Poetul

anun cetii, pmntului c ploaia exist,

anun oamenilor c au datoria s spere. Un poet
n faa unui cer ars, n faa unui cmp prjolit
i care nu e n stare s cnte i s cread n ploi,
s ne aduc aminte c ploaia exist, c ea va nflori
pmntul bolnav,
aadar un poet care nu e profet al speranei,
un poet cu buzele arse care nu simte nevoia s cnte ploile
lumii
n-a neles c poezia e n primul rnd o form a speranei.
La ce bun poetul, n vreme de secet?
S cnte ploile tocmai atunci,
Cnd avem cea mai mare nevoie de ele, cnd ne lipsesc i
ne dor,
cnd soarele arde i minile miros a ndoial,
cnd arbori de nisip se risipesc la cea mai mic adiere,
cnd amintirile au gust de eroare i sperana e un cuvnt
dificil
i cel care cnt ploile risc s fie dispreuit i lovit
chiar cu pietre, urmrit i de zei i de oameni
pentru nebunia i curajul su care cnt
ploile, care cnt torentele cnd oamenii ridic braele
rmn rstignii n aer ca pe dealul Golgotei. Cine s anune
ploile
dac nu poezia? Cine s aib curajul s vad pe cerul gol
nori de ploaie,
cine s-i ia riscul de a profei dac nu poezia,
cea care a stat cu grecii sub zidurile Troiei
i cea care a cobort cu Dante n Infern?
poezie de Octavian Paler