Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
multi" pot sa para credibile, dar numai in rationamente abstracte, in vreme ce medicul se
confrunta intotdeauna cu suferinta teribil de concreta a unor oameni (inca) vii, in carne si
oase. In principiu, se poate accepta ca este preferabil sa sacrifici un pacient pentru a salva
alti sapte dar, in realitate, indivizii nu sunt catusi de putin egali din punct de vedere
valoric si nu este de loc exclus ca, in anumite situatii, umanitatea sa aiba mai mult de
castigat daca medicul il salveaza pe acel unu, sacrificandu i pe ceilalti sapte.
La fel de relativa este si regula potrivit careia cei tineri, cu potential biologic si
reproductiv mai mare, ar trebui sa aiba prioritate fata de cei varstnici. Asa se pune
problema pentru un medic veterinar, poate, dar cum medicul are de a face cu oameni si nu
cu un septel, acest criteriu este extrem de nesigur. In numele umanitatii se poate sustine
deopotriva ca este mai bine sa tratezi multi pacienti cu mijloace sigure si putin
costisitoare, in loc sa risipesti resurse considerabile pentru niste cauze riscante si de
frecventa redusa - dar si ca descoperirea unor terapii noi, revolutionare, poate fi, pe
termen lung, in beneficiul celor multi.
Acest gen de dileme decizionale nu se pot solutiona pe deplin acceptabil numai prin apel
la ratiune. Intotdeauna medicul pus in fata unor astfel de teribile momente de cumpana
este el insusi un om si nu o masina de calcul, iar deciziile sale - mai ales atunci cand, in
situatii de urgenta, trebuie sa fie luate in cateva secunde - se bazeaza in mare masura pe
intuitie si pe experienta, contand enorm de mult si cutumele comunitatii medicale,
stabilite de modelele exemplare ale unor "maestri" intemeietori de scoala si conservate
apoi de traditie.
Important de retinut este faptul ca si medicul este obisnuit, de insasi exercitarea profesiei
sale, sa accepte unele ierarhizari ale pacientilor si afectiunilor tratate. Cel mai adesea,
prioritatile sunt impuse tocmai de insuficienta resurselor umane si materiale disponibile.
Aceasta insuficienta este numitorul comun al comunicarii dintre medic si manager - ceea
ce nu inseamna insa ca prioritatile stabilite din punct de vedere strict medical coincid
neaparat si intotdeauna cu cele fixate si urmarite de catre management; dimpotriva, prea
adesea, conflictul dintre corpul medical si management se naste si se acutizeaza datorita
unor liste de prioritati diferite, cand nu de a dreptul incompatibile.
Criterii de performanta manageriala
in domeniul medical
Aparitia unor prioritati diferite nu se explica prin faptul ca medicul ar fi, prin definitie, un
om bun, milos si altruist, in vreme ce managerul ar fi, tot prin definitie, insensibil, rece si
calculat. In realitate, nici managerul nu este o masina care face tot timpul socoteli,
operand cu cifre, dincolo de care nu se intrezareste nimic din suferintele si sperantele de
insanatosire ale pacientilor reali. Dimpotriva, el poate fi si, de multe ori, chiar este o
persoana la fel de sensibila si de bine intentionata ca si medicul. Dar misiunea lui, in
calitate de manager, este sa asigure o cat mai mare eficienta a actului medical.
Care sunt insa parametrii si criteriile de eficienta ale actului medical este o problema
complicata si orice imprecizie sau ambiguitate in definirea lor creeaza spatii in care se
bolnavilor si a colegilor de breasla (vezi cazul inchiderii de catre dr. Bradisteanu a tuturor
salilor de operatii de la Spitalul Fundeni din Bucuresti). Promovarea in pozitii decizionale
pe criterii politice si pur administrative a personalului medical incurajeaza concurenta
neloiala si tentatia unor fraude, amendabile nu numai din punct de vedere moral, ci si
juridic (vezi cazul de plagiat al ex-ministrului Beuran).
Limitele etice ale managementului medical din Romania
Rezulta ca, in contextul in care grija de capatai a managementului in sistemul nostru
public de sanatate este insasi supravietuirea sistemului ca atare, a vorbi despre o etica
manageriala in domeniul medical poate fi, in cel mai bun caz, un atractiv exercitiu
academic, dar cu prea putina priza la realitate. Spre deosebire de cutume si moravuri,
specifice societatilor arhaice, incremenite in conformismul mimetic fata de anumite
modele comportamentale consacrate de aura traditiei, moralitatea este caracteristica
societatilor evoluate, in care dreptul si respectarea legii asigura un minimum de
sociabilitate, in vreme ce normele si valorile etice urmaresc sa promoveze un maximum
de coerenta si armonie a sistemului social.
Precaritatea conditiilor din intreaga noastra societate si, in speta, din sistemul de sanatate,
ne situeaza abia in faza in care lupta se da - cu rezultate inca firave - pentru instaurarea
legalitatii. Atata timp cat, din varii motive, legea nu este respectata - fie pentru ca nu se
poate, intrucat legea insasi este aberanta sau inaplicabila, fie pentru ca nu se doreste ori
nu se prea obisnuieste pe la noi - etica manageriala in sistemul de sanatate nu are inca
obiect.
Premisele unui management al sanatatii preocupat nu declarativ si ornamental, ci
realmente de aspecte etice sunt, pe de o parte, uzanta legalitatii si, pe de alta parte,
existenta unui ansamblu de mijloace care sa deschida alternative practice, in egala masura
legale, dar neechivalente din punct de vedere moral.
Putem vorbi, asadar, de criterii etice in managementul sanatatii abia din momentul in care
ies din "normalitate" practicile ilegale sau la limita legalitatii, iar resursele administrate
sunt suficient de potente pentru a permite managementului unitatilor medicale sa opteze
pentru anumite strategii si acte decizionale, ierarhizabile in functie de concordanta lor cu
un set de valori bine precizate si care intrunesc un consens social semnificativ.
In absenta acestor premise, framantarile de ordin etic ale managementului sanatatii sunt,
in cel mai bun caz, un lux pe care putini si-l permit. Cand nu sunt bani pentru niste salarii
indecent de subtiri, cand nu se poate plati curentul, apa sau incalzirea, cand
medicamentele sunt insuficiente, iar bolnavii sunt hraniti de catre cei de acasa, a vorbi
despre "etica manageriala" frizeaza, pe alocuri, cinismul sau inconstienta unor oameni
care, din ambitie ori din naivitate, accepta sa conduca un sistem subfinantat, antrenat de
decenii "sa se descurce". Greu de crezut ca de la niste "descurcareti" vor tasni razele
binecuvantate ale rectitudinii morale, dupa cum e si mai greu de crezut ca niste suflete
neprihanite ar putea mentine pe linia de plutire unitatile sanitare, cu legea in minte si cu
imperativul moral in inima, cand deasupra nu se vede cerul instelat ce l infiora pe Kant, ci
aburii unei ceti de nepatruns, ce se ridica din apele tulburi ale Romaniei de astazi.
Iar daca unele dintre aceste stari de lucruri sunt agravate de furt, frauda, mita, licitatii
dubioase, comisioane, conflicte de interese etc., discutia etica nu are obiect. Toate aceste
fenomene, din pacate notorii si de larga raspandire, care nu mai provoaca de mult revolta
si indignare, ci scarba si resemnare, nu ridica nici un semn de intrebare sub aspect etic,
intrucat toate sunt crase ilegalitati, care nu pot fi nicicum legitimate din punct de vedere
moral.
Lucrurile sunt ceva mai clare in unitatile medicale private. In cadrul acestora, e limpede
ca sarcina principala a managementului este profitabilitatea, in conditii de cat mai deplina
legalitate (fata de "privati" - exceptandu-i pe "ai nostri", desigur - statul este mult mai
sever), dar si de calitate a actului medical care, prin definitie, trebuie sa fie superior celui
oferit in sistemul public de sanatate - altminteri, clinicile sau cabinetele particulare si ar
pierde clientela. Fiind administrate si/sau in primul rand pe criterii comerciale, unitatile
sanitare private urmaresc sa asigure numai acele servicii medicale pentru care exista o
cerere solvabila.
Cum aceasta este, deocamdata, destul de restransa in tara noastra, si cum, pe de alta parte,
resursele investitionale in domeniul medical nu sunt inca semnificative, cabinetele private
nu acopera decat o arie relativ restransa de servicii medicale. Suntem inca departe de
momentul in care medicina privata va detine o pondere care sa i permita a intra intr o
concurenta serioasa cu sistemul public de sanatate, fortandu l pe acesta din urma sa isi
redefineasca standardele de calitate si de costuri ale actului medical intr o directie
benefica pentru marea masa a pacientilor.
Concluzii
In distinctia idealizanta de la care am pornit, se parea ca intre etica manageriala si
deontologia medicala exista, deopotriva, o divergenta axiologica de principiu, dar si o
serie de convergente potentiale, mai degraba sub forma unor analogii decizionale, pe
fondul unor criterii compatibile. Privind realitatea din sistemul de sanatate romanesc in
etapa actuala, am trage o concluzie deopotriva surprinzatoare si, totodata, foarte trista:
deontologia medicala si etica manageriala de la noi nu sunt nici divergente, nici
convergente, ci paralele - in versiunea optimista - sau incomensurabile - in versiunea nu
pesimista, cu pur si simplu realista, de vreme ce unul dintre termenii raportului, anume
etica manageriala, este, parafrazandu-l pe Caragiale, "admirabila, sublima putem spune,
dar lipseste cu desavarsire". Etica manageriala este un lux pe care nu si l pot permite
decat societatile in care o cota rezonabila de legalitate inpamantenita si de afluenta ofera
conditiile unor optiuni practice legale, dar disputabile sub aspectul consecintelor lor mai
mult sau mai putin benefice pentru individ si societate. Din pacate, trebuie sa admitem ca,
deocamdata, Romania e departe de a si putea oferi acest lux.
Iar daca, in unele cazuri izolate, etica manageriala nu lipseste cu desavarsire la noi,
raportul sau cu deontologia actului medical se poate institui numai gratie calitatii umane a
unor medici-manageri de exceptie, pentru care medicina nu este doar o profesie ca oricare
alta, ci o vocatie si un apostolat. Meritul acestor oameni deosebiti de a fi preocupati si de
considerente etice le revine in exclusivitate, nefiind, deocamdata, o practica incetatenita,
in virtutea unor rigori supraindividuale de sistem.