Enzime

La nivelul tuturor organismelor vii se desfasoara reactii chimice

(biochimice) care trebuie sa asigure specificul viului. Aceste reactii trebuie sa se
desfasoare in timp si in spatiu coordonat a.i. sa se obtina intermediarii
metabolici intr-o prima faza si respectiv produsii finali de reactie strict necesari
la nivel celular.
Termodinamic, reactiile care se desf in biosisteme / org vii poseda un
minim de energie necesara desfasurarii, iar reactiile dependent de valoarea
acestei energii, pot fi reversibile / ireversibile. Unele reactii biochimice sunt
termodinamic defavorizate si din aceasta cauza, ele se cupleaza constituind linii
metabolice/cicluri metabolice in care per ansamblul acestora, sistemele sunt
favorabile termodinamic. Toate sistemele vii poseda dinamism si sunt in raport
cu mediul deschise (schimba energie si materie in ambele sensuri: de la
biosistem spre mediu si dinspre mediu in biosistem).
Intre reactanti si produsii de reactie exista intotdeauna o bariera
energetica, care previne desfasurarea spontana si necontrolata a proceselor
simultan la nivelul tuturor organismelor vii, materia se transforma echivalent in
energie metabolica strict necesara desfasurarii tuturor proceselor metabolice.
Pt desfasurarea reactiilor chimice din organismele vii este necesara
prezenta catalizatorilor, care se numesc biocatalizatori in acest caz si care in
limbaj curent se numesc enzime. Catalizatorul este acea substanta care se
adauga unui sistem reactant in cantitati mici si care are capacitatea de a mari
viteza reactiilor termodinamic posibile prin diminuarea energiei de activare a
sistemului, la sfarsitul reactiei, substanta regasindu-se calitativ si cantitativ (nu
se transforma). Daca in chimia clasica o substanta catalizator poate interveni
intr-un proces chimic in conditii de pH variate si in conditii de temperatura si
presiuni diferite in raport cu conditiile normale, biocatalizatorii actioneaza in
limite bine determinate de pH (dependent de natura tesutului/lichidului biologic
unde actioneaza) si in majoritatea cazurilor la valori ale temperaturilor si
presiunilor apropiate de valorile normale.
Rolul enzimelor in procesele de biotransformare poate fi anabolic
(biosintetic), catabolic (degradativ), amfibolic (biosintetic + degradativ).
(vezi slide)
Dependent de etapele prin care un proces biochimic se desfasoara
(coordonata de reactie in procesul catalitic) trecerea de la reactanti la produsii de
reactie necesita depasirea unei valori minime de energie numita energie de
activare (Ea). Daca in sistemele necatalizate, transformarea reactantilor in
produsi necesita valori mari ale Ea, ceea ce determina ca putine molecule sa
posede acest minim energetic si deci viteza de reactie este mica, in conditii
catalitice, parametrul Ea este diminuat puternic Ea* si astfel un nr mult mai mare
de reactanti poseda minimum de energie a.i. sa se transforme in produsi de
reactie. Din aceste motive, viteza reactiilor in prezenta catalizatorilor creste
substantial in raport cu viteza aceluiasi sistem in conditii necatalizate.
1

Enzimele sunt specii macromoleculare care in majoritatea cazurilor sunt

de natura glicoproteica. Se cunosc cateva mii in natura, dintre care cateva sute
sunt studiate. Pentru inceput enzimele cunoscute au primit denumiri triviale,
adica nesugestive (pepsina, tripsina, papaina), care nu indica nicio relatie intre
reactant, produsul de reactie / procesul catalizat. S-a incercat ulterior denumirea
enzimelor pornind de la denumirea reactantului sau a procesului catalizat,
carora li s-a adaugat sufixul aza (oxidaza, peptidaza, nucleotidaza),
In ultima perioada s-a acceptat si s-a propus denumirea sistematica
conform Comisiei de Enzime (Enzyme Comission E.C.) in care se intalnesc 4
numere despartite fiecare prin cate un punct.
E.C. : x.m.p.q.
Numerele reprez: Clasa. Subclasa. Sub-subclasa. Pozitia ocupata de enzima in
sub-subclasa.
Toate enzimele cunoscute sunt reunite si clasificate in 6 mari clase:
1. Oxidoreductaze
2. Transferaze
3. Hidrolaze
4. Liaze
5. Izomeraze
6. Ligaze
1. Oxidoreductazele
= enzime capabile sa catalizeze transferul de electroni sau atomi de H
(echivalenti de reducere de la nivelul reactantilor (substraturilor) catre alti
reactanti in vederea obtinerii produsului final).
2. Transferazele
- Catalizeaza transferul unor grupari functionale (CH3, OH, COOH, NH2) de
pe un substrat pe altul.
3. Hidrolazele
= capabile sa catalizeze ruperea legaturilor covalente dintr-un substrat (in
prezenta apei)
4. Liazele
- Catalizeaza ruperea legaturilor covalente din moleculele substraturilor in
absenta apei
5. Izomeraze
- Catalizeaza transformarea unui izomer intr-altul (epimerie, enantiomerie,
tautomerie)
6. Ligaze
- Catalizeaza procesele de biosinteza (anabolice) constituie legaturi
covalente
Substratul (S) = reactantul asupra caruia actioneaza enzima in procesul de
transformare in vederea obtinerii produsului de reactie. Intre substrat si enzima
2

se constituie interactii cu inalt grad de specificitate prin complementaritate (prin

interm interactiilor de natura slaba, necovalente). La nivelul enzimei nu intreaga
macromolecula interactioneaza cu substratul (care de regula e o molecula de
dimensiuni mici), ci o zona special structurata din zona centrala a ghemului
statistic din protein-enzima numit centru catalitic (situs catalitic). Centrul
catalitic = constituit din cateva resturi de AA care nu se aseaza in pozitii
adiacente in structura primara, dar se aseaza spatial in apropiere unul in raport
cu celalalt.
Orice modificare conformationala la nivelul ghemului statistic al proteinenzimei poate conduce la modificarea pozitiei resturilor de AA care constituie
centrul activ si in aceste conditii interactia cu substratul se diminueaza sau nu se
mai realizeaza, viteza de reactie (activitatea enzimatica) scade/dispare.
Actiunea enzimei asupra substratului poate fi absoluta sau relativa de
grup. Actiunea absoluta se produce atunci cand enzima actioneaza asupra unui si
numai unuia dintre compusii posibili sa actioneze ca substrat (ex. Glucokinaza).
Actiunea relativa de grup presupune actiunea enzimei asupra mai multor
molecule de substrat care poseda structuri apropiate (hexokinaza).
Actiunea absoluta poate fi geometrica sau stereospecifica.
Cataliza in conditii geometrice presupune obtinerea unui singur izomer
geometric sau actiunea directa asupra unuia dintre izomerii geometrici dintre
izomerii geometrici posibili.
Stereospecificitatea presupune ca enzima actioneaza doar asupra unui
izomer optic dintre multi posibili sau din procesul de cataliza rezulta unul si
numai unul dintre izomerii optici posibili. (vezi slide)
Asupra unui substrat pot actiona mai multe tipuri de enzime, iar produsii
de reactie obtinuti sunt total diferiti conform fiecarei enzime. (vezi slide)
Alosteria. Enzime alosterice
In enzimologie se considera ca enzima actioneaza asupra substratului cu
formarea in conditii de reversibilitate a complexului E+S k1 k2 E-S k2E+P
(enzima substrat). Acesta datorita bogatiei energetice (instabilitatii
termodinamice) se poate transforma ireversibil in enzima si produsul de reactie,
enzima eliberata putand sa reia ciclul catalitic practic la infinit. Majoritatea
enzimelor nu sunt constituite dintr-un singur lant polipeptidic, ci sunt constituite
dintr-un nr de regula par de lanturi polipeptidice care adopta structura
cuaternara, functionala. Oricare dintre protomerii care constituie oligomerul nu
prezinta functie catalitica. In cazul acestor enzime (alosterice) alaturi de centrul
catalitic exista cel putin un alt centru numit centru alosteric, la nivelul caruia nu
interactioneaza cu substratul. (allos=altul, steric=spatiu).
Daca la nivelul centrului activ intotdeauna actioneaza substratul, la nivelul
centrelor alosterice actioneaza efectorii alosterici care pot fi de natura
endogena /exogena, de natura anorganica/organica. Efectorii alosterici de natura
exogena si organica se numesc coenzime. Aceste specii moleculare de
3

dimensiuni mici au rolul de a interactiona cu proteinenzima careia ii modifica fie

conformatia, fie configuratia si astfel faciliteaza deschiderea centrului activ in
vederea interactiei cu substratul.
Coenzima faciliteaza:
- schimb de protoni
- schimb de electroni
- transfer grupari functionale
- torsionarea unor legaturi
Ansamblul constituit din efectorul alosteric / coenzima si proteinenzima
(apoenzima) const holoenzima. Doar holoenzima este activa dpdv catalitic si
niciodata apoenzima nu poate exercita efect catalitic.
Polimorfism / Izoenzime
Complexele enzimatice de tip oligomer (adopta structura cuaternara) sunt
constituite din protomeri (lanturi polipeptidice individuale) si dupa numarul
acestora/al protomerilor si dupa mediul de interactie pot sa apara structuri
oligomere apropiate structural care sunt biosintetizate si eliminate/eliberate la
nivelul aceluiasi tesut care catalizeaza aceeasi reactie chimica, dar la niveluri
diferite in organism.
In componenta oligomerului LDH (lactatdehidrogenaza?) se cunosc 2
tipuri de protomeri:
- de tip H (Herz)
- de tip M (Muscle)
Oligomerul = const din 4 protomeri dependent de modul in care acestia
interactioneaza in vederea constituirii structurii active.
Diferentele de structura inregistrate la nivelul oligomerului datorita
compozitiei in protomeri determina dezvoltarea unor proprietati fizico-chimice
si imunologice diferite:
- mobilitate electroforetica
- cinetica de reactie
- coeficientii cinetici
- comportare fata de analogi coenzimatici
- sensibilitate la diversi inhibitori
- specificitate
- stabilitate
- antigenitate
Specificul izoenzimelor
Ele sunt codate de gene distincte care se pare ca deriva de la o gena
ancestrala datorita faptului ca izoenzimele sunt de natura glicoproteica
posttranslational trebuie sa suporte glicozilarea sau incarcarea cu acid sialic de a
carei existenta depinde timpul de viata al enzimei.
Comparativ cu albuminele care au timp de viata/de injumatatire de pana
la 30 zile, enzimele au timpul de viata de cateva sec maximum.
4

Enzimele multisubstrat / cataliza multienzimatica presupune existenta unor

procese chimice in care enzimele se asociaza de regula la nivel intracelular si
actioneaza in cascada asupra substraturilor, produsul de reactie al unei enzime
putand fi substrat pt urmatoarea enzima. Prin interm acestui concept de cataliza
enzimatica se micsoreaza substantial timpul de actiune, iar sistemele enzimatice
angrenate constituie linii/cicluri metabolice. (vezi slide)
Cinetic enzimatic
Enzimele acioneaz asupra substraturilor n condiiile n care variaia
entalipiei libere G<0 (sunt termodinamic posibile).
In urma interactiei dintre enzima si substrat intotdeauna se const un
complex E-S (bogat energetic, instabil) ce tinde sa se stabilizeze prin
transformarea ireversibila in produs de reactie. In procesul de cataliza, in urma
interventiei enzimei asupra substratului, acestuia i se modifica structura
transformandu-se in produs de reactie si in acest mod poseda caracteristici
fizico-chimice diferite de ale substratului. In procesul de cataliza exista un
ansamblu de reactii simple in urma carora substratul se transforma in produs de
reactie. Daca din acest ansamblu de reactie exista o reactie care poseda cea mai
mica viteza de reactie ( defavorabila energetic), aceasta reactie se numeste etapa
determinanta de viteza. Aceasta etapa este fundamentala in procesul catalitic
deoarece stabileste strict viteza de desfasurare a intregului proces catalitic.
Intotdeauna in procesele catalitice, enzima are concentratii deosebit de
mici in raport cu substratul si concentratii mici constante in timp. In genere se
defineste viteza de reactia a unui proces catalitic fie variatia concentratiei
produsului de reactie in timp, fie variatia cu semn schimbat a concentratiei
substratului in timp.
v=- dS/dt
v=dP/dt
(vezi slide)
Pentru cataliza in care intervin enzime nealosterice (Michaelian) se
considera ca viteza de desfasurare a procesului catalitic V = d.p. cu V max de
desfasurare a procesului catalitic si concentratia substratului si i.p. cu suma
dintre concentratia substratului si constanta Michaelis-Menten.
V= Vmax [S] / Km+[S]
Transpunerea fizica a ecuatiei Michaelis-Menten prin reprezentarea
vitezei de reactie in raport cu concentratia substratului [S] este sub forma unei
curbe de tip hiperbola echilatera. (vezi slide)
La concentratii mici ale substratului exista o proportionalitate directa intre
concentratia acestuia/a substratului si viteza de reactie. Reactia este de ordinul I
in timp ce la concentratii f mari ale substratului, procesul de cataliza atinge
maximul de activitate (Vmax) cand orice cantitate de substrat adaugata nu va
mai determina cresterea vitezei de reactie a procesului. In acest caz ordinul de
reactie in raport cu substratul este 0. Intre cele 2 ipostaze de reactie determinate
de concentratia substratului la conc f mica si constanta de enzima exista o zona
intermediara unde ordinul de reactie este fractionar. La concentratii f mari de
5

substrat se ajunge la saturarea enzimei cu substrat ceea ce inseamna ca intreaga

cantitate de enzima este prezenta sub forma de complex ES si orice cantitate de
substrat adaugat peste aceasta limita nu va conduce la modificarea vitezei de
reactie. Curbe este de tip de saturare. Pt fiecare enzima in parte in conditii bine
determinate de mediu, parametrul Vmax prezinta o valoare cinetica
fundamentala.
V= Vmax[S]/ ([S] +Km)
[S] >>
V=Vmax[S] / [S] => V=Vmax
Km>> V=Vmax[S]/Km => V=Vmax/Km * [S]

Vmax/Km=ct

Daca V=Vmax/2
Vmax/2= Vmax[S]/([S]+Km)
2[S]=S+Km
[S]=Km
Atunci cand viteza instantanee este jumatate din v max de desfasurare a
procesului catalitic, conc substratului=const Micaelis-Menten(Km). Se num
afinitatea enzimei in raport cu substratul si este cu atat mai mare cu cat valoarea
este mai mica si per verso. Deoarece cu cresterea Km este necesara o cantitate
mai mare de substrat pt ca v procesului catalitic sa fie jumatate din v max de
desfasurare a catalizei. Deoarece Km = conc substratului, Km are unitati de
masura mol/L.
Spre deosebire de enzimele michaeliene, enzimele nemichaeliene,
enzimele alosterice prezinta variatia v (activitate enzimatica) in raport cu conc
substratului sub forma unei curbe sigmoidale si nu hiperbola echilatera. In cazul
enzimelor nemichaeliene la conc relativ mici de substrat cresterea v de reactie
este slaba datorita accesului dificil al substratului la nivelul centrului activ.
Odata patrunsa, o molecula de substrat la nivelul centrului activ se produce o
modificare prin deschidere a ghemului statistic care faciliteaza patrunderea
celorlalte molecule de substrat si in acest mod se inregistreaza o crestere
accentuata a v de reactie, iar in final cand intreaga enzima este angrenata sub
forma de complex ES se obt v max de desfasurare a procesului.
In reprezentarea de tip Michaelis-Menten se obtin 2 parametrii
fundamentali cinetici Vmax si Km. Din aceasta cauza s-a trecut la obtinerea unei
ecuatii cu reprezentare liniara prin inversarea ecuatiei Michaelis-Menten.
1/V=(Km+[S])/Vmax[S]
1/V=Km/Vmax * 1/[S] +1/Vmax
Expresia obtinuta este ecuatia Lineweaver-Burk in care inversul vitezei variaza
in raport cu inversul conc substratului dupa o linie/dreapta care nu trece prin
origine. (vezi slide)
Prin linearizarea ec Michaelis-Menten se poate determina f usor parametrul
Vmax prin interceptia cu ordonata y si rsp constanta Michaelis-Menten prin
interceptia cu abscisa ox. (la laborator) Aceasta reprezentare este acceptata ca o
simplificare in caracterizarea proceselor catalitice, deoarece parametrii cinetici
6

fundamentali pot fi determinati fie direct fie indirect rapid. Vmax de desfasurare
a unui proces catalitic este dep de conc enzimei [E] cu care = d.p. prin factorul
k2. Constanta k2 se def ca fiind constanta catalitica si reprez v reactiei catalizate
la conc unitara a enzimei. Vmax=k2[E]
Din aceste considerente k2 constanta de v are unit de masura 1/s, iar inversul
constantei catalitice 1/k2 are unit de masura s si se numeste ciclu catalitic, adica
timpul necesar enzimei pt a cataliza transformarea unui mol de substrat in
produs de reactie dupa care aceasta este capabila sa reia ciclul catalitic. Din
aceste considerente pt un sistem catalitic dat parametrul obt prin raportul dintre
constanta de v k2 si constanta Michaelis-Menten Km este fundamental si trebuie
sa aiba valori cat mai mari.
Km mic = afinitate mare
Km mare = ciclu catalitic mic
Inhibitia
In procesul de inhibare, anumite substante actioneaza prin diminuarea/anihilarea
activitatii catalitice a enzimei.
Inhibitia ireversibila/otravirea:
Compusii actioneaza prin intermediul legaturilor covalente, necovalente f
puternice asupra enzimei.
Disocierea inhibitorului se realizeaza cu greutate/uneori este ireversibila.
= data de sistemele nebiologice:
- metale grele (Hg, Cu, Ag)
- agenti alchilanti
Pesticide organofosforice si carbamice care actioneaza cu hidroxilul serinic din
centrul activ al serinproteazelor (colinesteraza,chimotripsina)
a. Inhibitia ireversibila (otravirea)
Allopurinolul
b. Inhibitia reversibila
Inhibitia competitiva (de asociere exclusiva)
Inhibitorul are structura asemanatoare substratului.
Inhibitorul se poate lega la niv centrului activ, oferind o competitie
substratului initial (concentratia este factorul determinant).
Viteza maxima a procesului nu se modifica, se modifica insa constanta
Michaelis-Menten.
Inhibitorul competitiv diminueaza activitatea enzimatica datorita interactiei
in genere, cu aceleasi grupari functionale din centrul catalitic la care se
fixeaza si substratul in cursul reactiei enzimatice.
V nu se modifica, afinitatea enzimei fata de substrat scade in prezenta
=inhibitorului competitiv (Km> Km).

Inhibitia necompetitiva
- Nu mai au structuri asemanatoare substratul cu inhibitorul
- Legarea inhibitorului se realiz la alt niv decat centrul activ
In acest caz, constanta Michaelis-Menten e constanta (nu se modifica fata de
cazul neinhibat), insa se modifica viteza maxima a procesului.
Pt reprezentarea M-M
Alti factori:
- Ioni din mediu
- Detergenti
- Potentialul redox al mediului
- Presiunea
- Radiatiile (UV, X, beta)
(vezi factorii chaotropici de la structura tertiara a proteinelor)
Mecanisme catalitice
Dupa modul de actiune al enzimei asupra substratului se cunosc mai multe
ipoteze.
1. Ipoteza tiparului rigid cheie-broasca
Substratul se potriveste perfect centrului activ enzimatic cu care
interactioneaza asa cum o cheie deschide un lacat/broasca. Se formeaza
complexul E-S si se formeaza unul/mai multe produse de reactie.
2. Ipoteza complexului E-S cu participarea coenzimei
Unele enzime necesita pt a actiona catalitic si prezenta unor coenzime
(cofactori de natura organica).
Se formeaza complexul Enzima-Coenzima-Substrat care determina
ulterior refacerea enzimei si obtinerea coenzimei modificate si rsp a
produsului de reactie.
Ex. La cazul dehidrogenazei necesita coenzime nicotinamidice / flavinice
NAD+
Nicotinamidadenindinucleotidic => NADH
+
NADP
Nicotinamidadenindinucleotidfosfatul=>NADPH
FAD
Flavinadenindinucleotidic => FADH2
FMN
Flavinmononucleotidic => FMNH2
Toate acestea sunt forma oxidata.
3. Ipoteza modificarilor conformationale
Se aplica atunci cand la nivelul centrului activ si la nivelul substratului
exista grupari cu sarcina electrica totala / partiala (polarizate).
Numeroase reactii se produc in cataliza acido-bazica.
Tine cont de taria acidului/bazei implicate.
Grupari functionale:
Carboxil carboxilat
8

Fenol fenoxid
Tiol sulfat
Mecanism prin cataliza covalenta
- Se explica prin aparitia unor legaturi covalente intre enzima si substrat
- Ex. Decarboxilarea acetoacetatului
Alte mecanisme:
- Prin intermediul ionilor metalici
La aceasta cataliza exista 2 aspecte:
- Metaloenzimele contin ioni ai metalelor tranzitionale in constituenta
enzimei
- Enzime metalactivate in prezenta anumitor ioni metalici din gr 1 sau 2
apar procese de favorizare/activare a reactiei enzimatice (ex. Na, K, Ca, Mg)
Enzima multisubstrat
= acea enzima care catalizeaza transformari ale mai multor substraturi
Ex. Oxidoreductaze, transferaze, hidrolaze, izomeraze
In cataliza aceasta exista 2 mecanisme:
- Mecanisme secventiale presupun eliberarea produsilor de reactie dupa ce
enzima a actionat asupra tuturor substraturilor
- Mecanisme ping-pong produsii de reactie apar in timpul desfasurarii
reactiilor dupa actiunea enzimelor specifice
Reglarea activitatii enzimatice
Se realizeaza tinand cont de situatia reala a sistemului biochimic, influentanduse transformarea substratului si concentratia enzimei.
Clase de enzime
1. Oxidoreductaze
- Catalizeaza procese redox (oxidare +reducere) = transfer de electroni/protoni
- De obicei se realizeaza in prezenta unor coenzime
1.1. Dehidrogenaze = oxidoreductaze NAD /FAD dependente
Dehidrogenaze NAD+ si NADP+ dependente = enzime anaerobe
(acceptorul este altul decat forma de O)
Prin restul de nicotinamida, coenzimele NAD+ si NADP+ participa la
procese redox.
Experimental, transformarea NAD+ in NADH se poate urmari spectral in
domeniul UV: se urmareste fie scaderea in timp a semnalului la 260 nm, fie
formarea in timp a lui NADH la 340 nm (vezi slide).
Dozarea GOT principiul reactiei
9

1.2.

Oxidoreductaze FAD/FMN dependente (vezi caiet)

FAD + FMN pot fi aerobe / anaerobe
FADH2 + O2 => FAD + H2O2
ROS = specii reactive ale oxigenului
Coenzimele participa la procese redox in care sunt implicate specii
reactive ale oxigenului (vezi slide)
Flavinenzimele contin si ioni metalici (=metaloenzime) ex Fe care ofera
posibilitatea de legare si transportare de e-.

1.3. Transelectronaze
- Catalizeaza procese redox cu schimb de electroni
= importante in catena respiratorie (ex. Citocromul)
Cit (Fe2+) 1e<=> Cit (Fe3+) +1eHb (Fe2+) <=> MetHb(Fe3+)
1.4. Oxidaze
- Catalizeaza reactii folosind ca substrat O-ul sau peroxizii
Ex. Peroxidaze si catalaze (vezi slide)
Peroxidaze: H2O2 + 2H+ +2e- => 2H20
Catalaze: H2O2 + H2O2 => 2H20 + O2
Se clasifica in:
- Monooxigenaze
- Dioxigenaze (vezi slide)
2. Transferaze
- Catalizeaza reactii de transfer de grupari functionale de pe un substrat pe
altul
Ex. Aminotransferaze (TGO, TGP), metiltransferaze, fosfotransferaze,
aciltransferaze
(vezi slide)
GOT = glutamatoxalilacetattransaminaza / AST/ASAT = aspartattransaminaza
GPT = glutamatpiruvattransaminaza / ALT/ ALAT alaniltransaminaza
Glicoziltransferaze
Monozaharid + ATP => Monozaharid-P + ADP
Monozaharid-P +UTP => Monozaharid-UDP + PPi
Monozaharid-UDP + Monozaharid => diglicerid + UDP

10

(vezi slide)

3. Hidrolazele
Esterazele =o subclasa a hidrolazelor si au capacitatea de a cataliza
scindarea hidrolitica a legaturii esterice, cu eliberarea acidului si alcoolului
corespunzator.
Lipaze (vezi slide)
Fosfoesteraze:
- Fosfomonesteraze (vezi slide)
o Fosfataza alcalina (vezi slide)
o Fosfataza acida (vezi slide)
- Fosfodiesteraze
Glicozidaze
Amilaze
Hialuronidaze
Peptidaze

TEHNICI IMUNOCHIMICE
Def. Presupun identificarea uneia / a ambelor specii imune din probe biologice
cu rol in diagnostic. Tehnicile acestea se pot folosi si in protectia mediului si in
analiza de alimente.
Specii imunochimice
Antigen (Ag)
Anticorpi
Haptene
IgG
IgA
IgM nu poate traversa bariera placentara
IgD
11

IgE
Haptena- mici molecule organice
Anticorpi monoclonali / policlonali
Recunoasterea antigenului
Interactiile antigen-anticorp
- necov
- reversibile
- specifice
- exoterme
METODE IMUNOCHIMICE
Se clasifica in fctie de modul de analiza al interactiei Ag Ac in:
- tehnici directe
- tehnici indirecte (folosesc makeri)
(vezi slide)
Tehnici directe
Imunodifuzia
= metoda de evidentiere a uneia / a ambelor specii imune dupa o prealabila
difuzie printr-un gel
Imunodifuzia simpla (radiala, Mancini) Ids
- presupune migrarea doar a uneia dintre speciile imune printr-un gel, cea de-a
2-a fiind deja incorporata in acesta.
(vezi caiet) (vezi slide)
Imunodifuzia dubla
- presupune migrarea ambelor specii imune din gel
- daca speciile sunt specifice apare interactia Ag-Ac materializata prin
linii/arcuri de precipitare
- are avantajul ca poate exprima relatiile intre care se afla antigene vecine.
Exista 3 variante de intersectie a antigenelor vecine.
Aceste tehnici de Id dureaza 24-48 h.
Contraimunoelectroforeza
Def. se aplica pt specii imune incarcate electric / care au posibilitatea de
derivatizare prin introducerea unor grupari functionale incarcate electric. (vezi
caiet + slide)
- metoda are avantajul unui timp de lucru mai scurt decat in cazul tehnicilor de
imunodifuzie de ordinul zecilor de minute.
- metoda este calitativa si semicantitativa
12

Imunoelectroforeza
- presupune mai multe tipuri de analiza combinate :
a. modelul Grabar (vezi laborator) presupune 2 etape: electroforeza
(electromigrarea uneia dintre speciile imune) si imunodifuzia dubla , a
speciilor separate anterior fata de antispeciile corespunzatoare
Electromigrarea: Se alege experimental un pH mai mare decat toate pctele
izoelectrice ale proteinelor. Daca gelul = de Agar, acesta are impuritati care
in curent electric continuu se ionizeaza pozitiv si determina deplasarea
acestora impreuna cu sistemul tampon si beta, gamma globulinele catre polul
negativ, contrar sarcinii electrice. Fenomenul se numeste electroendoosmoza.
Daca gelul nu are impuritati, electroendoosmoza nu mai are loc.
Imunodifuza dubla a speciilor separate fata de antispeciile antiser.
- metoda este calitativa si semicantitativa (persoane specializate pot analiza
intensitatile arcurilor de precipitare fata de seruri normale / standard.
b. tip rachete se aplica atunci cand antigenul este incarcat electric negativ, iar
anticorpul se afla incorporat in gel.
Metoda este si cantitativa, deoarece inaltimea rachetei de precipitare = d.p. cu
concentratia de antigen din godeu. (vezi slide + caiet)
c. bidimensionala presupune 2 etape de electromigrare pe directii
perpendiculare. Se aplica pt amestecuri complexe de antigene.
Obs: in a 2-a etapa de electromigrare, in gel se afla inclus si
anticorpul/anticorpii. Metoda este calitativa si cantitativa.
-

Metode indirecte
necesita existenta unui marker legat chimic de una din speciile imune.
Markerii pot fi:
radioizotopi -tehnica RIA
fluorocromi - FIA
enzime EIA
particule magnetice

Radioimunodetectiile RIA
Folosesc ca marker substante active/radioizotopi 125 I, 3H (tritiu), 14C, 32P,
35
S. Se aplica cu succes pt detectii de substante aflate in urme (concentratii f
mici ex. hormoni, vitamine, compusi poluanti) => metoda este f sensibila.
Metoda prez dezavantaje, deoarece necesita conditii experimentale
speciale, personal inalt calificat.
Specificitate dintr-un amestec recunosc cv anume
Sensibilitate se poate merge cu limita de detectie cat mai jos , la urme de
substanta.
13

Varianta directa presupune ca pe un suport activat se imobilizeaza probele care

se doresc a fi studiate. In etapa de incubare cu antigen de pacienti marcati cu
izotopi.
Etapa de spalare spalarea se realiz cu sisteme tampon pt indepartarea excesului
de reactiv / a reactivului nespecific.
Metoda = calitativa. Emisia de radiatii = d.p. cu concentratia antigenului specific
=> met cantitativa.
Fluoroimunodetectii FIA
Pt fiecare fluorocrom exista o anumita lungime de unda de excitare si o anum
lungime de unda de emisie. (vezi caiet si slide)
Metoda = calitativa si uneori cantitativa cu rol in special in imunohistochimie.
Varianta indirecta
Se iau se pun in contact si au o perioada de incubare. Se adauga conjugatul imun
marcat cu fluorocrom.
EIA Tehnici imunoezimatice (Enzymeimunoassay) ELISA
Folosesc ca marker enzime (peroxidaza, fosfataza alcalina, glucozoxidaza).
Metodele se bazeaza atat pe interactii specifice Ag-Ac, cat si interactii
specifice E-S. (enzima-substrat).
Enzimele se leaga chimic prin diferite procese de speciile imune (tehnica
Nakane Kawaoi, cu glutaraldehida), cand se obtin conjugate imunoenzimatice
care prezinta scaderi accentuate ale activitatilor enzimatice si anticorpice in
conjugat fata de cele corespunzatoare speciilor libere.
Se obt in final r pozitive +negative, exista zone colorate / incolore varianta
calitative, cantitative.
Metoda sandwich
Met calitativa (vezi caiet) + cantitativa.
Varianta prin competitie
Se considera 2 pacienti cu concentratii diferite de anticorpi de testat in proba
biologica. Y anticorpul de testat. Se realizeaza o competitie la nivelul legarii
de antigene intre anticorpii din proba si anticorpii marcati enzimatic (sunt
favorizati cei in concentratie mai mare). Se adauga apoi substratul specific
enzimei, au loc interactii specifice E-S cu formarea produsilor de reactie. Cu cat
concentratia produsilor de reactie obtinuti e mai mare, cu atat s-a utilizat o
concentratie mai mare de conjugat imuno-enzimatic, deci concentratia
anticorpului din proba initiala a fost mai mica.
Relatie de inversa proportionalitate intre produs si anticorpul initial.
4. Liaze
Enzime care catalizeaza scindarea moleculelor de substrat in dreptul leg
covalente C-C, C-O, C-N => subclase: C-C liaze (vezi slide)
14

Aldolaza (C-C liaza) (vezi slide)

5. Izomeraze
Catalizeaza reactii de obtinere a unor izomeri (vezi slide)
Racemaze (vezi slide)
Epimeraze (vezi slide)
Cis-trans izomeraze (vezi slide)
Fosfohexozoizomeraza (vezi slide)
6. Ligaze / sintetaze
= enzime care catalizeaza procesele de sinteza organica la niv org vii cu consum
energetic , folosesc ca sursa de energie molecule macroergice (ATP, UTP, GTP).
Aminoacil-tRNA ligazele = subclasa a ligazelor cu proprietatea de a activa AA
liberi din citoplasma in vederea transferarii la nivelul ribozomilor pt participarea
la biosinteza proteica conform mesajului codificat de codul genetic. (vezi slide)
Carboxilligaze catalizeaza reactia de fixare a CO2 de un substrat, in prezenta
biotinei. Prin acest mecanism se desfasoara initierea biositnezei acizilor grasi pe
cale citoplasmatica din acetil coenzima A. => foloseste coenzime
(vezi slide)

VITAMINE. COENZIME
Vitamine
Dpdv al solubilitatii se clasifica in 2 clase:
- vitamine hidrosolubile
- liposolubile
Toate vitaminele hidrosolubile cu exceptia vit C (ac ascorbic) prez caracteristici
specific coenzimelor.
De inv surse, modalitate de actiune, cant mai mare, mai mica in org, daca
are coenzima, unde participa aceasta. Fara cantitati mg.
Vitaminele manifesta un spectru larg de actiune, in concentratii mici prez
urmatoarele caracteristici generale:
- factorii alimentari absolut necesari
- manifesta influenta hotaratoare in procesele metabolice
- factori de reglare a functiilor celulare
- lipsa din alimentatie det aparitia unor disfunctii
15

- pt unele perechi de vit se manifesta relatii de synergism: A/D, E/C, B2/A,

B12/ac folic
Sursa principala: plante
Sursa sec: flora bacteriana
Vitamine hidrosolubile
- nu sunt toxice
- cantitatile stocate in organism sunt mici datorita posibilitatii vehicularii prin
lichidele biologice
- solubile in apa, se transporta usor => in ingestia excedentara sunt rapid
excretate in urina => trebuie sa fie prezene continuu in hrana. (este necesara
ingestia lor permanenta)
Vitamine liposolubile
= greu solubile in lichidele biologice
= transportate impreuna cu lipidele prin lichidele biologice (lipidele sunt
transportate prin particule lipoproteice, acizii grasi sunt legati de albumine, care
le antreneaza).
- excesul vit liposolubile poate fi toxic pt ca tind sa se acumuleze in organism
la nivelul tesutului adipos / in ficat.
= digerate, absorbite si transportate in grasimile din dieta.
- nu se excreta direct in urina
Provitaminele
= precursori ai vitaminelor
- necesita o transformare chimica pt a deveni active.
Antivitamine
- actioneaza antagonist prin inhibitie competitiva, blocand rolul unor
coenzyme
- au structura asemanatoare vitaminei respective
Ex. antibiotice, sulfamide, ascorbaza
Vit hidrosolubile
(vezi slide)
Vit liposolubile
(vezi slide)
Coenzimele
= cofactori de natura organica neproteica
- fiind mici, sunt termostabile si dializabile
Se pot clasifica in:
- cosubstraturi CoS
- grupari prostetice GP
16

Caracteristici specifice CoS

- prezinta interactii slabe intre apoenzima si cosubstrat apoE-CoS
- necesita alti parteneri (alte enzime) pt regenerare
- participa in reactii de legare cu anumite grupari urmate de eliberarea
acestora.
Caracteristici specifice GP
- interactii puternice apoE-GP
- participa la o singura reactie enzimatica (vezi slide)
Coenzime chinonice
Coenzima Q (ubichinonina)
(vezi slide)

HORMONI
= moleculele semnal apartinatoare sistemului hormonal.
- actioneaza in cantitati mici
(vezi slide)
- prez receptori care sunt localizati diferit in fctie de natura hormonului
Hormonii hidrosolubili prez receptori la suprafata celulei.
Hormonii liposolubili prez receptori in interiorul celulei.
O celula poate receptiona unul / mai multi hormoni, determinand raspunsuri
identice / diferite.
Un hormon poate actiona si determina modificari si raspunsuri celulare diferite.
- influenteaza cresteri, diferentieri + alte functii.
In functie de locul de biosinteza si locul de actiune, hormonii se clasifica in 3
clase:
- hormoni autocrini
- paracrini
- endocrini
Hormonii autocrini
= biosintetizati de o anumita celula si actioneaza asupra celulei care le-a indus
biosinteza. (vezi slide)
Hormonii paracrini
17

= biosintetizati de o anumita celula si actioneaza asupra unor celule

asemanatoare din acelasi tesut.
Hormonii endocrini
= biosintetizati la un anumit nivel si actioneaza la o distanta mai mare dupa o
prealabila vehiculare.
Hormonii se pot lega in procesul de vehiculare pe anumite structuri proteice
solubile. Daca legarea este puternica, sunt necesare enzime care sa elibereze
hormonul (forma legata este inactiva) pt a putea actiona optim. Forma libera este
activa.
Dpdv structural, hormonii se clasifica in:
- hormoni peptidici + polipeptidici
- hormoni steroizi
- hormoni derivati ai acizilor grasi
- hormoni derivati ai AA
(vezi slide)
Sistemele hormon - receptor hormonal respecta proprietatile generale ale
sistemelor receptor receptat. (vezi sem 1)
Agonistii prezinta structuri asemanatoare hormonilor si determina declansarea
unui raspuns hormonal celular.
Antagonistii hormonali prezinta analogie structurala (seamana), dar nu
determina raspuns celular.
Hormonii pot sa actioneze la nivelul membranelor celulare, pot sa
intervina in procese enzimatice intracelulare/ sa intervina in biosinteza
proteinelor. (vezi slide)
Hipotalamusul reprezinta centrul reglarii nervoase a intregului sistem
hormonal endocrin. Hipofiza = glanda supraordonata, asigurand concentratii
optime ale hormonilor biosintetizati la acel nivel, legatura cu procesele
specifice, dar si influentand sinteza altor hormoni.
P.A. substantele de pe slide
Catecolamine reactii de obtinere : adrenalina

TERMODINAMICA SISTEMELOR LA ECHILIBRU

La nivel planetar intreaga energie provine de la soare si aceasta se
manifesta sub diverse forme dependent de structura materiei. Pentru intelegerea
notiunilor de energetica se introduce notiunea de sistem ca fiind acea zona din
univers arbitral aleasa, care urmeaza sa fie studiata. In raport cu sistemul se
defineste mediul care este spatiul din afara sistemului in care acesta se gaseste.
Intre sistem si mediu exista o limita de separatie unde caracteristicile specifice
18

variaza brusc. Dpdv al interrelatiilor sistem biosistem si mediu se pot intalni in

natura 3 tipuri de sisteme:
- izolat
- inchis
- deschis
Sistemul izolat presupune absenta schimbului de energie si masa dintre sistem si
mediu. Acest sistem este un sistem ideal. Atunci cand intre mediu si sistem
exista un schimb de energie fara sa se realizeze schimb de masa, sistemul se
defineste ca fiind inchis, iar atunci cand se realizeaza in ambele sensuri
schimburi atat de masa cat si de energie intre sistem si mediu, sistemul se
defineste ca fiind deschis. (vezi slide)
In fizica clasica se introduce notiunea de energie, ca fiind capacitatea unui
sistem de a efectua un lucru. Atat lucrul mecanic sau lucrul in genere, cat si
energia poseda aceeasi unitate de masura. Unitatea de masura in energetica,
Joule-ul reprezinta energia necesara unei forte de un Newton pt a o deplasa pe o
distanta de 1 m. Se cunosc 2 mari clase de energii:
- energia potentiala
- energia cinetica
Daca energia potentiala este nedispersabila si este dependenta de pozitia
sistemului in spatiu, energia cinetica este dispersabila in sensul gradientului
energetic ( deplasarea se realizeaza intotdeauna de la valorile mari catre valorile
mici pana la atingerea echilibrului) si se datoreaza miscarii componentelor
sistemului.
Energia cinetica este uniform repartizata in sistem, deci nu se produc
acumulari energetice la nivelul sistemului si una dintre cele mai cunoscute forme
de energie cinetica o reprez caldura care masoara gradul de agitatie / miscare
ale componentelor sistemului in conformitate cu legile browniene.
Caldura este o energie dezordonata si care respecta in totalitate legile atribuite
energiei cinetice. In perioada anilor 1700-1800 in teoriile mecaniciste s-a
considerat ca un biosistem se aseamana cu orice masina termica. Ulterior s-a
demonstrat ca intre cele 2 sisteme distincte (masina termica si sistemul biologic)
exista diferente fundamentale: in timp ce pt o masina termica energia se
deplaseaza de la valori mari spre valori mici, adica de la cald la rece caldura,
majoritatea biosistemelor au capacitatea de a disipa energia si functioneaza
izoterm (la intervale de temp relativ constante in timp), ceea ce nu este valabil pt
masina termica.
In univers, energia produsa de soare ajunge la nivelul planetei pamant sub
forma fotonilor (energie radianta) care la nivelul plantelor este preluata prin
intermediul unor coloranti ca si la nivelul unor bacterii fotosintetizatoare si
aceasta este utilizata in transformarea CO2 (compus anorganic) in compusi
organici. Astfel energia radianta se transforma in energie metabolica, in cantitati
echivalente, care in final se inmagazineaza in compusi organici sub forma
legaturilor covalente. (vezi slide)
19

Energia inmagazinata sub forma compusilor organici este ulterior utilizata de

alte biosisteme (heterotrofi) care au capacitatea de a prelua energia legaturilor
chimice din compusii organici si de a o transforma in energie proprie metabolica
care se utilizeaza in scopuri proprii.
In natura, majoritatea proceselor chimice se desfasoara in conditii de
reversibilitate, majoritatea reactiilor chimice presupun stabilirea astfel a unui
echilibru chimic intre reactanti si produsii de reactie. Aceste procese se
desfasoara in toate sistemele deschise in care sunt incluse toate biosistemele.
In urma reversibilitatii proceselor chimice exista un anumit moment in care
viteza reactiei intr-un sens este egala cu viteza reactiei in sens opus cand
cantitatile de reactanti si de produsi de reactie raman constante in timp, nu se
mai modifica cantitativ. Echilibrul chimic la care se ajunge este de tip dinamic si
nu static, deoarece cantitatea de reactanti transformata in unitatea de timp este =
cu cantitatea de produsi de reactie care reface reactantii.
Conform legii actiunii maselor, la echilibrul chimic se defineste constanta
de echilibru, ca fiind un raport dintre produsul concentratiilor produsilor de
reactie si produsul concentratiei reactantilor. K=[C][D]/[A][B] (vezi slide)
In stabilirea echilibrelor chimice un rol fundamental il are legea lui Le Chatelier,
care postuleaza: daca asupra unui sistem in echilibru se actioneaza cu o forta
perturbatoare, sistemul va reactiona in asa fel incat va tinde sa diminueze pe cat
posibil efectul fortei perturbatoare.
Pt studiul termodinamicii se apeleaza la sitemele in echilibru si de aceea
este termodinamica clasica aplicata biosistemelor in echilibru.
In termodinamica pt studiul sistemelor se introduc functiile de stare, care reprez
o masura a variabilelor de stare care sunt la randul lor dependente de starea de
echilibru a sistemului considerat si rsp de caracteristicile de evolutie a
variabilelor.AX = Xf Xi (vezi slide)
In termodinamica functiile de stare se aplica pt starea initiala si rsp pt starea
finala, iar variatia functiei X este dependenta de diferenta finala si cea initiala.
Conventia valorilor functiilor de stare:
Intotdeauna energia preluata de un sistem din mediu conduce la cresterea valorii
energiei totale a acestuia si prin conventie este notata cu semnul + (pozitiv) in
timp ce energia eliberata de un sistem si furnizata mediului conduce la
diminuarea energiei totale a sistemului si din aceasta cauza, semnul este
(negativ).
Principiul I al termodinamicii postuleaza ca: in univers energia este constanta
si ca aceasta nu se creeaza, nu se distruge, dar se transforma dintr-o forma intralta in cantitati echivalente. In cadrul principiului I al termodinamicii este
introdusa functia de stare, energia interna U ca fiind energia totala a unui sistem
dat la un moment dat. Daca un sistem efectueaza un lucru (W) si primeste sau
elibereaza cantitatea Q de caldura, variatia energiei interne U (vezi slide)

20

Fiind o functie de stare, energia interna nu depinde decat de starea initiala

si cea finala a sistemului, indiferent de drumul parcurs de sistem pt a se
transforma de la initial in final. (vezi slide)
Entalpia H este functia de stare rezultata din suma energiei interne si
produsul dintre presiune si volum H=U+PV
Variatia entalpiei unui sistem se defineste ca fiind caldura schimbata de
sistem cu mediul, la presiune constanta. Dpdv al entalpiei, in natura se cunosc 2
tipuri de reactii:
- reactii exogene
- reactii endogene
In reactiile exogene, entalpia finala (a produsilor) este mai mica decat entalpia
initiala (a reactantilor) H<0, in timp ce in reactia endogene, energia produsilor
de reactie = mai mare decat entalpia reactantilor (sistemul preia energie din
mediu, iar H >0. (vezi slide)
Starea standard (X o) se considera prin conventie orice sistem aflat la o atm si
25 grade C (298 K).
Poate fi:
- solida solid pur
- lichida lichid pur , solut [1M]
- gazoasa (gaz pur la 1 at )
In maj sistemelor in care se considera dizolvatul (solutul) ionul de hidroniu H+
concentratia 1 M = echivalenta cu pH = 0, ceea ce nu poate fi aplicapil.
In maj biosistemelor exista intervale de pH optim de supravietuire in apropierea
valorii neutre a pH-ului. Pt biosistemul om, pH optim de functionare / fiziologic
= 7,35-7,45. Din aceste motive se defineste starea standard biochimica, care este
Xo care presupune ca biosistemul se afla la 25o C, la 1 atm si la conc molara
10-7 al ionilor de hidroniu H+, care este echivalentul pH=7.
Deoarece functiile de stare introduse in principiul I al termodinamicii nu
satisfac necesitatile de discutare a sistemelor la echilibru, s-a introdus principiul
II al termodinmicii care postuleaza faptul ca in univers dezordinea este mai
probabila decat ordinea si ca toate sistemele tind spontan catre o stare de
echilibru. In cadrul principiului II al termodinamicii, energia unui sistem se
considera ca este dispersata atunci cand dispersia nu este impiedicata. In cadrul
acestui principiu este introd notiunea de entropie S, care reprez acea parte din
energia totala a unui sistem care nu se poate utiliza de acesta. Prin interm acestei
functii de stare putem aprecia atat dispersia energiei cat si transformarile
spontante din univers.
Deoarece energia inutilizabila de sistem este definita prin entropie,
variatia acestei functii de stare S >0, ceea ce inseamna ca in mod constant orice
sistem tinde catre dezordine. Daca unui sistem i se adauga o cantitate Q de
energie / de caldura, variatia entropiei S reprez variatia caldurii in raport cu
temperatura absoluta. (vezi slide)
21

Dpdv al entropiei, toate fiintele vii de pe planeta sunt antientropice (se

opun dezordinii), ele incearca sa creeze ordine, iar at cand capacitatea acestora
de a crea ordine este limitata, biosistemul tinde catre dezordine maxima si revine
in litosfera, iese din biosfera.
In natura starile cu entropie minima sunt cele organizate prin excelenta
starile solide cristalizate. La antipod cu starea solida se gaseste starea gazoasa in
care miscarea haotica browniana a moleculelor de gaz determina sistemul cu cea
mai mare entropie. In biosisteme, macromoleculele de tip polipeptidic /
polinucleotidic care prezinta o structura tertiara nativa poseda entropia minima
in raport cu mediul. Oricare alta stare decat cea nativa aduce cu sine o crestere a
entropiei si rsp o scadere a capacitatii functionale, care poate sa conduca pana la
denaturare.
O alta functie de stare, entalpia libera G = comparativ cu entropia, acea
parte a energiei unui sistem capabila sa fie utilizata in vederea efectuarii
lucrurilor chimice, fizice/biologice. Ca si in cazul entalpiei H, in entalpia libera
se intalnesc 3 situatii distincte dependente de valoarea entalpiei libere.
Daca entalpia libera a produsilor de reactie = mai mica decat a
reactantilor, sistemul cedeaza energie in mediu , iar G<0, inseamna ca este
sistem exergonic si per verso, cand entalpia produsilor de reactie > decat a
reactantilor, sistemul primeste energie din exterior, variatia entalpiei libere>0 si
procesul se numeste endergonic. (vezi slide)
In cadrul entalpiei libere se introduce si functia energiei de activare ca
fiind minimul energetic necesar ca reactantii sa se transforme in produsi de
reactie.
In genere un sistem redox presupune existenta unor procese cu
caracteristici opuse antipozi. Daca unul presupune oxidarea, celalalt presupune
reducerea, iar cele 2 sisteme chimice se produc simultan unul pe seama celuilalt.
Un sistem se reduce atunci cand:
- accepta electroni
- accepta atomi de H
- cedeaza atomi de O
Se oxideaza atunci cand:
- cedeaza electroni
- cedeaza atomi de H
- accepta atomi de O
Sistemul care se reduce este oxidant, si invers sistemul care se oxideaza este
reducator.
Deoarece in sistemele redox se realizeaza transfer de echivalenti de
reducere (electroni/ atomi de H) pot fi caracterizate prin interm potentialelor
electrice pe care le desfasoara. Pt a defini un potential electric, se considera prin
conventie potentialul normal = 0 al electrodului de H. Toate celelalte potentiale
normale se caracterizeaza in raport cu valoarea pozitiva/negativa a acestora.
22

Prin conventie se iau in calcul pt caract sistemelor energetice potentialele

de reducere si nu cele de oxidare.
Daca potentialul de reducere a unui sistem = negativ, inseamna ca poseda
afinitate redusa pt electron, acesta este usor expulzat deci sistemul se oxideaza si
este reducator si per verso, cand potentialul de reducere = pozitiv, afinitatea in
raport cu electronul este mare, acesta este acceptat din mediu, deci se reduce si
devine oxidant.
Pt masurarea unui potential electric al unui sistem dat se realizeaza o pila
electrica intre electrodul de H si sistemul considerat. Pila = confectionata a.i. sa
exista o comunicare interna intre cei 2 electrozi prin interm unui sifon cu
electrolit si rsp alta externa prin interm unui conductor de speta I (metal). (vezi
slide)
Daca la nivelul electrodului de H se produce procesul de reducere (vezi
slide), la nivelul celulei de electrod se elibereaza energia neceseara sistemului.
Electrodul de H care presupune existenta unui conductor de platina
platinat imersat intr-o solutie 1 M H+ si care se gaseste sub barbotare continua
de [O] la 1 atm, potentialul acestuia prin conventie = 0. La nivelul electrodului
de cuplare, exista un analit A care in raport cu electrodul metalic imersat in
solutia metalului rsp poseda un alt potential diferit de cel al H-ului. Suma
algebrica dintre cele 2 potentiale, adica 0+ /0- constituie tensiunea electromotoare a pilei care = masurabila.
Potentialul chimic
Se introduce atunci cand solutul / subst dizolvata este neincarcata electric si se
gaseste in raport cu o membrana semipermeabila.
= 0 + RT ln [A]
0= potentialul chimic standard
Potentialul chimic fiind o functie de stare pt un sistem dat se poate considera
variatia acestui parametru, ca fiind diferenta dintre potentialul chimic al
produsilor de reactie si potentialul chimic al reactantilor, care este egal cu
variatia entalpiei libere.
Din aceasta diferenta se obtine variatia entalpiei libere ca fiind proportionala cu
logaritmul natural al raportului dintre concentratia finala si concentratia initiala a
solutului.
= 2- 1 = G
G =RT ln [A2] / [A1]
Daca [A2]/[A1] <1 Sistemul in acest caz este spontan, iar analitul se deplaseaza
din compartimentul 1, unde e conc mai mare, inspre compartim 2 unde conc este
mai mica, pana la atingerea echilibrului, deci sistemul este exergonic.
Per verso daca conc finala [A2] > [A1], G> 0 sistemul este endergonic de la 1
spre 2 , dar exergonic, spontan de la 2 spre 1.
23

[A2]/[A1] = 1Atunci cand concentratiile solutului sunt egale in ambele

compartimente, avem ln 1=0, inseamna ca G=0, avem echilibru termodinamic.
Intotdeauna atunci cand solutul este neincarcat electric, acesta se va deplasa prin
membrane prin difuzie simpla in mod spontan de la compartim cu conc mare
spre compartim cu conc mica, in sensul diminuarii entalpiei libere, potentialului
chimic si gradientului de concentratie.
Pt deplasarea analitului in sens invers prin membrana, de la concentratia mica
inspre conc mare , eset necesar un aport energetic din exterior, transportul nu se
mai realizeaza prin difuzie simpla, ci prin difuzie fortata, este transport activ.
Este posibil ca in biosis sa se realizeze transportul activ la nivelul membranelor,
dar acest transport se realizeaza in prezenta altui sistem, capabil sa cedeze
energia necesara transportului activ. Din aceasta cauza, in metabolism, procesele
celulare se desfasoara sub forma unor linii metabolice/cicluri metabolice in care
exista alaturi de procese endergonice si procese exergonice care in ansamblul
liniei/ciclului metabolic asigura necesarul energetic pt transformarea reactantului
/ reactantilor in produsii finali / metaboliti.
Alaturi de transportul prin difuzie simpla si transportul activ prin consum
de energie exista si transportul facilitat, care nu necesita consum de energie,
dar necesita la nivelul membranei prezenta unei macromolecule de natura
proteica / unui agregat macromolecular capabil sa recunoasca si sa lege analitul
si de a-l transfera prin membrana dintr-un compartiment in altul.
Deoarece transportorii de natura macromoleculara recunosc si leaga analitii prin
intermediul unui nr limitat de situsuri, acesta poate atinge un maximum de
transport al analitului care peste o anumita valoare a acestuia, capacitatea de
transport ramane constanta. Intre capacitatea de transport si concentratia
analitului, in acest mod se poate considera ca exista o relatie matematica
exprimata printr-o curba de tip hiperbola echilatera asemanatoare cu curba
Michaelis-Menten.
Potential electrochimic
Daca pt functia de stare potential chimic, analitul era neincarcat electric, nu era
ion, pt functia de stare potential electro-chimic, solutul este incarcat electric si se
gaseste intr-un sistem in raport cu o membrana semipermeabila. In acest caz se
defineste potentialul electro-chimic (vezi slide) la fel, la care se adauga un
termen electric zFE (z=nr electroni, F=nr fazei, E=potentialul)
In acest caz variatia potentialului electrochimic = G= RT ln [A2]/[A1] +
zF E.
Pt ca sistemul sa fie spontan (ionii sa se deplaseze fara consum de energie prin
membrana, trebuie ca G<0. In acest caz, pentru ca in ecuatia variatiei entalpiei
libere exista termenul electric, este posibil ca ionii sa se deplaseze prin
membranele semipermeabile si de la concentratii mici inspre concentratii mari
prin difuzie simpla, daca variatia entalpiei libere<0 si aceasta variatie este
datorata termenului electric.
24

Osmoza
Daca se considera o membrana semipermeabila care desparte 2 compartimente:
- unul cu solventul pur
- altul cu solutia unui solut in solvent
(vezi slide)
Conform potentialului chimic, apa in compartimentul 1 datorita concentratiei
mai mari decat in compartim 2, va tinde sa compenseze concentratia din
compartim 2 prin transfer pana cand se atinge un echlibru.
Prin trecerea apei din compartim cu conc apoasa mare, in compartim cu conc
apoasa mica, nivelul lichidului din compartim 2 va tinde sa creasca usor si astfel
la nivelul acestui compartiment apare o presiune hidrostatica superioara
compartimentului 1, iar presiunea se numeste presiune osmotica = valoarea
presiunii aplicata compartimentului unde se gaseste solutia pt a opri fluxul de
apa prin membrana dinspre compartimentul cu apa pura inspre compartimentul
cu solutie.
= conc solutului [X] RT
Daca conc [X] molara se defineste ca fiind nr de particule pe unitatea de volum
[X] = n/V , atunci pV=nRT. Bazat pe p osmotica la niv biosistemelor se desf
numeroase procese fiziologice :
- preluarea apei si mineralelor
- reabsorbtia apei din lumenul renal
- permeabilitatea membranara
Dependent de p osmotica a unui sistem, intalnim sisteme:
- izotone
- hipotone
- hipertone
Daca se gasesc in contact 2 sisteme in care presiunile osmotice sunt diferite, la
nivelul membranelor se realizeaza schimb de apa (osmoza) pana cand cele 2
presiuni se egaleaza. Cele mai cunoscute situatii de acest tip se intalnesc in cazul
eritrocitelor care poseda membrane celulare deosebit de friabile (rezistenta
mecanica slaba).
Atunci cand un eritrocit este introdus intr-un sistem hiperton (cu p mare),
apa din interiorul eritrocitului va trece in mediu, volumul eritrocitului va scadea,
producandu-se fenomenul de ratatinare / de zbarcire.
Per verso, daca eritrocitul este introdus intr-un mediu hipotonic, apa din
mediu va patrunde in eritrocit, va tinde sa-i creasca volumul acestuia si datorita
rezistentei mecanice slabe, membrana eritrocitara se lizeaza/ se rupe, se prod
fenomenul de hemoliza. Daca oricare alta celula se gaseste intr-un mediu
hipoton, se produc aceleasi fenomene, care sunt descrise de plasmoliza,
deosebirea de hemoliza constand in faptul ca, membranele tuturor celorlalte
celule prezinta rezistenta mecanica mai mare si nu se lizeaza, isi maresc doar
volumul. Din aceste motive, in organismele vii se introduc lichidele intotdeauna
25

la o presiune osmotica apropiata de valoarea presiunii tesutului / lichidului

biologic. In genere pt sange si maj tesuturilor se utilizeaza solutia fiziologica cu
echivalentul de 0,86 % NaCl in H2O.
Presiunii osmotice i se atribuie termenul de osmolaritate, ca fiind nr de
moli de particule dizolvate in unitatea de volum. La nivelul organismului uman,
presiunea osmotica a sangelui este dependenta de natura vasului (artera/ vena).
Daca in artere, presiunea osmotica este mare, la acest nivel apa ca solvent este
impinsa si alaturi de aceasta si metabolitii in afara tubului capilar si se produce
fenomenul de filtrare, prin aceasta asigurandu-se alimentarea cu metaboliti a
tuturor celulelor organismului in timp ce la nivelul venelor, presiunea osmotica
este mica si se produce fenomenul invers prin care apa din mediu si unii
metaboliti sunt introdusi din mediu in capilar, producandu-se fenomenul de
reabsorbtie.

Dializa-hemoliza
Dializa se aseamana cu osmoza, deosebirea dintre cele 2 fenomene se refera la
faptul ca in dializa prin membrane pot patrunde si pot fi transferate alaturi de
moleculele de apa si moleculele unor soluti de dim mici (mai mici decat
ochiurile de retea ale membranei).
Hemodializa se aplica sistemului sanguin care in raport cu o membrana
semipermeabila schimba cu mediul molecule de apa si moleculele unor
metaboliti de dimensiuni mici care nu mai pot fi filtrati la nivel renal,
fenomenele intalnindu-se in bolile renale cronice. Hemodializa se realizeaza in
special pt eliminarea moleculelor de uree, care se biosintetizeaza la nivel hepatic
din azotul aminic si care este produs de excretie cu caracteristici toxice limitate
comparativ cu amoniacul NH3 / alti derivati ai N-ului. Cu toate acestea, prin
tendinta de crestere a cocentratiei circulante a ureei se pot produce unele procese
secundare care pot induce dezvoltarea unor fenomene toxice in prima faza si
care in final devin incompatibile cu viata. In aceste cazuri, avand in vedere
faptul ca sangele este o suspensie apoasa a elementelor figurate intr-o solutie
omogena de substante organice, anorganice si macromoleculare, se poate realiza
eliminarea prin hemodializa a ureei, prin efectuarea unui bypass intre sistemul
arterial si venos. (vezi slide)
Se utilizeaza ca membrane semipermeabile saci de dializa prin interm carora
circula sangele arterial, care in acest mod elibereaza in solutia de dializa, unde
este introdus sacul de dializa, ureea excedentara, circuitul fiind continuat prin
revenirea in organismul uman a sangelui dializat la nivelul circuitului venos.
Operatia de curatire a sangelui este extensiva in timp, cateva ore, si se realizeaza
prin scaderea concentratiei sanguine in uree, cuplata cu cresterea concentratiei
ureei in lichidul de dializa. Pt o indepartare cat mai avansata a metabolitului din
26

sange, solutia de dializa se indeparteaza periodic, permitand refacerea unor noi

echilibre intre sangele din interiorul sacului de dializa si solutia de dializa.

27