Homeopatie

Principiile homeopatiei

Definiţia homeopatiei prin expresia populară „cui pe cui se scoate" este o prescurtare,
eronată, bineînţeles, dar purtătoare a ideii majore că asemănările sunt vindecate prin
mijloace asemănătoare. (Homoîos = asemănător, pathos = suferinţă).
Ce este o patogeneză ?

Este totalitatea simptomelor observate la omul sănătos, în cursul administrării,

accidentale sau experimentale, a unei substanţe active din punct de vedere farmacologic,
în doză ponderală.
Intoxicaţiile
a) Acute, au semne comune: vărsături, diaree, apoi leziuni ce pot fi mortale. Nu prezintă
semne specifice.
b) Cronice, (profesionale de exemplu), lente şi progresive, provoacă simptome variate şi
specifice substanţei; sunt, deci, mai bogate din punct de vedere instructiv.
Lentoarea intoxicaţiei permite înregistrarea dezvoltării unor semne funcţionale care vor fi
notate cu grijă.

Experimentul la omul sănătos

Trebuie făcut cu o substanţă perfect definită, utilizată în doze ponderale, progresive şi
repetitive, menţinute în
acelaşi timp la nivel subtoxic. Experimentul va fi făcut pe un anumit număr de persoane,
despre care se ştie că sunt sănătoase şi alese astfel încât să constituie un eşantion
reprezentativ.
Toate simptomele care apar sunt observate în cele mai mici detalii şi notate în termenii
folosiţi de către subiect.
Acest experiment asupra omului sănătos permite repertorizarea tuturor senzaţiilor
personale ale subiectului şi definirea modalităţilor ce vor fi determinante în alegerea
medicamentului de către medic.
Patogeneziile sunt reunite în lucrări intitulate Materia medicală homeopatică.

Aplicarea metodei la individul bolnav

Pentru a înţelege mai uşor principiul similitudinii să luăm câteva
exemple: • o pacientă cu cistită hematurică cu arsuri intense, înainte, în
timpul şi după micţiune, poate fi vindecată cu doze slabe de cantaridă
(Cantharis)
care, în doză ponderală, provoacă , la omul sănătos simptome şi
modalităţi reacţionale asemănătoare. • un bolnav epuizat de o diaree
neîntreruptă, în jeturi, însoţită de transpiraţii reci şi dureri sub formă de
crampe, poate fi vindecat cu mici doze de Veratrum album, care, în doze mari, provoacă
la un individ sănătos un tablou clinic asemănător.
Doctorul Rousson, unul dintre reprezentanţii marcanţi ai homeopatiei din Lyon, a relatat
în manualul său de homeopatie experimentul următor:
Doi gemeni prezintă diaree spumoasă cu vărsături mucoase şi gleroase, după ce au
mâncat fructe verzi.
Bazându-se pe similitudinea simptome-lor, se administrează amândurora medicamentul
Ipeca. Dar unuia dintre gemeni i se dă Ipeca tinctură-mamă (TMj, iar celuilalt Ipeca 9
CH.
Ce se constată ?
Primul se agravează, în timp ce al doilea este clar ameliorat. în primul caz putem spune
că se obţine o adiţie morbidă, în al doilea caz, o diminuare morbidă.

Prescripţia medicamentului homeopatic

Constă în alăturarea şi compararea a două observaţii :

1) tabloul clinic prezentat de bolnav.
2) tabloul patogenetic, rezultat din experimentarea unei substanţe la omul sănătos.
Substanţa care provoacă simptomele cele mai asemănătoare este numită „simillimum".
Cu cât cele două tablouri coincid mai mult, cu atât alegerea medicamentului se impune si
cu atât mai mult poate fi prescris în diluţii înalte. Este deci indispensabil pentru medic să
cunoască bine patogeneziile. Tabloul clinic regrupează ansamblul semnelor observate la
bolnav. Aceste simptome sunt ierarhizate în:
• Semne locale: semne obiective înregistrate prin observaţie (hematoame, veruci,
eczeme...);
• Semne generale: sunt expresia unui mod reacţionai general (febră, tuse, diaree...);
• Semne psihice: singurele ce marchează modificările comportamentului
obişnuit al individului, provocate de maladia sa;
• Semne anatomo-patologice: sunt semnele histologice.
Toate aceste simptome, care sunt expresia reacţiei specifice a bolnavului la boală, sunt
precizate de circumstanţele apariţiei lor. Este vorba de ceea ce numim „modalităţile
reacţionale": agravare, ameliorare, lateralitate etc.
Semnele locale şi generale sunt importante în alegerea medicamentului. Să luăm
exemplul febrei:
- o febră cu instalare rapidă, ridicată (39° - 39,5° C), cu piele uscata (fără transpiraţie)
indică Aconitum;
- o febră cu instalare rapidă, ridicată (39° - 39,5° C), dar cu transpiraţie, indică
Belladonna;
- o febră în platou, fără sete, răspunde la Gelsemium;
- o febră în platou, cu sete, indică Bryonia.
Medicul acordă o importanţă cu totul deosebită modalităţii simptomului. De exemplu, o
durere arzătoare ameliorată la căldură constituie un semn distinctiv pentru Arsenicum
album, deoarece majoritatea arsurilor sunt ameliorate la frig.

Prepararea farmaceutica a medicamentului homeopatic

Doza infinitezimala
Al doilea principiu fundamental al homeopatiei constă în folosirea medicamentului în
concentraţii înalt diluate. Acest fundament, care rezumă adesea pentru public întreaga
homeopatie, nu constituie în realitate decât corolarul principiului similitudinii. Intr-
adevăr, dacă s-ar folosi pentru un bolnav medicamentul corespunzător în doză foarte
mare, prea mare, s-ar agrava simptomatologia acestuia.
Aşa cum am văzut până acum în experimentele făcute de Hahnemann, diminuarea
progresivă a substanţelor folosite duce la doze infinitezimale, care nu devin cu adevărat
eficiente decât după „sucusiune" (agitare prelungită între fiecare diluţie) şi al cărei
obiectiv este dinamizarea principiului activ.
Farmacopeea franceză actuală impune această dinamizare în prepararea oficinală
homeopatică. Doza infinitezimală îşi găseşte justificarea în observarea rezultatelor
experimentale, confirmate clinic.

Procesul de fabricaţie
Preparatele homeopatice sunt obţinute din produse de origine vegetală sau animală
(veninuri...) şi din produse chimice minerale (cuprum = cupru) sau organice (glande).
a) Suşele de origine vegetala: tincturile-mamâ (TM) de origine vegetală sunt obţinute prin
macerarea în alcool a plantelor (sau a părţilor din plante) proaspete sau, mai rar, uscate.
Macerarea are loc în recipiente din sticlă sau din oţel inoxidabil, timp de cel puţin trei
săptămâni.
După macerare, tincturile-mamă sunt decantate, filtrate, păstrate în condiţii deosebite
(temperatură, luminozitate redusă, aerare...) şi controlate în mod riguros. Masa de
tinctură-mamă astfel obţinută este egală cu de zece ori cea a materiei prime tratate
(calculată în raport cu masa acestei materii prime deshidratate).
b) Suşele de origine animală: sunt constituite printr-o macerare în alcool în proporţie de 1
/20:
- a animalelor întregi vii
Apis mellifica = albina întreagă
Formica rufa = furnica roşie
- sau a anumitor părţi sau organe ale animalelor, sau a anumitor secreţii
Sepia = cerneala sepiei
- sau a veninurilor
Lachesis = veninul de Bothrops surucucu
Vipera Redi = veninul de Vipera aspis
c) Suşele de origine chimica: de
origine minerală sau organică, ele conţin:
- corpuri simple sau compuse: metale, metaloizi, hormoni, vitamine;
- complecşi chimici de origine naturală sau sintetică (Natrum muriaticum, Calcarea
ostreica).
Bioterapeuticele
Sunt medicamente obţinute din:
- produse nedefinite chimic (seruri, vaccinuri, toxine, anatoxine, virusuri...); Astfel,
Tuberculinum este obţinut din culturi de Mycobacterinum tuber-culosis;
- secreţii sau excreţii patologice; Psorinum, obţinut din lizatele serozi-tâfilor leziunilor de
scabie;
- culturi microbiene pure. Colibacillinum, lizate obţinute din culturile de Escherichia coli.
Izoterapeuticele
Sunt preparate extemporanee; prima diluţie trebuie să fie sterilizată.
Se disting două categorii de izoterapeutice:
a) autoizoterapeuticele, obţinute din prelevatele biologice ale bolnavului şi destinate
folosirii sale exclusive (urină, puroi, expectoraţii...) cu condiţia ca aceste prelevări să nu
conţină sânge, căci, din motive de securitate (SIDA, BTS), sângele a fost exclus dintre
preparatele izoterapeutice.
b) heteroizoterapeuticele, obţinute din alergene: polen, păr de pisică, praful de casă,
acarieni, ţigări...
Toate izoterapeuticele se eliberează pe bază de prescripţie medicală.

Diluţiile
Din tinctura-mamă sau din suşa chimică sau animală se prepară diluţiile.
In homeopatie se folosesc mai multe tipuri de diluţii:
a) Diluţii centezimale hahnemanniene - CH - :
Cele mai frecvent folosite (la 1/100), ele sunt preparate adăugând o parte din substanţa de
bază în 99 părţi de solvent. Amestecul este agitat puternic se spune că este „dinamizat" -
de un aparat vibrator; se obţine astfel prima centezimală hahnemanniană - 1 CH.
O parte din această diluţie 1 CH, amestecată într-un nou flacon cu 99 părţi de solvent şi
dinamizată constituie diluţia 2 CH, şi aşa mai departe până la 30 CH. Este nevoie, deci,
de treizeci de flacoane pentru o asemenea preparare.
Diluţiile centezimale cel mai des prescrise sunt 4, 5, 7,9, 12, 15 şi 30 CH.
b) Diluţii decimale hahnemanniene -DH - :
Sunt diluţii succesive la 1/10 preparate exact după aceeaşi metodologie ca şi
centezimalele hahnemanniene. Dilutiile decimale cel mai des prescrise sunt 1 DH, 3 DH,
6 DH.
c) Diluţia korsakoviană - K - :
în 1832, un rus, Korsakov, pentru a evita utilizarea atâtor flacoane, propune o tehnică de
diluţie numită „în flacon unic": se pun 5 ml tinctură-mamă într-un flacon care este agitat
puternic, apoi golit prin aspirare. Acest procedeu lasă în flacon 1% din volumul iniţial. Se
adaugă apă purificată în acest flacon pentru a dilua ceea ce a rămas din TM pe pereţi, se
agită puternic şi se obţine astfel prima diluţie korsakoviană 1 K. Repetând operaţia, se
obţine a doua diluţie korsakoviană şi aşa mai departe. Diluţiile cel mai des prescrise sunt
200 K, 1 000 K, 10 000 K. Ele sunt eliberate cel mai adesea pe bază de prescripţie
medicală.
Această metodă necesită, deci, numeroase operaţii pentru a obţine dilutiile înalte. •
Fabricarea diluţiilor korsakoviene se face cu un aparat automat ce asigură precizia şi
repetarea operaţiilor.
Oricare ar fi tipul de diluţii ales, operaţia de diluare este foarte delicată şi trebuie să aibă
loc cu maximum de precauţii.
Atmosfera trebuie să fie cât se poate de pură. Aerul oraşelor, chiar puţin poluat, conţine
în suspensie urme de sulf, de mercur, de plumb care ar putea altera prepararea,
combinându-se cu substanţa de bază în timpul dinamizării. De aceea, în interiorul
laboratoarelor, un sistem de aer filtrat reduce nivelul de poluare. în plus, Jean Boiron a
avut ideea de a realiza operaţiile de diluare într-o „incintă cu flux laminar" care filtrează
aerul până la obţinerea a mai puţin de 100 particule la 30 litri de aer (norma „sălilor
albe").
Un contor verifică în permanenţă dacă această normă este respectată. Puritatea aerului nu
ar fi suficientă dacă materialul şi solventul nu ar fi, la rândul or, controlate minuţios.
- Solventul este un alcool de 70 v/v controlat. n'
- Flacoanele utilizate pentru dilutii sunt spălate de trei ori la rând cu apă demineralizată,
apoi introduse într-o etuvă la 1 80° timp de o oră. Cu o formă şi o calitate a sticlei
corespunzătoare, înainte de utilizare ele sunt golite de aerul ambiant, care este înlocuit de
aerul pur din incinta cu flux laminar.

Triturările
Pentru suşele insolubile în apa şi alcool, se dispersează substanţa în lactoză: aceasta este
triturarea. într-un mojar se triturează îndelung 1 parte de substanţă cu 99 părţi de lactoză;
se obţine astfel trituraţia 1 CH. Plecând de la aceasta se repetă operaţia într-un al doilea
mojar; se obţine trituraţia 2 CH, apoi 3 CH sub formă de pudră lactozată. Din această
trituraţie 3 CH este posibil să se obţină o diluţie lichidă dizolvând o parte din trituraţie în
99 părţi de solvent (apă purificată sau alcool de diferite tritruri); se obţine în acest mod
dilutia lichidă
de 4 CH. Această soluţie poate apoi să fie supusă unui şir de diluţii. Solubilizarea
începând de la 3 CH, admisă de Hahnemann, este astăzi recunoscută ca fiind exactă din
punct de vedere ştiinţific.

Granulele şi globulele .
Acestea sunt mici sfere constituite dintr-un amestec zaharoză-lactoză. învelişul este
realizat în turbine, special concepute pentru a funcţiona încontinuu. Fabricarea globulelor
(200 per gram) necesită în jur de două săptămâni şi este nevoie de câteva zile pentru a
prepara granulele (20 per gram). Aceste granule şi globule neutre sunt transformate în
medicamente prin impregnarea cu o diluţie. Altădată, impregnarea granulelor şi a
globulelor se făcea într-o singură etapă şi din acest motiv ea rămânea superficială, ceea ce
explică faptul că se recomanda să nu se ia granulele cu degetele.
în 1961, a fost pus la punct un procedeu de triplă impregnare, ceea ce permite o penetrare
mai profundă şi o repartizare mai omogenă a dilutiei. Aceste două forme farmaceutice,
granulele şi globulele, sunt specifice homeopatiei.
- Granulele, condiţionate în tuburi de 4 grame conţinând 80 granule, se prepară la toate
gradele de diluţie.
- Globulele sunt mai mici decât granulele. Un tub doză de 1 gram conţine aproximativ
200 globule. El trebuie să fie absorbit dintr-o dată, lăsând globulele să se dizolve încet
sub limbă.
Alte forme uzuale sunt:
- picăturile; excipientul este alcool 30 v/v. Ele sunt rezervate mai degrabă dilutiilor joase
(DH şi TM) sau celor complexe. Sunt absorbite fie în stare pură, fie diluate în puţină apă.
Toate celelalte forme galenice există de asemenea în homeopatie: unguente, fiole,
supozitoare, ovule...
Medicamentele pot fi :
- unitare, adică nu au decât un singur component,
sau
- complexe, dacă sunt compuse dintr-un amestec de remedii homeopatice unitare, având
indicaţii complementare.
Am putea, deci, să dăm următoarea definiţie a medicamentului homeopatic: un
medicament homeopatic este constituit din una sau mai multe substanţe care
1) acţionează în doza infinitezimala
2) au suferit scăderi ale concentraţiei şi dinamizări succesive.
Precauţii speciale în stocarea şi folosirea medicamentelor homeopatice

Datorită stării specifice de diluţie, medicamentele homeopatice pot fi alterate de anumite

substanţe volatile precum camforul, parfumurile...
De asemenea, trebuie evitată expunerea la căldură prea mare (> 40°) a tuburilor ce conţin
granule; într-adevăr, acest lucru ar putea modifica acţiunea terapeutică a remediului

Posologie şi mod de utilizare

Este de preferat ca medicamentele homeopatice să fie luate la un interval faţă de mese
(15 minute înainte sau 30 minute după).
Alegerea formei tine cont de modul de utilizare: repetare în timpul zilei sau priză unică
zilnică, săptămânală sau lunară, uşurinţă în folosire.
Tubul doza este indicat în mod deosebit pentru o priză unică sau pentru prize rărite.
Tubul granulă, uşor de purtat de către pacient, dacă priza de medicament trebuie repetată
în cursul zilei. Este admis că frecvenţa administrării medicamentelor depinde în acelaşi
timp de gradul de diluţie.
- Diluţiile joase (4 CH/5 CH) sau medii (7 CH/9 CH), au o acţiune limitată în timp; ele
corespund unor semne locale sau generale şi sunt administrate în general de două sau de
trei ori pe zi, până la dispariţia simptomelor, în special în cazurile acute.
- Diluţiile înalte (15 CH/30 CH),
sunt utilizate în general pentru maladiile cronice şi tipurile sensibile şi, deci, prescrise de
către medic o dată pe săptămână sau o dată la cincisprezece zile.
Contrar ideilor răspândite, menta şi cafeaua, absorbite la un interval faţă de prizele de
medicamente, nu anihilează acţiunea acestora.
Pe de altă parte, priza de medicamente homeopatice