Teoriile pretului

Indiferent de optica sub care este privit, pretul masoara ceva. La intrebarea ce masoara
pretul?', principalele scoli economice au dat explicatii diferite, cunoscute ca teorii ale pretului.
Raspunsurile foarte diverse pot fi grupate in trei mari teorii:

teoria clasica a pretului;

teoria neoclasica a pretului;

teoriile mixte (moderne) ale pretului.

In diferite lucrari si in actiunile practice ale agentilor economici ele coexista.

In teoria clasica pretul isi are suportul (substanta) in valoarea economica a bunurilor
supuse tranzactiilor, valoare determinata de consumul de factori de productie si de remuneratiile
revendicate de catre posesorii acestora. Situatia concreta de pe piata face ca pretul sa se fixeze la
nivelul valorii economice ori sa oscileze in jurul sau, dar, in conditii normale, el nu se rupe de baza
sa obiectiva - valoarea economica perceputa prin nivelul costului unitar si marginal (full).
Teoria subiectiva a pretului. Scoala neoclasica a fundamentat teoria conform careia
pretul reflecta valoarea economica determinata de utilitatea marginala si raritatea
respectivului bun, respectiv cantitatea in care el se afla comparativ cu cererea solvabila. Valoarea
economica si pretul unui bun sunt cu atat mai mari cu cat utilitatea marginala este mai mare si el
este mai rar. Cele doua imprejurari care determina valoarea economica si pretul utilitatea
marginala si raritatea pot actiona in acelasi sens sau in sensuri diferite.

Paradoxul apa-diamant

Adam Smith, pornind de la faptul ca orice marfa are valoare de intrebuintare (utilitate) si
valoare (valoare de schimb), sesiza faptul ca exista marfuri care au o utilitate ridicata, fiind
esentiale pentru viata, dar au o valoare unitara redusa (este cazul apei); sunt altele, mai putin
necesare pentru viata, care au o valoare de schimb foarte ridicata (este cazul
diamantelor). Aceasta contradictie care apare pentru unele marfuri intre valoarea de
intrebuintare (utilitate) si valoarea de schimb (pret) a ramas cunoscuta in literatura economica sub
numele de paradoxul apei si diamantelor. Viziunea neoclasica (subiectiva) a eliminat acest
paradox: se apreciaza ca valoarea economica (si pretul unitar) al bunului sunt determinate nu de
utilitatea totala, ci de cea marginala a bunului, care este conditionata si de gradul sau de raritate.
Apa are utilitate totala ridicata, dar utilitate marginala redusa, pentru ca este relativ abundenta;
asa se explica de ce, in mod normal, indivizii fac eforturi reduse pentru a o obtine si, de aceea, are
un pret redus. Situatia este exact inversa in cazul diamantelor.
Concluzie: in aprecierea pretului, la un moment dat si in dinamica, este necesara luarea in
considerare atat a utilitatii marginale, cat si a raritatii; orice suprasolicitare sau ignorare conduce la
concluzii gresite.

Din punctul de vedere al acestei lectii, deosebirea dintre teoria clasica si neoclasica
decurge din cauza primara care determina pretul. Dupa clasici, pretul exprima, in principal,
conditiile de productie ale marfii, modul in care ea se obtine prin combinarea si consumarea
factorilor de productie; producatorul este dirijorul pretului. La neoclasici, pretul este determinat
de conditiile pietei, de modul in care sunt percepute si se manifesta raritatea si utilitatea marginala;
rolul decisiv in formarea si evolutia pretului apartine cumparatorilor.
Teoria mixta sau teoria contemporana a valorii economice si a pretului a fost
elaborata in prima treime a secolului al XX-lea si apartine, in principal, Scolii de la Cambridge. Se
pleaca de la premisa ca cele doua teorii anterioare nu sunt opuse (desi ele asa au aparut), ci doar
explicatii incomplete si solutii partiale privind valoarea economica si pretul. In acest sens, Alfred
Marshall se exprima plastic: A te intreba daca valoarea si pretul unui bun sunt date de consumul
de factori de productie ori de utilitatea marginala si raritatea lui este sinonim cu a te intreba daca o
coala de hartie asezata intre lamele unei foarfece este taiata de lama de jos ori de cea de sus . In
ultima instanta, pretul este determinat atat de consumul de factori de productie, cat si de utilitatea
marginala si raritatea bunului. Privit prin prisma consumului de factori, pretul exprima interesele
producatorului si sta la baza formarii ofertei; prin prisma utilitatii marginale si a raritatii, el exprima
interesele si punctul de vedere al cumparatorului si fundamenteaza nivelul si evolutia cererii.
Producatorul este agentul ofertei, iar consumatorul al cererii, de aceea interesele lor,
legatura si confruntarea dintre ele sunt, in ultima instanta, expresia ofertei si cererii.
In viziunea teoriei contemporane, raporturile dintre interesele producatorului si cele ale
consumatorului, exprimate prin raportul oferta-cerere, reprezinta substanta si determina nivelul si
dinamica pretului.

Figura 3.2 Factorii pretului in conditii de concurenta (teoria

contemporana a pretului)