deplinei exercitări a acestui drept: a) învăţământul primar trebuie să fie obligatoriu şi accesibil tuturor în mod gratuit; b) învăţământul secundar, sub diferitele sale forme, inclusiv învăţământul secundar tehnic şi profesional, trebuie să fie generalizat şi să devină accesibil tuturor prin toate mijloacele potrivite şi în special prin instaurarea în mod progresiv a gratuităţii lui; c) învăţământul superior trebuie să devină accesibil tuturor în deplină egalitate, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele potrivite şi în special prin introducerea treptată a gratuităţii; d) educaţia de bază trebuie încurajată sau intensificată cât mai mult posibil, pentru persoanele care au primit instrucţie primară sau care n-au primit-o până la capăt; e) trebuie să se urmărească activ dezvoltarea unei reţele şcolare la toate nivelurile, să se stabilească un sistem adecvat de burse şi să se amelioreze în mod continuu condiţiile materiale ale personalului didactic. 3. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a alege pentru copiii lor instituţii de învăţământ altele decât cele ale autorităţilor publice, dar conforme cu normele minimale pe care le poate prescrie sau aproba statul în materie de educaţie şi de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor în conformitate cu propriile lor convingeri. 4. Nici o dispoziţie din prezentul articol nu trebuie interpretată ca aducând atingere libertăţii indivizilor şi persoanelor juridice de a înfiinţa şi de a conduce instituţii de învăţământ cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate, iar educaţia dată în aceste instituţii să fie conformă cu normele minimale pe care le poate prescrie statul.” Art. 14: “Orice stat parte la prezentul Pact care în momentul în care devine parte nu a putut încă asigura în teritoriul său metropolitan sau în teritoriile aflate sub jurisdicţia sa obligativitatea şi gratuitatea învăţământului primar, se angajează să stabilească şi să adopte, într-un termen de doi ani, un plan detaliat de măsuri necesare pentru a realiza treptat, într-un număr rezonabil de ani, fixat prin acest plan, deplina aplicare a principiului învăţământului primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi.”

Convenţia privind drepturile copilului Art. 28: “1. Statele părţi recunosc dreptul copilului la educaţie şi, în vederea asigurării exercitării acestui drept în mod progresiv şi pe baza egalităţii de şanse, în special, statele membre vor avea obligaţia: a) de a asigura învăţământul primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi; b) de a încuraja crearea diferitelor forme de învăţământ secundar, atât general, cât şi profesional şi de a le pune la dispoziţia tuturor copiilor şi de a permite accesul tuturor copiilor la acestea, de a lua măsuri corespunzătoare, cum ar fi instituirea gratuităţii învăţământului şi acordarea unui ajutor financiar în caz de nevoie; c) de a asigura tuturor accesul la învăţământul superior, în funcţie de capacitatea fiecăruia, prin toate mijloacele adecvate; d) de a pune la dispoziţie copiilor şi de a permite accesul acestora la informarea şi orientarea şcolară şi profesională; e) de a lua măsuri pentru încurajarea frecventării cu regularitate a şcolii şi pentru reducerea ratei abandonului şcolar. 2. Statele părţi vor lua toate măsurile corespunzătoare pentru a asigura aplicarea măsurilor de disciplină şcolară într-un mod compatibil cu demnitatea copilului ca fiinţă umană şi în conformitate cu prezenta Convenţie. 3. Statele părţi vor promova şi vor încuraja cooperarea internaţională în domeniul educaţiei, mai ales în scopul de a contribui la eliminarea ignoranţei şi a analfabetismului în lume şi de a facilita accesul la cunoştinţe ştiinţifice şi tehnice şi la

metode de învăţământ moderne. În această privinţă se va ţine seama, în special, de nevoile ţărilor în curs de dezvoltare. Art. 29: “1. Statele părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească: a) dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mentale şi fizice ale copilului; b) cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale, precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite; c) educarea copilului în spiritul respectului faţă de părinţii săi, faţă de limba sa, de identitatea şi valorile sale culturale, faţă de valorile naţionale ale ţării în care acesta locuieşte, ale ţării de origine, precum şi faţă de civilizaţii diferite de a sa; d) pregătirea copilului să îşi asume responsabilităţile vieţii într-o societate liberă, într-un spirit de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi prietenie între toate popoarele şi grupurile etnice, naţionale şi religioase şi cu persoanele de origine autohtonă; e) educarea copilului în spiritul respectului faţă de mediul natural. 2. Nici o dispoziţie din prezentul articol sau din art. 28 nu va fi interpretată de o manieră care să aducă atingere libertăţii persoanelor fizice sau juridice de a crea şi conduce instituţii de învăţământ, cu condiţia ca principiile enunţate în paragraful 1 al prezentului articol să fie respectate şi ca educaţia dată în aceste instituţii să respecte normele minimale prescrise de stat.

Elemente

1. Lărgirea accesului la educaţie

2. Libertatea de a alege tipul şi conţinutul educaţiei

Subdivizate în domenii în care statul are următoarele obligaţii:

- Dotările corespunzătoare

- Accesibilitatea învăţământului pentru toţi

- Accesibilitatea formei şi fondului prin adaptare

- Accesibilitatea programelor.

Dotări – existenţa instituţiilor de învăţământ şi programelor educative funcţionale

- Învăţământ primar obligatoriu şi gratuit pentru toţi (protejarea copiilor de muncă)

- Programe de formare pedagogică

- Condiţii de muncă pentru cadrele didactice, inclusiv de organizare şi de negociere colectivă

Accesibilitatea învăţământului pentru toţi

Învăţământ secundar şi superior abordabil dpdv economic Acces nediscriminatoriu la învăţământ Sistem de burse adecvat pentru grupurile defavorizate Finanţare suficientă a educaţiei în zonele rurale Mecanisme care să permită supravegherea politicilor, instituţiilor, programelor, repartizarea cheltuielilor şi a altor practici din sectorul de educaţie.

institu ţ iilor, programelor, repartizarea cheltuielilor ş i a altor practici din sectorul de educa ţ
institu ţ iilor, programelor, repartizarea cheltuielilor ş i a altor practici din sectorul de educa ţ
institu ţ iilor, programelor, repartizarea cheltuielilor ş i a altor practici din sectorul de educa ţ
institu ţ iilor, programelor, repartizarea cheltuielilor ş i a altor practici din sectorul de educa ţ

Accesibilitatea formei şi fondului

Legislaţie care să garanteze calitatea programelor şi metodelor de învăţământ

Norme minimale (privind admiterea, programele, recunoaşterea certificatelor) şi

mecanisme de supraveghere Garantarea dreptului de a crea instituţii private de învăţământ

Accesibilitatea programelor Conceperea de programe şi finanţarea educaţiei conform nevoilor reale ale elevilor şi studenţilor.

Statele se vor angaja prin eforturi progresive pentru garantarea acestui drept.

Prioritatea se va acorda învăţământului primar gratuit şi obligatoriu fără a neglija celelalte nivele.

Curs IV – Mecanisme instituţionale de protecţie a drepturilor omului

Condiţia efectivităţii protecţiei drepturilor omului

Protecţia efectivă a drepturilor omului este condiţionată de existenţa unor mecanisme instituţionale de control, care au:

-

sarcina de a controla aplicarea legislaţiei consacrată protecţiei drepturilor omului;

-

sarcina de a revela încălcările acestor drepturi, în situaţii particulare;

-

sarcina de a sancţiona statele pentru aceste încălcări.

Sancţionarea are un dublu scop:

- unul particular – urmărit în analiza sau judecarea cazurilor concrete

- unul general – menit să corecteze instrumentarea drepturilor omului, aşa încât cauzele structurale care au declanşat eventualele încălcări repetitive să fie înlăturate.

În scopul supravegherii respectării drepturilor omului ONU a instituit un sistem complex de organe care se sprijină pe un arsenal de instrumente legislative elaborate de către această organizaţie. Pe de altă parte, dincolo de procedurile universale, aplicabile tuturor statelor membre ale

ă organiza ţ ie. Pe de alt ă parte, dincolo de procedurile universale , aplicabile tuturor

Naţiunilor Unite, în supravegherea respectării drepturilor omului, la diverse nivele regionale, au fost instituite organe proprii de urmărire a aplicării normelor regionale privind drepturile omului.

1 - Sistemul organelor Naţiunilor Unite însărcinate să monitorizeze aplicarea normelor universale în materia drepturilor omului

Organizaţia Naţiunilor Unite, fondată după al doilea război mondial, în 1945, de către guvernele a 51 de state, are patru scopuri majore:

-

să menţină pacea în lume

-

să dezvolte relaţii amicale între naţiuni

-

să ajute naţiunile să colaboreze la ajutarea celor săraci şi la ameliorarea situaţiei lor, pentru

a

învinge foamea, boala şi analfabetismul, şi pentru a încuraja pe fiecare să respecte

drepturile şi libertăţile celorlalţi

-

să coordoneze Naţiunile Unite pentru a le ajuta la atingerea acestor scopuri.

Naţiunilor Unite desfăşurându-şi activitatea peste tot în lume se angajează în diverse operaţiuni de menţinere şi de consolidare a păcii, de prevenire a conflictelor armate şi de asistenţă umanitară. Organizaţia îşi consacră activităţile unui număr important de chestiuni fundamentale, precum:

-

dezvoltarea durabilă,

-

protecţia mediului,

-

protecţia refugiaţilor,

-

ajutor în caz de catastrofe,

-

lupta împotriva terorismului,

-

dezarmarea şi neproliferarea armelor,

-

promovarea democraţiei, a drepturilor omului, a egalităţii între sexe, promovarea femeii, dezvoltării economice şi sociale, sănătăţii publice, creşterii producţiei alimentare ş. a.

Organele Naţiunilor Unite de aplicare şi de monitorizare a respectării drepturilor omului

Sistemul ONU pentru promovarea şi protejarea drepturilor omului cuprinde două tipuri de organisme:

1.

cele instituite prin Carta ONU

2.

cele care au ca bază tratatele internaţionale privind drepturile omului.

1) Cele instituite prin Carta ONU

Majoritatea organelor principale ale ONU au atribuţii în domeniul promovării şi protecţiei drepturilor omului. Astfel pornind de la organele instituite prin Carta ONU observăm că următoarele instituţii au atribuţii relevante în acest domeniu:

1. Adunarea Generală

2. Consiliul economic şi social

3. Consiliul de securitate

4. Comisia pentru drepturile omului

5. Consiliul drepturilor omului

6. Comisia privind condiţia femeii

7. Curtea internaţională de justiţie

1. Adunarea Generală

Este principalul organ deliberativ al organizaţiei compus din reprezentanţii celor 193

de state membre. Aceasta ia decizii în domeniile de preocupări majore ale organizaţiei precum pacea şi securitatea internaţională, ea are rolul de a promova cooperarea

internaţională în „domeniul politic, (

)

economic, social, cultural, al sănătăţii şi de a

sprijini înfăptuirea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale pentru toţi, fără deosebire de rasă, sex, limbă sau religie” (art. 13, al.1, Carta ONU). Pe lângă aceste atribuţii cu caracter general AG are prerogativa de a examina rapoartele

anuale şi speciale ale Consiliului de Securitate care cuprind darea de seamă asupra măsurilor pe care acesta le hotărăşte şi le ia pentru menţinerea păcii şi securităţii internaţionale. De asemenea, ea va primi şi va examina rapoartele celorlalte organe ale Naţiunilor Unite. Pentru buna desfăşurarea a activităţilor sale AG se bazează pe o reţea complexă de organe înfiinţate de ea.

2. Consiliul Economic şi Social (ECOSOC)

Compus din 54 de membri aleşi de AG.

Elaborează studii şi rapoarte privind probleme internaţionale în domeniul social, cultural,

economic. Poate face recomandări în scopul de a promova respectarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale fără discriminări (art. 62).

3. Consiliul de Securitate

Format din 15 membri, dintre care 10 sunt permanenţi (USA, Marea Britanie, Franţa,

Rusia, China) ceilalţi 5 fiind aleşi prin rotaţie de către AG. Atribuţiile principale ale Consiliului privesc:

- menţinerea păcii,

- respectarea drepturilor omului,

- dreptul umanitar.

4. Comisia pentru drepturile omului

Înfiinţată în 1946 de către Consiliul economic şi social, se numea iniţial „Comisia

funcţională a ECOSOC”, avea competenţe în problemele legate de drepturile omului. Era abilitată să facă recomandări, să elaboreze proiecte pentru documente internaţionale

şi să monitorizeze situaţia drepturilor omului. Comisia reunea 53 de membri, reprezentanţi guvernamentali, aleşi de asemenea de către

ECOSOC, după criterii regionale:

-

15 membri – Africa

-

12 membri – Asia

-

5 membri – Europa centrală şi de Est

-

11 membri – America de sud

-

10 membri – din state occidentale printre care şi SUA, Canada, Austria Noua Zeelandă.

Proceduri

Comisia ECOSOC se întrunea în sesiune şase săptămâni pe an (sf. lunii ianuarie sau înc. de

februarie – jumătatea lunii martie). Anumite grupuri se întruneau câteva săptămâni înaintea sesiunii, iar la cererea majorităţii membrilor, în situaţii internaţionale de urgenţă, după 1990, se putea convoca Comisia în sesiune extraordinară. În urma constatării unor grave încălcări ale drepturilor omului, repetitive şi având la bază

cauze comune, Comisia discuta în sesiuni închise soluţii posibile la asemenea situaţii prin aplicarea procedurii 1503. Comisia mai lucra în grupuri specializate pe anumite chestiuni, mai ales în scopul

îmbunătăţirii funcţionării comisiei, sau pentru elaborarea proiectelor de declaraţii privind anumite drepturi sau asupra drepturilor unor categorii de persoane. Comisia a numit raportori speciali pe probleme legate de:

-

execuţiile sumare sau arbitrare (1982),

-