I.

PARTEA GENERAL

1. Istoria reconstruciei nazale

Istoria reconstructiei nazale reflecta istoria chirurgiei plastice, incepand cu

ceea ce se crede a fi cea mai veche procedura de chirurgie plastica
inregistrata: reconstructia nazala de Sushruta din India intre 600-700 I.Hr.,
asa cum relateaza Rogers.
Reconstructia nasului a aparut din nou in 1597 cand Tagliacozzi a publicat o
tehnica de transplant de piele de la nivelul bratului pentru a reconstrui nasul.
Aparitia acestor tehnici in istorie este corelata incontestabil cu luptele si
obiceiul de a taia nasul oamenilor ca pedeapsa pentru crima comisa.
Inca din secolul al 19-lea, au fost descrise o diversitate de proceduri de
reconstructie a piramidei nazale, care folosesc tesut local de la nivelul
nasului, obrajilor si fruntii. A fost introdusa de asemenea reconstructia
scheletului nazal folosind grefe de la nivelul septului nazal, al urechii, al
coastelor si al soldului. Grefele de piele au fost introduse in secolul al 19-lea,
ca fiind o optiune pentru defecte cu acoperire adecvata a tesuturilor moi.
Dezvoltarea mai recenta a tehnicilor de microchirurgie, expansiunea
tesuturilor si flapsurile prefabricate, a fost adaugata arsenalului chirurgului
plastic care se confrunta cu un defect nazal complex.
Chirurgul plastic contemporan are acum un numar impresionant de
optiuni reconstructive din care sa poata alege. In orice caz, bogata istorie a
reconstructiei nazale este poate cea mai impresionanata deoarece prima
procedura descrisa, cea a lamboului de la nivelul fruntii, ramane o procedura
comuna care se foloseste pentru reconstructia nazala. [3]