Sunteți pe pagina 1din 3

Luceafarul

Romantismul este o miscare artistica si literara, aparuta la sfarsitul secolului al XVIII-lea,


caracterizata prin sensibilitate, imaginatie creatoare si afirmarea originalitatii. Romanticii resping
conventiile impuse de clasici, fiind pasionati de mister, de exotic, de personaje si situatii exceptionale,
de libertatea de exprimare.
In literatura romana, elemente romantice se pot identifica in operele scriitorilor pasoptisti,
influentele curentului atingand punctul culminant in opera lui Mihai Eminescu, considerat ultimul
mare romantic european. Luceafarul este o capodopera a creatiei eminesciene, poem alegoric,
romantic, filosofic si unul al iubirii. Publicat initial la Viena, apoi in toamna anului 1883 in
Convorbiri literare, acesta valorifica idei din basmul Fata din gradina de aur, cules de austriacul
Richard Kunisch, dar si surse mitologice si izvoare filosofice, despre antonimiile dintre geniul si omul
de rand.
Luceafarul apartine romantismului prin tema, amestecul genurilor, alternarea terestrului cu
cosmicul si prin dezvoltarea problematicii geniului in raport cu lumea, iubirea si cunoasterea. Schema
epica a poemului este reprezentata de firul narativ preluat din basm, care devine pretext pentru
reflectia filosofica. Caracterul dramatic este conferit de prezenta dialogului, iar lirismul provine din
faptul ca poemul proiecteza problematica geniului in raport cu societatea, dar si din afectivitatea
accentuata sau din multitudinea procedeelor artistice.
Tema poemului este romantica: problematica geniului in raport cu lumea, iubirea si
cunoasterea. Iubirea este prezenta in diferite ipostaze sau tipare: terestra (Catalin si Catalina), cosmica
(fata de imparat si luceafar). Indragostitul e titan, demon sau geniu, iubita oscileaza intre Venera si
Madona. Motivele romantice de la inceputul poemului (luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda)
sustin atmosfera de contemplatie si de reverie. Alte motive, ca ingerul si demonul, intensifica
tensiunea lirica a trairii emotiei erotice, iar zborul cosmic, motiv literar ce releva setea de iubire ca act
al cunoasterii absolute, se intersecteza cu motivul trecerii timpului.
Viziunea despre lume a poetului este conturata prin ochii Demiurgului: meschina, omenirea
este definita prin nimicnicia si efemeritatea ei pentru care geniul nu trebuie sa renunte la nemurirea
conferita de statutul sau. Problematica geniului este dezbatuta de Eminescu din perspectiva folosofiei
lui A. Schopenhauer. Potrivit acesteia, cunoasterea lumii este accesibila numai geniului, singurul
capabil sa depaseasca sfera stramta a subiectivitatii si sa se obiectivizeze prin cunoastere. Spre
deosebire de el, omul comun nu-si poate depasi conditia subiectiva. Eminescu reinterpreteaza teoria
schopenhaueriana, inzestrandu-si eroul atat cu atributele cunoasterii rationale, cat si cu o puternica
capacitate afectiva, care devine generatoarea alegoriei din poem: fata de imparat nu este pentru
Hyperion numai obiectul cunoasterii, ci si intruchiparea iubirii.
Cele patru elemente de compozitie si de limbaj, semnificative pentru tema si viziunea
despre lume sunt: titlul, imaginar poetic, incipit, relatii de opozitie si simetrie.
Titlul poemului Luceafarul, format dintr-un substantiv propriu articulat hotarat, ce denota un
astru ceresc, face trimitere la motivul central al operei si sustine alegoria romantica a locului geniului
in lume. De asemenea, titlul uneste doua mituri: unul romanesc, al stelei calauzitoare, si altul grecesc,
al lui Hyperion, sugerand natura dubla a personajului romantic.
Compozitia romantica se realizeaza prin opozitia planurilor cosmic si terestru si a doua
ipostaze ale cunoasterii: geniul si omul comun. Simetria compozitionala se realizeaza astfel: cele
doua planuri interfereaza in prima si ultima parte, pe cand partea a doua reflecta doar planul terestru

(iubirea dintre Catalin si Catalina), iar partea a treia este consacrata planului cosmic (calatoria lui
Hyperion la Demiurg, ruga si raspunsul).
Incipitul poemului se afla sub semnul basmului. Timpul este mitic A fost odata ca-n povesti/
A fost ca niciodata. Portretul fetei de imparat, realizat prin superlativul absolut de factura populara o
prea frumoasa fata, scoate in evidenta unicitatea terestra, iar comparatiile Cum e Fecioara intre
sfinti/ Si luna intre stele sugereaza o dualitate: puritate si predispozitie spre inaltimi astrale.
Partea intai este o frumoasa poveste de iubire. Imaginarul poetic este de factura romantica.
Iubirea se naste din starea de contemplatie si de visare, in cadrul nocturn, realizat prin motive
romantice: luceafarul, marea, castelul, fereastra, oglinda. Motivul serii si al castelului accentueaza
romantismul conferit de prezenta Luceafarului. Atractia indragostitilor unul pentru celalalt este
sugerata de cele doua chemari. In prima ipostaza, angelica, sinteza a contrariilor dintre mare si cer,
Luceafarul are o frumusete construita dupa canoanele romantice par de aur moale, umerele goale,
umbra fetei stravezii. Fetei i se ofera stapanirea marii, dar ea refuza. A doua invocatie este urmata de
metamorfozarea in ipostaza demonica, sinteza a contrariilor dintre soare si noapte: Pe negre vitele-i
de par/ Corona-i arde pare. Fetei i se ofera stapanirea cerului, dar ea refuza si de aceasta data,
cerandu-i luceafarului intruparea de muritor. In finalul tabloului, Luceafarul formuleaza diferenta
care-i separa Eu sunt nemuritor,/Si tu esti muritoare, dar, din iubire, accepta supremul sacrificiu
cerut de fata, prin aceasta afirmandu-si superioritatea fata de ea.
Relatiile de simetrie se evidentiaza prin invocatiile fetei de imparat catre Luceafar,
metamorfozarile acestuia, dar si prin refuzul repetat al fetei.
Partea a doua are in centru idila dintre fata de imparat, numita acum Catalina, si pajul Catalin,
viclean copil de casa, cu obrajei ca doi bujori. Este o alta ipostaza a iubirii, opusa celei ideale.
Asemanarea numelor sugereaza apartenenta la aceeasi categorie: a omului comun.Idila se desfasoara
sub forma unui joc, iar cei doi formeaza un cuplu norocos si fericit. Chiar daca accepta iubirea
pamanteana, Catalina aspira inca la iubirea ideala pentru Luceafar: O, de luceafarul din cer/ M-a prins
un dor de moarte. Acest dor de moarte ilustreaza dualitatea fiintei pamantene, aspiratia specific
umana spre absolut, dar si atractia catre fiinta inaccesibila.
Partea a treia ilustreaza planul cosmic si constituie cheia de bolta a poemului. Aceasta parte
poate fi divizata la randul ei in trei secvente poetice: zborul cosmic, rugaciunea, convorbirea cu
Demiurgul. Prima este o calatorie regresiva in timp care potenteaza setea de iubire ca act al cunoasterii
absolute. In dialogul cu Demiurgul, Luceafarul, insetat de repaos, adica de viata finita, este numit
Hyperion. El ii cere Demiurgului sa-l dezlege de nemurire pentru a descifra taina iubirii absolute.
Demiurgul refuza cererea lui Hyperion. Aspiratia lui este imposibila, caci face parte din ordinea
primordiala a cosmosului, iar desprinderea sa ar duce din nou la haos. Demiurgul nu-i poate oferi
moartea pentru ca astfel ar produce moartea lumii. In schimb ii ofera lui Hyperion diferite ipostaze ale
geniului: filozoful, poetul, geniul militar. Demiurgul pastreaza pentru final argumentul infidelitatii
fetei, dovedindu-i inca o data Luceafarului superioritatea sa, si in iubire, fara de muritoarea Catalina.
In partea a patra, cele doua planuri interfereaza simetric cu prima parte. Idila CatalinCatalina are loc intr-un cadru romantic, creat de prezenta simbolurilor specifice. Peisajul este
umanizat, specific eminescian,iar scenele de iubire se petrec departe de lume, sub crengile de tei
inflorite, in pacea codrului, sub lumina blanda a lunii.
Imbatata de amor, Catalina are inca nostalgia astrului iubirii si-i adreseaza pentru a treia oara
chemarea, de data aceasta modificata, Luceafarul semnificand acum steaua norocului: Cobori in jos,
luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n codru si in gand,/ Norocu-mi lumineaza!
In raspunsul sau, Luceafarul exprima dramatismul propriei conditii, generat de
incompatibilitatea relatiei om-geniu. Atitudinea este una de interiorizare a sinelui si de asumare a
indiferentei. Pentru ca omul comun este incapabil sa-si depasesca limitele, geniul manifesta un

profund dispret fata de acesta incapacitate: Ce-ti pasa tie, chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?. In
cercul vostru stramt, norocul inseamna fericirea efemera.
Muzicalitatea meditativa este data de particularitatile prozodice: masura versurilor de 7-8
silabe, ritmul iambic, rima incrucisata.
In plan stilistic, poemul este constituit pe baza alegoriei, dar si a antitezei intre omul de geniu
si oamenii comuni. Prezenta metaforelor, mai ales in primul tablou, accentueaza ideea iubirii absolute
care este eternizata intr-un cadru pe masura: palate de margean, cununi de stele.
In opinia mea, toate aceste structuri si semnificatii ale poemului eminescian integreaza nu
numai mituri si teme romantice, ci si o viziune originala asupra existentei in lume si in timp a geniului
creator. Aventura Luceafarului esueaza pentru ca intrarea in planul realitatii ar fi insemnat pierderea
puterii cunoasterii absolute. Pe de alta parte exista o latura metafizica a Catalinei, care o salveaza. Desi
alege lumea terestra din care face parte, gandul este o constanta in invocatiile ei
sensibile.
In concluzie, se contureaza o viziune a lumii prin prisma iubirii si a geniului. Iubirea dorita este, in
final, imposibila, iar geniul, asa cum spunea Schopenhauer, nu poate ferici pe nimeni si nu poate fi
fericit.