Abordarea procesual experientiala a Tulburarii de Stres Posttraumatic

(SSPT)
Robert Elliott, Patsy Suter, Janie Manford, Laili Radpour-Markert, Robin Siegel-Hinson,
Carol Layman & Ken Davis
Simptomele tulburarii de stres post-traumatic isi au originile in principal in procesarea
emotionala intrerupta a evenimentelor traumatice dureroase. Drept rezultat persoana
experientiaza o stare continua de conflict interior intre aspecte ale selfului care cauta sa
reexperientieze/ sa rezolve trauma si alte aspecte ale selfului care cauta sa reduca durerea
psihologica prin evitarea constientizarii traumei.
In plus trauma arunca persoana intr-o criza existentiala a lipsei de sens si vulnerabilitati
personale intrucat credintele pretuite despre self, despre ceilalti si despre lume sunt
amenintate iar persoana se trezeste traind intr-o lume care este periculoasa, in care ceilalti
sunt rauvoitori si nepasatori iar selful este lipsit de putere, de valoare si in risc (JonoffBalman,1992).
O ipoteza de baza a terapiilor umanist-experientiale este ca exista o nevoie umana de
baza pentru crestere si intelegere.
Un aspect al acestei tendinte de crestere este nevoia specifica de a rezolva si intelege
experientele emotionale dureroase si sau intrerupte importante.
Mai specific abordarea experiential-procesuala Greenberg( 93) porneste de la
presupunerea ca emotiile sunt procese de adaptare biologica care integreaza procesarea
rapida automata a informatiilor din mediu cu tendintele potrivite de actiune sub forma
actiunii sau a ambelor.
Cand aceste procese emotionale sunt intrerupte, fie de factori externi ori interni persoana
ramane intr-o stare de incompletitudine (pe care terapeutii gestalt o numesc o treaba
emotionala nefinalizata).
In aceasta stare persoana continua sa experientieze un conflict intre o parte a selfului care
inca lupta pentru completitudinea expresiei emotionale sau intelegerea situatiei pe de o
parte si o alta parte a selfului care dintr-o varietate de motive cauta sa mentina
intreruperea.
In forma sa cea mai simpla este un conflict intre nevoia de a evita durerea si nevoia de a
rezolva experienta dureroasa prin completarea actiunii intrerupte sau a exprimarii
intrerupte.
Acest conflict genereaza alternanta caracteristica in TSPT intre incapacitatea de
exprimare emotionala si reexperintiere.
Incapacitatea exprimarii emotionale sau simptomele de distantare reprezinta mecanisme
de protectie care mentin intreruperea fata de experientele dureroase in timp ce
simptomele de reexperientiere reprezinta eforturile deliberate sau automate ale persoanei
de a procesa experienta astfel incat aceasta sa poata fi complet incheiata.
Reexperientiere traumei
Exista trei seturi de simptome principale ale TSPT:

1. Reexperientierea simptomelor cum ar fi gandurile si imaginile intruzive, flashbac-urile si cosmarurile nu sunt vazute ca fiind provocate de o suprageneralizare
pasiva ca rezultat al conditionarii traumatice.
In schimb aceste simptome sunt vazute ca expresie a unei nevoi organismice de baza
care nu poate fi pusa in cuvinte, de a incheia situatia nefinalizata.
Adesea persoana este cel putin partial constienta de dorinta sa de a rezolva
experientele dureroase prin reexperientierea lor si incearca din cand in cand sa se
aplece asupra lor in mod deliberat reflectand sau ramanand asupra aspectelor traumei.
In multe situatii totusi nevoia de finalizare este renegata respinsa de persoana iar
aceasta se intampla cel mai probabil in forme bruste, impulsive sau straine ego-ului
cum ar fi flash-back-urile, imagini nedorite, cosmaruri recurente in legatura cu
trauma.
2. Evitarea durerii
In acelasi timp persoanele care sufera datorita dificultatii stresului post traumatic incearca
in mod tipic sa evite sentimentele, ideile si activitatile legate de trauma.
Adesea aceste incercari sunt deliberate ca atunci cand persoana incearca sa se distraga.
Totusi evitarea experientelor dureroase este o tendinta de actiune adanc inradacinata si
adesea automata. Evitarea automata adesea ia forma amortirii emotionale si a detasarii
interpersonale. Din perspectiva procesual experientiala aceasta tendinta este vazuta ca o
functie a nevoii biologice a persoanei de a-si proteja self-ul de durere si de a-si conserva
resursele.
3. Hipersensibilitatea. Experientierea selfului ca vulnerabil
Al treilea set de simptome post-traumatice include semene de excitabilitate crescuta cum
ar fi insomnia, iritabilitatea, probleme de concentrare, hipervigilenta, tresariri, reactivitate
fiziva si un sentiment de anticipare a ceea ce urmeaza sa se intample. In principal aceste
simptome sugereaza o perceptie continua a self-ului ca fiind vulnerabil fata de alte
pericole intr-o lume periculoasa. In termeni schematiciself-ul vulnerabil al persoanei si
schemele emotionale ale unei lumi periculoase au fost puternic activate iar experienta
persoanei a ajuns sa fie dominata de aceste scheme emotionale. Aceste scheme
emotionale contin emotia de teama si tendintele de actiune a sociate in mod tipic cu
teama si anume zborul( evitarea situatiilor percepute ca fiind in mod particular
periculoase), lupta (infruntarea pericolului perceput cu furie sau agresiune) sau
ascunderea ori inghetarea ( retragerea, paralizarea, a face pe mortul).
In plus aceste simptome de hiperexcitabilitate adesea indica o stare continua de conflict
intre nevoile de a concura pentru reexperientiere/finalizare si evitarea durerii.
3. Scheme emotionale post-traumatice specifice
Schemele emotionale de vulnerabilitate si pericol sunt atat de puternice incat persoana
continua sa actioneze in aceste moduri chiar si atunci cand acest pericol nu este vizibil
pentru ceilalti, chiar si cand actiunea persoanei le provoaca lor si celorlalti dificultati.
Totusi trauma continua a persoanei s-ar putea sa nu fie recunoscuta, valida, considerata
indreptatita de catre ceilalti fiindca este de natura pervaziva si existentiala.
Trauma victimizarii a distrus un set de credinte pretuite sau scheme emotionale despre
lume, despre altii si despre self asa cum descrie (Wertz 1985).

Fischer and Wertz s 1979 in lucrarile lor despre victimile delicventei si Janof Bulman
1992.
a. Lumea vazuta ca fiind periculoasa
Mai intai conceptia de baza a persoanei cu privire la mediul lor fizic si social ca fiind
o lume sigura si fundamental binevoitoare a fost inlocuita cu o perceptie puternic
generalizata despre lume si fundamental nesigura, atat periculoasa cat si
imprevizibila.
Intr-o asemenea lume totul reprezinta un pericol potential si in consecinta trezeste
frica.
Totusi actiunile adaptative biologice asociate cu teama, inghetarea, ascunderea sau
frica de pericol nu mai sunt eficiente daca pericolul este pervaziv si astfel persoana
ramane cu evitarea emotionala ca o strategie alternativa, chiar daca aceasta este de
obicei doar partial eficienta.
b. Rauvoitorul de langa tine
In al doilea rand traumele care implica victimizarea in urma unui delict sau abuzului
sexual sunt fundamental interpersonale ( spre deosebie de dezastrele naturale sau
tehnologice).
Violenta sau abuzul interpersonal activeaza o schema emotionala conform careia
celalat este rauvoitor, distructiv, persuasiv sau vinovat, in sensul ca face ceva imoral
sau ilegal, o persoana care in mod deliberat sau fara a acorda atentie transforma
persoana in propria prada.
Dupa victimizare, aceasta persoana rauvoitoare este vazuta ca fiind in mod
potential prezenta intr-o larga varietate de persoane care anterior au fost considerate
inofensiv sau chiar de ajutor.
c. Indiferentul de langa tine ( cel care nu te ajuta si care uneori inrautateste
lucrurile)
In al treilea rand credinta persoanei ca se poate baza pe ceilalti sa actioneze fata de
self intr-o modalitate de ajutor (suportiva) cu preocupare sau protector este
zdruncinata, distrusa. Ceilalti despre care presupunea ca ii pot fi de ajutor ( prieteni,
familie, autoritati) sunt perceputi ca refuzandu-i ajutorul in numeroase moduri pentru
inceput ei nu au fost in stare sa previna victimizarea in primul rand, apoi au fost
absenti sau indisponibili in timpul victimizarii insasi; si in final ei continua a fi vazuti
ca ineficienti sau neacordand suficienta grija dupa victimizare. Astfel, victima adesea
ii experientiaza pe ceilalti ca intorcandu-i spatele sau abandonand-o in momentele in
care are mai mare nevoie, atat in timpul cat si dupa experienta de victimizare.
d. Selful vulnerabil
In al patrulea rand asumtiile implicate sau schemele emotionale cu privire la puterea
personala, autoeficienta, invulnerabilitatea sau caracterul special( asta mie mi nu mi
se va intampla niciodata) au fost zdruncinate de trauma ( Yalom 1980). In schimb selful
ajunge sa fie experientiat ca slab, neajutorat, vulnerabil si chiar ca meritand alte
victimizari viitoare, probabil mai rele.
Trauma reactiveaza schemele de vulnerabilitate preexistente lasate de victimizari sau
trauma anterioara creand un efect cumulativ. Natura exacta si combinatia dintre asumtiile
zdruncinate sau credintele pretuite si inlocuirea lor prin scheme de trauma variaza cu
fiecare persoana si cu natura exacta a experientei de victimizare. Astfel terapeutul
presupune ca aceea constelatie de scheme de trauma ia o forma unica pentru fiecare client

si ca este essential pentru terapeut sa inteleaga setul unic de experiente al clientului si

intelesurile asociate pe care aceste experiente il au pentru client.
Mai mult traumele recente interactioneaza in moduri ideosincratice cu traumele
anterioare din viata persoanei.
Depasirea victimizarii
O vedere generala a procesului de schimbare conform cu Fisher si Wertz(1979), trei tipuri
de schimbare trebuie sa apara in ordine pentru ca o experienta de victimizare
interpersonala sa fie rezolvata cu sucess. Astfel aceste schimbari ofera procese cheie prin
care terapeutul incearca sa-l faca pe client sa se miste.
1. Reimputernicirea self-ul-lui .
Persoana trebuie sa lucreze activ pentru a-si depasi victimizarea. Ca parte a acestui proces
self-ul trebuie reimputernicit astfel incat persoana sa-si recupereze simtul anterior al
independentei sigurantei increderii, ordinii si intelesului. Acest lucru este realizat in mod
tipic de eforturile persoanei de a-si intelege experienta si de a preveni victimizari viitoare.
In abordarea procesual experientiala terapeutul in general faciliteaza aceasta experienta
ajutand clientul sa exploreze si sa exprime emotiile si tendintele lor de actiune asociate.
In ceea ce priveste imputernicirea este important in mod special ajutorul acordat
clientului de a lucra cu furia sa fiindca tendinta de actiune adaptativa care insoteste furia
reprezinta afirmarea propriilor drepturi.
2. Oferirea prezentei unei personae grijulii: Alte persoane trebuie sa raspunda cu
procupare si respect fata de situatia dificila a victimei, inclusiv eforturile acestora pentru
intelegerea situatiei( Fischer si Wertz 1979 pag 149).
Alte persoane care ofera ajutor si grija empatica ofera o experienta emotionala
alternativa, corectiva imaginilor negative despre ceilalti ca fiind rau-voitori sau
neoferindu-i ajutorul. Aceasta este de obicei prima sarcina a terapeutului si adesea
dureaza, sunt necesare un numar de sedinte pentru ca un clientul traumatizat sa ajunga sa
creada ca terapeutul realmente intelege si ii pasa. Intr-adevar procesul cheie de schimbare
intr-un tratament experiential al dificultatii post-traumatice poate fi ajutarea clientului sa
se simta suficient de in siguranta pentru a-si dezvalui sentimentul profund de
vulnerabilitate.
3. Reconsiderarea lumii ca fiind partial demna de incredere
In final mediul trebuie sa arate, sa dovedeasca de-a lungul unei perioade de timp ca este
cel putin partial demn de incredere si in consecinta ca vigilenta extrema nu mai este
necesara . Asa cum indica Wertz( 1985) lumea post-victimizare nu va putea fi niciodata la
fel de sigura ca si aceea dinaintea victimizarii. Dar anumite aspecte ale sigurantei trebuie
restabilite pentru ca persoana sa se poata intoarce la o viata tolerabila. In terapia
experientiala siguranta sau acordarea increderii este mai intai in relatia terapeutica.
Totusi este esential pentru client sa poata infrunta mediul si sa descopere ca vigilenta sa
se poate relaxa cal putin in imprejurimile potrivite. In acelasi timp in abordarea
experientiala a procesului este vital ca un clientul sa decida cand si unde sa inceapa sa
aiba incredere in diferite aspecte ale lumii sale.

Dupa Fischer si Wetz(1979) toate aceste schimbari sunt esentiale pentru revenirea din
victimizare, fara toate acestea este probabil ca persoanei sa i se accentueze sentimentul de
victimizare costand in: izolare, disperare, amaraciune si resemnare.
Aceasta afirmatie sustine observatia clinica conform careia simptomele stresului
post-traumatic adesea dureaza ani de zile si nu se remit spontan.
O privire generala a abordarii procesului experiential si aplicatia sa in SSPT
Cum intervin terapeutii experientiali pentru a-si ajuta clientii sa realizeze aceste
schimbari?
Cum ii ajuta terapeutii sa-si rezolve experientele traumatice de victimizare si schemele
emotionale asociate?
Abordarea generala a terapiei experientiale a fost descrisa in detaliu in acele
materiale( Elliot si Greenberg).
Pe scurt terapia experientiala este ghidata de 6 principii de tratament. Aceste principii de
tratament sunt implementate la doua niveluri ale procesului terapeutic: partea, momentul
interventiei verbale a terapeutului si evenimentul sau episodul din cadrul sedintei. La
nivelul interventiei verbale, principiile sunt realizate printr-un set de acte de vorbire sau
moduri de raspuns ale terapeutului in timp ce la nivelul episodului ele sunt puse in
practica printr-o varietate de obiective terapeutice ( Greenberg 1993).
Principiile tratamentului
Cele 6 principii de tratament ofera liniile generale in tratament. Primele trei principii
implica facilitarea unei relatii terapeutice iar ultimile 3 implica sprijinirea clientului
pentru a se angaja in munca in diferite sarcini terapeutice specifice( Greenberg 1993) .
1. Terapeutul incepe prin a incerca sa intre in experienta interioara imediata a
clientului pe masura ce ea apare si evolueaza in timpul sedintei.
2. Terapeutul apoi incearca sa construiasca o relatie cu clientul, relatie caracterizata
prin empatie si valorizare dar si a dezvoltarii grijii si interesului pentru client.
3. Apoi terapeutul incearca sa faciliteze implicarea reciproca impartasita in terapie,
incluzand scopurile generale, sarcinile imediate si activitatile terapeutice folosite
pentru atingerea acelor scopuri si realizarea sarcinilor.
4. In contextul relatiei terapeutice care a fost stabilita, terapeutul apoi in mod
deliberat si necoercitiv ajuta clientul sa lucreze in directia care cel mai probabil ii
va ajuta sa progreseze spre rezolvarea sarcinii terapeutice curente.
Aceasta facilitare a sarcinii diferentiale este orientate printr-un set de modele
stadiale explicite a rezolvarii sarcinii tipice.
5. In acelasi timp ori de cate ori este potrivit terapeutul incearca sa sprijine cresterea
si autodeterminarea clientului selectand empatic experienta autoasertiva
emergenta si oferind clientului optiuni cu privire la procesul therapeutic.
6. In final terapeutul incearca sa ajute clientul sa rezolve cele mai importante
obiective terapeutice, ajutor care implica sprijinirea clientului pentru a insista,

continua obiectivele dificile sau sa treaca la un obiectiv mai important daca apare
unul.
Modelele raspunsului experiential
Aceste sase principii de tratament sunt realizate in doua moduri: in primul rand la nivelul
interventiei verbale, principiile de tratament sunt puse in practica intr-un set de acte de
vorbire fiecare definit printr-o intentie caracteristica. Patru dintre acestea sunt elemente
esentiale ale abordarii procesual-experientiale.
a. Intelegerea empatica.
Raspunsurile definite prin intelegerea empatica cauta pur si simplu sa comunice
intelegerea mesajului clientului de obicei sub forma simplelor reflectii.
b. Explorarea empatica
Raspunsurile definite prin explorarea empatica sunt cele mai caracteristice terapiei
experiential procesuale si modalitatea de raspuns experientiala cea mai raspandita
(Davis 1994), incluzand reflectii evocative, intrebari exploratorii si presupuneri
empatice.
Aceste raspunsuri in mod simultan comunica intelegerea si ajuta clientul sa inainteze
catre limitele neclare sau emergente ale experientei sale.
c. Directiile procesului sugereaza lucruri pe care clientul sa le incerce pe parcursul
sedintei si include sugerarea intr-un mod neautoritar ca acel client sa se angajeze
in anumite exercitii pe parcursul sedintei( de axemplu dialogul scaunului gol, sa
participle la o experienta particulara imediata sau sa indeplineasca o actiune
particulara in cadrul sedintei.
d. Prezenta experientiala se refera la prezenta terapeutului sau maniera acestuia
de a fi cu clientul evitand orice fel de interventie.. Un numar de alte moduri de
raspuns experiential sunt folosite in abordarea experiential-procesuala incluzand
orientarea informationala (despre tratament), observatiile procesuale si
dezvoltarea selfului. In contrast trebuie evitate furnizarea de informatii
(interpretare) oferirea de solutii (sfatuire in afara terapiei), oferirea unei
reasigurari dintr-o perspectiva a expertului si dezacordul cu clientul fiindca ele
violeaza principiile de tratament prezentate mai sus.
Obiectivele procesului experiential
Pe langa modurile de raspuns experientiale principiile de tratament sunt realizate la
nivelul evenimentelor sau episoadelor ample din cadrul sedintelor numite obiective
terapeutice.
Un aspect cheie al abordarii procesului experiential este centrarea sa pe un set discret de
obiective terapeutice semnalate prin markerii clientului( semn ca un clientul este gata
sa lucreze asupra unei experiente dificile, particulare). Pentru fiecare marker al
clientului exista o serie de pasi prin care clientul trece in mod tipic in atingerea sau
rezolvarea obiectivului impreuna cu o strategie de interventie a terapeutului recomandata
pentru a facilita inaintarea clientului prin acesti pasi.
Cateva dintre obiectivele terapeutice majore par a fi:
a. Explorarea empatica a victimizarii (ajutarea clientului sa relaeze sau sa
reexperientieze evenimentul traumatic sau visele relationate cu trauma.

b. Crearea intelesului( ajutarea clientului sa simbolizeze credinta pretuita care a fost

sfaramata de experienta de victimizare; Clarke 1993.
c. Pretuirea empatica, clientului i se ofera o experienta prin care terapeut arata ca
ii pasa de el si il accepta in cele mai vulnerabile nuante ale sale.
d. Dialogul scaunelor (in care clientul pune in scena conflictul interior dintre
aspectele selfului care doresc fie sa reexperientieze sau sa evite trauma.
e. Incheierea unei afaceri neincheiate in care clientul isi imagineaza un vinovat sau o
alta persoana care nu-i acorda ajutorul pe un scaun gol si ii vorbeste pentru a
incheia emotia blocata.