3.

1 Anexa 1 - Rolul AM in profilaxia neoplasmului bronhopulmonar

Profilaxia cancerului bronsic cuprinde in primul rand educatie sanitara privind evitarea
fumatului.
Profilaxia primara a CBP presupune suprimarea noxelor cancerigene din
mediul ambient. Veriga profilactica majora este lupta impotriva fumatului a carei
importanta este din ce in ce mai larg recunoscuta.
Masurile aplicabile sunt :

educatia antifumat inceputa la varsta scolara;

propaganda impotriva fumatului la toate categoriile de varsta;

abandonarea fumatului de catre medici;

medicamente facilitand abandonarea fumatului;

terapia antifumat de grup;

infiintarea de comportamente antifumat in unele ambulatorii;

reducerea expunerii prin folosirea de tigarete sau porttigarete speciala;

lamurirea populatiei asupra riscului la care se expun fumatorii;

interzicerea fumatului in locurile publice.

Suprimarea noxelor cancerigene industriale (agenti chimici cancerigeni :

azbestul, compusii de crom), presupune masuri adecvate de protectia muncii la

locurile de expunere cancerigena, iar reducerea poluarii atmosferice constituie o
importanta problema de protectie a mediului ambiant. Imbogatirea oraselor cu
spatii verzi poate contribui intr-o oarecare masura la scaderea gradului de poluare a
aerului atmosferic. Inlocuirea sistemului de ardere la motoarele automobilelor,
inlaturarea prafului si fumului industrial ar diminua cantitatea de substante cu rol
carcinogenic. Alte masuri indicate sunt : prevenirea bolilor pulmonare acute si
cronice la varsta copilariei si tineretii, boli care pot lasa sechele cu risc de
cancerizare tardiva, reducerea iradierii diagnostice si altele.
Medicii, in principal cei de familie, au un rol foarte important in ajutarea
fumatorilor sa abandoneze acest obicei, deoarece ei sunt cei care vin cel mai
frecvent in contact cu invidizii. In prezent sunt disponibile o gama foarte variata de

metode de renuntare la fumat, cele mai eficiente dovedindu-se cele in care terapia
de grup este combinata cu utilizarea plasturilor nicotinici si cu modificarea
comportamentului.
Profilaxia

primara

presupune

lupta

impotriva

fumatului,

poluarii

atmosferice, supravegherea conditiilor de lucru in industriile care folosesc

substante

cancerigene,

actiuni

de

depistare

precoce

radiologica

in

masa,

tratamentul intens si precoce al tuturor infectiilor bronsice.

Potrivit Organizatiei Mondiale a Sanatatii, respectarea acestui regim poate
determina reducerea cu cel putin 40% a cazurilor de imbolnavire cu cancer.
Metode de depistare ale neoplasmului pulmonar in stadiile precoce: o clinica (cu
atentie la pneumoniile care se repeta in acelasi lob, la stari febrile neexplicate si
VSH crescut), o explorare radiologica, o bronhoscopie si un examen
citodiagnostic al sputei.
Profilaxia secundara este o problema strans legata de cea a diagnosticului
precoce ale carei posibilitati sunt in etapa actuala inca restransa.
Consta in examinari in scopul depistarii precoce a afectiunilor neoplazice la
ambele sexe. Ea incepe de la varsta de 20 de ani la femei si 45 de ani la barbati.
Printre semnele de alarma, care fac necesara consultarea unui medic, se
numara:

modificari evidente ale petelor lentiginoase sau a negilor;

aparitia de novo a unor noduli sau zone dure la nivelul sanilor sau in alta
regiune a corpului;

tulburari evidente ale functiei intestinale sau a vezicii urinare;

tulburari digestive din ce in ce mai frecvente;

disfagie persistenta;

ragusala de durata sau tuse suparatoare;

sangerari sau secretii la nivelul unor orificii, sangerari vaginale in afara

menstruatiei;

plagi cutanate care nu se vindeca, tumefactii care nu cedeaza.

Examinarea periodica radiologica (radiomicrofotografie) obligatorie pentru

intreaga populatie, dar mai cu seama pentru persoanele trecute de 40 de ani, se
incadreaza intre mijloacele de depistare timpurie si de profilaxie a evidentei in faza
avansata.
In tara noastra exista un program national pe termen lung de combatere a
cancerului in care se include si combaterea cancerului bronhopulmonar care
cuprinde si mare parte din masurile profilactice de mai sus.

Rolul asistentei medicale este de a suplini independenta, de a incerca sa inlocuiasca

necesitatea in asa fel incat persoana sa-si satisfaca cerintele mai usor si fara handicap.
Asistenta medicala nu trebuie sa piarda din vedere omul in globalitatea sa, interventia va
fi orientata asupra lipsei de autonomie si consta in a spori, a creste independenta fizica, psihica si
morala a bolnavului.
Alimentatia detine rol major in modularea aparitiei cancerului atat prin
aportul de substante cancerigene cat si prin prezenta sau absenta unor factori
protectori. Este bine cunoscut faptul ca o alimentatie sanatoasa alaturi de o
activitate fizica cotidiana duce la scaderea riscului de aparitie a cancerului.
Exemple in care corelatia dintre alimentatie, efort fizic si aparitia cancerului
este bine stabilita.
Cauza major de apariie a cancerului pulmonar o constituie fumatul. Totui,
nu toate persoanele care fumeaz vor dezvolta un cancer pulmonar ceea ce
sugereaz implicarea i a altor factori n cancerogeneza pulmonar. Studiile recente
sugereaz rolul alimentaie n
prevenirea cancerului pulmonar.
Se estimeaz c printr-un regim alimentar bogat n legume i fructe
se poate preveni apariia cancerului pulmonar la 20-30% dintre fumtori.

Fructe

Profilaxia tertiara

1. Profilaxia hemoragica
Tendinta aparitiei hemoragiei se intalneste in urma unei trombocitopenii
(numarul scazut de trombocite) cauzata de:

infiltrari tumorale in maduva osoasa si distrugerea celulelor hemoptoice

terapia de baza de citostatice cu consecinte temporare de insuficienta

medulara

splenomegalie

formare de anticorpi anticelulohematopoetici.

In urma alterarii functiei trombocitelor si disfunctia coagularii datorata

alterarii ficatului, a vaselor etc.

Cand asistenta medicala se afla in fata unui astfel de pacient va avea grija
ca :

pacientul sa adopte pozitia decubit dorsal, intins in pat

sa evite miscarea si plimbarea prin camera deoarece exista riscul de

hemoragie prin traumatisme

igiena riguroasa a cavitatii bucale pentru ca sa evite infectiile ce pot cauza

hemoragii ale mucoasei si gingiilor

nu se vor efectua injectii i.m. deoarece pot provoca hematoame musculare

difuze

hrana va fi usoara, saraca in acizi si saruri.

2. Profilaxia infectiilor
Predispozitia pentru infectii este frecventa la bolnavii oncologici. Imunitatea

scazuta a organismului e datorata :

scaderii leucocitelor ( in special a granulocitelor)

carentei de anticorpi.
Infectiile pot fi localizate si generalizate. Daca predispozitia pentru infectii

creste, pacientul va fi supravagheat continuu. Medicul va prescrie o terapie

antibitica in caz de infectie bacteriana si cu micostatice in infectie cu fungi.
Deoarece terapia citostatica de lunga durata poate provoca granulocitopenie de
aceea se administreaza antibiotice i.v. cu spectru larg. Daca organismul pacientului
nu reactioneaza pozitiv la antibiotice timp de 24-72 de ore, se va efectua eventual,
transfuzii de granulocite.
Tehnici de asistenta particulara.

In caz de leucocitopenie de lunga durata se va incerca prevenirea infectiilor grave si

cele ce provoaca subit moartea.
Exista doua astfel de procedee :
1. profilaxia specifica a infectiilor
2. ingrijirea pacientului intr-un ambient aseptic
Profilaxia specifica a infectiilor
Obiective:

protejarea pacientului cu fisc mare la infectii

mentinerea unui ambient cat mai redus in germeni

Cele mai importante masuri sunt: distrugerea germenilor din interior spre exterior cu ajutorul :

ingrijirea trupului (toaleta zilnica a trupului, a cavitatii bucale cu solutii dezinfectante)

alimentatiei (hrana bine pregatita si bine fripta, fructele bine spalate, se evita salata cruda)

tranzitul intestinal.
Izolarea pacientului intr-un ambient aseptic :

pacientul va fi izolat intr-o camera cu 1-2 paturi.

Este foarte important sa se tina cont de urmatoarele masuri :

pacientul va parasi camera doar cu consimtamantul medicului

persoanele care viziteaza pacientul isi vor dezinfecta in prealabil mainile

curatenia zilnica se va efectua cu mare precautie.

Ingrijirea bolnavului intr-un ambient aseptic (unitate sterila).
Are scopul de a proteja de infectii, pentru o perioada mai lunga, intr-un ambient aseptic,

pacientii cu afectiuni grave de depresie medulara.

Astfel de unitati speciale se gasesc in centrele oncologice si se utilizeaza la pacientii cu
urmatoarele boli :

agranulocitoza

anemie, pancitopenie, transplant de maduva osoasa

pacientii tratati cu citostatice.

Mentinerea asepsiei in unitatile se fi bine sterilizate ;

aerul fitrat de bacterii prin filtre speciale

obiectele folosite de pacient sunt sterilizate

alimentatia necesara o pregatire speciala

toate masurile de ingrijire, inclusiv igiena personala generala se vor efectua numai cu
anexele corect sterilizate

pe toata durata sederii in spital pacientul se va ingriji de curatenia in camera si de toaleta

zilnica.

3.

Profilaxia inflamarii mucoaselor

In cursul unei granulocitopenii, in timpul unei radioterapii sau chimioterapii, mucoasele

sunt usor expuse infectiilor.

Inflamatia mucoasei cavitatii bucale, faringiene si gastrice, ulceratii, afte si mucegaiuri

sunt frecvente si forte dureroase care pot agrava starea generala a bolnavului.
Profilaxia stomatitelor
Eficacitatea igienei cavitatii bucale si a dintilor depinde de gradul de inflamatii si de
colaborarea pacientului.

Stomatita
Pentru controlul acestei igiene e foarte important inspectia zilnica a cavitatii bucale (din
parte pacientului si a asistentei medicale)
Asistenta medicala ii va recomanda pacientului sa se abtina de la alcool si de la nicotina.
Terapia stomatitelor
Cand infectia este prezenta putem folosi substante bacteriene si fungicide, in caz de
durere este indicat un anestezic local.
Terapia mucegaiurilor trebuie administrate adjuvante antimicotice.
Alimentatia - asistenta medicala il va educa pe pacient sa foloseasca mancaruri usoare,
sarace in acizi, dar bogate in vitamine. In caz de glutitie dureroasa se va administra inainte de a
servi masa un anestezic local.

3.2 Anexa 2 - Rolul AM in asigurarea conditiilor de ingrijire

Pretutindeni in lume se depun eforturi in cercetarea posibilelor mecanisme de aparitie si

cai de tratament etiologic ale cancerului. Inca nu s-au inregistrat succese, cel putin in combaterea
celor mai frecvente tipuri de cancer, aceasta realitate descurajand pe multi bolnavi, carora

viitorul le apare imprevizibil si incert. Ingrijirea pacientului cu afectiuni canceroase poate fi

foarte complexa, datorita implicatiilor psiho-sociale si somatice ale bolii.
Problemele ridicate de ingrijire sunt dependente de:

tipul, localizarea si sediul tumorii;

tulburarile produse de tumora;

tipul de tratament si efectele acestuia;

atitudinea pacientului fata de boala;

suportul social.
Cadrele medicale sunt constiente ca pacientii se tem si suporta greu diagnosticul,

tratamentul si internarile nenumarate. Personalul medical nu poate promite pacientului o

vindecare certa si de aceea teama de moarte este prezenta la multi dintre pacienti. In rezolvarea
acestor probleme zilnice, cadrele medicale se simt edesea neputincioase. La inceputul internarii,
multi pacienti cu afectiuni neoplazice nu sunt constienti de gravitatea bolii, in ciuda tulburarilor
fizice de care sufera.
Boala duce la pierderea calitatii vietii, modifica relatiile sociale la nivel de familie,
profesional, timp liber si genereaza anumite probleme sociale, motive care impun asistentei
medicale si celorlalte cadre medicale un efort deosebit in realizarea unui mediu de ingrijire
optim.
Intr-un spital, indiferent de sistemul de constructie pavilionar / monobloc,
functioneaza mai multe servicii (sectii) in raport cu structura acestuia.
Sectia de chirurgie (deoarece tratamentul chirurgical este aplicat si in cazul
cancerului bronhopulmonar) are o structura speciala care confera o functionalitate
aparte si cuprinde compartimente aseptice blocul operator cu statie de
sterilizare, saloane cu paturi, sala de pansamente, saloane separate pentru
bolnavi septici, precum si o serie de anexe strict necesare desfasurarii activitatii.
Blocul operator este compartimentul specific si de baza al sectiei de
chirurgie si reprezinta o unitate functionala aparte el fiind izolat de restul sectiei,
avand circuite separate pentru septic si aseptic construit din materiale ce pot fi
dezinfectate usor.

Structura blocului operator trebuie sa cuprinda mai multe incaperi care sa-i
asigure functionalitatea:

camera filtru in care personalul medical se dezbraca de tinuta de spital si

imbraca alta curata si sterilizata.

camera de pregatire a medicilor chirurgi care cuprinde un spatiu pentru

spalarea mainilor, dotat cu 2-3 chiuvete cu robinete speciale, apa sterile,
sapun si solutii pentru sterilizarea mainilor.

camera de imbracare a lenjeriei sterile pentru operatie, prevazuta cu o masa

pe care se gasesc halate, masti si manusi sterile.

sali de operatie (cel putin 3-4 pentru fiecare bloc operator), complet izolate
de exterior, climatizate cu trecerea aerului prin filtre speciale, care sa asigure
sterilizarea aerului, cu o temparatura intre 18 0-220 si umiditatea de 50-70%.
Mobilierul unei sali de operatie trebuie sa fie redus la strictul necesar si va

cuprinde:
-

masa de operatie de constructie speciala cu lampa scialitica

mese pentru instrumentele necesare interventiei

mese / polite pentru depozitarea casoletelor cu campuri sterile si a cutiilor cu

instrumentar

aparatul pentru anestezie generala si masuta cu medicamente

aspiratoare, bisturie electrice, aparate de chirurgie celioscopica, aparatul

Roentgen mobil, lampi mobile cu picior, lampi pentru US, electrocauterizator,
taburete rotative

camera de preanestezie si de trezire, in care se face pregatirea anestezica si

se asigura trezirea completa a bolnavului operat.

camera de spalare a instrumentarului folosit in timpul interventiei (de obicei o

camera pentru 2 sali de operatie).

camera de depozitare a lenjeriei murdare, magazia cu aparatura si

instrumentar de rezerva, grup sanitar, o camera de repaus pentru medici si
personal.

Personalul blocului operator trebuie sa respecte cu strictete regulile de

asepsie si antisepsie.

Sala de operatie

Salile de pansamente servesc la pansarea bolnavilor precum si la

efectuarea unor examene clinice (tusee rectale / vaginale, anoscopii), a unor
proceduri speciale (spalaturi vaginale, clisme, punctii) sau la recoltarea de analize.
In principiu trebuie sa fie o sala aseptica si alta pentru bolnavii septici. Intr-o sala de
pansamente trebuie sa existe in mod obligatoriu o canapea, o masa pentru
examinare, caruciorul cu solutii, instrumente, comprese pentru pansat, dulapuri
pentru instrumente (sterile si nesterile), chiuvete pentru spalat instrumente, cuve
pentru dezinfectia unor instrumente, seringi, ace, lame, eprubete pentru recoltat
produse biologice.

Sala de pansamente
Sala de raport si cancelaria medicilor
Sala asistentelor din tura, unde isi rezolva problemele administrative, de
supraveghere si tratare a bolnavilor.
Grupuri sanitare pentru bolnavi si personalul medico-sanitar.
Magazia de lenjerie si alte obiecte de inventar se gaseste sub administratia
asistentei sefe.

Saloanele pentru bolnavi, sunt amenajate, in asa fel, pentru a corespunde

cerintelor de ingrijire a acestora. Intr-un salon se gasesc 6-8 paturi, dar ideal ar fi ca
un salon sa nu fie mai mare de 2-3 paturi, ceea ce ar asigura o mai buna ingrijire a
bolnavilor in raport cu gravitatea bolii. Suprafata pentru un pat de adult este
stabilita la 5-6 m2. In salon trebuie sa fie asigurata o temperatura de 20 0-220C si
umiditate de 40-50% si sa fie luminoase, pentru a diminua starea de anxietate a
bolnavului canceros..
Asistenta medicala asigura si mentine aceste conditii si le imbunatateste,
oferind un confort optim bolnavului, cu luminozitate buna a salonului si cu dotari
tehnice moderne.

Salon sectie oncologie

Patul si accesoriile sale

Paturile trebuie sa fie deplasabile pe roti, rabatabile, prevazute cu rezemator mobil la care
treimea cefalica a somierei poate fi ridicata in pozitie oblica de 45 0, necesara pentru a asigura
confortabilitatea in pozitie semisezanda, in scopul favorizarii respiratiei.
Salteaua optima este cea din burete sau cauciuc umplut cu apa, pentru a preveni escarele
de decubit la bolnavii imobilizati. Pernele, in numar de doua, una mai mica si alta mai mare
pentru a asigura bolnavului o pozitie comoda. Patura trebuie sa fie confectionata din lana moale.
Lenjeria trebuie sa fie alba, din bumbac, cu cat mai putine cusaturi.
Patul reprezinta pentru fiecare bolnav spatiul unde isi petrece majoritatea timpului si i se
asigura ingrijirile necesare. De aceea toate aceste accesorii au atat rolul de a proteja bolnavul
impotriva umiditatii, frigului si impotriva producerii leziuniloe tegumentare (escare), cat si de a
usura munca asistentei medicale.
Toaleta bolnavului
In functie de starea generala a bolnavului, asistenta medicala va efectua toaleta acestuia
pe portiuni, respectand intimitatea acestuia si masurile de igiena sau daca pacientul este
independent, il va educa pe acesta sa efectueze toaleta generala, in salile de baie/dus ale
salonului.

Asistenta medicala va insista asupra toaletei bucale, dupa aspirarea prealabila a

secretiilor, solicitand pacientului sa clateasca apoi gura cu apa boricata si efectuand in final o
badijonare a mucoaselor cu glicerina boraxata. Va insista asupra regiunilor inghinale pe care le
va pudra apoi cu talc, pentru a evita aparitia eczemelor si iritatiilor pielii.
Unghiile si parul vor fi curatate regulat, avand in vedere faptul ca la acest nivel stagneaza
un mare numar de agenti patogeni.
In cazul cand pacientul este conectat la sonda de oxigen sau are montata sonda
nazofaringiana, trebuie ca asistenta medicala sa acorde o atentie deosebita ingrijirii mucoasei
nazale, in scopul mentinerii permeabilitatii cailor respiratorii superioare si a evitarii iritatiei si
infectiei nazale, care s-ar supraadauga afectiunii sale de baza.
Efectuarea toaletei are efecte benefice asupra circulatiei cutanate, pe care o stimuleaza,
favorizeaza mobilizarea anticorpilor formati de celulele reticuloendoteliale din tesutul celular
subcutanat, are efect relaxant si sedativ asupra organismului.
O atentie deosebita trebuie sa acorde asistenta medicala aspectului periodontal (gingivita,
pioree) al pacientului, acesta fiind un factor favorizant al diseminarii agentilor patogeni catre
plamani.
Alimentatia
Alimentatia constituie substratul vital in ingrijirea bolnavului, constituind un obiectiv
important de realizat pentru asistenta medicala, alimentatia mentinand energia organismului.
Aportul alimentar trebuie sa tina cont de nevoile organismului, diferentiat in functie de varsta,
starea de sanatate sau boala, precum si de munca (efortul) depusa.
Asistenta trebuie sa educe pacientul in ceea ce priveste alimentatia sanatoasa, aportul de
elemente nutritive de care are nevoie organismul sanatos si calitatile energetice ale alimentelor,
pentru a le aplica acesta dupa ameliorarea bolii si chiar dupa externare.
Lichidele se vor administra in doze mici, fractionate, in acest timp bolnavul stand in pat
pentru conservarea energiei, iar asistenta medicala va urmari si calcula cu atentie ingesta-excreta,
pentru a elimina posibilitatea unei deshidratari masive sau aparitia unui dezechilibru electrolitic.
Modul in care bolnavul primeste alimentele are de multe ori aceeasi importanta ca si
regimul propriu-zis. Distribuirea si servirea alimentelor se executa intotdeauna de asistenta
medicala.

In legatura cu servirea meselor bolnavilor, asistenta medicala va tine seama de urmatoarele:

Orarul si repartizarea meselor intervalele dintre mese trebuie astfel stabilite, ca perioadele de
flamanzire din cursul noptii sa nu fie mai maripregatirea de 10 ore. Astfel micul dejun se va servi
dimineata cat mai devreme, iar ultima masa cat mai tarziu, dar cu 2 ore inaintea culcarii. Restul
meselor se vor stabili la intervale aproximativ egale, in functie de regulamentul interior al sectiei
si legat de programul de tratament si de odihna al bolnavilor.

Piramida alimentara
Relaxarea
Foloseste diferite tehnici cu scopul de a detensiona bolnavul fizic si psihic:

toaleta se va face inainte de culcare;

se efectueaza masaje in scopul de a stimula circulatia;

se pune in surdina o muzica linistitoare;

se efectueaza anumite exercitii de relaxare. Asistenta medicala va chestiona bolnavul cu

privire la dorinta acestuia de a invata aceste metode de relaxare si a contribui la invatarea
tehnicilor, aratandu-i acestuia importanta detensionarii grupelor mari de muschi si
articulatii.

Asistenta medicala va ruga pacientul sa stea linistit intr-o pozitie confortabila, sa respire
incet si profund, sa alterneze perioadele de relaxare a muschilor cu perioade de contractie (pe
timpul numararii pana la 10 pentru fiecare etapa; relaxare-contractie). Aplicarea acestei tehnici
de relaxare, necesita in jur de 15 minute, fiind eficace cand se realizeaza dimineata la trezire,
seara inainte de cina sau chiar inainte de culcare. Relaxarea fizica este benefica pentru starile de
epuizare dupa accesele de tuse cu expectoratie abundenta.

Bioenergie pentru relaxarea unui bolnav de cancer

3.3 Anexa 3 - Rolul AM in ingrijirea bolnavului oncologic

Bolnavul oncologic in faza terminala

Moartea este un fenomen firesc, face parte din viata, ea nu poate fi evitata sau prevenita,
ea trebuie asumata. Este necesar de a sensibiliza societatea fata de realitatea mortii pentru ca, cel
ce va murii isi gaseste de fapt locul sau. Muribundul, cel ce va muri, este un om viu si trebuie sa
fie considerat astfel cu toate nevoile sale, cu dorintele sale proprii, cu drepturile sale.

In general, in practica medicala, problematica mortii este suficient abordata, continutul

mai ales psihologic, sociologic, moral, o marginalizeaza in preocuparile personalului medical cu
o formatie in special biologica, stiintifica, medicala care evita sa acorde importanta unei situatii
care constituie mai degraba un esec al muncii, al medicinii. Personalul medical are rezerva fata
de problematica decesului, fie dintr-un reflex general de autoprotectie incercand sa indeparteze
lucrurile grave, triste, fie din educatia societatii actuale preocupata sa valorifice sanatatea,
vigoarea, tineretea.
Atitudinea fata de moarte este de ordin strict personal in functir de conceptia fiecaruia
despre lume, persoana care acorda ingrijiri are de intampinat dificultati, trebuie sa accepte limita
destinului biologic, sa inceapa sa i se opuna, sa lupte pentru a amana cat mai mult posibil, pentru
ca prezenta mortii este esecul profesiei sale.
Existenta mortii este o realitate care trebuie inclusa in actul de ingrijire medical, astfel
incat ingrijirea paliativa, ingrijirea persoanelor ajunse intr-un stadiu de nevindecare a bolii,
trebuie sa raspunda nevoilor fundamentale ale persoanei : de confort, igiena, odihna si de
eliminare sau atenuare a durerii, de o prezenta umana continua care comunica cu suferindul, ii
acorda consideratii si respect ca persoana.
Raspunsul psihic al bolnavului de cancer
Cand o persoana se confunda cu o boala grava, cu invaliditate sau cu un prognostic
rezervat, ea traieste o stare de ruptura in continuitatea vietii sale cotidiene. Aceasta experienta ii
atinge fundamental personalitatea, imaginea de sine, identitatea sa, relatiile sociale, rolurile sale.
Ea ia cunostinta de proximitatea concreta a mortii, de precaritatea sa, de limitele sale biologice si
psihice.fata de aceasta realitate bulversanta, persoana bolnava incearca sa gaseasca modalitati de
adaptare la situatie, care sunt foarte diferite pentru fiecare individ in parte, in functie de
personalitatea sa, de trecutul sau, de capacitatea sa de a suporta angoasa. Acest comportament se
exprima divers prin emotii, resentimente mai mult sau mai putin violente, atitudini care nu sunt
usor de inteles sau de asumat pentru anturajul familiei sale sau pentru echipa medicala care o
ingijesc.
Experienta bolii produce transformari profunde in persoana suferinda ( revolta, furie,
agresivitate, tristete profunda, atitudini de persecutii, disperare).
Etapele de adaptare la moarte

1. Socul. Luarea la cunostinta a gravitatii diagnosticului, a iresponsabilitatii starii, a realitatii

concrete imediate a mortii, pune persoana pentru un moment, intr-o paralizie totala fizica,
psihologica si intelectuala, o lasa siderata, fara voce, fara ratiune, fara actiune, golita de
sentimente. Cel mai rapid, socul, este produs prin anuntarea directa a diagnosticului, multi din
cei afectati echivaleaza aceasta boala cu moartea.
2. Refuzul. Aceasta atitudine consta in a anu vrea sa auda, sa inteleaga, sa admita, ca ea este
persoana careia i se intampla acest lucru. Uita diagnosticul si prognosticul grav. Este un
mecanism de aparare impotriva angoasei, este o protectie involuntara. Acest comportament ii
culpabilizeaza pe cei din jur dar, daca ei inteleg mecanismul de adaptare a bolnavului la noua
situatie, il respecta si il lasa sa evolueze. Durata fazei este variabila (de la cateva minute la
saptamani sau chiar luni). Paradoxal societatea incurajaza acest comportament ascunzand
diagnosticul sau eventualitatea mortii.
3. Furia, agresivitatea, revolta. Furia este semnul unei profunde revolte impotriva
nedreptatii sortii. De ce? De ce eu? Nu merit asta ?. Este semnul unei frustari insuportabile in
raport cu ceea ce asteapta in viata, este semnul unei dorinte de viata care nu-si mai gaseste
sensul, sensul de fi trait. Este o agresivitate fata de cei care au sansa, de a fi liberi sa traiasca
si sa-si faca planuri de viitor. Bolnavul opune rezistenta fata de amenintarea nemeritata a sortii,
este o maniera de a afirma ca este inca viu. Este o manifestare activa a angoasei. Pentru cei care
ingrijesc persoana, pentru anturaj, aceasta agresivitate da un sentiment de neputinta, o
culpabilitate de a nu o putea ajuta.
4. Vinovatia, este si ea un raspuns frecvent intalnit. Pacientul poate simti boala ca pe o
pedeapsa pentru faptele savarsite de-a lungul vietii, ei se simt vinovati si intarzie sa apeleze la un
tratament de specialitate.
5. Tristetea. Boala, suferinta, apropierea de moarte sunt experiente de separatie. In viata
noastra tot ce este ruptura, pierdere, agravare antreneaza in mod fortat tristetea. In acest proces al
doliului, necesitatea traversarii tristetii ii permite persoanei care sufera sa incerce o noua adaptare
la existenta, sa caute si sa gaseasca alte valori, sensuri ale vietii, si sa perceapa o noua imagine a
sine-lui din aceasta perspectiva. Treptat bolnavul intra intr-o perioada de tristete (depresie) se
retrage, se detaseaza de anturaj pana la pierderea totala a controlului cu realitatea.
6. Teama, senzatia de izolare. Este una din cele mai predominante reactii, este o ruptura
gradata in relatiile sociale care antreneaza o retragere in sine uneori cu agresivitate, si o izolare

psihica fata de mediu ambiant. Teama apare legat de abandon, ea este intretinuta de realitate
pentru ca adesea bolnavul este abandonat de catre cei apropiati sau de societate. Teama se
manifesta prin angoasa sau prin reactii agresive.
7. Negocierea (targuiala). Bolnavul moribund isi accepta destinul ca momentul se apropie
inexorabil si incearca sa obtina o amanare, legat fie de evenimente fie de persoane, fie de
evenimente familiale.
8. Acceptarea bolii. Tristetea care este un drum dureros pentru ca bolnavul isi recunoaste
pierderile si nostalgia ca nu va mai fi, este prima etapa catre acceptarea bolii, a incertitudinii
legate de viitor, a vietii fragile, precum dependenta de anturaj, a acceptarii vietii cu limite, cu
moarte. Acest stadiu nu reprezinta o resemnare, nici o exprimare a nefericirii, el este exponentul
linistii, pacii, calmului (sunt pregatit pentru a trece dincolo).
9. Doliul cronic si depresia. Daca pacientul remarca nesiguranta ineficacitatea actiunilor
personalului medical si ale apartinatorilor, se izoleaza de acestia, iar succesul doliului si
acceptarea bolii sunt incerte. Reactia la pierderea ineficienta sau insuficienta are ca urmare, in
multe cazuri, aparitia doliului cronic si a depresiei. Un prognostic pana acum favorabil se poate
inrautatii astfel, prin blocarea fortelor de reactie ale pacientului. Procesul doliului este foarte
complex de aceea bolnavul trebuie sa gaseasca la alte persoane resurse pozitive de energie care
sa umple vidul interior. In aceasta etapa se pot stabili legaturi profunde.
10. Iertarea. Bolnavul se simte capabil sa se desparta concret sau de ceva, iertand si cerand
iertare. Aceasta calitate il face sa poata parasi viata cu sentimentul ca si-a implinit menirea sa pe
pamant.
Interactiunea cu bolnavul
Prima sarcina a oricarei ingrijiri este cunoasterea bolnavului in complexitatea sa
psihosomatica, faza evolutiva a bolii, modul cum suporta suferinta, problemele sociale, familiale
sau sociale care-l framanta, insasi spitalizarea constituie pentru el o suferinta majora. Va trebui,
deci, sa existe intre asistenta si pacient o continua comunicare.
Sa intelegi si eventual sa intervi in problemele psihologice ale bolnavului de cancer, nu
inseamna sa dai raspunsuri specifice unei conditii emotive speciale a bolnavului ; inseamna in
schimb sa ai o astfel de capacitate globala de comunicare, incat chiar si raporturile
interpersonale sa fie terapeutice.
Relatiile asistenta-bolnav variaza de la caz la caz.

Asistenta medicala trebuie sa fie capabila sa interpreteze diferitele cazuri particulare

servindu-se de cunostintele sale generale care deriva din stiintele umane.
In cazul bolnavilor neoplazici, este usor sa cazi in eroarea unui comportament de un
optimism exagerat fata de posibilitatile de tratament terapeutic.
Initial, bolnavul, isi face iluzii ca se va putea vindeca in scurt timp si adopta un
comportament cooperant, pentru a suporta cat mai bine tratamentul medical si chirurgical.
Ameliorarilor bruste le corespund inrautatiri bruste astfel deziluzia este si mai mare pentru
bolnavi care, in aceste situatii, pot trece prin stari depresive accentuate, agresivitate, raporturi
interpersonale alterate.
Comunicarea
Comunicarea asistentei cu pacientul canceros joaca un rol fundamental in adaptarea
pozitiva a pacientului la noua situatie.
Respectand dreptul pacientului de a fi informat asupra diagnosticului si tratamentelor ce
vor fi aplicate, aceasta dorinta nu poate fi considerate si acceptata ca norma. Problema nu este ce
cantitate de informatii trebuie sa-i transmitem bolnavului, dar mai ales cum si cand trebuie sa o
facem. Adesea i se raspunde cu false asigurari, uneori se ocoleste intrebarea sau se informeaza
bolnavul intr-un mod brusc si crud ; acestea pot fi evitate daca se acorda suficienta atentie
intelegerii nervilor pacientului, invatand cum sa-l informam si cum sa comunicam cu el.
Abrams (1974), Glaser si Strauss (1965) au individualizat 4 tipuri de comunicare intre
personalul sanitar si bolnavul de cancer.
Constiinta evitata. Bolnavul nu trebuie sa stie, si deci atat familia cat si personalul, in
ciuda faptului ca acest lucru comporta un stres extraordinar, evita sa informeze bolnavul despre
natura bolii.
Constiinta care suspecteaza. Bolnavul isi intuieste conditia, dar nu primeste informatii
sau elemente de clarificare.
Constiinta ascunsa. Atat pacientul cat si personalul, desi constient de boala, se comporta
reciproc ca si cum nu ar stii si ezita sa infrunte direct problema chiar daca o astfel de strategie
complica relatiile facandu-le obositoare si provocand neliniste.
Constiinta impartasita. Exista un schimb de informatii complet si clar, care ii impune
totusi pacientului o incarcatura psihologica majora.

In cazul specific al programului diagnostic pe care pacientul trebuie sa il infrunte, exista

proceduri care nu pot fi efectuate fara colaborarea si consimtamantul constient al subiectului,
care nu inseamna numai sa semneze fisa, dar include necesitatea ca el sa inteleaga intr-adevar,
printr-un limbaj care sa nu fie complex, modalitati de executie, gradul de durere sau de oboseala
si scopul urmarit. In acest fel, de altfel, se favorizeaza participarea subiectului la programul
stabilit, permitand si reducerea anxietatii care se creaza prin necesitatea de a se supune unei
interventii cu perspective in parte cunoscute.
E. K. Ross ne da cateva sfaturi utile: lucratorul sanitar sa fie constient de sensul mortii
si deci sa-si fi depasit propriul tabu : nevoia de refuz a bolnavului este direct proportionala cu
nevoia de refuz a lucratorului sanitar ; sa cunoasca bolnavul pentru a-i putea intui fortele si
slabiciunile ; lucratorul sa nu se grabeasca : trebuie sa astepte ca bolnavul sa fie disponibil,
permitandu-i sa stea in defensiva cat va avea nevoie. Cand bolnavul nu mai exprima dorinta de a
se vindeca este semnul ca moartea este iminenta .
Daca lucratorul va asuma un comportament de refuz si de fuga spre moarte, daca va fi
angoasat sa observe in aproapele sau stingerea vietii, aceeasi angoasa ii va fi comunicata
inevitabil bolnavului, care va accepta cu foarte mare dificultate rezultatul prealabil al bolii.
A spune sau nu adevarul bolnavului
Controversata problema cu privire la a spune sau nu adevarul bolnavului trebuie
considerata o problema depasita. Se poate spune, pentru persoanele tinere, care nu au avut inca
timpul sa se obisnuiasca cu ideea mortii, si vad in inrautatirea conditiilor fizice o accelerare a
evenimentelor. In aceste cazuri, este mult mai dificil sa spui adevarul. In schimb, persoanele care
au trecut de 70 ani au avut ocazia sa se familiarizeze indelung cu evenimentul mortii, chiar si
numai prin evidenta constatare a propriei decaderi fizice. Mai degraba, decat sa ne intrebam daca
sa-i spunem sau nu adevarul, e mai oportun sa ne preocupe cum si cand ii vom spune intreg
adevarul bolnavului.
Sa vorbesti despre moarte cu un bolnav nu e un lucru care se poate programa cu usurinta.
Totusi, parcursul bolii este posibil sa-i formulezi bolnavului intrebari, iar din raspunsul sau se
poate intelege care este disponibilitatea lui de a vorbi despre boala si despre evolutia ei.
Uneori chiar bolnavul ia initiativa si formuleaza el insusi intrebari precise :Domnule
doctor, cat mai am de trait ? E chiar un cancer ?

Sa spui adevarul inseamna si sa fim capabili sa spunem lucruri neplacute cu multa

delicatete. Tutror ne place intotdeauna ca si adevarurile cele mai urate sa ne fie spuse cu
blandete.
Doar asa e posibil sa-i faci pe aproape toti bolnavii sa accepte in moduri si in timpuri
dierite ideea mortii.
Ingrijirea nursing a bolnavului oncologic in faza terminala
In cadrul procesului de ingrijire nursing al muribundului toate interventiile au ca obiectiv
principal ajutarea muribundului de a murii in demnitate. Pentru a atinge acest obiectiv atat de
vast asistenta impreuna cu echipa de ingrijire trebuie sa se implice respectand nevoile,
personalitatea, felul de a accepta sau de a refuza moartea pacientului. Muribundul sufera adesea
de o moarte prematura prin izolarea a carei victima este : izolarea este de obicei rezultatul
atitudinii negative a celor din jur care se refugiaza din comoditate in spatele unor gesturi
automate, tehnici si activitati pentru a evita implicarea directa cu bolnavul, abordand un
comportament de fuga. De aceea asistenta medicala trebuie sa isi evalueze continuu atitudinea sa
in fata mortii, pentru ca in fata mortii nu exista o solutie magica iar cel care ingrijeste un
muribund se simte adesea neputincios si depasit de situatie. Nu exista raspunsuri si atitudini
perfecte, fiecare pacient este unic dar exista in schimb o serie de interventii nespecifice absolut
necesare ajutatoare pentru muribund :

A raspunde la toate nevoile fizice si psihice (inclusiv controlul simptomelor)

A se arata disponibil in comunicare si a stabili o comunicare reala, ajutatoare

A fi empatic

A trata durerea

A-l lasa pe pacient sa-si exprime emotiile negative

A-l ajuta sa faca fata crizelor si sa traverseze etapele de adaptare la moarte

A-l ajuta sa-si depaseasca respectul de sine

A da dovada de onestitate

A intretine speranta

A-l ajuta sa-si pastreze forta si energia

A-l ajuta sa-si faca o retrospectiva a propriei vieti

A-l ajuta sa-si ia ramas bun si sa moara in pace

A-l ajuta sa-si pastreze controlul cu realitatea creand un climat confortabil

A oferi ajutorul spiritual de care are nevoie

A-l ajuta in satisfacerea nevoilor de ordin fizic si social

A asigura continuitatea ingrijirilor cotidiene pastrand intimitatea

A fi prezent si a raspunde alaturi de muribund pana la sfarsit

A sustine familia si pe cei apropiati

Personalul de ingrijire si moartea
Mai multe studii aui demonstrat in general, ca asistentele medicale se simt putin sprijinite

in ingrijirea muribunzilor si evita sa se implice. Cea mai mare problema o constituie lipsa de
comunicare, care are o importanta primordiala la muribunzi. Este deci esential ca asistenta
medicala sa-si evalueze ansamblul interventiilor si sa-si planifice obiectve specifice privind
ingrijirea ce trebuie acordata in faza terminala. Cat priveste aceste ingrijiri, asistenta medicala va
trebui sa evalueze in ce masura isi poate adapta atitudinea. Ea va trebui sa substituie principiile
de prevenire si vindecare cu cele legate de confort si moarte in demnitate. De asemenea, va
trebui sa invete sa-l insoteasca pe muribund, sa ramana alaturi de el, intr-o continua comunicare,
reamintindu-si permanent ca rutinele si tehnicile sunt adesea secundare.
Drepturile muribundului
Este imposibil sa evitam moartea, este insa posibil sa-i asiguram muribundului o
existenta cat mai confortabila pentru ca el are dreptul sa traiasca pana la sfarsit. In cadrul
simpozionului
Bolnavul terminal si persoanele care il ajuta, organizat de Wayne State University, Detroit
SUA, s-a intocmit o schema a drepturilor muribundului :

Am dreptul sa fiu tratat ca o persoana in viata, pana la sfarsit

Am dreptul sa-mi pastrez speranta (in mantuire, intr-o viata viitoare,etc)

Am dreptul sa fiu ingrijit de persoane capabile sa-mi intretina speranta

Am dreptul sa particip la decizii

Am dreptul sa beneficiez de ingrijiri chiar daca vindecarea nu este posibila

Am dreptul sa nu sufar

Am dreptul sa primesc raspunsuri sincere la intrebari

Am dreptul sa nu fiu mintit

Am dreptul sa mor in pace si demnitate

Am drptul sa-mi mentin si sa-mi exprim conceptiile si credintele religioase

Am dreptul sa fiu ingijit de persoane apte sa-mi inteleaga nevoile ; sa aiba satsfactia ca
m-au ajutat sa traversez aceasta ultima etapa a vietii

Sanctitatea Omului sa fie respectata si dupa moarte

3.4 Anexa 4 - Rolul AM in semiologia bolii

In sarcinile si obligatiile asistentei medicale intra cunoasterea fiecarui semn si simptom al
bolii si interventiile specifice acestora.
Pacientii oncologici au o evolutie de obicei cronica iar simptomatologia acuta apare de
cele mai multe ori in faza terminala sau in fazele de acutizare. Simptomele din cancerul
pulmonar sunt: febra (in cancerele febrile sau cand se suprapune cu o infectie), tuse, hemoptizie,
dureri toracice, dispnee, wheezing, infectii repetate, scadere ponderala, astenie, simptome de
pleurezie.
Febra sau hipertermia este expresia dezechilibrului aparut in termogeneza (producerea
de caldura) si termoliza (eliminarea de caldura). In mod normal temperatura corpului se situeaza
intre 36-370C, temperatura centrala (cea a organelor interne) fiind mai ridicata decat cea
periferica. Hipertermia constituie un mecanism de aparare al organismului, deoarece in
momentul invaziei microbiene, determina producerea de anticorpi printr-o crestere a
metabolismului. Hipertermia cuprinde: subfebrilitatea (mentinerea temperaturii corpului intre
37-380C), febra moderata (mentinerea temperaturii corpului intre 38-390C), febra ridicata
(mentinerea temperaturii corpului intre 39-400C), hiperpirexie (temperatura corpului peste 400C).

Termometrizarea
Interventiile asistentei medicale in cazul pacientului febril sunt:
-

administrarea de medicamente antitermice conform prescriptiilor medicale;

aplicarea de comprese reci la nivelul moletilor, plicii bratelor si pe frunte, realizarea de

impachetari reci (cearsafuri);

calculeaza bilantul ingesta-excreta pe 24 ore, mai ales pentru lichide;

administreaza lichide in cantitati crescute pentru a evita deshidratarea (pentru fiecare grad
de febra se mai adauga 500 ml lichide);

mentinerea integritatii tegumentelor prin stergerea transpiratiilor si realizarea unei toalete

corespunzatoare;

va linisti pacientul, explicandu-i ca febra este o manifestare normala in cadrul bolii, ce se

va remite destul de rapid, mai ales dupa evacuarea abcesului lucru ce reprezinta un pas
important spre vindecare.

Junghiul toracic se produce prin iritarea terminatiilor nervoase de la nivelul pleurei

parietale, avand urmatoarele caracteristici: apare brusc in plina stare de sanatate,
intensitatea este foarte mare si poate dura ore si zile, localizarea mai ales in hemitoracele
afectat submamelonar sau dorsal, poate fi resimtit mai rar in umar sau in abdomen, se
accentueaza in inspir profund, tuse, stranut, la eforturi mici, duce la imobilizarea
antalgica a hemitoracelui afectat, prin respiratie superficiala.
Interventiile asistentei medicale asupra durerii pacientului sunt:

va ajuta pacientul sa descrie corect durerea, sa sesizeze momentele de aparitie sau

exacerbare;

va indemna pacientul sa stea intr-o pozitie antalgica dar care sa favorizeze respiratia;

va distrage atentia pacientului, fixandu-i atentia asupra altor probleme;

va incuraja pacientul pentru fiecare progres obtinut, promovand un concept pozitiv despre
sine;

va administra medicatia analgezica prescrisa de medic, cu 30 minute inainte de culcare

pentru a facilita odihna pacientului;

va explica tehnicile de relaxare ce cresc efectul medicamentelor.

Tusea este un act reflex sau voluntar care are drept rezultat expulzarea

violenta a aerului si in unele cazuri a corpurilor straine din caile respiratorii. Mecanismul
de producere a tusei consta in: o faza inspiratorie (aerul intra in plamani), o faza de
compresiune (prin inchiderea glotei), o faza de expulzie brusca a aerului (prin
deschiderea fortata a glotei). Aceste trei faze reprezinta o secusa de tuse. Exista mai multe
tipuri de tuse:
-

tuse uscata (neproductiva, fara expectoratie): iritativa, cu timbru aspru intalnita in

pleurezie, faringita, laringita;

tuse umeda (productiva, cu expectoratie) prezenta in leziuni acute si cronice, in

bronhopneumonie.

Exista si alte tipuri de tuse: quintoasa, bitonala, latratoare, surda (ragusita, voalata);
Dupa orar: tusea mai poate fi: matinala (in bronsiectazii bolnavul isi face toaleta

bronhiilor),

vesperala

bronhopneumonie).

(in

TBC),

nocturna

(in

afectiuni

cardiace)

continua

(in

Acces de tuse
Interventiile asistentei medicale in ingrijirea pacientului care prezinta tuse:
-

supravegheaza pacientul pentru a observa caracteristicile tusei si simptomele care o

insotesc;

noteaza observatiile facute pentru a informa medicul cu privire la: frecventa, orar,
prezenta sau absenta expectoratiei;

in prima etapa cand tusea este neproductiva si frecventa, ea poate obosi bolnavul, ii poate
tulbura somnul si de aceea ea trebuie sa fie calmata prin administrarea de antitusive
prescrise de medic;

educa pacientul asupra eficientei tusei in eliminarea secretiilor de la nivelul aparatului

respirator;

hidrateaza pacientul prin administrare de lichide in cantitate crescuta, administrand

concomitent si mucolitice, expectorante, fluidifiante, pentru a lichefia mucozitatile
aderente la bronhii si a favoriza eliminarea lor;

indeparteaza cauzele care au favorizat iritatia faringiana prin asigurarea unor conditii de
mediu corespunzator si eliminarea unor factori nocivi (fumatul);

aplica pe pieptul pacinetului comprese calde cu scopul de a favoriza circulatia la acest

nivel;

sa educe pacientul sa-si stapaneasca voluntar tusea iritativa printr-o inspiratie ampla cu
apnee fortata;

sa invete pacientul sa tuseasca cu batista la gura, pentru a nu imprastia germeni in jur prin
intermediul picaturilor Pflugge;

daca bolnavul prezinta secretii, asistenta medicala va pozitiona pacientul in asa fel incat
sa-i fie favorizata expectoratia, folosindu-se la nevoie provocarea tusei artificiale/asistate
(bolnavul sta in pozitie semisezanda, se comprima brusc si sacadat, ventral ,baza
toracelui, dupa o inspiratie fortata in timp ce bolnavul face un efort de tuse.

Hemoptizia este eliminarea prin tuse a unei cantitati de sange rosu (oxigenat) si aerat din
caile respiratorii. Hemoptizia apare in general dupa acces de tuse, dar poate apare si
spontan. Este precedata de semne prodromale: jena laringiana, caldura retrosternala,
senzatie de plenitudine toracica, tuse persistenta, anxietate, neliniste.

Dupa cantitatea de sange eliminat, hemoptizia poate fi:

mica se elimina cateva spute sangvinolente,

mijlocie se elimina 100 - 200 ml sange

mare se elimina 200 - 500 ml sange

abundenta cantitatea de sange depaseste 500 ml sange

Rolul asistentei medicale in ingrijirea pacientului cu hemoptizie abundenta
Asistenta medicala asigura: confortul pacientului, repaus absolut la pat in pozitie

semisezanda, va linisti bolnavul care adesea este anxios. Va ajuta bolnavul, incat sa nu faca efort
inutil, cand va expectora sange i se va apropia un recipient de capacitate bucala pentru a colecta
cantitatea de sputa eliminata, in scopul evaluarii de sange.
Igiena corporala se va face reducand la minimum mobilizarea bolnavului.
La indicatia medicului, asistenta medicala va recolta sange pentru determinarea grupului
sanguin, hemograma si hematocrit, va masura frecvent pulsul, tensiunea arteriala, le va nota in
foaia de temperatura, va supraveghea faciesul bolnavului, starea lui generala, va administra
medicatia hemostatica prescrisa de medic.

In zilele urmatoare, se va asigura in continuare confortul fizic, ingrijirile igienice,

alimentatia compusa din lichide reci: lapte, compot.
Daca medicul recomanda examenul sputei, nu se va recolta expectoratie care contine
sange.
Pregatirea bolnavului pentru diferite investigatii se va face numai dupa oprirea sangerarii.

Dispneea este o tulburare a respiratiei, manifestata prin senzatia lipsei de aer (de
sufocare), spre deosebire de respiratia involuntara normala, aceasta este constienta,
bolnavul resimte nevoia de a respira, dar si efortul respirator este ineficient. Dupa
circumstantele de aparitie se deosebesc:

dispnee permanenta;

dispnee de efort;

dispnee de decubit;

dispnee paroxistica.

Dupa ritmul respirator, se disting:

-

bradipnee ritm respirator scazut (obstructii ale cailor respiratorii, astm bronsic);

tahipnee dispneea cu cresterea ritmului respirator (depasesc 30-40 resp./minut.

Dupa timpul respiratiei, exista:

-

dispnee inspiratorie (edem glotic, tumori laringiene);

dispnee expiratorie (astm bronsic, emfizem pulmonar);

dispnee mixta (pleurezii cu lichid mult, pneumonie masiva).

Interventiile asistentei medicale in favorizarea respiratiei pacientului:

va dezobstrua caile respiratorii aeriene superioare;

va administra la nevoie oxigen in doza de intretinere, stabilita de medic;

va asigura pacientului pozitia semi-sezanda ridicand extremitatea cefalica a patului sau

sprijinindu-l pe perna;

umidifica aerul din incapere pentru a evita uscarea mucoaselor;

invata pacientul exercitii de respiratie: respiratia profunda favorizeaza oxigenarea si

ventilatia adecvata a pacientilor anxiosi, creste volumul curent si diminueaza spatiul mort,
pacientul efectueaza o inspiratie profunda si o expiratie prelungita cu buzele stranse; respiratia
diafragmatica pacientul este asezat in pozitie semisezanda, cu genunchii flectati, sustinuti in
regiunea poplitee cu o patura rulata, mainile pacientului sunt plasate cu fata palmara pe abdomen
sau coaste.

3.5 Anexa 5 - Rolul AM in stabilirea diagnosticului

Diagnosticul si tratamentul cancerului bronhopulmonar necesita o anamneza foarte
atenta, un examen fizic sistematic, un examen radiologic, examene complementare (teste
functionale pulmonare, sau alte investigatii speciale).
Rolul asistentei medicale consta in pregatirea pacientului pentru executarea
investigatiilor paraclinice si chiar efectuarea unora dintre acestea, precum si asistarea
medicului.
In cadrul vizitei medicale, asistenta medicala are indatorirea:

de a explica pacientului in ce consta aceasta, de a-l sprijini, de a-l linisti si de a explica

cele ce se vor petrece;

de a dezbraca bolnavul pentru consultatie daca este necesar, in functie de starea sa

fizica si psihica;

de a pozitiona pacientul conform cerintelor etapei de investigare;

de a prezenta medicului evolutia starii bolnavului si interventiile efectuate.

Anamneza reprezinta un interogatoriu la care este supus pacientul in vederea depistarii

cauzelor ce au dus la imbolnavire si la prezentarea acestuia la medic, momentul aparitiei

primelor simptome si caracterul acestora, a atitudinii adoptate de pacient in aceste circumstante.
Anamneza aduce informatii despre antecedentele heredocolaterale, dieta, activitatea fizica,
consumul de tutun, alcool, medicamente, droguri, noxe si practici sexuale.
Cativa parametrii necesita o abordare inevitabila, ei influentand posibilitatea stabilirii
diagnosticului:
varsta: la copii apar mai frecvent infectii acute ale cailor respiratorii superioare, ce
afecteaza mai rar plamanii; la pubertate riscul maxim este al infectiilor pleuro-pulmonare
de etiologie microbiana; adultul si varstnicul se confrunta cu boli cronice ce afecteaza
mai des parenchimul pulmonar;
sexul: poate determina particularitati, ca de exemplu barbatii fac frecvente boli toracopulmonare cronice;
antecedentele heredo-colaterale: explica existenta unei predispozitii ereditare;
antecedentele personale patologice trebuie cunoscute, existand posibilitatea sensibilizarii
locale, ca in cazul afectiunilor pulmonare acute sau supurative.
conditiile de munca: pot induce, favoriza sau agrava bolile pulmonare;
conditiile de viata privesc salubritatea locuintei, numarul de persoane ce locuiesc intr-o
incapere, cantitatea si calitatea alimentelor, consumul de alcool, tabagismul
conditiile

psiho-sociale:

vizeaza

existenta

problemelor

morale,

familiale

sau

profesionale.
Pentru realizarea planului de ingrijire, asistenta medicala va purta o discutie similara cu
pacientul, denumita culegere de date, insistand asupra sferei socio-familiale. In timpul
anamnezei asistenta medicala va indemna bolnavul sa vorbeasca deschis medicului, il va incuraja
si sustine si va interveni numai la cererea medicului sau cand pacientul se abate de la
raspunsurile cerute.

Examenul clinic / fizic este realizat de catre medic, bazandu-se pe date obiective
furnizate de metodele utilizate in acest scop.
Inspectia are drept scop depistarea modificarii conformatiei toracelui ce poate
reprezenta substratul cauzal al bolii pulmonare sau consecinta afectiunii respiratorii, faciesul si
culoarea tegumentelor precum si alte semne care pot orienta diagnosticul.
Palparea ofera date privind: cutia toracica cu toate elementele sale constitutive
tegumente, tesut celular subcutanat, coaste, stern, vertebre, articulatii, precum si continutul
acesteia pleura, palmani, mediastin, cord si vasele mari.
Prin palpare se pot percepe unele fenomene toracice ca: vibratii vocale, frecaturi pleurale
sau pericardice, sufluri cardiace.
Tehnica consta in amplasarea suprafetei palmare a mainilor pe fata anterioara sau pe fata
posterioara a hemitoracelui examinat, palpand sistematic si succesiv intreaga suprafata. Pentru
determinarea vibratiilor vocale se roaga pacientul sa pronunte un cuvant cu multe consoane.

Palparea toracelui anterior

Percutia este o metoda de examen fizic, care consta in lovirea anumitor regiuni ale
corpului cu degetele pentru a obtine sunete din a caror interpretare reies informatii asupra
procesului patologic din regiunea explorata. Percutia toracelui trebuie sa respecte anumite reguli:
se face de sus in jos si dinspre medial spre lateral; se face pe toate fetele anterioara, posterioara,
laterala; se face o percutie generala si una comparativa, topografica pe aceeasi regiune.

Percutia si auscultatia toracelui anterior

Sunetul rezultat din percutia toracelui poarta denumirea de sonoritate pulmonara.
Modificarile sonoritatii pulmonare privesc intensitatea, timbrul si tonalitatea sunetelor sau
privesc intensitatea si limitele sale.
Auscultatia permite sesizarea si interpretarea diverselor zgomote care se produc
in cursul respiratiei, a tusei sau in timpul vorbirii. Auscultatia se poate realiza: direct cu urechea
pe torace, sau indirect prin intermediul stetoscopului aplicat pe cutia toracica.
Pozitia bolnavului trebuie adaptata: in picioare sau semisezand cand starea bolnavului o
permite, pozitia de decubit sau pozitia in care se afla pacientul.
Auscultatia se va face in ambii timpi respiratori (inspir / expir), inclusiv dupa tuse.
Murmurul vezicular rezulta din trecerea undei fluide sonore din bronhiole in spatiul largit al
alveolelor.
Suflurile sau zgomotele respiratorii rezulta din inlocuirea murmurului vezicular cu
zgomotul laringo-traheal, modificat sau pleural. Ele pot fi: suflu tubar, pleuretic, cavitar.
Ralurile sunt zgomote patologice care iau nastere in alveole sau bronhii si se modifica
prin respiratie sau tuse. Ele pot fi umede sau uscate.
Asistenta medicala trebuie:
sa cunoasca etapele examenului clinic pentru a putea explica bolnavului in ce constau
tehnicile;

asigura confortul fizic si psihic al acestuia;

pozitioneaza pacientul conform indicatiilor medicului sau etapei din cadrul examenului
clinic;

 asigura instrumentarul necesar efectuarii tehnicilor.

Palparea, percutia si auscultatia pot furniza date deosebit de importante pentru
stabilirea diagnosticului unei afectiuni respiratorii.
Examenele paraclinice
Radiografia pulmonara este o metoda statica de examinare si reprezinta fixarea
imaginii radiologice pe filmul radiologic cu scopul de a studia morfologia si functionalitatea
plamanilor. Acest examen ofera certitudinea diagnosticului de afectare pulmonara, datorita
imaginii radiologice specifice. Radioscopia si radiografia au urmatoarele indicatii: toate cazurile
in care se banuieste o afectiune a aparatului respirator, prin: simptomele si semnele pe care le
prezinta bolnavul tuse, dureri toracice, dispnee, modificari stetacustice; toate cazurile in care
exista o afectiune a aparatului respirator, intratoracica, cunoscuta. In aceste conditii, examenul
serveste la studiul complet al afectiunii, la precizarea caracterelor ei si la urmarirea evolutiei ei in
timp.
Bolnavul va fi examinat radioscopic si/sau radiografic sistematic, in diverse incidente:
postero-anterioara, antero-posterioara, oblic-anterior drept sau stang, transvers, in ortostatism,
decubit lateral, etc., in functie de ceea ce urmarim in mod special.

Radiologie pulmonara
Asistenta medicala efectueaza pregatirea fizica si psihica a pacientului in vederea
examenului radiologic:

anunta pacientul in ce consta acest examen si conditiile in care se desfasoara

(semiobscuritate);

conduce pacientul la serviciul de radiologie;

instruieste pacientul cu privire la caracterul inofensiv al tehnicii si asupra necesitatii

efectuarii sale;

dezbraca complet regiunea toracica a pacientului, in situatia cand acesta nu o poate

efectua;

indeparteaza obiectele radioopace

va nota in F.O. examenul di data la care a fost efectuat.

Plamanii, organe pline cu aer, contrasteaza cu opacitatea inimii si vasele cutiei toracice,

oferind o orientare relativ usoara medicului. Imaginea plamanilor, aparuta pe filmul radiologic,
va fi in functie de continutul lor in aer, sange sau lichid.
Recoltarea sputei
Sputa este un produs ce reprezinta totalitatea secretiilor ce se expulseaza din caile
respiratorii prin tuse. Sputa poate fi recoltata pentru examinari macroscopice, citologice,
bacteriologice, parazitologice in vederea stabilirii unui diagnostic.
Pentru recoltarea sputei se pot folosi mai multe metode:
recoltarea sputei in cutie Petri dupa expectoratie spontana sau provocata.
Asistenta medicala pregateste materialele necesare recoltarii, sterile (cutie Petri, pahar
conic, scuipatoare speciala), nesterile (pahar cu apa, servetele sau batiste de unica intrebuintare.
Anunta pacientul si ii explica tehnica, il instruieste sa nu inghita sputa si sa nu o imprastie, sa
expectoreze numai in vasul pe care l-a primit, sa nu introduca in vas si saliva. Pacientul isi
clateste gura si faringele cu apa, apoi expectoreaza dupa un efort de tuse si colecteaza sputa
matinala sau adunata in 24 de ore. Recipientele se acopera, se eticheteaza si se trimit la laborator,
iar asistenta medicala reorganizeaza locul de munca si noteaza in F.O..
.
Recoltarea sangelui
In mod normal, fiecarui pacient i se recolteaza la internare un set de analize, asa-numite
uzuale, biochimice si hematologice pentru precizarea starii pacientului si depistarea modificarilor
survenite datorita bolii. La indicatia medicului se mai pot efectua analize suplimentare, de
exemplu hemocultura in cazul suspiciunii unei infectii.

Recoltarea sangelui pentru examenele biochimice si hematologice se face prin punctie

venoasa cu sistem vacutainer, eprubetele in care se recolteaza avand un anumit cod de culoare, in
functie de substanta anticoagulanta continuta si de analizele ce se pot recolta in recipientul
respectiv.

Recoltarea prin punctie venoasa

Asistenta medicala are un rol deosebit de important in recoltarea probelor de sange,
aceasta trebuie sa cunoasca foarte bine tehnica de executie, sa faca pregatirea fizica si psihica a
pacientului, sa respecte normele de asepsie si antisepsie, precum si modul de interventie in cazul
unor accidente si incidente ce pot interveni in timpul procesului de recoltare.
Scintigrafia pulmonara consta in administrarea intravenoasa si/sau pe cale inhalatorie
a unei substante radioactive. Astfel, se obtin date privind distributia vascularizatiei pulmonare
(perfuzia pulmonara) si ventilatia.

Scintigrafie pulmonara
Rezonanta magnetica nucleara este mai sensibila decat tomografia computerizata in
depistarea structurilor non-vasculare din regiunile hilare si din portiunile centrale ale plamanilor.
Poate detecta trombi in circulatia pulmonara, poate evidentia malformatii vasculare pulmonare,
etc.

Rezonanta magnetica nucleara

Tomografia computerizata obtine informatii extrem de exacte despre
metastazele hepatice, chiar cele dimensionate sub 1 cm si asociata cu folosirea
substantei de contrast permite deosebirea angioamelor hepatice de eventuale
metastaze hepatice.

Tomografie

3.6 Anexa 6 - Rolul AM in aplicarea tratamentului

Majoritatea cancerelor pulmonare nu pot fi vindecate prin tratamentul actual, insa acest
fapt se datoreaza in principal descoperirii tardive a neoplaziei, adesea intr-un stadiu depasit.
Tratamentul simptomatic si cel paleativ sunt printre singurele modalitati terapeutice aplicabile
pacientilor cu cancer pulmonar. In alegerea tratamentului trebuie sa se tina cont de foarte multe
aspecte, in principal de tipul cancerului (cancer cu celule mici sau cancer non-microcelular), de
stadiul evolutiei si de rezervele functionale ale organismului. Stadializarea este foarte importanta,
in special in cazul cancerului non-microcelular. Tratamentul poate fi chirurgical, chimiostatic
sau prin iradiere si respecta principiile clasice ale tratamentului antitumoral.
Tratamentul profilactic se refera la preventia recidivelor cancerului prin:

oprirea fumatului;

evitarea expunerii la noxe industriale azbest, radon;

hidratare eficienta;

administrare i.v. de imunoglobuline, la cei cu imunodeficiente.

- Stadiul I: rezectie chirurgicala, terapie adjuvanta (chimio sau/si radioterapie) si

chemopreventie;

- Stadiul II: similar stadiului I (rezectie chirurgicala si terapie adjuvanta);

- Stadiul III A: chemo-radioterapie de prima intentie si interventie chirurgicala
doar in anumite cazuri, atent selectionate;
- Stadiul III B: chemoterapie si masuri adjuvante care sa reduca dimensiunile si sa
incetineasca dezvoltarea tumorii primare;
- Stadiul IV: chemoterapie bazata pe cisplatina, rezectie chirurgicala in cazul in
care leziunea maligna este unica si este accesibila rezectiei.

Tratamentul medical consta in:

chimioterapie

radioterapie

oxigenoterapie la pacientii cu hipoxemie sau cu insuficienta respiratorie cronica

hidratare pentru modificarea secretiilor

Tratamentul medicamentos - medicamentele sunt substante folosite in scopul de a

preveni, a ameliora sau a vindeca bolile, extrase sau sintetizate din produse vegetale, animale sau
din substante minerale. Actiunea lor asupra organismului depinde de structura lor chimica, de
doza administrata si de calea de administrare. Aceeasi substanta poate functiona ca aliment,
medicament sau toxic, dupa cantitatile introduse in organism, asistenta medicala avand rolul de a
cunoaste foarte bine prezentarea medicamentelor, cantitatea de substanta continuta, dozarea si
timpul de actiune al acestora.
Diferentierea actiunii medicamentelor asupra organismului este in functie de dozele de
administrare. Se deosebesc:

doza terapeutica doza utilizata pentru obtinerea efectului terapeutic dorit, fara ca prin
aceasta sa se produca vreo actiune toxica asupra organismului;

doza maxima este doza cea mai mare suportata de organism fara sa apara fenomene
toxice reactionale;

doza toxica este cantitatea care, introdusa in organism, provoaca o reactie toxica
periculoasa;

doza letala este doza care produce exitus-ul.

In vederea urmaririi efectului medicamentelor, asistenta medicala trebuie sa cunoasca:

efectul ce se asteapta de la medicamentul respectiv, pentru care a fost de fapt administrat, timpul
necesar dupa care poate fi asteptat efectul, efectele secundare ale medicamentelor, fenomenele de
obisnuinta si de acumulare, fenomenele de hipersensibilitate.
Administrarea medicamentelor se face tinand cont de anumite reguli, dintre care amintim:
respectarea intocmai a medicamentului prescris, identificarea medicamentelor prin citirea
etichetei si a datei valabilitatii, verificarea calitatii acestora, respectarea cailor de administrare, a
dozajului prescris si a orarului de administrare, respectarea somnului pacientului, evitarea
incompatibilitatii intre medicamente, administrarea imediata a medicamentelor deschise,
respectarea ordinii succesive de administrare a medicamentelor (solutii, picaturi, injectii, ovule
vaginale, supozitoare), administrarea medicamentelor in prezenta asistentei, servirea bolnavului
cu doze unice de medicament, respectarea asepsiei si antisepsiei la administrarea parenterala,
pentru evitarea infectiilor nozocomiale.
Asistenta medicala trebuie sa lamureasca bolnavul asupra efectelor medicamentelor
prescrise si sa raporteze imediat medicului o greseala care a intervenit in timpul administrarii
medicamentelor sau la aparitia unor efecte secundare severe.
Caile de administrare ale medicamentelor sunt: respiratorie, orala / bucala, percutana,
rectala, parenterala, prin aplicatii locale.
Pe cale respiratorie se administreaza medicamente: gaze sau substante gazeificate,
lichide fin pulverizate sau sub forma de vapori.
Scopul administrarii pe cale respiratorie este: dezinfectia, decongestionarea mucoasei
cailor respiratorii, imbogatirea aerului inspirat in O2 (oxigenoterapie), pentru combaterea
hipoxiei, fluidificarea sputei pentru a putea fi eliminata prin expectoratie.
In cazurile afectarii grave ale starii generale se administreaza oxigen pentru combaterea
hipoxiei determinata de scaderea oxigenului alveolar.
Sursele de oxigen sunt: statia centrala de oxigen, microstatia de oxigen si butelia de
oxigen.
In cazul utilizarii surselor de oxigen sunt necesare anumite precautii, dintre care
enumeram:
-

pacientii si vizitatorii vor fi atentionati asupra pericolului reprezentat de fumatul in

preajma sursei de oxigen;

se vor verifica echipamentele electrice din incapere, evitandu-se utilizarea materialelor

generatoare de electricitate statica si a materialelor inflamabile;

aparatele de monitorizare sau aspirare vor fi plasate in partea opusa sursei de oxigen;

buteliile de oxigen vor fi asezate in pozitie verticala, pe un suport si fixate de perete cu

inele metalice;

cunoasterea de catre personalul ce manevreaza oxigenul, a locului de plasare a

extinctoarelor si a modului de utilizare a acestora.

Instalatie oxigen si butelie de oxigen

Metodele de administrare a oxigenului
prin sonda nazala este metoda cea mai frecvent utilizata. Permite administrarea O 2 de
concentratie de 25-45%. Nu poate fi utilizata la pacientii cu afectiuni ale mucoasei nazale.
Oxigenul introdus trebuie umidificat (instalatia este dotata cu un vas cu apa numit barbotor),
pentru a evita lezarea mucoasei cailor respiratorii superioare.
prin masca permite administrarea O2 in concentratie de 40-60%, insa este incomoda
datorita sistemului de prindere si etanseizare, accentuand starea de anxietate mai ales la copii.
Poate cauza iritatia tegumentelor fetei, fapt pentru care este contraindicata la pacientii cu
arsuri la nivelul acesteia.
prin ochelari pentru oxigen ochelarii sunt prevazuti cu doua sonde ce se introduc in
ambele nari. Se utilizeaza la copii si pacienti agitati, fiind mai bine tolerati de catre acestia.

prin cort de oxigen utilizat frecvent la copii. Concentratia oxigenului nu poate depasi
50%. Are dezavantajul ca atmosfera de suport se incalzeste si se supraincarca cu vapori
datorita aerului expirat de pacient in acelasi mediu cu aerul inspirat. Oxigenul introdus in
cort nu poate fi umidificat ci trecut prin instalatii de racire.

Metodele de administrare a oxigenului

Asistenta medicala va efectua pregatirea psihica a pacientului, pe care il va linisti
asigurandu-l ca s-au luat toate masurile de precautie. Pacientul va fi asezat intr-o pozitie
corespunzatoare, decubit dorsal sau de preferat in pozitie semisezanda, pentru favorizarea
expansiunii pulmonare.
Asistenta va dezobstrua caile respiratorii in cazul in care constata ca acestea nu permit
trecerea aerului cu usurinta si va aplica tehnica de administrare a oxigenului, care consta in:

introducerea sondei umectate cu apa sterila pentru facilitarea insertiei si prevenirea

mucoasei nazale (se masoara lungimea sondei pe obraz, de la nara la tragus)

fixarea sondei pe obraz cu benzi de leucoplast;

fixarea debitului de administrare a oxigenului

urmarirea raspunsului terapeutic al administrarii oxigenului observarea culorii

tegumentelor, masurarea respiratiei si a pulsului;

supravegherea pacientului si a echipamentului de administrare;

mobilizarea periodica a sondei, cu scoaterea ei o data pe zi si introducerea in cealalta

nara.
Asistenta medicala trebuie sa cunoasca accidentele si incidentele care pot interveni in

timpul administrarii oxigenului (rasturnarea barbotorului si inhalarea lichidului impins de

oxigen), iritarea locala a mucoasei, congestie si edem alveolar, hemoragie intaalveolara,
atelectazie, distensie abdominala in cazul patrunderii gazului prin esofag in tubul digestiv,
precum si metodele de interventie cat mai rapida in cazul semnalarii acestora.
Calea orala sau bucala este calea naturala de administrare a medicamentelor, acestea
putand fi introduse sub diverse forme: lichide (solutii, infuzii, decocturi, tincturi, uleiuri,
extracte) sau solide (prafuri, tablete, granule, substante mucilaginoase).
Se renunta la aceasta cale de administrare cand:

medicamentul se descompune sub influenta sucurilor gastrice sau este inactivat de

acestea;

bolnavul refuza luarea medicamentelor pe aceasta cale;

medicamentul are proprietati iritante asupra mucoasei digestive;

bolnavul este inconstient (coma, are trismus)

medicamentul nu se resoarbe pe cale digestiva;

medicul doreste sa ocoleasca sistemul venei porte.

Medicamentele astfel introduse au efect: - local sau general, acestea se resorb la nivelul

mucoasei digestive, patrund in sange desfasurandu-si efectul asupra intregului organism sau doar
asupra unor anumite organe. Medicamentele lichide se pot administra ca atare sau diluate cu apa,
ceai, lapte, iar pentru mascarea gustului dezagreabil pot fi indulcite cu mire, siropuri. Cand

medicamentele solide nu pot fi inghitite ca atare, se mojareaza (se piseaza) apoi pot fi diluate cu
apa sau ceai.
Administrarea medicamentelor pe cale parenterala ofera anumite avantaje ce nu pot fi
neglijate:
absorbtia este usoara, iar efectul se instaleaza rapid;
dozajul este precis, absorbtia nefiind in functie de conditiile speciale ale tubului digestiv;
medicamentele sensibile la actiunea sucurilor digestive, nu sunt alterate sau modificate in
stomac sau intestin;
se pot introduce medicamente si in caz de intoleranta digestiva sau cand calea enterala
este contraindicata.
Prin calea parenterala se intelege de obicei ocolirea tubului digestiv si administrarea
medicamentelor prin injectare. Injectia reprezinta introducerea substantelor in stare lichida in
organism prin intermediul unui ac ce traverseaza tesuturile.
Astfel:
se utilizeaza calea subcutana cand substantele sunt usor resorbabile, au densitate mica si
presiune osmotica apropiata cu cea a organismului, nu provoaca iritatia sau lipoliza
tesutului celular adipos de sub piele;

Injectia s.c.
se recurge la calea intramusculara daca densitatea medicamentului este mai mare, daca
prin stagnarea in tesuturi ar provoca iritatia acestora, iar efectul urmarit trebuie sa se
instaleze rapid sau daca intarzierea absorbtiei ar produce modificari in compozitia
medicamentului injectat;

Pozitia acului la injectia i.m.

calea intravenoasa se foloseste cand se asteapta o actiune prompta si cand substanta

medicamentoasa introdusa printre tesuturi ar provoca distructii tisulare, nefiind suportata
de celulele tesuturilor moi;
Asistenta medicala are un rol deosebit de important in administrarea medicamentelor pe

cale parenterala, de aceea ea trebuie sa cunoasca fiecare tehnica foarte bine, locurile de electie,
tipul solutiilor care pot fi injectate pe cale s.c., i.m. sau i.v., regulile de asepsie precum si
modalitatea de a interveni in cazul unor accidente sau incidente, dintre care amintim: durere vie
prin lezarea nervului sciatic (situatie in care se impune retragerea acului), hematom prin
inteparea unui vas (se evita aceasta situatie printr-o aspirare dupa introducerea acului daca
apare sange se retrage sau se introduce acul mai profund,pana trece de vasul de sange respectiv),
supuratie aseptica datorita unor substante ce nu sunt resorbite, ruperea acului ce impune extractia
chirurgicala (toate acestea pentru injectia i.m.); injectarea solutiei in tesutul perivenos,
manifestata prin tumefierea tesuturilor si durere, flebalgia produsa prin injectarea rapida a
solutiei sau a unor substante iritante, hematom prin strapungerea venei, ameteli, lipotimie sau
colaps (toate acestea in cazul injectiei i.v.);

Infiltrarea si extravazarea solutiilor i.v.

Perfuzia endovenoasa urmareste introducerea in circuitul sangvin, picatura cu picatura a
unor solutii izotone, hipertone sau hipotone cu scopul de a sustine aportul necesar de lichide si
electroliti sau pentru reechilibrare hidroelectrolitica, hidroionica si volemica si introducerea unor
medicamente prin care se urmareste efectul prelungit.
Deoarece tratamentul medicamentos de electie in cazul supuratiilor pulmonare este cel
antibiotic, asistenta medicala are sarcina de a face testul de hipersensibilitate la respectivul
antibiotic, pentru a evita un soc anafilactic care ar agrava si mai mult starea pacientului.
Antibioterapia se face dupa rezultatul culturilor din sputa, sau pana la obtinerea rezultatelor cu
un tratament cu Ampicilina administrata per os, i.m. sau i.v. 4 g/zi in 4 prize; Biseptol,
Tetraciclina sau cefalosporine in cazul infectiei cu H.influenzae (pentru bronsiectazii).
Tratamentul antibiotic se face 1-3 saptamani, prelungirea lui o perioada prea lunga de timp
favorizand infectiile cu germeni gram-negativi, cum este Pseudomonas aeruginosa. Este
recomandata administrarea inhalatorie de antibiotice la pacientii cu mucoviscidoza.
Pe langa administrarea tratamentului asistenta medicala are rolul de a monitoriza
functiile vitale: respiratia, tensiunea arteriala, temperatura, pulsul, diureza si scaunul.

Masurarea T.A. cu tensiometrul si a pulsului

Rolul asistentei medicale in tratamentul chimioterapic
Ingrijirea corespunzatoare a pacientilor cu tratament citostatic din partea
asistentei medicale cunostinte si indemanare in legatura cu:

folosirea substantelor respective

pregatirea pacientului

manevrarea sigura si corecta a citostaticelor

protectia antinfectioasa

masuri de ingrijire in cazul efectelor secundare.

Folosirea substantelor citostatice. In general citostaticele se administreaza in cure

astfel incat organismul se poate regenera in intervale libere.
In functie de indicatii se pot aplica sistematic, regional sau intraavital.
Administrarea se face sub forma de:

tablete

injectii (i.v., i.a., i.m., s.c.)

instilatii

Pregatirea pacientului. Pentru alegerea medicamentelor citostatice si alcatuirea

schemei

de

tratament,

medical

are

nevoie

de

serie

de

date

clinice,

histopatologice, paraclinice si de laborator. De aceea, asistenta medicala, va avea

grija ca prelevarile facute pentru examenul histopatologic sa ajunga in conditii
adecvate la laboratorul de specialitate si rezultatele examinarilor sa ajunga la timp
in mana medicului. Concomitant asistenta medicala se va ingriji de efectuarea
examinarilor morfo-functionale ale organismului sau aparatului in care este localizat
procesul tumoral de tratat.
Va efectua recoltari pentru explorarea morfo-functionala a sangelui, ficatului si
rinichiului si, la dispozitia medicului, si alte organe si aparate.
In functie de medicamentul ales de medic asistenta medicala va trebui sa faca
recoltarile necesare privind efectele secundare ale unora dintre substantele
citostatice.
Profilaxia gretei si varsaturilor.
Atat radioterapia cat si tratamentul cu citostatice pot da efecte secundare ca:
greata sau varsaturi.
Asistenta medicala impreuna cu medicul va revizui programul de administrare a
antiemeticelor:

observarea efectelor colaterale, comunicarea imdiata cu medicul

sfaturi practice pentru pacient

pacientul sa ia micul dejun in ziua de tratament

citostaticele orale se iau pe stomacul plin

se recomanda consumarea de bomboane sau guma de mestecat in timpul

chimioterapiei

un efect bun il au si tehnicile de relaxare.

Un rol deosebit il are asistenta medicala in tratamentul chirurgical al

neoplasmului bronhopulmonar, ca de altfel in orice interventie chirurgicala.

In cazul cancerului diagnosticat in stadiul I se recomanda ca tratament de
prima intentie chirurgia, mai ales daca este un cancer non-microcelular. Starea
pacientului trebuie atent investigata anterior operatiei pentru a se stabili daca
organismul poate face fata unei astfel de interventii sau nu. Procedura optima intr-o
astfel de situatie este lobectomia, insa daca limitele functionale pulmonare nu o
permit, se poate practica si o rezectie partiala. In acest stadiu se poate
recomanda si chimioterapie adjuvanta, du dupa rezectia tumorii studiile
demonstrand faptul ca aceasta poate ameliora supravietuirea la 5 ani.
Interventia chirurgicala implica pregatirea preoperatorie si ingrijirile
postoperatorii.

Lobectomie

Pregatirea preoperatorie
Se efectueaza diferentiat in functie de terenul bolnavului (varsta, tare biologice), de gravitatea
bolii si complexitatea operatiei care va trebui practicata .
Inaintea executarii interventiei chirurgicale, indiferent de varsta pacientului, de afectiunea pentru
care se interneaza si de durata actului operator, bolnavii trebuie pregatiti psihic, biologic si
chirurgical.
Pregatirea psihica a bolnavului incepe din momentul internarii si are drept scop
adaptarea bolnavului la noile conditii de viata, obtinerea increderii in personalul medical si
restabilirea echilibrului sau psihic.
Asistenta medicala are un rol foarte important in asigurarea confortului care este unul
din factorii care ajuta bolnavul sa-si mentina un tonus psihic optim astfel saloanele vor fi bine
aerisite si luminate, cu temperatura de 20 0-220C, ideal fiind ca spitalul sa fie amenajat cu saloane
mici (2-4 paturi). Aceasta va cuceri increderea bolnavului printr-un comportament corect si
binevoitor, va calma teama care-l domina la gandul ca va suferi o interventie chirurgicala cu

posibile urmari nefaste, ii va explica, in termeni simpli, in ce consta boala sa si ce posibilitati

terapeutice exista. Pentru servitul mesei este necesara amenajarea unei sali speciale unde
bolnavul sa primeasca regimul alimentar, indicat pentru afectiunea sa, de la personalul de
ingrijire special instruit, curat imbracat, care sa manifeste solicitudine fata de cerintele
bolnavilor. In cazul pacientilor nedeplasabili mancarea va fi servita la pat pe masute speciale cu
rotile.
Vizitarea bolnavului de catre rude sau prieteni este importanta in mentinerea echilibrului
psihic. In acest sens trebuie stabilit un program de vizitare care sa permita bolnavului contactul
cu mediul exterior al spitalului, dar, in acelasi timp, sa nu deranjeze activitatea medicala sau sa
creeze disconfort celorlalti pacienti internati in acelasi salon. Se considera optim un interval de
vizita de 1-2 ore, dupa ce pacientul serveste masa de pranz, indicat fiind ca la acelasi bolnav sa
nu vina mai mult de 2 persoane odata.
Pregatirea biologica difera in functie de varsta, afectiune, stare generala, natura
interventiei si vizeaza atat cercetarea constantelor hemostatice, cat si tratarea unor eventuale tare
biologice, ce ar putea ingreuna evolutia postoperatorie favorabila. Pregatirea preoperatorie
presupune realizarea unui bilant biologic riguros. In afara HLG, a VSH-ului, a probelor hepatice
si a celorlalte constante sangvine, se recomanda si

efectuarea unei radiografii pulmonare si

EKG. O urocultura de rutina se va efectua la cea mai mica suspiciune de infectie urinara.
Examenul fizic si istoricul medical al pacientului pot impune necesitatea efectuarii unor teste
suplimentare sangvine si de alta natura cum ar fi: grup sangvin si Rh, timp de sangerare si
coagulare, uree sangvina, proteinemie, colesterol, EAB pentru intregirea investigatiilor si in
cazul unei operatii mai mari.
Evaluarea preoperatorie corecta este importanta si pentru anticiparea complicatiilor
generate de substantele anestezice / alte medicamente, mai ales cand coexista afectiuni cardiace,
pulmonare, hepatice sau renale grave. Anemia si nivelul scazut de K trebuie corectate. Medicatia
antiinflamatoare trebuie intrerupta cu cateva zile inaintea interventiei chirurgicale.
Pregatirea bolnavilor digestivi vizeaza reechilibrarea proteica si hidroelectrolitica la cei
cu varsaturi abundente in antecedentele recente, precum si pregatirea propriu-zisa a tubului
digestiv.

Reechilibrarea hidroelectrolitica si nutritiva se face prin folosirea aspiratiei naso-gastrice,

ca masura impotriva reflexului de varsatura, si prin perfuzii cu solutii cristaloide (ser fiziologic,
glucoza 5%) sau cu hidrolizate proteice.
Pregatirea tubului digestiv vizeaza golirea acestuia de materii, precum si reducerea florei
microbiene din segmentul terminal. In acest sens, cu 48-72 ore preoperator regimul trebuie sa fie
hidric sau hidro-lacto-zaharat, administrandu-se Manitol 10%.
Interventiile chirurgicale pulmonare cauzeaza de regula o pierdere de sange de aprox.
500-1500ml, de aceea transfuzia este necesara la majoritatea pacientilor.
Pentru pregatirea sangelui in vederea efectuarii transfuziei si pentru a face comanda la
banca de sange, este obligatorie determinarea grupei de sange si a Rh-ului pacientului, asistenta
medicala avand rolul de a recolta sangele in conditii de asepsie perfecta pentru a evita orice
eroare care ar putea fi fatala pacientului, sangele care trebuie administrat trebuie sa fie izo-grup
izo-Rh.

Stabilirea grupei sanguine in vederea transfuziei

Ingrijiri postoperatorii
Scopul ingrijirilor in perioada postoperatorie este recuperarea rapida a pacientului,
prevenirea sau, dupa caz, recunoasterea si tratarea complicatiilor, precum si asigurarea
confortului pacientului pana la externarea sa din spital.

In perioada postoperatorie ingrijirile acordate de asistenta medicala joaca un rol foarte

important in evolutia favorabila a pacientului. Dupa operatie, pacientul va fi transportat, fie la
salonul de trezire, fie la sectia de terapie intensiva sau la salon, in functie de tipul de interventie
chirurgicala si de anestezie la care a fost supus si de tarele associate de care sufera. Transportul
din sala de operatie se face cu brancardul sau chiar cu patul. Este indicat ca pe timpul
transportului sa fie insotit de medicul anestezist, care sa-i asigure o ventilatie optima.

Transportul pacientului
O atentie deosebita necesita asezarea bolnavului in pat in pozitia corespunzatoare,
restabilirea si mentinerea echilibrului biologic al organismului si ingrijirile speciale in cazul
aparitiei complicatiilor.
Asigurarea unei pozitii comode in primele zile dupa operatie, bolnavul va fi asezat in
pozitia Fowler. Aceasta asigura relaxarea musculaturii abdominale si deci micsorarea durerilor
locale. Incepand din ziua a doua dupa interventie se vor mobiliza membrele inferioare, pentru a
preveni staza venoasa si a usura circulatia de intoarcere. Miscarile membrelor vor fi insotite de
exercitii de respiratie.
In primele zile dupa interventii intraabdominale nu se dau bolnavilor lichide indulcite sau
lapte, pentru ca acestea fermenteaza si rpoduc balonari. Un regim alimentar destul de sever se
prescrie dupa interventiile pe intestin gros sau in cazul hemoragiilor gastro-intestinale, cand in
prima saptamana dupa interventie se administreaza numai lichide.

Ingrijirile speciale acordate in cazul complicatiilor complicatiile digestive, cel mai des
intalnite, sunt varsaturile si balonarea postoperatorie. Varsaturile cedeaza in majoritatea cazurilor
repede, dupa ingrijirile curente. Camera se aeriseste, in jurul gatului se pun comprese reci; daca
aceste ingrijiri nu vor rezolva varsaturile, se administreaza dupa indicatia medicului
medicamente antivomitive.
Gazele intestinale, care rezulta din inghitirea aerului si din procesele de fermentatie, se
elimina greu din cauza paraliziei intestinului si a hipertoniei sfincterelor, provocand balonarea
postoperatorie. In acest caz, se aplica tubul de gaze. Pentru a accelera peristaltismul intestinal se
administreaza solutie clorosodica hipertonica 20%, sub forma de injectii i.v.
Supravegherea permanenta are ca scop surprinderea momentului instalarii eventualelor
complicatii postoperatorii:
-

agitatia, poate fi cauzata de hemoragie, asfixiere, glob vezical, trezirea pacientului

din anestezie

paloarea, apare in hemoragie, soc, stop cardiac

cianoza, poate fi semn de obstructionare respiratorie, soc, stop cardiac

faciesul hiperemic, poate secunda supraincarcarea sistemului circulator sau poate

aparea dupa tranfuzii de sange

TA si AV trebuie masurate la ora. Se raporteaza AV<50 batai/min. si >120

batai/min., pulsul neregulat precum si TA<90mmHg.

diureza <500 ml/zi, apare in IR sau soc

temperatura masurata o data pe ora, poate semnala instalarea unor stari septice,
tromboembolice sau chiar a socului.