CATHERINE DURANDIN ISTORIA ROMANILOR Traducere de Liliana BURUIANA-POPOVICI Prefaté de Al. ZUB oC: ok\us lo be ~~ Ie rc a INSTITUTUL EUROPEAN 1998Tabla de materii Prefata — In ciutarea sensului Cuvint inainte PARTEA I - UN STATUT SI UN STIL Capitolul 1 - Cautarea unui inteles Obsesia uitarii ‘i : : Nostalgii intre indoiala si nostalgie Miorifa _ f z Capitolul 2-0 enigma romaneasca Problema originilor sia continuitatii Epoca romantica é Cronicile 7 Drama istoriei romanesti in numele limbii intemeierea statelor . Capitolul 3 - Istoria unui statut ‘i a unui stil Vecinatatea ungara . : Dinastiile . 7 O mostenire bizantina? Principatele $i Imperiul otoman Dracula Cruciada : : 7 : 7 Capitolul 4 -— Rezistenta §i filidtii europene © Ortodoxie, Reforma si Contrareforma Compromisul sau rezistenta . i: Unirea cu Roma: Salvare sau instrainare Despotism luminat si manifestari populare PARTEA A I-A - EXPERIENTELE MODERNITATII Capitolul 1 — Principatele Moldova si ete Romaneasca ca miza a chestiunii orientale Un popor ignorat Semnele exotismuluiCapitolul 2 - Principatele tn chestiunea orlentala: un cimp de lupta... 7 78 Capitolut 3 - Traditiile nationale ‘ale unci culturi europene 85 Moldo-valahii si romantismul european i : i 86 Experienta franceza . : : 7 7 7 89 Intrarea in lupta : : : : 93 Revolutie si culturd national 4 : i i 96 Revolutia transilvani . 97 Capitolul 4 - Principatele intre diplomatie si riizboi 102 Noile modalitati de amestec ale marilor puteri in treburile interne 104 Capitolul 5 — Independenta ae euee : ~. 109 O noua etapi a chestiunii orientale. : . 109 Alianta cu Rusia. : : : : é 114 Congresul de la Berlin 4 4 : ‘i : 117 Capitolul 6 — Sincronii : 119 Ce-i de facut? : | _ : 7 7 119 Reforma agrara de la 1864. ‘ i i i: 121 Actiunile omului politic i: : fe : : 123 Cautarea adevarului. ‘i : 7 : 7 126 Dependenta mascata : : 130 Capitolul 7 — Sfi irsit de secol: esec gi reusiti. Simbolurile incerte ale dezvoltarii : 7 135 Obsesia desprinderii 5 5 i : i 135 Stapinirea tehnologiei . : 5 : = 140 Revolta primitiv’ : . : . . 142 Justitia sociala ie : 7 144 Capitolul 8 — Puterea si iluziite nafiunii . 7 151 Promotorii patriei . . ‘ . . . 151 Amenintarea rusi. : . : . . 158 Realitatea razboiului . . . . . 164 Anul 1917 . : . . . 167 Confruntarea cu o noua ordine europeand . . . 169 PARTEA A III-A - LUPTELE DINTRE CELE DOUA RAZBOAIE Capitolul 1 - Romania Mare, o democratie de tip occidental? . 175 Sensul victoriei? —. : 7 : 175 Dezbaterea identitara . : 179 Interesele natiunii: dezvoltarea si unitates 7 184 in cdutarea unei figuri autoritare : 186 in cdutarea unei reprezentari unitare . : 190 Construirea securitatii si riscurile sale : 195 Capitolul 2 - Ambianta culturala dintre cele doua razboaie : rs 7 198 Razboiul, durere si sansi a modernitafii . ‘ - 198 intre apirare si revolutie fascist : ‘ ; _ 204Blaga sau salvarea prin stil: arhaism si ortodoxie O cultura nationald: ambivalenta si multiplicitati Capitolul 3 — Deruta economic gi sociald a anilor "30 Alarma social 7 : : 7 Romania tuturor forjelor de dreapta Carol II joaca si pierde : Capitolul 4 — Romania in ‘ rizbol . Costul aliansei germane 7 5 Rominia lui Antonescu Razboiul cu Germania : Capitolul 5 - 23 August 1944, PARTEA A IV-A — SUPLICIILE SECOLULUI XX Capitolul 1 — Razboiul si revolutia Cucerirea puterii i Cei care fac dreptatea Ordine si ortodoxie revolutionara i Capitolul 2 - Urmasii lui Stalin. Succesele gi erorile unei miscari Un proiect integrat prometeic in zbuciumul istoriei unei democratii populare. Capitolul 3 — Frumosii ani '60 Un nou avint sau revolutie institutionalizata? . Timpul dispretului . Totul pentru victorie Munca si patria socialisti Capitolul 4 — De la mediocritate la mizerie Pierderea increderii . 7 7 Romania = Mizeria Natiunea sublimaté . : Manifestarile nationalismului Natiunea: de la competitie la catharsis Capitolul 5 — Perestroika in stagnare Initiativele sovietice. Sfidarile lui Ceausescu Romantism si reformism Capitolul 6 - Timpul nostal Revolufia si exigentele sale : Ambivalentele iilor si al ambivalentelor Repere cronologice. Bibliografie Indice de nume 209 21 215 215 220 227 235 235 242 243 249 263 269 274 276 283 283 285 301 301 306 308 313 322 322 325 331 335 339 343 347 347 356 362 367 373 379 391 415in aceeasi colectie: 1, Sherman David Spector, Romdnia la Conferinja de Pace de la Paris 2. Stephen Fischer-Galati, Europa de Est si Razboiul Rece 3, Frederick Kellogg, O istorie a istoriografiei romane in pregatire: Stephen Fischer-Galati, Romania in secolul al XX-lea Nicolas M, Nagy-Talavera, N. lorga Joseph F. Harrington, Bruce J. Courtney, Relafii romano-americane Format 1/16 (70 x 100) Bun de tipar: 1998 * Aparut: 1998 "Sm Tiparul executat la Imprimeria /nstitutului European pentru é Cooperare Cultural-Stiintifica lagi + Str. Cronicar Mustea nr. 17 * /C.P. 161 * Cod 6600 + Tel. Difuzare 032/233731 + Fax: 032/230197Aceasta carte a aparut cu sprijinul - Fundatiei SOROS © Catherine Durandin, Histoire des Roumains, Librairie Arthéme Fayard, 1995 © Catherine Durandin, storia romdnilor, Institutul European Iasi, pentru prezenta versiune in limba romana ISBN 973-586-024-6 PRINTED IN ROMANIA.IN CAUTAREA SENSULUI Aproape concomitent, in 1995, au aparut citeva sinteze de istoria romanilor scrise ori editate de specialisti straini: Catherine Durandin, Ekkehard Volkl, Kurt W. Treptow. E un fapt remarcabil in sine, dar a carui semnificafie devine mai clara daca amintim cd in ultimul deceniu s-a deplins mereu lipsa lucrarilor de acest fel. Vechea inclinatie de a pune pe seama istoriografiei apusene o culpabild lipsd de interes, decurgind in parte din dezinteresul politic, gasea in schimbarile gi confuziile din anii 90 un teren inca mai propice pentru asemenea reproguri. Cu toate acestea, o multime de studii despre romGni au aparut in diverse zone ale lumii, cele mai multe in spafiul anglo-saxon, lucru explicabil nu doar prin resursele materiale existente acolo, ci totodatad sau mai ales grafie unor spirite care au $tiut sa se devoteze problematicii romanesti, dincolo de fluctuatiile impuse de jocul geopolitic. S. D. Spector, H. L. Roberts, Stephen Fischer-Galaji, Barbara Jelavich, N. M. Nagy-Talavera, W. O. Oldson, H. Seton-Watson, E. D. Tappe, daca ne limitam la ultima parte a secolului, se cuvin amintiti $i pentru felul in care au stimulat romdnistica. Sub impulsul lor, s-au dedicat acestui domeniu alti studiosi, care la rindu-le au sporit domeniul cu insemnate contribufii punctuale sau de mai vasta amplitudine. Unele au si fost traduse (D. Deletant, K. Hitchins, F. Kellogg, K. Verdery etc) ori sint pe cale de a fi puse la indemina cititorului nostru. Ele se bucurd si de suport institutional, ceea ce le asigura deja o anume continuitate. Se poate vorbi chiar de un fenomen de iradiere in spatiul european, lesne decelabil si in mediile cu vechi traditii in domeniu' . ! Damian Hurezeanu, O carte eveniment: Catherine Durandin, Histoire des Roumains, Fayard, 1995, in Societate si cultura, 1996, 6, p. 46.Cazul istoriografiei franceze e poate cel mai ilustrativ. Daca timp de un secol, pind la al doilea razboi mondial, ea s-a plasat in fruntea cercetarilor straine despre romani, dupa cdderea cortinei de fier pare sa fi cedat ispitei de a trata in bloc zona dominatiei comuniste si a fost in chip evident marcata ideologic. Spiritul Analelor, atent indeosebi la durata lungd, structuri, idei si mentalitati, a avut darul sd intéreasca oarecum acea tendinga. In plus, istoricii de origine romana care ar fi putut stimula o asemenea directie de studii au fost mai degraba descurajafi, iar unii dintre ei si-au cdutat de lucru in alta parte. Marile initiative de la inceputul anilor 50 n-au putut fi decit partial puse in valoare. Revue des études roumaines, scoasd sub egida Institutului Universitar Roman “Carol I”, a Jucat totusi un rol de seama, in paginile ei publicindu-se si contribufii ale unor istorici francezi. Paul Henry, Jéréme Carcopino, Henri Grégoire, Jean Daniélou, Em. Beau de Lomenie sint numai citeva nume, pe linia unei tradifii care a si fost definité apoi, secvential, sub unghi istoriografic’ . Autoarea ultimului demers, Catherine Durandin, doctor in istorie (1980), Jacuse si studii de romana la Ecole des Langues Orientales (1969), unde avea sa si profeseze indelung, identificindu-se oarecum cu faimosul, de doud ori secular, INALCO. Una din primele sale contribujii, despre Romania la Congresul de pace din 1919, fusese o ,,schifa de analiza a unei mitologii’’. Cauta de pe atunci explicatia unei teme fundamentale, aceea a unei ,, RomGnii victimd si sacrificata”’, ai carei ,, avocati” la Congres aminteau de imprejurarile pacii separate, de trada- rea rusa din 1878, de toate vicisitudinile trecutului, pind la pardsirea Daciei de cGtre Aurelian: o intreaga istorie de abandonuri $i frustrajii, care a facut ca insugsi discursul sdu istoric sa aiba adesea un ton justifiar si lamentativ. Din acuzati, romanii deveneau acuzatorii unui Occident care ii abandonase la nevoie, cum a recunoscut dealtfel, cu ocazia unei alte crize, istoricul Victor Duruy*. Un nou pas in aceasta analiza etnopsihologica facea Catherine Durandin, examinind piesele unui dosar delicat si complex, in care descoperea teme obsedante ale istoriei romdnilor, o istorie adinc marcata de o nefericire esentiald, multipla, repetitiva. Asupra acestei insusiri atrasese deja atentia A. D. Xenopol in marea lui sinteza istoricd, pe frontispiciul cdreia se putea citi melancolica sentin{a a croni- carului: ,, Nu sunt vremile sub cirma omului, ci bietul om sub vremi”. Cugetarea costiniand va fi fost pentru Catherine Durandin, la inceput de cariera istorio- graficd, o cheie de lectura a unui trecut $i poate o provocare. Caci in sinteza lui Xenopol ea regasea, desi estompate de un remarcabil simt al mdsurii, temele ? Catherine Durandin, Premiers éléments d’une étude sur la notion d’influence frangaise en Roumanie: les cas Xenopol et lorga, in Revue des études roumaines, XVI, 1981, p. 99-110. Idem, La Roumanic et ses avocats au Congrés de la Paix (1919). Esquisse d’analyse d’une mythologie, in Ethnopsychologie, 1973, 4, p. 407-423. +. C. Nicolescu, Constiinfa unitatii nationale in literatura noastra, in vol. Cintare Romaniei. Antologie, Bucuresti, 1967, p. 10.unui lamento indelung si confuz, care merltau s& fle lamurite, Enigma continuitdil, vicisitudinile unei istorii infiripate la rdspintie de imperii si civilizafii, miracolul regenerarii in epoca moderna, pind la marea implinire din 1918, totul se putea gasi in opera lui Xenopol, pe care Catherine Durandin a examinat-o in sine,.dar gi sub latura impactului produs. Retorica lamentatiei lasa totusi sd se intrevad& un proiect si un dinamism, acel ,,suflet romdnesc” alcdtuit, dupa Xenopol, din instinctul rasei, climat, caracter national, context geopolitic, sentiment al unitdfit de neam si al unei misiuni in sud-estul european’. Regdsim aceasta problematica gi in alte studii ale autoarei, cele despre Xenopol si Iorga fiind cu deosebire semnificative pentru ansamblul demersurilor sale, céci este vorba de istorici care au contribuit in bund masuré la elaborarea discursului national. Citeva remarci pertinente se pot intilni apoi in Avatarurile romanismului‘, text ce std oarecum la originea sintezei despre najiunea romana’. Fenomenul regenerativ din secolul XIX se afla in miezul acestei reflectii, reinnoite si cu alte ocazii. lesirea din ,,haloul de mizerie si exotism” s-a facut progresiv, in condifli nu tocmai lesne de explicat, motiv pentru care Catherine Durandin a infeles sé revind cu noi si noi analize, nu o data atingind si contemporaneitatea: ,,Romania de azi, nota autoarea in 1983, redescoperd 0 memorie dacicd $i insista asupra etnogenezei. Care va fi gradul de eficacitate $i de credibilitate al acestui nou avatar al identitatii nafionale?’”*. Raspunsul se poate gasi oarecum in scrierile de mai tirziu dedicate aceleiasi probleme. Construirea si reconstruirea continua a identitdfii e laitmotivul acestor scrieri, intre care Histoire de la nation roumaine (1994) face desigur nota aparte, ca una ce a produs unele rezerve in sinul breslei’, dar si ca text in sine. Eseu comprehensiv, aceasta sintezd ne propune o lectura a ultimelor doud secole de istorie romaneasca, stind sub semnul natiunii si redefinindu-se mereu. Relatia cu Occidentul comporta deopotriva mimetism si respingere defensiva, voinja demo- cratica si refuz al modelului apusean. Acest demers al autoarei n-ar putea fi corect inteles fara a lua tn seama finalitatea lui critica. Orice istorie nationala implica o anume pedagogie, observa Catherine Durandin, calificindu-si singurd acfiunea ca ,,antipedagogie securi- zanta”, una menita sd atribuie discursului despre trecut mai multa coeren{a si sé evite linearitatea teleologica a naratiunii"". In istorie, post hoc ergo propter hoc nu eun principiu valabil. Istoria presupune lupta pentru crearea sensului, proiect, 5 Catherine Durandin, op. cit., p. 414-417. * Idem, Les avatars du roumanisme, in Cahier d’INALCO, no 1, 1983, p. 43-52. 7 Idem, Histoire de la nation roumaine, Paris, 1994. * Idem, Les avatars..., p. 50. °M. Borsan, Considerafii asupra unei aparifii editoriale, in Adevarul de Cluj, VZ, 219 (10- 12 sept. 1994), p. 5; Florin Platon, Un eseu francez despre nafiunea romana, in Contrafort, III, 4, apr. 1996, p. 6, 14. "Catherine Durandin, Histoire de la nation roumaine, p. 29-33.voinja modelatoare, iar traseul ei e plin de accidente. Vorbim de continuitafi, constante, permanenje, dar sa nu uitdm nici discontinuitatile, sincopele, fracturile istoriei. Ele au putut fi sesizate adesea mai bine de straini"', a cdror afectivitate e parca mai putin prezentd in restitujie. Cunoasterea-de-sine trebuie sa profite de limpezirile aduse prin asemenea abordari. Nu se poate urmari aici in detalii palmaresul stiintific pe care ni-l oferd, la cincantenarul sau, Catherine Durandin. Sa spunem numai ca ea n-a ocolit nici una din marile teme ale istoriei romdnilor, ocupindu-se pe rind, cu aceeasi voinja innoitoare, de ortodoxie ca element formativ al nafiunii noastre'?, de elite in epoca moderna", de iluziile si deziluziile pasoptistilor romani’, de fenomenul occidentalizarii in spatiul carpato-danubian'’, de populism'’ etc. Perioadei lui N. Ceausescu i-a dedicat doud carti (una in colaborare)"’, ceea ce inseamna ca urmarea de aproape evolutia regimului comunist din Romdnia. Era vorba, dupa opinia autoarei, nu atit de o biografie, cit de istoria unei puteri si a unei ideologii, de acel ,,sistem de ambifii, de frustrari si de reprezentari colective” care a facut posibila dictatura in cauzd. Sint semne ca acest interes s-a prelungit $i in epoca post-ceausista'®. Este epoca in care Catherine Durandin a ajuns sa elaboreze deja amintita Histoire de la nation roumaine si 0 sintezd inca mai ampla, Histoire des Roumains (1995), la care ne vom referi acum pe scurt, spre a releva numai noutatea demer- -sului. Ca si in alte cazuri, autoarea pleaca de la actualitatea cea mai vie pentru a-i plasa problemele in perspectiva istorica. Pentru ea, ,, istoria romGnilor este o istorie de contradicfii nerezolvate”, una in care obsesia identitara si nevoia unei stabi securizante”.au marcat ultimele secole'®. Marele ei rau pare a tine de reprezentarea timpului, din moment ce o lungd perioadd, a etnogenezei, coinci- denta cu mileniul obscur, n-a putut fi explicaté mulfumitor. "' Of, Frederick Kellogg, A History of Romanian historical writing, Bakersfield/Co, 1990. Versiune romaneasca: O istorie a istoriografiei romane, /asi, 1994. ” Catherine Durandin, Romanian Orthodoxy and nation building, Ann-Arbor, 1983. ‘3 Idem, Bonheur et malheur. Les intellectuels roumains d’une génération a l’autre, 1848- 1878, in International Journal of Rumanian Studies, /V (1984-1986), 1, p. 61-72; La Roumanie et Je malentendu démocratique, in vol. Une histoire de la démocratie en Europe, éd. par Antoine de Baecque, Paris, 1991, p. 373-393. " Idem, Révolution a la frangaise ou a la russe. Polonais, Roumains et Russes au XIXe siécle, Paris, 1989, p. 89-152. 5 Idem, Jalons pour une mémoire roumaine, in Historiens-géographes, no 329, 1990, p. 143-172. '6 Idem, Populisme, restauration et utopie, in Cahier de l'INALCO, 1987, 6. "7 Idem, La Roumanie de Ceausescu, Paris, 1988 (impreund cu Despina Tomescu); Nicolae Ceusescu. Vérités et mensonges d’un roi communiste, Paris, 1990 (editie romdneasca: Iasi, 1992). "* Idem, Mai 1990, Bucarest: transition ou confirmation? A I’aube d’une Roumanie nouvelle, in Bulletin de l’Association des Anciens Eléves (de I'INALCO), Paris, novembre 1990, p. 31-45. 19 Idem, Histoire des Roumains, Paris, Fayard, 1995, p. 17.In fond, ca gi in alte spatii socio-culturale, obsesia istoriei decurge din nevoia de sens pentru un prezent mereu deficitar. Trecutul, la romdni, ti apare mai curind ca nostalgie decit ca model si sursa de renovatie*. Istorici de seamda, precum N. Iorga si V. Parvan, primul citat si de autoare, i-au sesizat demult carenjele, tocmai fiindcd doreau o integrare cit mai deplind in durata lumii?', Pérvan, de pildd, a simtit nevoia sa abordeze ,,antitraditional” multe chestiunt cu privire la continuitate, inchipuind chiar si o noua sinteza in acest spirit, Tot astfel, in niste ,,cugetari sintetice asupra istoriei romdnilor”, Eminescu recunosiea »lipsa de continuitate in dezvoltare, de aceea fragmentarism in reproducere"*, La rindul sau, M. Eliade a definit relatia romdnilor cu istoria prin apel la ,,eroul mioritic”, care acceptind moartea ii conferd un sens, transformind-o in mister sacramental". Se pot aminti desigur si alti istorici (Vlad Georgescu, de pildd) care au simfit nevoia unei problematizari mai subtile a trecutului romanesc, Revenind la sinteza publicaté de Catherine Durandin, este locul sa spunem ca prin ea se imbogajeste nu doar romdnistica, ci istoriografia insdsi. Refuzind orice didacticism, autoarea pune probleme si cautd raspunsuri ce indeamnd la reflectie, Ea nu urmareste evenimente, cronologii, fapte, ci cautd sensuri, proble- matizeazd, construind un discurs reflexiv asupra trecutului romdnesc. Liniile direc- toare, starile de spirit, mentalitatile o intereseazda cu deosebire. Ajunge astfel lao »lectura” proprie a istoriei, una hranita, cum am vdzut, din alte lecturi $i expe- rienje istoriografice, dar mai cu seamd din sondajele pe care autoarea inségi le-a efectuat in spatiul romanesc un bun sfert de secol. Gasim, undeva, menfionat anul 1973, ca data a primului ei sejur in Bucuresti, metropola ce avea sa-i fle mult timp interzisa de autoritatile comuniste. fi raminea insa la indemina caldtorla imaginard, inlesnita de lungi osteneli carturdresti. ,,Ca istoric, citeam, lucram $1 nu intelegeam. Am cistigat o credibilitate de specialist in istoria jarii. Priveam in liniste misterul unei desfasurari ale carei jaloane incepeam sd le sesisez in arhivele Parisului, Romei si Londrei. Toti diplomajii europeni iubiseré Romdnia dintre cele doud razboaie mondiale. Ma foloseam de relatarile lor pentru a-mi aminti”, spune Catherine Durandin, convinsa ca adevarata cunoastere implica intotdeauna si realitatea vie, experienta directa’>. Aceasta experienja e un capitol de ,,istorie”, fiindcd intre timp autoarea sintezei ce se tipareste acum in versiune romaneasca a contribuit din plin la schimbarea situajiei din Romania si la noile orientari ale istoriografiei noastre. Numarul tinerilor pe care i-a indrumat, cu simpatie si competentd, e acum destul de mare, in mai toate centrele academice. A tinut prelegeri $i conferinje, a orga- nizat reuniuni menite sd puna in contact istorici din diverse {ari, mai ales din 2" Thidem, p. 18-19. 2" N, Jorga, La place des Roumains dans l'histoire universelle, Bucarest, 1980, p. 9. 2 AL. Zub, Vasile Parvan, biobibliografic, Bucuresti, 1975, p. 130-132. 2 M. Eminescu, Fragmentarium, Bucuresti, 1981, p. 577. * Catherine Durandin, op. cit., p. 28. 2 Idem, O moarte romaneasci, Galati, Porto-Franco, 1993, p. 7-9.zona dominatd pind nu demult de sovietici. Multi dintre ei au colaborat la Caietele scoase de INALCO sau la volumele tematice de care s-a ingrijit ea insdsi de-a lungul anilor. Studenti, doctoranzi, colegi de breasla, prieteni ii sint deopotriva indatorati pentru interesul si solicitudinea cu care i-a asistat mereu. Este o situafie ce n-a putut impiedica insd unele interpretari piezise ale operei sale, daca nu chiar réstalmaciri menite sa produca o falsaé imagine pe seama autoarei. Adepfii discursului unic in spatiul social-politic nu suporta nici discursul pluralist in istoriografie, discurs pe care Catherine Durandin il propaga mereu si cu succes. Histoire des Roumains este desigur pilda cea mai eclatanta, care se cuvine adaugata la un palmares ce suscita demult stima si admiratie. Un asemenea text, ca si cel dedicat nafiunii romane, refuzd cliseele si interpretarile lineare, pentru a sugera explicafii mai profunde. Istoria in ansamblu, ca si Romdnia postcomunista, e plind de imagini in cautare de sens’. Interogatia continud pe care autoarea o pune la lucru pe seama acestei istorii nu poate fi decit stimulativa pentru alte analize $i interpretari. Am atras atentia, aici, asupra citorva linii de interes, cu gindul de a stirni curiozitatea cititorului. Atitea altele ar fi meritat sa fie puse in lumina. Partea de istorie, spre exemplu, cuprinde si alte zone ale domeniului: elite franceze in epoca moderna, relaii franco-americane, studii de strategie etc’’. Fiindca profesoara Catherine Durandin e un om de cultura deosebit de complex, a cdrui opera comport analize pe multe planuri. Publicista si scriitoare (i s-a tradus deja un roman)", pe teme ce ne intereseaza nu mai putin’, ea trebuie citita integral, nu numai in secvenjele ce se armonizeazé mai lesne cu habitudinile noastre de gindire. Cistigul ar fi, putem fi siguri, substantial. Alexandru ZUB 2 Idem, Histoire des Roumains, p. 505. » Idem, Entre tradition et aventure, in vol. Histoire des élites en France du XVI au XX* siécle, éd. par Guy Chaussinand-Nogaret, Paris, 1991, p. 317-415; La France contre !’ Amérique, Paris, 1994. * Idem, Une mort roumaine, Paris, 1988, v. supra, 25. Cf. Al. Zub, Revolutia in studiu. Variatiuni pe aceeasi tema, in Convorbiri literare, /J/mai 1990, p. 8, 15 (text reprodus in vol. La sfirsit de ciclu, Jasi, 1994, p 44-49); in spafiul roménisticii, in Convorbiri literare, 14, apr: 1991, p. 13.CUVINT INAINTE Decembrie 1989 trebuia sé deschidé calea unei perestroika in Romdnia. Ins actorii elimindrii regimului Ceausescu prevedeau viitorul din perspectiva adepjilor unei reinnoiri a sistemului, a unei perestroika romdnesti. Perestroika fusese rezultatul unei voinfe comuniste de tip umanist care implica acceptarea unui esec, in principal economic, pentru a reconstrui sansele si a relansa credinja intr-o victorie ideologicd. Lectura stiintificd a lumii, filosofia politicé rusé anuntata de Gorbaciov si de alfii ca el urmau sa conduca la o noua forma de intilnire a Estului cu Vestul, in favoarea unei nol ordini internationale. La inceputurile sale, intre anii 1985-1986 si pind prin 1989, perestroika era insa departe de a fi o abdicare. Cinci ani mai tirziu — in Romdnia si in alte tari — umanismul socialist mesianic, universalismul materialist pacifist al perestroikdi reprezinta o speranga pierdutd. Socul deschiderii spre Occident a societafilor est-europene, schematismul legdturii economi¢ de piafé — democrafie au inldturat proiectele reformiste in favoarea dezvoltérii unel anarhii mafiote, care se pretinde a fi o stare de tranzitie cétre realizarea, presupusd ca inevitabild, a modelului occidental. Cuplul Elena si Nicolae Ceausescu a disparut. Familia lor — fiul, Nicu $i fiica, Zoe - au dreptul doar la precizéri exacte. Ei oferd informatii de tip fapt divers, care tulburé din cind in cind opinia publicd. Ura anticeausista s-a stins. Pe de alta parte, succesorul lui Ceausescu — Ion Iliescu -, purtdtorul unei perestroika romdnesti, nu mai este crezut. Cei care s-au mentinut la putere dupa 1989 sint considerati de opozitie drept conservatori si mostenitori ai vechiului regim, opozitia fiind condamnata si calificatd de catre puterea in exercitiu drept aventuriera si sterila. Cu toate acestea, ar fi gresit sd credem cd timpul a incremenit dupd decembrie 1989 si cd Romdnia stagneaza. Tara este zdruncinata dintr-un singur motiv, in acelasi timp concret, ideologic gt simbolic. Romania, inchisd si izolata de mai bine de doudzeci de ani, si-a deschis granitele, Se pleaca $i se vine inspre si dinspre Vest $i Est. Circulafia oamenilor si a marfurilor este atit de intensd, incit unii se tem ca Romania sé nu fi devenit , nomad". Deschiderea este euforie, privilegii, anarhie si trafic. Toate acestea implica un schimbCATHERINE DURANDIN ISTORIA ROMANILOR Traducere de Liliana BURUIANA-POPOVICI Prefaté de Al. ZUB oC: ok\us lo be ~~ Ie rc a INSTITUTUL EUROPEAN 1998de modele si mode occidentale, o mutatie a moravurilor si a stilului de viafa. Imagini jau masa in restaurante de lux, acolo unde ii intilnesc pe romdnii proaspat imbogafifi; libanezii deschid brutarii frantuzesti, bijutierii igi etaleaza migilitele lor articole din aur, cu pietre prefioase sau false. Afaceristii romani se aprovizioneaza in Bulgaria, prostitutia rusd se extinde spre Balcani, copii care lincezesc cersind, amintesc de saracie. Entre tapajul luxului, exotismul piefei si mizerie, ambianga devine incerta... $i mirosurile s-au schimbat. O omniprezenta lipsa de curatenie a inlocuit la fel de omniprezentul iz de DDT, care impresura construcfiile si cladirile oficiale. Obignuitii ordinii tund $i fulgerd impotriva unor dezordini de neinjeles, al céror sens le scapa. Unde va duce aceasta noud vociferare? Nostalgicii ordinii nu sint obligatoriu nostalgicii ordinii anterioare. Ei navigheaza la intimplare, fara speranta, intr-o lume care ii depdseste. Trecutul apropiat, iarna romaneasca a penuriilor si a represaliilor, a fost odios — calificativul fiindu-i atribuit la inceput lui Ceausescu. Insé nici prezentul nu este iubit, pentru ca puterea care-l reprezinta nu mai este crezutd. Popularitatea presedintelui Iliescu, la mai mult de patru ani de la alegerile din 1990, care l-au purtat spre presedinie, este acum in scddere. Apropiatii presedintelui sint nelinistiti. Trecutul sdu, pe care a dorit sd-l prezinte ca fiind al unui comunist convins, apoi al unui reformist rezonabil, este pus acum sub semnul intrebarii. Romania nu este o insula sau un laborator. Nici aici i nici in alta parte nu s-a iluzia fenomenului de tabula rasa, utopia epurdrii, infantilismul intoarcerii la un inainte. De aceea este necesara cercetarea, pentru a afla unde este situat temporal acel ideal inainte. Insd tofi nu viseazd altceva decit 0 schimbare magica dupa model occidental, redus la prosperitate si la regele ban. in decembrie 1989 s-a auzit un strigat spontan si acesta a fost ,, Libertate!”. Acest strigdt avea atunci un sens care nu mai este, in prezent, luat in calcul. Este vorba de intelesul fundamental, de libertatea individului, o libertate care nu mai este suficienta astdzi, pentru ca este fara viitor; pentru cd nici o reprezentare filosoficd nu Sfundamenteaza aceasta aspiratie instinctiva pentru libertate. Romania anului 1995 este 0 faré liberd, adicd o fara in care nu trebuie sd mori ca sé-ti cistigi libertatea personala sau de grup. Presa nu mai este cenzuratd, indivizilor nu le sint ameninjate nici inifiativele, nici nebuniile, nici mediocritatea. Lupta este deschisd, ca odinioara, spre violenja sau spre compromis. Presa lanseazai periodic campanii impotriva coruptiei cutarui om politic sau cutarui sindicalist; se urmdreste activitatea unor comisii neobisnuite, organizarea mafiilor, refelele de clienteld. Strigatul Libertate! a eliberat pentru mai bine ori pentru mai rau, Insé lucrul cel mai bun incé nu se vede. Extraordinara rupturé pe care a pus-o in evidenta proclamarea democrafiei n-a fost acceptata de catre cetafenii romani care n-au perceput adevarata forfa a cetéfeniei lor. Drama viefii politice si sociale este cé aceasta se desfasoara pe fondul absenfei legitimitafii. Societatea civila inca neformata in 1990 este atinsd de banuieli care au dat nastere la tulburarea instaurarii noii puteri. Pericolul vine dinspre luptele politice care se desfaisoard in afara oricdrui proiect politic. Nomenclaturistii erei Ceausescu, care au ramas in cea mai mare parte pe locurile lor la toate nivelele conducerii, nu au legitimitatea sd critice dreptul si justitia. Un imens semn de intrebare — Ce-i de facut? — apasa asupra unei opinii profund derutate, pentru ca nici un criteriu social nu confer o identitate estimabild. Marile familii de altadata si-au pierdut prestigiul: ele nu maistnt iubite, ele exprimd exilul, reactiunea, Notle pdturl sociale ridicate fn cel patruzect de ani de comunism nu doresc restaurarea vechiulul regim. Imbogdtitii de dupa 1989 nu s-au constituit nici intr-o noud elita, nici intr-o noud clasé de mijloc. El sint deftniti ca bogati, in timp ce banul, ca unica finalitate, nu structureazd o societate. Indemnul anilor 1990-1995 — ,, imbogéyifi-va!” — nu umple vidul politic ramas in urma evacuarll construcfiilor ideologice anterioare. La intrebarea ,,Ce-i de facut? ”, occidentalistii si occidentalii raspund: democrafle yl economie de piafa. Institufiile Romdniei au fost puse in functiune pe calea referen- dumului din decembrie 1989, iar marea privatizare a inceput in toamna anului 1994. Romania este membré a Consiliului Europei, ea a semnat Parteneriatul pentru Pace. Insesi partidele conservatoare au acceptat aceasta politica de integrare europeand. Atunci de unde provine aceasta tulburare, aceasta nemultumire generald, aceasta neincredere a democratiilor care denungd aparenjele unei democratii de forma? Nelinistea de astazi este fructul iluziilor neimplinite. in mai 1990 electoratul visa in linigte la reformd, la un fel de impacare utopica intre inainte de 1989 si dupa 1989, o reconciliere care ar fi fost altceva decit acapararea formelor noi ale politicii $1 economiei de catre vechii conducatori. Fara indoiald, atunci se visa la un nou statut national, pentru a pardasi imaginile intunecate pe care ultimii ani ai lui Ceauseseu le-au imprumutat Roméniei. Or, Roménia anului 1995 este fara culoare, fiind perceputd de Vest printr-un fel de gri confuuz, adicd nu existéi un adevarat ,,caz romdnesc”, nu exista modelul romdnesc. Imaginea pe care cineva si-o face despre Romania este apropiata de cea asupra Rusiei: anarhie, mafie, imbogatire si stiracire fara limite. De aceea, Eltin trebuie sustinut impotriva forfelor extremiste mai rele decit el, iar Iliescu este sustinut, in acelasi timp, impotriva propriilor extremisti. Chiar dacd se afirmd speranta ca Roménia figureaza ca pol al stabilitayii, in umbra se profileaza o amenintare de destabilizare. Instanfele occidentale — Consiliul Europei, CSCE, FMI- Washington-ul, pentru Parteneriatul pentru Pace, urmdresc sustinerea Rusiei si intaresc controlul asupra eventualelor si inca posibilelor derapaje romdnesti. Nelinistea apare din aceast recurs ~ plin de constringeri pentru unii si indispensabil pentru alfii — la o ingeringa externa, Cetafenii romani sint asistati din afard, insd ei au simultan oroare si nevoie de aceast asistenfa. Nelinistea rezultd, pe de alté parte, dintr-o sdrécie inexplicabila. Cind si de ce prometeica provocare comunista a esuat? Aceasta intrebare declanseaza nesfirsite analize. Intirzierea nu dateazd de la deriva anilor '80, nici din urmarile razboiului din 1941-1945. Aceasta era evocata de socialisti in anti sfirsitului de secol XIX, era deplins& de revolutionarii de la 1848, era descrisa cu compasiune de cdlatorii occidentali prin Balcani la inceputul secolului al XIX-lea. in consecinfé, roménii plonjeaza intr-o cercetare istorica pentru a dezbate consecinfele dominatiei otomane sau efectele nega- tive in Roménia ale expansiunii capitalurilor strdine germane, apoi anglo-saxone, dupa 1919! Masura intirzierii dezvoltarii este comparatd cu cea a centrului $i vestului Europel si deranjeaza, astizi ca $i ieri, identitatea romdneascd, cea care se crede europeand in mare parte. Sardcia de astézi provoacd doud comportamente: unul acuzd comunismul care a ruinat fara, celélalt acuza occidentalii care ar impune norme, un ritm si metode de dezvoltare straine spiritului romdnesc. Acestea se desfac in doud tendinfe: una vizeazd accelerarea procesului de integrare europeand, cealaltd ar vrea sa il frineze.Aceste aprecieri asupra sensului istoriei si avatarurilor actualitafii se mai explica si prin stratificari sociale care exprimd interese specifice. Paradoxal, elitele vechiului regim s-au convertit la economia de piafd in mdsura in care, pind in prezent, aceasta forma de economie, departe de a le zdruncina, a facut confortabila situarea lor econo- mica. In Romania, ca si in alte parti, conducatorii de ieri au pus mina pe capitalul de stat si au pus in miscare refelele de influenfa de care dispuneau. Se dezvolté astfel 0 competitie nemdrturisita pentru impdartirea profiturilor intre nomenclaturistii de ieri si noii veniti in afaceri. Odata in plus, aceste conflicte incipiente sint semnul absenjei inauguralului, adica a absentei unei concepjii privind ceea ce este i ceea ce va deveni societatea romaéneasca postcomunista. Tara este, in aceste conditii, ingelata: inauguralul care a bulversat totul — politica si economie — n-a inaugurat nimic. Romdnia este o fara pe care o pGrdsesti pentru ca aici vorba este simfité ca mincinoasa sau vand. Memoria, amintirea, istoria de la care s-a pretins revenirea de drept la adevair in lunile care au urmat rupturii din decembrie '89, aceasta memorie nu oferd un loc de reconstructie. Crizele trecute se redeschid pe un fond de divizare interna foarte puternica. Cind, in 1878, Romania a devenit independentd, Europa bismarck-ista i-a dictat un comportament politic. Inauguralul lipsa din 1878 a fost reconstruit ulterior printr-o pedagogie nationalisté si progresista. Cind, in 1919, s-a format Romania Mare, marile puteri victorioase au recunoscut-o de drept, cerindu-i conformarea legislafiei interne cu exigentele Societagii Nafiunilor. Mai tirziu, inauguralul sovietic sanctiona o infringere a romdnilor si impunea adoptarea unui model strain. in 1989, strigatul Libertate! trebuia* sd se deschida spre dreptul la fericire al unei noi epoci. In fapt, Romania urma exemplul ansamblului de democratii populare, nedevenind imediat stépina propriului sdu destin. Democrafii au avut dreptate sd vorbeasca de o revolutie confiscata. Punctele de reper sint slabe astazi. Cinismul individualist si pragmatic al pastrarii privilegiilor say al accesului la aceste privilegii nu va putea alimenta, pe termen lung, o cultura politica. Daca aceste comportamente care dirijeaza formele de democratie, jucindu-se cu institufiile, se instituie, Romania se va indrepta spre 0 descompunere anarhicd marcata de rivalitatile interne intre clientele politice dispuse pe spatii regionale. Statul, care nu mai este decit in serviciul unora, pierde din credibilitate. Acest stat nu este statul cetajenilor. Vidul poate fi umplut printr-o supralicitare nationalista care ar fine loc de proiect politic. Este o slab solusie de salvare - 0 salvare in defensiva — care elimina pluralismul istoriei culturii si societatii romdnesti si care suscité revolta minoritatilor nationale. Spiritul autohtonist triumfalist care a servit la gruparea maselor in jurul regimului Ceausescu a beneficiat de audienfd, in mdsura in care puterea a reusit sé convingd probind 0 capacitate de dezvoltare si modernizare prin industrializare. Asociat mizeriei, acelasi discurs nationalist exacerbat s-a transformat, in lipsa de speranféi colectivd, in haz de necaz. Recurgerea la traditie prin excluderea celuilalt functioneaza $i astazi ca substitut de proiect politic, ca mijloc de santaj intern si extern. Si totusi, singur proiectul de integrare europeand, un vag universalism cu iz occidental nu satisfac. Democratia nu este nici o refetd, nici o pedeapsé, nici ultima solutie ci, dimpotriva, o cultura, o reprezentare a omului si a capacitafii sale de a concepe contractul social si politic. In Roménia, tradiia liberala democratica a fost elitist. Experienta democratic a fost de scurté duraté — aproximativ zece ani, din 1919 pind in anii '30. In aceste condifii, adevarata intrebare, pe care fortele politice $iIntelectuale romdnesti din 1995 nu o formuleasd cu claritate, trimite la legétura tntre romanitate, dezvoltare si reflectia asupra flnalitafii acestei dezvoltérl, Lupta pentru cucerirea puterii nu creeazd o politica, Perestroika avea ambifiile politicului: ea a eguat. Nota anilor care au trecut dupd '89 este tot atit de neclard, incit nu poate ft calificatd, cuvintul tranzitie fiind un fel de a pune semnul intrebérii, fara a-l trasa, Roménia nu este o insula. Aici, ca si in alte parti, si mai mult poate decit in alte piri — céci tara se afl de decenii prinsd in ritualuri goale, intr-o fictiune tragicd - se pune problema modernitatii, a legdturii intre politica si modernitate. Nu mai existd, In 1995, un specific romanesc. Ruptura din ’89 este o dovada partial, Ea a bulversat ideologia, crutind societatea. Vechea societate, formata din vameni ai puterii si democrafl care au incé tendinja sé gindeasca asemeni unor dizidenti, se menjine in incertitudinea unei oscilafii care dureazd de cinci ani. Despartirea intre vechi si nou se realizeazd printr-o rupere lenti.PARTEA I UN STATUT SI UN STILCAPITOLUL I Cautarea unui inteles OBSESIA UITARII Istoria romAnilor este o istorie de contradictii nerezolvate. Tensiunea ivité din aceste contradictii provoaca o nevoie de seninitate. In mod paradoxal, fiecare generatie, incepind cu epoca romantica si cu trezirea nationalitatilor, se straduieste sa construiasca un discurs decisiv al identitatii nationale si, prin urmare, se cufunda jn timpul istoricitatii, tot aspirind sa inceteze povestirea, pentru ca, odata incheiat&, avind o veritabila forma simfonica, expunerea ar asigura o stabilitate siguri a informatiilor si a valorilor. De-a lungul deceniilor, discursul asupra identitatii se innoieste si se imbogateste cu noi surse $i totusi se repeta. S-ar spune ca indoiala submineazi orice constructie si ca, periodic, restaurarea este necesara. $i aceasta fara incetare. Amenintarea uitarii este teama de uitarea celorlalti, de stingere. Romania, ca natiune uitata, s-a instalat in cultura romantica prin pana lui Michelet cuale sale Legende democratice ale Nordului, scrise dupa esecul revolutiilor de la 1848. Tema acestei natiuni orfane si straine de memoria Europei reprezintd una din componentele discursului national romantic. Patruzeci de ani de istoriografie comunista n-au sters reflexul revenirilor pe spirala. Simplificind lucrurile, putem spune ca timpul comunist credea sau pretindea sa creada ca exprima inaintarea spre apoteoza finala. Gesturile teatrale ale epocii Ceausescu, ritualul celebrarii natiunii erau un mod caricatural, prin voluntarismulgrandilocvent, de a afirma inca o data supunerea istoriei si instituirea memoriei ca adevar stiintific gi ideologic. Inconvenientul istoriei romAnesti apare dintr-o contradictie a reprezentarii timpului. Traditia cronicarilor secolului al XVII-lea, apoi a istoricilor sia filologilor din secolele urmatoare impune o continuitate a povestirii din Antichitate pina in era contemporana. {ns aceasta continuitate afirmata se izbeste de lipsa izvoarelor, de o disparitie a romnilor, de o tacere de mai multe secole. Aceasta ruptura este negat’, acoperita, explicatd, dar, cu toata logica demonstratiei si cu toata forta credibilitatii sale, spatiul tenebrelor, al ingroparii romanitatii persista. Izvoarele lipsesc sau sint extrem de fragmentate pentru a putea afla ce s-a intimplat cu roménii intre secolele al III-lea si al X-lea. Tensiunea provine dintr-o relatie confuza cu spatiul: romanii revendica teritoriul care merge de la Carpati la Dunare pina la Nistru la est, dar acest teritoriu era impartit intre Principatele Moldova, Tara Roméneasca $i Transilvania, care s-au unit mult mai tirziu. Unirea moldo-valaha dateaza din 1859, iar formarea Romaniei Mari, de la 1918. in fata unui trecut izolat, insistenta istoricilor se indreapta spre unitatea spirituald a poporului. Dar a pune in valoare specificul national implica adincirea diferentei fata de vecini. Or, destinul cultural, politic si, mai recent, ideologic al rom4nilor este impar- tasit si de rusi si ucrainieni — frati intru ortodoxie —, de popoarele Imperiului Habsburgilor, legate de Viena si dependente de Viena la fel ca si transilvanenii, de fratii din Balcani care au apartinut, ca $i ei, civilizatiei bizantine, iar, mai tirziu, au fost supusi jugului otoman. Cel mai adesea, cultul specificului national trimite la constiinta sila amintirea destinului colectiv transnational. Obsesia istoriei raspunde unei necesitati de sens pentru prezent. Roménii de astazi sint dezolati, simt gustul amar al neputintei. Intrebarea ,,Ce si facem?” fara posibilitatea de a putea intreprinde ceva se repeté imediat dupa fiecare criza, razboi ori revolutie ale caror initiative si solutii scapa unei mici puteri. Actiunea externa nu este decit o reactie la initiative straine. Prezen- tul manifesta o intirziere a dezvoltarii economice si sociale, la fel ca in 1848, 1918, 1945 ori 1989. Valorizarea trecutului, mitificarea epocilor de aur care trimit, in mod repetat, inspre inapoi reprezinta un fel de a transforma insatisfactiile in gran- doare. Coborirea pe verticala istoriei oferd un traseu structurant care conduce la negarea neplacerii de a apartine unei culturi periferice. Greutatea nu sta in contradic- tie, cit in contrastul intre sublimarea timpurilor revolute ale epocilor de aur si ale paradisurilor pierdute si denigrarea prezentului, perceput ca degradare sau ca decadenta. NosTALGi Istoria romanilor este, asadar, profund conservatoare in privinta valorilor trecutului. Trecutul este nostalgia, mai degraba decit modelul, nostalgia a ceea cear fi trebuit sau ar fi putut sii se intimple. Acest conservatorism se manifest mai putin ca o fidelitate a memoriei factuale cit sub forma unei credinte intr-o perenitate organicd, vitala, naturala, personificata in figura {Sranului. Téranul reprezint& eroul central al faptei istorice, prezenta sa legitimeaza ticerca. Prezenta sa, esential&, toprezint’ o modalitate de a ocoli complexitatea demografica a formarii poporului rom&n, de a tainui invaziile, migrarea populatici, de a sterge diferentele dintee comunitatile juxtapuse, caracterul plurietnic al poporului. Istoria Romaniei se desfasoara intr-un spatiu al frontierelor: granita extrema. a Imperiului roman, granita Imperiului bizantin, frontiera expansiunii rusesti ori a celci turcesti; frontiera dintre expansiunea ruseasca si hegemoniile occidentale impuse de Berlinul si Viena secolului al XIX-lea. Razboiul este aici o prezenti. fn perioada contemporana, Romania devine o miza in chestiunea orientala, care pune faj& in faté Imperiile rus si turc; o miza a sfirgitului Imperiilor rus gi austro-ungar, in timpul primului razboi mondial; o miza a raporturilor de forte post-comuniste din Balcani si din Europa Centrala. Cu toate acestea, figura emblematica a nafiunii nu este razboinicul, ci taranul. Romanticii au ezitat si facd din razboinic eroul nafiunii, nu si din taran. El a devenit figura dominanta a reprezentarii nationale fn a doua jumatate a secolului al XIX-lea. Fara indoiala ca absenta razboaielor de cucerire interzicea glorificarea razboiu- lui. Este greu sa transformi apararea in valoare martiala, insa ea pledeaza in favoarea rezistentei si capacitatii de supravietuire ale tAranilor. Marea constructie national dateaza de pe la 1850, perioada in care razboaicle de eliberare ale nationalitatilor de sub Imperiile rus si austriac erau conduse de Polonia si Italia... Romanii au optat pentru o retorica a pacii si stabilitatii, tragicul izvorind din denuntarea ororilor razboiului si nu din sarbatorirea sa. Taranul, straja si victima a armatelor care distrugeau satele, a impus 0 relatie ,,trupeasc4” cu pamintul. Incepind de atunci, satul reprezinta o comunitate solidara, ca o armata organizata impotriva virtejului de influente, de dominatii, de decizii exterioarc. Ideea romanitatii asociate celei a satului tinde spre o proiectie insulara sublimata. Satul este locul legaturii intre dreptul istoric $i dreptul natural, imanent, al natiunii. Cultul taranului antreneazi la rindul sau atasamentul pentru folclor, Some expresia fundamentala a geniului national, precum si atagamentul la religia ortodoxa, considerata expresia spiritualitatii populare. Aceasta dubla sublimare presupune gio orchestratie politica: dupa 1848, fiecare nou regim s-a adresat taranimii, risfa- tata de legiuitori in 1864, 1920, 1945 si 1991. Taranimea este cintata ca fiind pura, sufletul ei simplu este un refugiu salvator al romanismului. $i cu toate acestea, taranimea n-a incetat si deceptioneze $i si.nelinisteascd cind cu violenta ei primitiva, cind cu conservatorismul sau politic. Trecerea de la idealitatea nationala la realitatea socio-politica a fost plina de deziluzii. Fiecare generatie de intelectuali reinnoada legatura cu trecutul, cu traditia poporanismului aparut pe la 1848 si structurat abia la sfirsitul secolului al XIX-lea. Dar acest. poporanism se afla confruntat cu mizeria si cu subdezvoltarea sau, mai curind, cu imbogatirea egoista de pe urma pamintului, in mod constant, in ciuda pasivitafiifarinimii sensibile 1a tot felul de propagande. Echilibrul intre mistica nationala f4raneasca si practica politica poporanista este, prin urmare, precar; presupune ca elitele sa se mobilizeze, sa faca dintr-un popor de tarani ceea ce acesta ar trebui sa fie. Romania traieste de mai bine de o suta de ani o mobilizare permanenta in favoarea pedagogiei si propagandei, obstructionind fiinta natiunii, taranul. Abia dupa un secol si jumatate, faranul si-a parasit statutul de cvasi-sclav, devenind mic proprietar. A fost apoi prins in colectivizare si reintors la mica proprietate. in ciuda acestor extraordinare mutatii petrecute la tara, discursul inflacarat despre {aranime — garantie de baz a valorilor natiunii — se perpetueaza. Astazi, cuvintul »faranesc” reia temele romantismului de la 1850. Aceasta cultura care pretinde o organicitate armonioasa este refuzata de catre partizanii deschiderii, ai modernitatii si ai sincronismului dezvoltarii RomAniei in raport cu Europa occidentala. Disputa este veche si are loc intre occidentalisti, care isi propun asumarea aventurii timpului, si adeptii specificului national, care neaga aceasta amprenta a unui timp strain romanitatii. Disputa aceasta s-a nascut odata cu marile fresce ale romantismului, a continuat si a fost reluata fara incetare de atunci. Fiecare moment inaugural incepe cu un conflict identitar: acesta se afirma pentru prima data dupa unirea din 1859, revine in prim-planul scenei politice gi culturale la sfirsitul primului Razboi Mondial si se dezvolta din nou imediat dupa caderea regimului comunist, in 1989. Schema opozitiei dintre occidentalisti si ruralisti se opreste in punctul in care apare imp§rtirea intre sustinatorii apartenentei la Europa occidentala si adeptii solidaritatii ortodoxe bizantino-ruso-balcanice. Anti-occidentalistii ti acuza pe occi- dentalisti ca ar fi importat modele straine, imitatii cu care au imbracat — nepotrivit — adevaratul suflet al poporului. Pozitia artizanilor ireductibilului specific este complexa. Arhitectura nationala este cind revendicata ca fiind unica, cind integrata intr-o cultura si o spiritualitate orientala in care ortodoxia ocupa locul central. CAutarea sensului in lipsa puterii este una din caile care conduc la disperare, lao cultura a deriziunii. Identitatea sublimata ajunge, in acest caz, pind la caderea intr-o deznadejde totala. O rascruce este un non-spatiu. Ce se poate face cu 0 istorie care integreaza mitul si legenda, amindoua de factura transnationala, pentru a se exprima asemeni unei istorii nationale? Ce inseamna o apartenenta care nu este nici la Europa centrala, nici la Balcani, nici la Europa occidentala, nici la Rusia; ce inseamna o fara care este in majoritate ortodoxa, dar al carei centru transilvan fine de Roma catolica? Ce inseamni o fara care este in acelasi timp mostenitoarea Bizantului si a Romei, dar care a primit 0 mostenire periferica? Ce semnifica o epopee fara cuceriri, o tragedie tacuta? Ce mirctie sa afli intr-o taranime inapoiata pe care, cu siguranta, amagirile modernitatii nu vor intirzia s4 0 antreneze spre anonimatul oraselor industriale sirace? Ce se poate pretinde cu un folclor socotit izvor al spiritualitatii, dar ale carui teme se regasesc si in Caucaz, Ucraina sau in Balcani? Hazul de necaz, ura de sine sint componentele unei culturi nationale care se clatina sub violenta unui voluntarism epuizant, al unitatii si al continuititii... Ura de sine nu poate fi separata de ura de altul, de Occidentul hegemonic si univer-salist care a impus si va mai impune fnc& forme nepotrivite: Pentru cei familiarized cu acest tragism — intelectuali si ideologi ~, autohtonismul si o¢cidentalismul nu reprezint& altceva decit cele doud fete ale accluiasi orgoliu. Din corespondenta pasoptistilor se desprinde violenta si deriziunea identitara. Dup& cc au crezut atit de mult in natiunea ce stitea gata sa se nascd si dup& ce au promovat atitea schimbari utopice, ci gindesc ca ¢ absurd sa aplice principatelor programul pasoptist enuntat in februarie de revolutionarii francezi. Dar poate c& jn aceasta autodenigrare e o cochetaric, o nevoie de a se ridica la nivelul prietenilor si interlocutorilor din Europa occidentala, minimalizind atasamentul la specificul national. De fapt, teama de provincialism a condus dintotdeauna la denigrare. Jn secolul al XIX-lea, dar si in secolul al XX-lea, atentia acordat& privirii Occidentului in problema construirii identitatii romanesti este esentiala. Soarta romanilor depinde de strategiile externe. Obiectivul elitelor politice si culturale occidentale este s4 convinga puterile ca exista o identitate romaneasca asemanatoare modelelor propuse de acestea. Daca mai exista nepotriviri, acestea sint prezentate ca provizorii, de tranzitie; nu este vorba de un alt destin, ci de o intirziere in implinirea unui destin asemanator. Partea occidentala a asimilat, a impus chiar, aceasta reguli ajocului. A trebuit sa fie inventata o geopolitica a frontierelor occidentale impotriva expansiunii rusesti, apoi impotriva celei bolsevice. Cind, in 1944, occidentalii au pierdut mijloacele de a decide asupra unui ,,cordon sanitar”, impartind victoria cu aliatii sovietici, occidentalistii din RomAnia au fost abandonati. Abandonul a fost cu atit mai dureros cu cit aparea banuiala ca jocurile fusesera facute inainte de 1944, ci poate romAnii s-ar fi putut insela asupra propriei identitati. Acest dificil echilibru intre afara si induntru a fost instaurat de generatia romantica formata in Franfa si in Germania, o generatie marcata de nevoia legitima de a iesi din tacerea istoriei. Epoca fusese indreptata spre glorie, dar acesti romantici uitau cd nu exist& glorie fara putere. Adevarata furtuna identitara atinge insa generatia interbelicd. Interogatia asupra identitatii schimba scara valoricd: roménii au participat la razboiul din 1914 si aceasta angajare in aventura moderna avea sa se soldeze prin recunoasterea saltului decisiv in modernitate. Or, lasati in afara Conferintei de Pace din 1919, Romania ia cunostinta de marginalitatea sa. O veritabila actiune — experienta razbo- iului~nu a produs adevarati actori in ochii marilor puteri... Identitatea figurantilor antreneazi o reintoarcere violent, in ciuda reinnoirii traditiei occidentaliste. Fara indoiala ca in 1919-1920 se produce alunecarea progresiva a tarii spre o era de revolutie permanenta. Un fel de insomnie cuprinde sferele conducatoare care vor progresul, dar nu mai cred in forma lui occidentala. Ei cauta o legitimitate fara a sti de unde isi ia aceasta forta, in conditiile in care, la est, bolsevismul se dovedeste imperialist, iar la vest, realpolitik-a pretinde ca a creat un drept universal, concretizat intr-o Societate a Natiunilor, pentru care SUA nu ofera insa garantii. Generatia dintre cele doua razboaie a produs cele mai puternice si, adesea, cele mai fantastice arhitecturi ale sensului. ,,Teroarea istorici”, dupa expresia lui Mircea Eliade, este obsesia major si, indiferent de gradul de sinceritate al optiunilor democratice siliberale, aceast& teroare se face simtita. O mare parte a tinerei generatii interbelice c4uta inauguralul in revolutie. Rusificata, militarizata, aceasta revolutie i-a fost impusa prin victoria sovietica $i ocupatia din 1944. {NTRE INDOIALA SI CONVINGERE Un semn de intrebare apasa asupra sccolului al XX-lea romanesc, un secol care cuprinde actiuni intunecate si intreprinderi pacifiste inchise in ele la fel ca navele care nu ies in larg; compozitii occidentaliste majore care nu ating niciodata strigitul disperarii sau al sperantelor false. fn Romania anilor °30 se impun marile repere: opera lui Cioran si cea a filosofului si poetului Blaga, cel care construieste o metafizica nationala a spatiului si a timpului. Aceste opere creeaza o traditie, ele sint izvoare de referinta, apoi referinte diluate, reduse la stereotipuri. Se oscileaza fara incetare intre ironia destabilizatoare, ivita dintr-o absenfa a articularii identitatii si armonioasa uniune cu sufletul tarii si al poporului, prin intermediul satului. in 1936, Cioran publica Schimbarea la fata a Romdniei. Lucrarea este 0 violenta punere in scend a tragediei micilor culturi, a tragediei culturii romane, o cultura a unui popor care nu a intrat in istorie. ,,Ati inteles, noteazi Cioran, am aprat si am pastrat. Se cheami acesta destin istoric? Natiunile mari au spintecat istoria in pornirea lor de a se afirma. Dupa flacarile lor ramine o dira de foc in lume, cici o culturé mare seamana unei ofensive cosmice. Dar ce ramine dupa defensiva unei culturi mici? Praf— dar nu de pusca, pulbere purtata de un vint de toamna. Caut in zadar primavara culturilor mi Aproape de Romania, cultura cosmogonica rusia copleseste: ,,Fata de Rusia, al cdrei mesianism a fost totdeauna o soteriologic universal, profetismul national al culturilor mici nu depaseste semnificatia unui monument istoric. Ce posibilitati de mesianism exista in Roménia, cind nu ne-am proiectat niciodata un destin monu- mental?” Cioran denunta intoarcerea la traditie ca subterfugiu si pretentie de a accede in istorie: ,,Traditionalismul este o formula comoda, neangajanta. El exprima o solidaritate cu neamul, dar nu o vointa de a-i da un mare sens in lume. Orice traditionalism accepta limitele imanente ale natiunii. Atunci nu mai este nimic de facut, natiunea mergind spre viitorul ei ca boul la apa”. Domini insa prezenta traditionalismului, sustinut de istorici de renume, cum. ar fi Iorga si alimentat de anchetele sociologilor, cum ar fi Dimitrie Gusti, ale folcloristilor, ca de exemplu Constantin Brailoiu, si sublimat de un filosof-poet ca Blaga. Metodele de investigare ale lui Gusti sau Brailoiu sint modeme, dar rezultatul cercetrii si mesajul sint in serviciul natiunii, acaparata de izvoarele taranesti si idealizata in durata si in structurile sale etnico-spirituale. Biruie trecutul sau prezen- tul ca repetare a formelor trecutului. lorga traseaz 0 perspectiva istoricd prin publicarea, in anii 1935-1939, a doua opere majore: Jstoria romdnilor in zece volume $i Locul romdnilor in istoria universald. Cele citeva rinduri din prefataultime lucrari amintite méarturisosc in acelagi timp cortitudinea istoriei nationale gi marginalitatea sa: ,,Printre nafiunile care nu sint incd integrate in viata generald a umanitafii, adicd in adevrata istoric universala, trebuic socotit si grupul de paispre- zece milioane de latini din Est care poarta inci numcle de romani”. Ambivalenta intre certitudinea si frustrarea nationala este lizibila pe parcursul prefefei: Nu este vorba de a rescric istoria romAnilor prin ei insisi, ci de a-i plasa, intr-un fel foarte clar, in cadrul vietii generale a lumii si mai cu scam de a indica momentul gi modalitatea in care influenta lor s-a excrcitat asupra ansamblului”. Lucrarea va fi reeditat in 1980, istoria comunista reproducind demersurile fundamentale ale traditiei. Sociologii se lasa si ei captivati de cultura populara. Acest interes, care vine din epoca romantica, este sistematizat de Dimitrie Gusti, care publica, in 1937, Stiinfa nafiunii — 0 suma de studii empirice efectuate de echipe pluridisciplinare, Aceste rezultate se sprijina pe o limita a sensului sau cel putin pe dinamica acestuia, in masura in care traditia este istoricizata. Trecutul sau este garantat si reperabil, iar viitorul incert. Acesta este momentul in care filosoful Lucian Blaga reuseste si lege trecutul si viitorul, definind traditia ca expresic a structurii mentale si creatoare a poporului. Dupa ce romanticii descoperisera si dezvaluisera specificul popular al poporului, antropologii interbelici stabilesc o harta a identitatilor folclorice. Filosoful Blaga realizeaza o concordanfa intre sufletul colectiv, proiectia sa concret& in ritmul doinelor gi al baladelor, manifestarea sa arhitecturala in satul inscris in armonia formelor de relief. In 1936, Blaga publica Spariul mioritic, iar in 1937, in discursul de receptie la Academie, el face Elogiul satului romdanesc. Spatiul mioritic consista intr-o tentativa de conceptualizare a identitatii. Blaga reia aici studiul unei balade, Miorifa, a carei descoperire ii era atribuita romanticului Vasile Alecsandri si careia fi confera o dubla inspiratie: aceea a configuratiei spatiului si aceea a structurii sufletesti romanesti. Spatiul, numit ,,mioritic”, component’ a fiintei taranului, este un orizont inalt, ritmic si inefabil, alcdtuit din dealuri $i vai. Metrica poeziei populare este marcata de o simpatie profunda pentru versul constituit din silabe accentuate $i neaccentuate. Filosoful insistd asupra distinctiei intre peisaj si efectele sale asupra mentalitatii colective si asupra peisajului ca matrice a inconstientului. Mergind mai departe, el incearca sa incheie, intr-o filosofie a unui Unu national, dezbaterea privind originile folclorului: arhaism precrestin sau inspi- ratie ortodoxa? Blaga demonstreaza capacitatea asimilatoare si creatoare a poporului care isi aproprie religiosul pentru a-I transforma in sacru. Aceasta nu mai releva existenta religiosului, ci a etnicului. Prezentate in 1935, intr-un articol publicat in revista ,,Gindirea”, aceste argumente se bazeaza pe o analiza sistematica a transpu- nerii temelor biblice in variatii care raspund nevoilor spiritului etnic. ,,Poporul nostru, noteaza Blaga, asimileaza preceptele biblice intr-o maniera organica.” Aceas- ta organizare, in care se unesc sacrul si etnicul, indeparteaza marea neliniste creat de ruptura intre crestinadtatea Orientului si a Romei, ruptura produsa si in centrul identitatii rom4nesti, prin apartenenta majoritara a Transilvaniei la uniatism, iar a Moldovei si a Tarii Romanesti la ortodoxie.Dezbaterea in privinta locului traditiei orientale ortodoxe asupra influentei structurante ori de instrainare n-ar fi fost necesara, daca ar fi fost urmate de demon- stratiile lui Blaga despre specificitatea organica. Or, in perioada interbelica, aceste dezbateri au invadat eseurile consacrate civilizatici romane. Occidentalistul Eugen Lovinescu denunta, in Istoria civilizajiei romane moderne, efectele negative ale ortodoxiei: ,,In spatele crucii bizantine se ascundea Rusia. Legindu-ne spiritual de o religie obscurantista, agatindu-ne de formalism, ortodoxia ne-a impus o limba liturgica si un alfabet strain, fara a ne ajuta si cream o cultura si o arta nationale”. Blaga parea si mearga mai departe, stergind deosebirile si recurgind la organicitatea spirituala si ctnicd. Consacrind un destin, el elimina istoria, urmele sale, gumajele si discursurile sale umflate de fluxul izvoarelor noi, concepute ca fiind tot atitea probe. Interpretarea Miorifei se inscria mai curind intr-o suita de interpretari revela- toare a semnelor de intrebare ale romnitatii adresate sicsi. Miorifa a devenit obiectul a nenumiarate exegeze. Filosofia Unu-lui national nu poate sa interzica insa obse- danta reluare a intrebarilor privind miscarea istorici. »MIORITA” Romanticul Vasile Alecsandri a comentat aceasta balada. Exista in acest text un decor (colinele), actorii (trei ciobani), o drama (doi ciobani comploteaza pentru a-l asasina pe al treilea), o organizare a dramei (0 oita clarvazatoare anunta tindrului cioban, ales de ucigasi drept victima, amenintarea care apasa asupra lui) si o victima (ciobanul accepta si moara in fundul unei vilcele inflorite). Alecsandri insist& asupra frumusetii peisajului evocat in poem si a caracterului tragic $i vrednic de mila al hotaririi: punerea la cale a unei morti acceptate. intr-o scrisoare din 1861, Alecsandri arata ci poporul roman crede in fatalitate si in soarta, cd este superstitios sic strofele consacrate mortii, inteleasa ca o nunta, marturisesc aceast4 mentalitate. »Moartea —noteaza Alecsandri-— este o printes4 mindra care domina omenirea. Ea este mireasa lumii. Fiecare om este logodit cu moartea in chiar momentul intrarii sale in viata.” Aceast& atmosfera i-a placut lui Michelet, care a exploatat-o. Introducind imaginea Romaniei alaturi de cca a Polonici sia Rusiei in Légendes démocratiques du Nord (Legendele democratice ale Nordului), el o descrie astfel: ,,In ceea ce priveste Miorifa, acesta este un cintec foarte vechi, un lucru sfint si sfisietor de emotionant. Aici se simte foarte profund ceea ce noi pomenim in fiecare clipa; dulcea si buna fraternitate a omului cu intreaga creatie. Trebuie s4 o spunem ~ si din pacate este o trasatura nationala — ca in Miorita exista o resemnare prea usoara. Omul nu se lupta cu moartea, nu o dispretuieste; el o primeste, unindu-se atit de repede cu aceasta regina — logodnica lumii. El accepta, fara sa se revolte, mariajul. lesit abia ieri din natura, astazi pare deja bucuros sa se intoarca la sinul ei”.Lacrimile varsate si victimizarea au deranjat pe succesorii scolii romantice, Lui Alecsandri i s-a reprosat faptul c& ar fi cedat asteptarilor publicului occidental care cerea efuziuni lirice ample si ca ar fi sacrificat caracterul viril al textului. S-a tnceput atunci cdutarea de noi variante, apoi s-a pretins ca s-au gasit noi interpret&ri stiinfifice pentru a sublinia valoarea documentara a Miorifei. Citiva critici au vazut in moartea ciobanasului, conceputa ca o adevarata nunta, manifestarea unui vechi substrat trac, alfii au aflat aici marca unci culturi ortodoxc. In De Zalmoxis a Gengis Khan (Paris, 1970), Mircea Eliade face un bilant al acestor studii si—revenind asupra orientarilor istoricilor, folcloristilor, filosofilor ~subliniaza confruntarea a doua demersuri opuse in analiza Miorifei: cea a traditio- nalistilor si cea a modernistilor. ,,Cum era de prevazut, aceasta tendinfi aproape generala de a izola Miorita de ansamblul poezici populare romanesti $i de a o proiecta, singura, intr-un orizont mitic, ca model — prin excelenta — al geniului romAnesc a iritat un oarecare numar de intelectuali. Acestia refuzau sa recunoasca dramele, destinul si idealul unui popor modem intr-o creatie folclorica multiseculard, {ns& mai ales citeva interpretari filosofice ale baladei au declansat minia lor. tn mare, se poate spune ca ci respingeau: a) interpretarea pesimista a Miorifei, aproape generala dupa Alecsandri; b) pretentia de a considera balada ca fiind unica expresic valabila a geniului popular romanesc; c) decizia de a folosi temele mioritice ca puncte de plecare pentru o meditatic filosoficd romaneasca”. Dupa ce si-a exprimat propriile distante fata de traditia ,,mioritica”, insusi Eliade este recucerit de tentatia sublimului filosofic al Mioritei. Ramine insa problema relatiei romanilor cu istoria, 0 istorie a carei absurditate se realizeaza de-a lungul unui spatiu aproape blestemat de soarta. Miorifa, care pune in scena acceptarea sortii de catre cioban, este o forma de raspuns colectiv la teroarea istoriei: ,,Eroul mioritic a reusit si gascasci un sens nenorocirii sale, asumindu-si-I nu ca pe un eveniment istoric personal, ci ca pe un mister sacramen- tal. El a impus, prin urmare, un sens insusi absurdului, raspunzind printr-o feeric nuptiala nefericirii si mortii”. Bucla se reinchide pe tema, regisita de Eliade, a catastrofei istorice: ,,Ceca ce am numit altadata «teroarea istoriei» este chiar luarea la cunostinta a acestui fapt, ca, fara incetare, tot ceea ce era gata s4 se implineasca, in ciuda tuturor sacrificiilor si a oricdrui fel de eroism, este condamnat de istorie pentru c& se gaseste la rascrucea invaziilor (nenumaratele invazii ale barbarilor de la sfirgitul Antichitatii pina in miezul Evului Mediu) sau in vecinatatea puterilor militare dina- mizate de fanatismele imperialiste. Nu exist aparare militara sau politica eficace in fafa acestei «terori a istorici». $i aceasta prin simplul fapt al inegalitatii zdrobi~ toare intre invadatori si popoarele invadate. [...] Modestele grupuri politice ale taranilor nu puteau rezista mult timp maselor de invadatori’CAPITOLUL II O enigma romaneasca Problema originilor si a continuitatii EPOCA ROMANTICA Daca epoca romantica creeaza 0 traditie istoricd, nevoia povestirii trecutului este anterioara romantismului si se traduce — in secolele XV-XVI — prin compilatii, iar in secolele XVII-XVIII, prin redactarea cronicilor. Romanticii impun o noua constiinta a istoriei ca fundamental dreptului. Nationalitatea este recunoscuta prin limba comuni, prin ocuparea fizica a unui spatiu, printr-o memorie impartasita. Nationalitatea tinde sa fie construita si organizata dupa o logica ce exprima misiunea, functia natiunii. Lucrarea asupra memoriei si dinamica istoricé desfasurata intr-o maniera militanta au fost reluate din generatie in generatie timp de un secol si jumatate. Problemele pe care le-au pus si le-au tratat romanticii privind originea romanilor si continuitatea lor neintrerupta intr-un spatiu ce se intindea de la Dunare la Carpati si pina la Nistru, la est, ramin punctele esentiale ale unei scrieri completate cu ajutorul a noi surse sau prin reconsiderarea izvoarelor constituite intr-un corpus. Atitudinea intelectuala care consist in a asocia istoria si dreptul istoric nu s-a schimbat fundamental, astfel incit istoria romanilor se confunda cu istoria drep- tului romanilor. Memoria este mai mult decit amintire; ea este actiune. Nevoia unei globalitati, aspiratia catre intelegere ramin in prim plan, putindu-se astfel afirma ca istoriografia romaneasca de la 1830 pina in zilele noastre este in mare parteimpregnatd de romantismul nafiunii, indiferent de valoarea stiinfei care ti alimenteazé sontinutul discursului. Activitatea romanticilor — calificati de istoricul contemporan Al. Zub drept nobsesie istoric’” — este considerabila, in anii 1830-1850 dezvoltindu-se o pleiadt de istorici: Kogalniceanu, Balcescu, Papiu-Ilarian, Cipariu, Cezar Bolliac, Hasdeu ai alti. Opera lui Kogalniceanu — diplomat si om politic— este esentiald. El pleact de la o constatare facut in 1837, in Histoire de la Valachie... (Istoria Tarii RomAnestl): Am parcurs intreaga Germanie si 0 parte din Franta. Peste tot am aflat cf nu exist nici o notiune just privind Valahia si Moldova. Abia de se cunoaste asezarea lor geografica”. Aceasta ignoranta fata de celalalt impune constituirea unei stiinte. Scrierea istoriei Moldo-Valahiei este deja conceputi ca activitate de informare 41, in acelasi timp, de reabilitare. Astfel, Kogalniceanu va da in graba 0 Histoire de la Valachie, de la Moldavie et des Valaques transdanubiens (Istoria Tarii Romanestl, a Moldovei si a romAnilor transdanubieni) publicata, in 1837, la Berlin. Izvoarele folosite in aceasta lucrare au fost studiate de Al. Zub prin cercetarea corespondentel lui Kogalniceanu. Dou scrisori, datate februarie, respectiv aprilie 1837, lumineazt acest grabit demers: ,,Singurul meu scop, singurul meu gind, unica mea ambitie 4 fost sa scriu cit mai repede istoria tarii mele”. Instalindu-se, in 1835, la Lunéville, Kog§lniceanu scrie acasa sa i se trimita poeziile aparute in ,,Albina romaneasc&” si fragmentele din Jstoria Moldovei. El cere sa i se mai trimit si lucrarea ardelea- nului Petru Maior — storia pentru inceputul romdnilor in Dachia, publicath la Buda, in 1812. Mai tirziu, stabilindu-se o vreme la Berlin, Kogalniceanu mentionea- za ca acolo are la dispozitie lucrarile tuturor istoricilor unguri, bizantini si transil- vani. El se afla, de asemenea, in corespondenta cu mostenitorul tronului de Hanovra, Emst August von Cumberland, un cunoscator al Orientului, un specialist in cerceth- rile asupra tiganilor, care |-ar fi incitat pe Kogalniceanu sa scrie, in 1837, Esquisse sur l'histoire, les moeurs et la langue des Cigains (Schita asupra istoriei, moravu- rilor si limbii tiganilor). Aceasta mobilizare se concretizeaza prin publicarea unor Fragmente din cronici moldovenesti i muntenesti, si printr-o notita biografica dedicata cronicarilor moldoveni. intre 1872-1874, Cronicile romdnesti sint editate in trei volume. Studiile lui Kogalniceanu, in Franta si Germania, utilizarea izvoarelor, Cronicile, realizate de cronicarii aflati in contact cu Polonia si Italia, lectura unor lucrari, cum ar fi cea a ardeleanului Maior, care a studiat el insusi la Viena si la Roma si a folosit- pentru a-I combate — lucrarea despre Moldova si Tara Romaneasca a germanulul Engel (1804), toate acestea trebuie intelese ca find etape ale constituirii unei tradifli care se dorea circumscrisa unui spatiu precis — Dacia, leaganul patriei, dar care se nutrea dintr-un mediu cultural mult mai vast. Kogalniceanu exprima aceast& dubl&§ inspiratie in urmatorii termeni: ,,Evenimentele, faptele de seam ale inaintasilor nostri sint, prin mostenire, ale noastre”. ,,Istoria— noteaza Al. Zub in comentariile la lucrarea lui Kogalniceanu — obliga la acte concordante.”Concordanta discursului central la Kogalniceanu, mentinuta de atunci de istoriografia romAncasci, este urmatoarea: ,,In secolul Ii.e.n., un stat foarte puternic, un stat care — desi barbar ~ facuse sa tremure Roma civilizata, un stat indepen- dent, zic, se nagtea acolo unde sint situate astazi Transilvania, Muntenia, Banatul Timisoarei si Moldova. Acest stat era Dacia. Ea se intindea de la Tisa pina la Carpati si Dunare, de la Nistru pind la Marea Neagra. Locuitorii acestei {ari erau dacii, poporul cel mai razboinic, cel mai curajos si cel mai liber din vremea cind Roma era sclava lui Augustus. Dacii erau originari din provincia Josebas sau Margiane din Persia. Locuitorii acestei regiuni se numeau derbices gi daes, iar dacii purtau si ei acelasi nume. Erau curajosi, drepti, sobri, puternici. Preferau moartea dominatiei straine si erau mult diferiti de moldovenii si muntenii din timpurile moderne”. in continuare, Kogalniceanu isi construieste discursul astfel: Dacii sint cuceriti de romani dup un razboi, intre 101-105, care ii asaza fata in fata pe imparatul Traian si pe dacul Decebal. Invins, acesta din urmé isi pune capit zilelor. in acelasi context, istoricul ne ofera trei informatii privitoare la Dacia lui Decebal: puterea regelui era absoluta; dacii credeau in nemurirea sufletului, Zalmoxis fiind judecatorul lor, tot el invatindu-i si doctrina lui Pitagora. fn sfirsit, Kogilniceanu recunoaste cA ,,se stiu foarte putine lucruri despre limba dacilor. Printre altele, se crede ca aceasta este un dialect al limbii trace amestecat cu cuvinte sarmate”. A doua carte a istoricului include o perioada lung, care porneste de la epoca lui Traian si merge pind la sosirea bulgarilor in 678. Aceasta cronologie este semnificativa pentru c& omite o data care se afla la originea disputei privind continuitatea sau absenta popularii Daciei de catre autohtonii romanizati dupa plecarea, in 270, a romanilor, aflati sub comanda imparatului Aurelian. yin 270, impratul Aurelian, gasind ca o mare parte a Daciei se afla in miinile barbarilor — scrie transant Kogalniceanu — hotari c4 nu mai poate sa pastreze aceasta tara in Imperiul roman. in aceste imprejurari, el isi duse un numar mic de legiuni si o parte din colonii care se aflau pe celalalt mal al Dunrii si ii stabili in Moesia, pe care o numi Dacia Aureliana”. Justificarea prezentarii continuitatii popularii Daciei se concretizeaza in citeva fraze: ,,Se poate foarte usor intelege ca cea mai mare parte a romanilor, care locuiau in Dacia de aproape doua sute de ani, nu si-au parasit tara in acel moment”. Istoricul evoca apoi perioada secolelor IV-VI, marcata de ritmul invaziilor succesive: cele alc gotilor, ale hunilor, ale avarilor si ale bulgarilor. i in cea de-a treia carte, acoperind perioada secolelor VII-XIV, se continua expedierea perioadelor discutabile. Bulgarii apar intre 678 si 683; ei vin dinspre tinuturile Volgai si devasteaza provinciile estice ale Imperiului, unindu-se cu romanii din Dacia impotriva Bizantului. Kogalniceanu deplinge faptul ca locul romanilor in istoria imperiilor bulgare si a razboaielor lor cu Bizantul nu este pus in evident, confundindu-se doua natiuni cu un singur popor. Optiunea cronologica operata de autor se pierde in valurile invaziilor de unguri, care sfirsesc prin a se aseza in Pannonia, intre 896-900. Cit priveste invaziile care produc slavizarea Balcanilor in secolul al VI-lea, acestea de-abia sint mentionate. Dupa opinia sa, bilantul acestorsocole zbuciumate este clar, insemntnd triumful rezistenjei daco-romane. ,.Romanil, tn afar de faptul cd erau in general viteji, au imblinzit natiunile barbare. th Dacia, ol au urmat principiul: «Acolo unde romanul a invins, acolo ii este casa» gi s-au wpucat s& facd agricultura. In Dacia, ci au fost singurii care au lucrat pamintul, flindca barbarii nici macar nu atingcau plugul. Cind, mai tirziu, obligafi fiind s& duc& o viafa ratacitoare in munti, au inceput sd se ocupe de cresterea animalelor, ulunci ci s-au numit ciobani sau pastori: Pe barbari ii urau, instinctul strmosilor {ntretinindu-le aceasta ura. In aceste conditii, nici gotii, nici gepizii si nici hunii nu i-au influentat. Doar bulgarii, care erau crestini, le-au imprumutat citeva cuvinte uzuale. Limba romana urma sia adopte, dupa necesitati, cuvinte din dialectele barbare, dar nu trebuia, niciodata, sd se confunde cu ele. Valahii pastrara, fara exceptie, obisnuintele stramosilor si nu se amestecara in cele ale popoarelor migta- toare”. Instinctul de conservare este prezentat ca un reflex al apararii originii: »Romanii nu ar fi vrut niciodata sa se cdsdtoreasca cu femei de alt neam. Ei erau ingroziti de aceste casatorii, iar aceasta teama se pastreaza pina si in zilele noastre. ‘Un tdéran moldovean sau muntean nu ar vrea vreodata sa se insoare cu o unguroaica, 0 poloneza sau oricare alta straina”. Discursul propus de Kogalniceanu este fragmentar. Textul este, in consecin{a, scris de un tinar grabit. E] s-a inspirat din naratiunile cronicarilor, a folosit lucrarile vecinilor mai in virsta, germanul Engel si ardeleanul Maior, si a dat 0 teza care ramine baza constructiei istoriei romanilor in epocile moderna si contemporana. CRONICILE Cronicile citate de Kogalniceanu apartin lui Grigore Ureche, Miron Costin si Dimitrie Cantemir. Ureche (1590-1647), boicr din Moldova, scrie in romaneste. Scolit la Lvow, el nareaza istoria Moldovei de la 1359 pina la 1594. Ureche prelu- creaza cronica lui Joachim Bielski, publicata la Cracovia, in 1597, un text extrem de bine cunoscut, circulind in paralel in poloneza, latina, ucraineand si rusa. Ureche utilizeaza, de asemenea, si cronica — astazi pierduta — a moldoveanului Eustratie, inspirata de cronicile slavone. Kogalniceanu publica in 1845 textul cronicii lui Ureche, care va fi, in 1878, analizat, reeditat, comentat si legat de multiplele sale izvoare de catre francezul Emile Picot, care remarca: ,,Kogalniceanu, care a publicat pentru prima dati — in 1845 — cronica lui Ureche, pretinde ca a urmat, daca nu manuscrisul original, cel putin copia cea mai veche pe care a putut-o afla si asaz& data acestei copii pe la jumatatea secolului al XVII-lea. Din pacate, savantul edi- tor nu ne-a oferit variantele diverselor manuscrise la care a avut acces, pentru ca cl este convins ca textul lui Ureche a suferit numeroase adnotiri, facute de diversi compilatori— Logofatul Eustratie, Simeon Dascalul, Misail Calugarul, Miron Costin si, in sfirgit, Nicolae Costin”. Kogalniceanu se refera si la Miron Costin (1633-1691) a carui contributie este, de asemenea, esentiala. Legat spiritual de Polonia, MironCostin s-a format la colegiul iezuit de la Bar, de unde s-a intors, pe la 1652, in Moldova, punindu-se in serviciul domnitorului Vasile Lupu si indeplinind misiuni diplomatice in Polonia si in Tara Romaneasca. Miron Costin nareaza istoria Moldovei de la 1595 pind la 1661, utilizind cronica lui Ureche gi textele episcopului polonez Piasecki, tiparite la Cracovia in 1645. Kogalniceanu mai citeaza inca dou texte apartinind lui Dimitrie Cantemir: L ‘Histoire de |’Empire ottoman (Istoria Imperiului Otoman), tradusa din latina in franceza si tiparita, la Paris in 1743 $i Beschreibung der Moldau (Descrierea Moldovei), traducere din latina in germana, tiparita la Frankfurt, in 1771. Aceasta ultima lucrare fi fusese comandata printului Cantemir de Academia din Berlin, in 1714. Varianta latina, tradusa apoi in germana, mu a fost talmacité in romana decit abia la inceputul secolului al XIX-lea, fiind editaté in 1825. Romanticii care au lucrat alaturi de Kogalniceanu au folosit o metoda asemanatoare. Balcescu, de exemplu, citeaza cronicile lui Nicolae Costin (1660-1712) si pe cea a lui Neculce, care prezinta perioada 1661-1763. Cercetarea izvoarelor scrise, publicarea si analiza lor comentata, care dezva- luie de la un izvor la altul fascicole de influente, au reprezentat punctul esential al istoriilor care s-au constituit, in continuarca mostenirii romantice a secolului XIX si apoi XX, in referinte. Istoricul Panaitescu, cel care publica la Bucuresti, in 1938, Documentele Tarii Romdnesti, adicd un ansamblu de documente privitoare la perioada 1359-1490, reconstituie — in prefata lucrarii sale — linia cercetarilor romAnesti. El face trimiteri la lucrarile lui Hasdeu, care — in Arhivele istorice ale Romdniei (1865-1867) - aduna pentru prima data documente rom4no-slave. Panaitescu aminteste, de asemenea, si de opera slavistului Bogdan —- Documente privitoare la istoria romdnilor (1893-1900) —, situindu-se el insusi in aceasta continuitate prin editarea unei serii de documente. in acest sens, acelasi istoric reediteaza, in 1959, cronicile slavo-romane publicate de Bogdan, dupa ce ar fi propus, cu un an in urmi, o a doua editie a cronicii lui Ureche. Panaitescu va lucra la aceasta din 1938, cu sprijinul Fundatiei regale, pina in 1959, de data aceasta sub egida Academiei Republicii Populare. Autoritatea sa in materie s-a dovedit a fi covirsitoare, astfel incit manualul sau de Istoria romdnilor, aparut in 1942, va fi retiparit intr-o noua editie, de Ministerul Invatimintului din 1990. in 1959, acest autor sublinia diferenta intre bogatia izvoarelor pentru istoria Moldovei $i saracia celor privitoare la Tara Romaneasca. Dupa primele cronici slavone, exist o conti- nuitate pentru documentele moldovene, ceea ce nu se intimpla in cazul Valahiei. in secolul XVI, domnitorii Moldovei au comandat cronici unor carturari proveniti din mediul manastiresc: Petru Rares se adreseaza calugarului Macarie, Alexandru Lapusneanul lui Eftimie, iar Petru Schiopul lui Azarie. Cronicile slavone, redescoperite la sfirsitul secolului al XIX-lea marcheaza incheierea unei traditii istoriografice ecleziastice. in Jara Romaneasci, cronicile slavone au disparut si n-au putut fi reconstituite decit din fragmente, plecindu-se de la o cronica din secolul al XVIJI-lea, Letopiseful Cantacuzinilor. Aceste contributii documentare au fost completate prin publicarea, in 1966, sub ingrijirea lui Mihai Guboglu, a cronicilor turcesti privitoare la tarile romane $iprin adunarea sistematica a izvoarelor poloneze din care istoricul Ilie Corfus va oferi citeva elemente publicului roman, in 1979, intr-o edigie aparfinind Academiei Roméne. Studiul documentelor otomane, italienc, bizantine, rusesti suscit& interesul ol pasiunea dincolo de frontierele RomAnici. Citim, in acest sens, doar lucrariJe wemnate Mihnea Berindei si Gilles Veinstein consacrate Imperiului Otoman $i farilor romAne intre 1544-1545 (L’Empire ottoman et les pays roumains en 1544-1545), publicata in 1987, sub forma unei editii coeditate de Ecoles des hautes études, Harvard $i Cambridge; studiile lui Matei Cazacu despre istoria prinfului Dracula In Europa Centrala si de rasarit, in secolul al XV-lea (L ‘Histoire du prince Dracula an Europe centrale et orientale au XV‘ siécle), editata la Geneva, in 1988 saucele alo americanului Frederick Kellogg privind istoriografia romana, aparute in Cali- fornia, in 1990." O asemenea perseverenfa in stabilirea traditiei nationale si o asemenea deschi- dere a cercetarii spre arii transnationale, mergind de la lumea rusa si poloneza la Italia si spatiul germanic ar putea produce o contradictie intre logica timpului inchis in spatiul national definit ca marea Dacie si o alta dinamica ce se dovedeste « fi cea a unei istorii amestecate a Orientului si a Occidentului. De fapt, naratiunea istoricd evolueaza sub dubla influenta a contributiei noilor izvoare si a mutatiilor ideologice, dar istoria originilor si a cotinuitatii ramine neschimbata. Fiecare epoca poate fi revazuta si recitita, cu exceptia celei privitoare la originile daco-romane gi la continuitatea unei limbi si a unui popor intr-un spatiu care justificd dreptul de existent a natiunii romaine, la ceasul cind nationalitatile se definesc ca natiuni, ca state-natiuni, adica in perioada secolelor XVIII-XX. DRAMA ISTORIEI ROMANESTI Drama istoriei romanesti este ci aceasta se gaseste confruntata cu istoria maghiara. Drama elitelor romnesti care intra la sfirsitul secolului al XVIII-lea in sfera de influenta a romantismului german este ca acestea se lovesc de elitele ma- ghiare germanizate. Drama celor doua istorii este ca ele isi revendica acelasi spatiu originar, Transilvania. Maghiarii sint cuceritorii bazinului carpatic la sfirsitul secolu- lui al IX-lea. Istoriografia maghiara contemporana arata, intr-o voluminoasa istorie a Transilvaniei, editata in traducere franceza sub auspiciile Academiei de la Buda- pesta, in 1992, ca: ,lnainte de sfirsitul anului 895, toate fortele importante ale maghiarilor se aflau in bazinul carpatic, pe care |-au ocupat”. Istoriografia romana nu contesta asezarea aici a maghiarilor, dar se ridicé impotriva tezei maghiare, dupa care Dacia fusese abandonata de Aurelian si deci maghiarii ar fi primii ocupanti ai Transilvaniei. Fideli unei traditii istoriografice, care se afirmé la sfirsitul secolului * Edifia in limba romana a crfii lui Frederick Kellogg a fost publicaté, in 1996, de Editura Institutul European Iasi, sub titlul O istorie a istoriografiei romane. (n. ed.)al XVIII-lea, istoricii maghiari conchid in /storia Transilvaniei din 1992: ,,Izvoarele istorice, cercetarile arheologice si toponimia probeaza fara echivoc ca teritoriul Daciei, rupt de Imperiu — militar si politic - in 270, a fost astfel pierdut definitiv pentru civilizatia romana”. Dou secole de istorie si de punere in scen a nationalitatii si a drepturilor natiunii, doua secole de dezbateri stiintifice pe baza izvoarelor scrise, a cercetarilor arheologice si a argumentelor lingvistice n-au oferit solutia stiintificd a disputei. Stiinta este neputincioasa in fata ideologiei nationaliste bazata pe dreptul istoric. Miile de pagini nu sint suficiente pentru a da socoteala de argumentele avansate in sprijinul uneia sau alteia dintre cele doua teze. Pe de o parte, conform tezei romanilor, proba este reprezentata de continuitatea popularii daco-romane in Dacia post-romani, deci si in Transilvania; pe de alta parte, in teza maghiarilor, proba este constituita de absenta popularii daco-romane in timpul cuceririi maghiare. Doar o schimbare de conceptie privind natiunea si legitimitatea nationala va putea sa redea adevarata multiplicitate unui spatiu incercat de invazii si de razboi dupa retragerea Romei in fata barbarilor. Orice eruditie este acceptata atita vreme cit trimite spre complexitatea epocii medievale si spre schimba- rile diverselor aliante ale t4rilor romane in favoarea accesului acestor state la suvera- nitate. ins& istoria continuitatii populdrii spatiului daco-roman de citre stramosii romanilor, dupa abandonarea Daciei in 270, ramine Ia 0 limita greu de trasat. Unul dintre argumentele forte ale demonstratiei romanesti consta in a sublinia cd punerea in discutie a acestei continuitati este de data recenta, de la sfirsitul secolului al XVIII-lea, si ca istoricitatea subiectului dovedeste o intentie politica precisi a ideologilor maghiari: negarea drepturilor natiunii romane. Istoria originilor si a continuitatii provoaca — a provocat deja — numeroase studii ale specialistilor in antichitate privind Dacia preromana $i romana. Contribu- tiile arheologice s-au transformat, dupa cel de-al doilea Razboi Mondial, in stiinta care tinde de atunci incoace sa acorde o atentie aparte istoriei Daciei. Descoperirea Daciei ca un spatiu populat, organizat politic si structurat militar, oferirea imaginii unei civilizatii avansate a culturii dace preromane tinde sa atenueze efectele abando- narii Daciei de catre Roma. Si fara ca istoricii si arheologii sa fi ales in mod deliberat sa alimenteze 0 teza nationalista, lucrarile lor au servit la salvarea acestui discurs al fortei natiunii romne, forta fondata pe originile dace. Istoriografia con- temporan, plecind de la cercetarile savante ale specialistilor, ca Hadrian Daicoviciu —care propune, in 1972, un studiu despre daci in urma cercetarilor arheologice din centrele dacice, in mod special asupra celui mai important dintre ele, Sarmisegetuza — formuleaza notiunea de «stat dac». Aceasta reprezentare a statului contureaza un fel de legitimitate a statului roman ca mostenitor al acestor epoci indepartate. in 1985, istoricii Musat si Ardeleanu — specialisti in istoria contemporana — publica la Bucuresti, la Editura Stiintifica si Enciclopedica, un amplu volum de istorie roma- neasc, care incepe cu Dacia antica, continuind cu Statul dac independent si centra- lizat din timpul regelui Burebista, ale carui origini sint situate intre 70 si 60 i.e.n.Totusi, toate aceste studii nu sint atinse de o intentionalitate politic&. Istoricii romAani care s-au ocupat de epoca amintit& au stiut s4 pastreze neatinse spatiile de corcetare independentd, chiar in perioada cind lucrdrilc lor serveau 0 cauz& politick, Unele rezultate ale studiilor istoricului Condurachi sint publicate la Bucuresti, 1988, sub titlul Dacia romand anticd. Autorul insista aici asupra influenfei grecegti pre $i postromane. Condurachi aminteste: ,,Lui Strabon ji datoram primele informatli exacte despre dacii lui Burebista, ale cdror expeditii razboinice au contribuit la stubilirea unei adevarate hegemonii dace in zona cuprinsa intre Carpatii Padurogi $i Balcani. [...] Lumea balcanica era intrata de multa vreme in orbita civilizatiei grecesti, cind aceasta intra pentru prima data in contact direct cu Roma”. Problema- tica continuitatii este integrata intr-o lectura care nu este aceea a vitalitafii autohtone dacice, ci a fortei de propagare a noii Rome, Constantinopolul: ,,Din punctul nostru de vedere, rolul jucat de locuitorii provinciilor balcano-danubiene in Imperiul de Rasarit este mai mare decit ne-am fi imaginat. in sfirsit, fiind integrate de mult timp in viata economicd mediteraneana, aceste populatii si-au pastrat, impotriva vicisitudinilor cauzate de invaziile barbare, o puternica traditie romana, cu att mai puternica cu cit un nou element unificator —crestinismul — venea s@ accentueze tendinta spre unitatea spirituala a imperiului. Chiar dincolo de frontierele romane -- cazul populatiei daco-romane lasata aici dup4 271 este foarte semnificativ in aceasta privinta -, civilizatia romano-bizantina a continuat sa exerseze, de-a lungul secolelor, o influenta cu atit mai puternica cu cit aceasta era propagata de singurul stat capabil sa duca o politica de mare anvergura. Intemeierea unei noi capitale a imperiului la Constantinopol, care, dupa 330, devenise noua Romi, a intarit, obliga- toriu, pozitia si importanta provinciilor balcanice”. Caracterul distinctiv al politicii si al intelegerii istoriei originilor si a continui- tatii ca instrument de lupta nationala dateaza din ultimul deceniu al secolului al XVIII-lea, luptele sociale din Transilvania stind la baza unei confruntari romano- ungare de lunga durata. Cunoasterea originilor latine ale natiunii roméne este anteri- oara acestei epoci polemice. Aceasta este reperata, pe la 1400, de catre dominicanul Jean de Sultanieh, apoi, in 1532, de calatorul italian Francesco Della Valle, care afla de la interlocutorii sai valahi cé romnii se trag de la Roma anticd. Aceasta cercetare este promovata, in secolul al XVII-lea, de catre cronicarii Grigore Ureche si Miron Costin, apoi de Dimitrie Cantemir. Ureche si Miron Costin sint produsul unei educatii iezuite legate de invatarea latinei. Ascendenta roman a romanilor le este familiard. Aceasta ascendenti sustine, la Ureche si Costin, alegerea unei politici de alianta intre Moldova si Polonia catolica. Afirmarea originilor latine imbracd, in secolul al XVIII-lea, caracterul unei teze patriotice care va fi, din acest motiv, denunfata de istoricii unguri ca fiind 0 ,,teorie”. Conjunctura politica este determinanta. Monarhia Habsburgilor incorporeaz Transilvania in 1699 si confirm o ordine, privilegii si excluderi sociale care coboara pina in secolul al XV-lea. Privilegiile definesc statutul a trei natiuni recunoscute — maghiarii, sasii si secuii — si a patru Biserici — luterana, calvinista, unitariana si catolicdé. Excluderea se indreapta asupra comunitatii rom4nesti si a Bisericii saleortodoxe, o comunitate ce reprezinta, spre mijlocul secolului al X VIII-lea, cel putin 50% din populatie. Or, influenta filosofiei Luminilor si despotismul luminat al Habsburgilor modifica raporturile de fort intre diversele comunitati nationale. Drept urmare, romanii revendica egalitatea in drepturi cu cele trei natiuni recunos- cute. Aceasta revendicare este privita favorabil de Viena care intentioneaza sa-i foloseasca pe romani ca instrument de centralizare in fata pretentiilor nobilimii maghiare. Acest context politic $i aceasta evolutie ideologica incadreaza dezbaterea deschisd asupra dreptului istoric, dreptului de anterioritate, dreptului primului ocupant. Se infrunta dou scoli, una reprezentata de Sulzer care publica la Viena, in 1781-1782, Geschichte des transalpinischen Daciens, cealalta animata de Samuil Micu, Petru Maior, Gheorghe Sincai $i Budai-Deleanu, figuri importante ale $colii Ardelene iluministe. Acesti iluministi scriu mult despre originea roménilor: De originibus Daco-Romanorum de Micu; Cronica romdnilor si a mai multor neamuri de Sincai apare sub forma de fragmente intre 1807 si 1809; storia pentru inceputul romanilor in Dacia de Petru Maior este tiparita la Buda, in 1812. Budai-Deleanu cerceteaza si el originile popoarelor din Transilvania si scrie mai multe gramatici care demonstreaza originea latina a limbii romane. El este cel care preconizeaza adoptarea alfabetului latin. Teza lui Sulzer este intolerabila din punctul de vedere al dreptului istoric roman; ea stabileste o teorie, asa-numita teorie a imigratiei, dupa care valahii, reuniti in afara Daciei, la sud de Dunare, dupa abandonarea provinciei de catre Roma, ar fi urcat progresiv, in timpul secolului al XIII-lea, printr-o miscare lenta de infiltratie, pind in Transilvania. Aici, natiunea romana, venita tirziu, nu este decit tolerata. Aceasta teorie a imigratiei, sustinuta intr-o maniera complexa, a sfirsit prin a deveni in istoriografia maghiara contemporan 0 teorie a dispersarii, care prezinta ,,o patrie mobila a romanilor”. Se subliniazi marea imprastiere a rominilor, trecuti la sud de Dune, aflati sub dominatie bulgara, prezenti in Tessalia, in Macedonia si in Albania, pentru a explica faptul ca istoria romanilor trebuie sa fie reintegrata in contextul unei continu! mobile. Notiunea de ,,tara miscdtoare” se afla in totald contradictie cu referinta etnico-teritoriald din centrul reprezentarii natiunii rom4ne. Contestarea se refer la un spatiu gi la dreptul la acest spatiu. Criza ideologica si cercetirile istoricilor in acest sens sint reluate in secolul al XIX-lea, atunci cind miscarea nationala romaneasca se afirma in Transilvania. Disputa cunoaste o noua amploare intre cele doua razboaie, prin aparitia, in 1937, a volumului istoricului Bratianu, O enigma si un miracol istoric: poporul roman. Acest text este reeditat in 1988 la Bucuresti, studiile autorului servind atunci ideo- logiei oficiale. Nationalismul ideologiei comuniste, formulat inca de la sfirsitul anilor ’50, a condus, in final, la reinceperca violenta a confruntarii istoriografice romano-ungare. Istoricii unguri incep sa ,,atace” in 1980, atunci cind la Bucuresti, regimul lui Ceausescu pregateste celebrarea celei de-a 2050 aniversari a statului dac. Comitetul ungar pentru studii transilvane publica la New York, tot in 1980, Transylvania and the theory of daco-rumanian continuity, lucrare reeditatd in1991. Polemica este reinviata prin aparitia la Budapesta, in 1987, a lucrarii Histotre de la Transylvanie, tradusa si editata in Franta, in 1992. Raspunsurile romAnegté nu intirzie sa apard. Revista Romdnia. Pagini de istorie lanseaza o serie de numere consacrate Transilvaniei, cuprinzind tezele lui Mircea Musat privind ,,dezvoltarea unitara a poporului roman pe pamintul stravechii Dacii”, si o luare de pozitie oficiald a ideologilor Stefan Pascu, Mircea Musat, Florin Constantiniu, la rubrica »Falsificarea constienta a istoriei sub egida Academiei ungare de stiinte”. Pascu gi Stefanescu coordoneaza editia Un joc periculos: falsificarea istoriei, ap&ruta la Bucuresti in 1987. Confruntarea se intemeiaza pe trei seri de argumente — istorice, arheologice si lingvistice. Un comentariu se impune in legatura cu marturia privind evacuarea Daciei de catre Aurelian, in 270 si urmarile sale. Textul de referinta este cel al lui Eutropiu, a carui interpretare genereaza o solicitare a istoriei si o reconstructie prin rationament analogic a posibilelor urmari ale parasirii Daciei. Eutropiu serie: »Dupa distrugerea intregii Ilirii si a intregii Moesii, Aurelian a evacuat provincia Dacia, creat de Traian dincolo de Dunare, renuntind la orice posibilitate de a 0 pastra. Astfel, el ii stabileste pe romanii din orasele si satele Daciei in centrul Moesiei, teritoriu pe care il va numi Dacia. El imparte Moesia in doua. Aceasta se afla acum, mergind pe firul apei, pe malul drept al Dunarii, in timp ce inainte se afla pe malul sau sting”. Din aceasta prima informatie deriva doua logici contrare, Istoriografia maghiara remarca faptul c4 fenomenul colonizarii romane in Dacia este de scurtd durata — 130-150 ani — si ca aceasta nu a putut lasa asemenea dovezi, incit poporul rom4n sa poata sa fie indreptatit si pretinda filiatia direct& daco-romana. Se compara istoria eventuala a Daciei cu cea a Pannoniei si a Rethiei pentru a se sublinia ca populatia local, ramas pe loc, a sfirsit prin a se amesteca cu invadatorii sau prin a pieri. intr-o Dacie devastata de navalitori, amestecul sau disparitia supravietuitorilor daco-romani sint foarte plauzibile. Istoriografia ungar& remarca faptul cd evacuarea a fost pregatita de Roma si ca trebuia sa fi fost dorit& de populatiile private de orice protectie militara in fata invaziilor gotilor. Teza ungara studiaza datele arheologice: se recunoaste prezenta, pe pamintul Daciei, a monezilor romane si semnul unor marturii crestine, incepind cu 271, dar aceste urme nu furnizeaza proba convingatoare a unei continuitati a popularii daco-romane. Arheologii unguri afirma ca monezile descoperite pe teritoriul Daciei reprezentau instrumente financiare care erau utilizate pe larg de catre popoarele barbare in afara teritoriului roman; legatul crestin nu este nici el semnificativ: formarea de episcopi, in intregul Imperiu Roman, nu a fost anterioara secolului al IV-lea si acestea nu probeaza deci nici fiintarea nici favorizarea romanizarii in Dacia parasitd in 271. Aceste obiecte crestine ar putea proveni din comert ori din jaful gotilor stabiliti in Transilvania, in secolul al IV-lea. Istoriografia ungara insisté asupra importantei crestinarii gotilor, anterioaré primei jumatati a secolului al IV-lea. Sint avansate argumentele lingvistice pentru a alimenta teza care face din Dacia 0 provincie foarte putin romanizata. Numarulscazut al populatiei, urbanizare redusi, indigeni straini in intregime de civilizatia urbana — aceste afirmatii sint discutabile. Limbile vorbite in Dacia de catre populatii disparate sint diverse: se gasesc aici inscriptii in limba siriana si se foloseste pe larg greaca. Migratorii vin din sud, din Tracia, unde limba oficiala este greaca, ori din Moesia, unde limba oficiala este latina. Persistenta toponimelor de origine latina in Dacia nu ar trebui supraevaluata: de exemplu, in Pannonia exist toponime latine din perioada cind descendentii provinciilor romane disparusera... Cu totul altul este parcursul logicii istoriografice romane. Evacuarea anuntata de Eutropiu nu este contestata, ci relativizata: cind se porneste de la 0 estimare a populatiei daco-romane de 1 pina la 3 milioane de locuitori, pentru a arata cd trecerea la sud de Dunare este de neimaginat; cind se estimeaza ca aceasta populatie, indiferent de numarul sau, nu avea nici un motiv sa fuga spre sud pentru a se aseza in regiuni la fel de mult devastate de goti. De fapt, ar fi existat o intelegere intre daco-romani $i cuceritori. Exemplele asemanatoare abunda: legiunile romane au parasit Bretania, insd rasa s-a pastrat, populatiile romanizate din Alsacia au fugit in fata germanilor pentru a se refugia in paduri, in zone mlastinoase, in munti, ‘unde s-au acomodat cu noii stipini ai burgurilor. Ipoteza unei retrageri in padurile si muntii Daciei atrage. Logica argumentatiei este urmitoarea: daca se admite un transfer masiv de populatie din Dacia in sudul Dunarii, cum se face ca aceasta n-a ldsat mai multe urme? Cercetarea lui Bratianu aduce o reflectie nuantata: autorul pune in lumina o circulatie si migratii de lunga durata intre regiunile situate la sud sila nord de Dunire. Relatiile transdanubiene au continuat in secolele IV-V, pene- tratia crestinismului la nord de Dunare fiind o marturie in acest sens. Bratianu respinge ideea unei rupturi dramatice intre invadatorul barbar si Imperiu $i propune viziunea unor contacte interculturale transdanubiene. Relatiile transdanubiene n-au incetat, noteaza el, dupa invazia hunilor. Bratianu aminteste in acest sens ca la curtea lui Attila se vorbea limba gota si latina. Miscarea de intensificare a popularii Daciei se realizeaza, dupa Bratianu, printr-o orientare dinspre sud spre nord: populatia romanizata din sudul Dunarii face presiuni asupra slavilor care se asaza in Tessalia, in Epir si in regiuni din ex-lugoslavia. Bilantul analizei este urmatorul: din secolul al IV-lea pina in secolul al IX-lea au existat in acest spatiu schimbari permanente, iar evacuarea lui Aurelian nu a fost decit un episod minor prin urmarile sale demografice. Teza romaneasca impune conceperea unei strinse identitati daco-romane sia unei puternice latinizari a dacilor. Rezultatele campaniilor de sapaturi arheologice sint examinate din aceasta perspectiva. in 1971, intr-o Istorie a romdnilor, care se deschide cu citeva indicatii ale lui Ceausescu privind necesitatea cunoasterii $i intelegerii asa cum trebuie a istoriei, istoricii Constantin C. Giurescu si Dinu C. Giurescu subliniaza importanta mormintelor de la Alba Iulia si a cimitirului de la Brateiu, situat aproape de Tirnava Mare, in centrul Transilvaniei, care atest rituri funerare romane din secolul al IV-lea si inceputul secolului al V-lea. Autorii arata c& o mare parte a monezilor descoperite in Dacia, provenind de la sfirsitul secolului al Ill-lea si inceputul secolului al IV-lea, sint din bronz, ceea ce ar proba faptul caau fost folosite de c&tre o populatic numeroasa si modest’. La Alba lulia, ca.gile. Br&teiu, descoperirea arheologica alimenteaza demonstratia starii socio-economioe a Daciei postaureliene: inventarele mormintelor descoperite la Brateiu condug da concluzia supravietuirii unei populatii numeroase si a unei societati diferentiate, gasindu-se in zidul acestei necropole cuptoare de piine. Aceste concluzii reiau informatiile oferite de lucrarea Histoire de la Roumanie, publicata in Franja, in 1970, la Editura Horvath, unde Hadrian Daicoviciu semneaza paginile privitoare la Antichitate. Urmirrirea descoperirilor arheologice este confirmata de cercetarile Ligiei Birzu, publicate in 1980 la Bucuresti —Continuitatea creatiei materiale si spirituale a poporului roman pe teritoriul vechii Dacii. Autoarearcia informatiile in legiturd cu descoperirea cimitirului Brateiu si dezvolta o teza care asociaza crestinismul au persistenta unei populatii romanizate. Ligia Birzu face trimiteri la mormintele prin- ciare de la Apahida, linga Cluj, unde au fost descoperite simbolurile crestine. Reluind sapaturile intreprinse in deceniul patru, istoriografia romana a pus accentul — inok de la inceputul deceniului sapte — pe inscriptia crestina de la Biertan, localitate din centrul Transilvaniei. Inscriptia in limba latina Ego Zenovius votum posui figureazh pe un ex-voto fixat in interiorul unei bazilici. Pentru istoriografia romana, aceast& inscriptie este semnul crestinarii — exprimat in latina — in secolul IV. Este exact ceea ce respinge istoriografia maghiara care considera ca 0 asemenea inscriptie ar putea sa provina de la o populatie gotica crestinata. Asadar, acumularea de probe esueaza, pentru ca sensul initial implica lecturi si logici opuse. Partea romana atribuie fiecare semn al prezentei si al culturii unei populatii asezate intr-un spatiu dacic anterior $i posterior cuceririi romane, in timp ce punctul de vedere maghiar leaga aceleasi semne de popoarele invadatoare aculturale. Miracolul descoperirii decisive nu s-a produs, iar scenariile conceputo pornind de la o reprezentare a popoarelor-ctnii ocrotite ramin sub semnul pledoariei, in NUMELE LIMBII 1 Confruntarea argumentelor lingvistice se epuizeaza in dezbateri interminabile, stiinta contribuind la inmultirea stimulanta a ipotezelor. Caile reflectiei lingvistilor insista cind asupra relatiei latinitate-continuitate, cind asupra relatiei latinitate-spatiu de circulatie deschis, cind asupra importantei substratului dac, care confera specifict+ tatea limbii romane, cind asupra influentei mult mai amplului substrat trac, care agaza evolutia limbii in vecinatatea albanezei. , Traditia latinizanta isi are inceputurile in cronicile secolului al XVI-lea ${ este impusa in secolul al XVIII-lea de catre Scoala Ardeleana. Aceasta tradifié este reinnoita prin contributiile aduse de cercetirile lingvistilor de la sfirgitul secolulul al XIX-lea si inceputul secolului XX. Ruptura politica si sociala realizata pri instalarea regimului comunist nu distruge, insa, filiatia, adesea polemicd, inthelucrarile lui Densusianu, Puscariu, Rosetti si Niculescu. Astfel, importanta lucrarii Histoire de la langue roumaine a lui Densusianu, aparuta la Paris in 1938 si reeditata la Bucuresti in 1975, si studiile lui Rosetti se esaloneaza din anii 30 pina la sfirsitul anilor 60. Problemele esentiale trimit la latina originilor, latina vulgara sau latina populara, la evolutia sa in cursul contactelor impuse de migratiile popoa- relor, la marca substratului asupra acestei limbi latine din perioada cuceririi si colonizarii. Tendinta contemporana este de a se renunta la cdutarea etimologica a originilor latine, supraevaluate de catre Scoala Ardelean si de tendintele latinismului epocii romantice, in favoarea interesului pentru structurile limbii. Sustinatorii ling- visticii latine ies din spatiul Daciei pentru a cerceta miscarile popoarelor si a limbilor in totalitatea spatiului latinizat. Deschiderea si accentul pus pe circulatia latinei vulgare au trezit, in masura in care lectura maghiara l-ar recupera in sensul unei origini sud-balcanice a roménilor, un interes asupra tezei influentei directe a substra- tului dac, ireductibil in formarea limbii. Aceasta ipoteza de lucru, calificata drept autohtonism si sustinuta printr-o viziune a etnogenezei romanilor, vine in opozitie cu scoala asa-zisa de lingvistica balcanica, reprezentata de lucrarea lui Sandfeld, Lingvistica balcanica, probleme si rezultate (1930), care subliniaza rolul substratu- lui comun in formarea limbilor albaneza si romana. Disputa lingvisticd a atins apogeul atunci cind ideologii unguri si romani s-au indirjit. Problematica pune in lumina legatura intre o limba si spatiul sau de origine. Or, valorizarea substratului balcanic muta limba romana din leaganul sau dac, in momentul in care studiul asupra permanentei acestui substrat dac reinstau- reaza continuitatea daco-romano-romana. Aceasta ipotezd, a rolului determinant acordat substratului trac, elimina celelalte dezbateri, cum ar fi acelea ridicate de datare si masura influentei slave asupra romanei. Interesul bazat pe efectele lingvistice ale slavizarii apartine in mod esential perioadei staliniste, sovietizante, a istoriei RomAniei, cum o dovedeste studiul lui Petrovici, intitulat Influenta slava asupra fonemelor limbii romdne, publicat la Bucuresti in 1956. Apartenenta Roméaniei la lagarul sovietic si loialitatea Bucurestilor fata de Moscova conducea la reanalizarea influentei contactelor slave asupra limbii romane. in 1950 si 1954, lingvistul Al. Rosetti s-a ocupat de acest subiect pentru a pune din nou in lumina problemele ridicate inca din a doua jumatate asecolului al XIX-lea. in cercetarea sa privind influenta limbilor slave meridionale asupra limbii romane, el nu a uitat s4-i mulfumeasca lui Stalin pentru ca a sustinut, in 1951, doua sesiuni ale Academiei Republicii Populare Romane consacrate temelor »Marxism si lingvistica” si ,,Aplicatii ale tezelor staliniste la lingvistica romaneasca”. Dezbinarea intelectuala si teoretizarea lingvistica de astizi provine dintr-o constanta avansata de lingvistul Sextil Puscariu intr-o lucrare publicata in 1940 — Limba roméneasca. Privire generald. Autorul noteaza: ,,Pina in prezent, cercetarile n-au reusit si dezvaluie certitudinea asupra elementului autohton din limba romana. inainte de toate, acest fapt este explicabil pentru c& noi nu cunoastem aproape nimic in legatura cu limba stramosilor nostri traco-geto-daci. Deci, noi nu sintem jn masura sa recunoastem, concret, ce am mostenit de la ei”. Aceast formulare{neitd gi deranjeazt. Ea a fost corectatd prin studiile scolii lingvistice din timpul fogimului Ceausescu care s-a striduit s& identificc elementcle autohtone din romand. Clasificarea acesteia ca limba balcanica, judccaté superficial si neexplicat&, este tospins’ atunci. Lingvistica autohtonista, prin scrierile lui Rusu, autorul Einogenezel raméanilor (publicata la Bucuresti, in 1981, insotité de un rezumat in franceza gi germand), numra aproape 100 de termeni preromani care nu sint nici de origine latina, nici greaca, nici slava si sint, de asemenea, absenti din albanezi. Acoast& apecificitate este esentiala, deoarece din ipoteza unei simbioze romano-albaneze decurge unul din argumentele in favoarea originii sud-dunarene a romAnilor gi a unei lente si tirzii urcari a acestora spre spatiul transilvan, deja ocupat de maghiari. Astfcl, studiul intreprins de Committee of Transylvania, sub directia lui Stephon Borsody, Nandor Dreisziger, Adam Makkai si George Schdpflin avanseazi argu- mentul similaritatii fonologice si morfologice dintre doua limbi pentru a ajunge la concluzia existentei unei arii de origine invecinata pentru albanezi si romani. Stra- mosii romanilor locuiau in tinuturile muntoase ale vechii Serbii si in zonele adiacente. Dar punerea fata in fata a teoriei si a ideologici nu conduce la nici un rezultat. Patriei miscatoare a romAnilor propusa de istoriografia maghiara, lingvistica si istoriografia romani ii ofera in replica unele reprezentari sedentare ale continuit&tii. »Forma de baza a organizarii sociale a populatiei romanesti in Evul Mediu a fost comunitatea sateasca, preluata de la daci si de la daco-romani, deci perpetuata in timpul ocupatiei si dominatiei romane cind comunititile gentilo-tribale devin comu- nitati teritoriale. Continuitatea comunititilor satesti pe teritoriul tari noastre, de la geto-daci pind la intemeierea statelor feudale inscamna continuitatea poporului roman in Dacia ca popor sedentar”, noteazi Rusu. INTEMEIEREA STATELOR Problema istoriei originilor si a continuitatii este direct legaté de cea privind prezentarea intemeierii statelor Moldova si Tara Romaneasca si a popularii lor. Pe de o parte, exista o legenda cu diverse variante, pe de alta parte o traditic si o cercetare stiintificd care indreapta modificarile in interpretare pe care le-ar putea provoca fidelitatea faté de legenda. Legenda privind intemeierea principatelor este fixata ca traditie in documentele princiare de cancelarie din secolele XIV-XVII. Notiunea de intemeiere a tarii apare intr-un document din 1517. in acel moment, povestirile privind intemeierea sint confirmate in mod oficial. Dar care este legenda originii Moldovei si Tarii Rom4- nesti? Pentru Moldova, cronicarul Dimitrie Cantemir, in Descrierea Moldovei, propune o povestire frumoasa, structurata, care se inscrie in linia cronicii anterioare a lui Miron Costin. Cantemir povesteste ca invaziile sarmatilor, ale hunilor si ale gotilor au distrus Moldova si coloniile romane. Locuitorii, fugind de furia barbarilor, s-au adapostit in muntii Maramuresului, reusind astfel sa supravietuiasca. Atuncicind s-au simtit sufocati de cresterea populatiei, conducatorul lor, Dragos - fiul lui Bogdan, a decis sa treaci muntii spre Rasarit, insotit de trei sute de oameni, ca pentru o partida de vinatoare. In drum, vinatorii au intilnit un bour si au continuat s8-l urmareasca pina la poalele muntilor. Legenda continua astfel: Dragos avea o c&telusa de vinatoare, pe care o indragea foarte mult, numité Molda. Obosita de haituirea bourului, ea piere in valurile unui riu pe care voia sa-! treaca. in amintirea c&telusei sale, Dragos denumeste riul, Moldova si di numele poporului sau, Ro- man, locului unde s-a petrecut evenimentul. {nsotitorii lui Dragos descoperira cu bucurie un peisaj plin de viata, dar orasele si satele din jur sint parasite. Vrajiti, ei descalecd si i se inchina lui Dragos ca primului domn al acestor paminturi. Cantemir explica ca aceasta tara a fost numita Moldova, dar ca turcii o denumisera Ak Ulach, apoi, tot ei le dadusera numele de bogdanli locuitorilor Moldovei, de la numele printului Bogdan, in timp ce vecinii polonezi si rusi vorbeau de volohi, adic italieni. Legenda primita ca traditie suferi diverse modificari. Istoricul religiilor, Mircea Eliade, intr-un text consacrat vinatorii ritualice, examineaza structura legen- delor si ajunge la concluzia existentci unei tematici, larg raspindite, a vinatorii ritualice care conduce la intemeierea unui stat. El explica faptul cd motivul anima- lului mitic conducind un grup etnic in patria viitoare este atestat in Italia gi in lumea elenisticd. Acelasi motiv alimenteaza povestea maghiara a legendei fratilor Hunor si Magor pe care 0 c&prioara ii conduce pin la cimpia fertil. In aceasti varianta, ciprioara dispare; in legenda romaneasca consacrata lui Dragos, bourul este rapus. Eliade nu este de acord cu influenta maghiara in legenda romaneasca si arata c motivul vinatorii ritualice a bourului este autohton — acest animal bucu- rindu-se de o mare pretuire la daci. Mult mai periculoasa pentru o confruntare nationald romano-maghiara este trimiterea facuta de catre traditia unei reintoarceri a volohilor intr-o tara pustie. Aceasta imagine a repopularii alimentcaza teza parasirii Daciei de catre poporul romano-dac in 270 si produce acest vertij al pustiului care fi cuprinde pe militantii romantici cind acestia incearca si formuleze coerenta si continuitatea istoriei lor. Studiile istorice au renuntat la aceasta imagine a pustiului care pune in relief gestul intemeierii cu caracterul siu inaugural. Literatura despre populatia Moldovei dinainte de intemeierea lui Dragos este foarte bogatd. Regasim printre specialistii care s-au aplecat asupra acestei probleme numele istoricilor preocupati de adunarea si analiza cronicilor si izvoarelor straine: Bogdan, pentru sfirsitul secolului al XIX-lea si Bratianu pentru perioada interbelica. Istoria originilor intemeierii Moldo- vei si termenul de descdlecare au fost studiate foarte recent de un specialist in studiile medievale romanesti, Serban Papacostea, si de Stefan Gorovei, care aduce un omagiu memoriei lui Bratianu. Reluind ipoteza — in opinia sa, falsi — dupa care descdlecare ar presupune o absenta anterioara de populare, Stefan Gorovei conchide: ,,{n vechile texte, intemeicrea Principatelor romanesti este denumita printr-un cuvint strain — descdlecat —, care pare sa-si fi pierdut sensul initial (a descaleca: a cobori de pe cal; descdlecat: coborire de pe cal) pentru a lua intelesulde fondare, de creatic. Asociat unei pretinse abscntc a populatici autohtone tn toriloriile viitoarclor principate, descdlecatu! a putut fi tradus, de asemenea, prin colonizare”. Plecind de la analiza documentclor din sccolul XVI-XIX, Stefan Clorovei arata ca descaleca implica un sens de rcorganizare. Cuvintul este folosit, de cxemplu, pentru a defini reorganizarca Tarii Romancsti de catre turci in perioada stabilirii suzeranitafii otomane. Demonstratia exegetilor romani merge mai departe: se ia act de analogiile dintre legendele intemeierii Moldovei si Tarii RomAnesti pentru a sublinia caracterul unitar al Romdniei. Accasta este pozitia lui Bratianu cind, in 1940, evoca legenda intemeierii Tarii Romanesti de catre un print, venit din Transilvania, cu soldatii si curtea sa. Nu este acesta — noteazi Bratianu - semnul constiintei unei origini comune a poporului roman? Si tot Bratiany, intr-un interesant studiu consacrat traditiei istorice a intemeierii statelor romAnesti (text publicat in Romania, in 1980), subliniaza originea transilvand a printilor fondatori ai Moldovei si Tarii Romanesti. Exista aici un proces logic de expansiune demogra- fic& a elementului romanesc si dezvoltarea unei retele economice care conduc spre formatiuni unitare. Tot aici se afla, adauga cl, rezultatul initiativelor coroanei ungare in expresia puterii sale fata de vecinatatea tatara. Unitatea moldo-valaha este consemnata in documente de cancelarie papala care, in 1370, araté ca Moldova reprezinta o parte a natiunii valahe. $i mai inainte de aceasta, imparatul bizantin Constantin VII Porphyrogenetul (912-956) intrebuinteaz4 numele de romani pentru a desemna pe protoromani, pe care ii distinge de bizantinii romei. Legenda — traditie si istorie — a statelor moldav si valah se deschide spre 0 interogatie privind statutul acestor state si misiunea lor. Istoriografia romana contem- porani este in unanimitate de acord si recunoasca faptul ca doi factori au contribuit la nasterea statelor romanesti: dezvoltarea societatii romAnesti, care implica la inceputul secolului al XIV-lea adoptarea unei forme superioare de organizare politi- c&, si evolutia raporturilor internationale.CAPITOLUL III Istoria unui statut si a unui stil VECINATATEA UNGARA in secolul al XIV-lea, doua puteri igi disput spatiul carpato-danubian: regatul ungar si Imperiul tatar. Intemeierea celor doua state romanesti se realizeaza intr-o atmosfera ostila, dupa cum arata istoricul roman Adolf Ambruster intr-o lucrare din 1977 consacrata Romdnitafii romdnilor. ,,De acum inainte, viata romaneasca isi va urma evolutia in acest cadru politic consolidat — scrie Ambruster, care adauga: —{n acest moment, in exterior, situatia nu ofera aceeasi stabilitate, tarile romane fiind confruntate fara incetare cu forte ostile, care au incercat, de-a lungul intregii perioade medievale, sa le impuna propria dominatie, astfel incit cele doua state romanesti au fost nevoite s4 faci un joc diplomatic de o mare abilitate pentru a putea sa gaseasca, in fiecare situatie, solutia cea mai potrivita pentru salvarea suveranitatii.” Rivalitatea ungurilor si a polonezilor, ca si inceputurile expansiunii otomane marcheaza primele doua secole ale istorici romanesti. Tonul este dat, statutul celor dou state este presupus ca fiind suveran $i misiunea lor este conceputa ca aparare a acestci suveranitati. Complexitatea raporturilor de forte si de mize pentru aceste doua secole este mult mai mare si implica revenirea la statutul origi- nal al Moldovei si al Tarii Romanesti care, in opinia istoricilor natiunii, slabeste afirmarea suveranitatii sau a cvasi-suveranitatii. Rolul Ungariei este decisiv. Regele Ungarici este cel care organizeaza statele Tara Romaneasc si Moldova ca avanposturi impotriva tatarilor. Ludovic cel Maredo Anjou il instaleaz’ pe Dragos ca domnitor, voievod sau print al Moldovei, pentru a conduce un teritoriu cuccrit de la t&tari. Prinfii Moldovei sint vasali regelui Ungariei. Acesta fi confera lui Dragos insemnele princiare, vasalul avind ca obligatie fa{& de suveran platirea unui tribut. Cu ocazia urcarii pe tron a regelui Ungarici, valahii trebuie sa-i ofere in dar un cal. fn 1359, Bogdan, vasalul regelui Ungarici, se razvrateste, il inlatura pe Dragog gi preia tronul Moldovei. in aceeasi perioada, Tara Romaneasca este cuprins& de revolta voievodului Basarab impotriva suzeranului maghiar. Batalia intre Basarab gi regele Ungariei, Carol Robert, are loc in Banatul Severinului. Voievozii Moldovei gi Tarii RomAnesti se impun drept conducatori de dinastii in timp ce Transilvania, care facea parte din regatul ungar, are in frunte un voievod. Aceasta dubla razvratire, valaha si moldava, este analizata, de catre o mare parte a istoricilor romani, ca find la originea statelor medievale romanesti indepen- dente. Astfel, istoriografia contemporana acorda o importanta extrema bataliei dintre Basarab si regele Ungariei. Iorga, intr-unul din volumele dintr-o ampla istorie a romanilor consacrata Ctitorilor (1937) evoca la modul epic aceasta infruntare, luindu-si informatiile din izvoare poloneze si ungare. De fapt, cind Moldova intra in sfera de influenté polono-lituaniana, Tara Romfneasc este teatrul razboaiclor turco-maghiare (in secolul al XV-lea). Voinja de autonomie dinastica a printilor Tarii Romanesti si ai Moldovei se manifest& prin instrumentarea obedientelor religioase: printii Tarii Romanesti si ai Moldovei fac apel la Patriarhia din Constantinopol, in 1359 si 1386, pentru a rezista regelui Ungariei, Ludovic de Anjou, care intentioneaza si impuna vasalilor sai dependenja de Eztergon, pentru diocezele catolice de Siret in Moldova si de Arges in Tara Romaneasca. Aceste tensiuni — pe de o parte, misiunea catolica, iar pe de alta chemarea adresata Constantinopolului pentru a hirotonisi un mitropolit ortodox — se intrevad in scrisorile lui Clement VI. La 17 octombrie 1345, papa ii transmite lui Ludovic de Anjou ca valahii romani trec la catolicism... Istoriografia romana, fara a se bucura de efectele propagandei catolice, se felicité pentru atestarea de catre papalitate a romanitatii romanilor. in acest sens, lorga afirma cu forta ca ,,in intregul stat valah nu exista nici o indoiala ca ortodoxia traditionala, legea roma- neasca nu ar intilni nici o concurenta”. in Moldova, Latcu, succesorul lui Bogdan, imbratisase catolicismul si accep- tase crearea unei dioceze moldave de rit latin depinzind direct de Roma. Dar succe- sorul lui Lafcu, Petru, profita de tulburarile din Ungaria pentru a se face vasalul regelui Poloniei si a se pune astfel la adapost de presiunile confesionale ale Ungariei. Petru paraseste Siretul, unde traieste o importanta comunitate catolica si igi insta~ leaza curtea intr-o asezare princiara pe care o construieste la Suceava.DINASTIILE Cercetarea autonomiei domnilor Moldovei si Tarii Romnesti se traduce printr-o adevarati munca de constructie dinastica. Oricare ar fi amestecurile din exterior in procesul ascensiunii la tron si oricare ar fi influentele venite dinspre Ungaria, Polonia, Turcia sau dinspre marile familii grecesti de la Constantinopol, telul domnilor este de a demonstra o filiatie. Ascensiunea la tron depinde de ereditate si de legitimitatea religioasa. Dinastia Basarabilor, care apare in Tara RomAneasca in secolul al XIV-lea, se prelungeste pina in secolul al XVI-lea. in ciuda rupturilor, numele Basarab se mentine. Este reluat in Oltenia de clanul nobiliar al Craiovestilor, care domina viata politica valaha a anilor 1480-1520. Craiovestii se aliazi cu nobilii sirbi, inlaturati de turci, intretin relatii privilegiate cu Imperiul otoman si cind unul dintre membrii familiei, Neagoe, numit Basarab, urca pe tron in 1512, él va duce o politica autoritara de renume. Basarab construi¢ste Biscrica Curtea de Arges, inaugurata cu fast in 1517, si devine protectorul manastirilor de la Muntele Athos. Pentru a-si pregiati fiul in vederea domniei, el comanda unui intelept si talentat retorician al Bisericii Patriarhale din Constantinopol, Manuel din Corint, o lucrare cu sfaturi $i precepte privind buna guvernare. Lucrarea, redactata in slavoni, s-a pastrat intr-o forma originala incompleti, intr-o versiune greacd contemporani textului slavon si intr-o traducere romaneasca din secolul al XVII-lea. Realizarea acestei ultime traduceri cra semnul unei vointe de continuitate dinastica. Aceasta se datora initiativei domnitorului Matei Basarab, care si-a realizat prin aceasta intoarcere la Neagoe Basarab, un fel de filiatie fictiva. El nu era, de fapt, un Basarab, ci descindea din Brancoveni. Tot el va intretine o imagine — deveniti cliseu —a bunului suveran. Accasta influenta a imaginii stereotipe a bunului suveran, inspirata din izvoarele textelor bizantine, se afirma in secolul al XVII-lea si in primii ani ai secolului al XVIII-lea prin intermediul traducerii in greaca a »oglinzilor printilor”, care circulau la curtea lui Constantin Brancoveanu. in secolul al XVII-lea, bogatele familii grecesti din Constantinopol se aflau prinse in mijlocul problemelor politice ale Principatelor, in timp ce presiunea oto- manilor era resimtita din ce in ce mai mult. Cantacuzinii, familie greacd mentionatd inca din secolul al XI-lea si care daduse doi imparati in secolul al XIV-lea, instalau domni. Astfel, in 1593, Andronic Cantacuzino il asaza pe tronul Tarii Romanesti pe Mihai Viteazul, si tot unui Cantacuzino ii datoreaza tronul urmasii lui Mihai Viteazul — Radu Serban (1602) si Matei Basarab (1632). Fiecare succesiune la tron facea atunci obiectul unui aranjament financiar care servea intereselorConstantinopolului. Practica -— o interventle direct& a Constantinopolului gi o Non-ereditate de fapt a tronului Tarii RomAnesti —se afla in contradictic cu afirmarea paralela a unui discurs si a unei simbolici cu caracter monathic. Proiectul politic moldav, in perspectiva sa dinastica, este in intregime asema- n&tor sistemului valah. Amintirea intemeietorilor Dragos si Bogdan este pastrata de cronicarii oficiali, la fel ca si reprezentarea filiatici. Din acest motiv, domnitorul Stefan cel Mare, care urca pe tronul Moldovei in 1457, hotaraste sa-si reinhumeze Inaintasii in necropola Sfintul Nicolae de la Radauti. Tot din acest motiv, fiul su natural, Petru Rares, care fi succede din 1527, comanda calugarului Macarie o cronica oficiala care acopera perioada de dupa moartea lui Stefan cel Mare. Aceast, cronica va fi continuata de doi calugiri, Eftimie si Azaric, care il vor sluji pe domnitorul Alexandru Lapusneanul, respectiv Petru $chiopul, primul fiind numit far in cronica lui Eftimie. Studiul izvoarelor amestecate — cronici hagiografice si harti ale printilor, spre exemplu — ajuta la perceperea intentionalitatii politice si ideologice a dinastiilor gi a cancelariilor acestora si la luarea unor masuri intr-o conjunctura geopolitical cc impune realitatea unei puteri mult mai modeste. Cazul Jui Petru Rares esto interesant: el revendica faptul ca ar fi fiul lui Stefan cel Mare. Cronicarul sau, Macarie, sterge infringerile pe care le suporta in razboaiele contra maghiarilor, valahilor, polonezilor si turcilor. invins in 1538, el fuge si se refugiaza in Transilva- nia. Trei ani mai tirziu, igi recistigd tronul, dupa ce isi negociase reintoarcerea cu turcul Soliman, cu ajutorul darurilor adunate de ctre sotia sa, de origine sirb& - Elena Ecaterina Brancovici. Macarie nu spune nimic despre dependenta si glorificd, domnia printului sau, luind ca model al propriei povestiri pe cronicarul bizantin Manasses. Acest aranjament, ca si folosirea termenului ,,tar” pentru desemnarea domnito- rului, pune problema prezentei traditici bizantine in Principate si folosirea acestei traditii in serviciul consolidarii puterilor domnitoare. Doua teme esentiale se desprind pentru o perioada indelungata: printul este domn si auéocrator; el este campionul ortodoxiei si al cruciadelor impotriva otomanilor. O MOSTENIRE BIZANTINA? Poate parea dificil s4 impaci suzeranitatea otomana, suzeranitatile ungara si poloneza asupra Principatelor Tarii Romanesti si Moldovei cu pretentia la o moste- nire imperiala, tradusa de exempluy, prin utilizarea titlului de ,,tar”. Istoricii caré au cercetat specificitatea dezvoltirii Principatelor sau, mai bine, au inteles s& subli- nieze europenizarea de tip occidental a spatiului moldo-valah in secolele XVI-XVII, au crezut ca este periculos sa supravalorizeze supravietuirea, apoi revendicarea mostenirii bizantine. in sfirsit, alti istorici au contestat caracterul militant al farilor romane angajate contra otomanilor, pentru ca ei au refuzat ideea cA cruciada areprezentat inima existenfei Bizantului. Dezbaterea a fost reluata in 1983 de istoricul Andrei Pippidi, autorul unui important studiu de sinteza despre Traditia politica bizantina in jarile romdne. Pippidi isi exprima rezervele in ceea ce priveste supra- valorizarea mostenirii bizantine in interpretarea istoriei printilor moldavi si valahi, avansind doua argumente: pe de o parte, expeditiile antiotomane ale principatelor sint rare, ceea ce inseamni ca visul restaurarii imperiului nu se afla in centrul politicii lor; pe de alta parte, exista o contradictic intre dualitatea monarhiei moldo- valahe si ideea de translare a imperiului intr-wna sau alta din capitalele Tarii Roma- nesti sau Moldovei. Autorul conchide ca traditia bizantina a fost un vis si o idee-forta, un vis neimplinit in conditiile in care se impunea prezenta curentelor occidentale prin intermediul Poloniei sau a Imperiului habsburgic. Traditia bizantina patrunde in principate inca din secolul al XIV-lea, inainte deci de luarea de catre turci a Constantinopolului, in 1453. Ulterior, aceasta este vehiculata de diaspora greaca si sirba, care isi gasesc refugiu la nord de Dunare. Unii istorici — Andrei Pippidi, Matei Cazacu — se refera la un ciclu sirb al istoriei moldave care este realizat plecind de la modelul cronicilor sirbe: Alexandru Lapusneanul reia traditia deschisa de Petru Rares, cu a carui fiicd se cdsatoreste. in Moldova, influenta picturii sirbesti la sfirsitul Evului Mediu asupra proiectelor arhitecturale si a iconografiei bisericilor secolului al XIV-lea si inceputului de secol XV a fost demonstrata de Matei Cazacu $i Anca Dumitrescu, care au pus in evidenta asemanarea dintre picturile murale ale Voronetului in Moldova gi cele ale bisericii valahe Sfintul Nicolae de la Arges, pictata la inceputul secolului al XV-lea de catre mesteri sirbi. Or, in aceeagi epoca, inscriptiile asezamintelor religioase ale lui Stefan cel Mare exprimd o trimitere clara la traditia bizantina: ascendenta domni- torului este numita, gratia divina este mentionata in titulatura, este numit ,,domn prin voia lui Dumnezeu si iubitor de Hristos”, se dezvolta cultul dinastic. La rindul sau, diaspora greaca instaureaza un fel de ,,Bizant dupa Bizant” al comertului si al politicii, dupa formula lui Andrei Pippidi. Inc de la sfirsitul secolului al XVI-lea apar, atit in Moldova cit si in Tara Romaneasca, descendentii aristocratiei postbi- zantine: Paleologii, Cantacuzi Obiectivele guvernarilor princiare, ajutorul oferit Muntelui Athos, respectul intelegerii in interiorul tarii si lupta anti-otomana exprima aceasta influenta, noua in secolul al XVI-lea, devenita apoi traditie in secolele XVI-XVIL Chiar enuntul programului princiar atribuit unei mosteniri bizantine pune citeva probleme, pentru ca apararea ortodoxiei este adesea de conjunctura gi se afirma ca reactie impotriva pretentiilor hegemonice externe; pentru ca cruciada nu este continua; pentru ca anumiti domnitori au optat pentru Islam — a fost cazul lui Tlie Rares, in 1551, si al lui Mihnea II, in 1591; pentru cd domnia unei intelegeri interne este foarte discutabila si deoarece clanurile rivalizeaza intre ele sau se lupta pentru puterea princiara. Aceste lupte intestine il conduc pe domn sa caute sprijinul autoritatii otomane pentru a-si intari propria putere. Triumful ortodoxiei a fost un mijloc de desprindere de prea insistenta suzeranitate maghiara si un in- strument de respingere a influentelor Reformei. Dar insasi aceasta ortodoxie esteimpirfita: este cind militanta, cind — in functie de aliantele politice convenite - deschisa influentelor catolice sau ale Reformei. Fiecare faza de deschidere declan+ seaza reactii defensive de respingere. Astfel, ortodoxia militant nu a fost ostil& influentei iezuitilor din Polonia. Aceasta situatie paradoxala a fost totusi folosit& cu abilitate de Stefan cel Mare (1457-1504), a cdrui domnie este considerat& ca unul din punctele culminante ale istoriei Moldovei. Stefan este vasalul Turciei gi al Poloniei. Cu toate acestea, facind parte, in 1467-1468, din cruciada ungar& contra turcilor, el igi atribuie rolul unui domn aflat in slujba ortodoxiei, fiind sustinut de Patriarhul Teoctist, si el un adevarat erou al ortodoxiei. Cind acesta moare, fn 1477, este inhumat la manAstirea Putna, in biserica ce tocmai fusese construita pentru a servi de necropola princiara. Stefan cel Mare este si primul domnitor uns de mitropolitul Kievului. Dinastia Movila, care continua in Moldova, in ultimii ani ai secolului al XVI-lea, dinastia stinsa a lui Bogdan, inaugureaza 0 noua diplomatie, raminind fidela Poloniei. Aceasta aliantd deschide o perioada de pace cu turcii si transforma Moldova intr-un spatiu de influent poloneza: boierii sint vasali regilor Poloniei, cumpara paminturi in Polonia, elitele moldave se formeaza in mediu iezuit, iezuifii avind, prin 1640, un colegiu la Iasi. De asemenea, congregatia raspindirii credinfei trimite iezuitii in Moldova pentru a reinvia parohiile catolice, in timp ce cronicarii moldoveni, Ureche si Miron Costin —ultimul scriind in poloneza — trimit la latinitatea originilor romane regasita in alianta cu Polonia catolica. Oscilatiile spre spatiile culturale periferice — Polonia -, care trimit spre un centru al istoriei nationale —- Roma — trezeste reactii de respingere. Mitropolitul Kievului, Petru Movila, creeaza in 1633 un colegiu ortodox in serviciul apararii ortodoxiei, inspirat de metodele iezuite; acest asezamint va procura cadrele renasterii ortodoxiei valahe si moldovene. Traditia bizantina este confruntata cu influente externe la care se adapteazi si pe care le respinge totusi. in secolul al XVII-lea, catolici si ortodocsi se infrunta in Moldova cu arme egale. PRINCIPATELE $I IMPERIUL OTOMAN Relatia Principatelor cu Imperiul Otoman se exprima, in aceeasi maniera, in numeroase ciocniri. Pentru a reconstrui 0 continuitate sistematica a cruciadei este necesara asigurarea unei ideologii patriotice contemporane atasatd tematicii indepen- denfei. Citeva lucrari opteaz’ pentru aceasta privire asupra eroizarii luptei anti- otomane. Mircea Eliade, autor al unui tratat de /storie a romdnilor, scris in 1943 si reeditat la Bucuresti in 1992, opteaza pentru o scurta prezentare care surprinde spiritul cruciadei. El retine trei timpuri tari ale luptelor anti-otomane: epoca voie- vodului Tarii Roménesti, Mircea cel Batrin (1386-1418), cea a lui Stefan cel Mare si cea a lui Mihai Viteazul. Mircea Eliade afirma: ,,Ideca unei misiuni istorice a Rominiei ca citadela a Occidentului créstin a existat dintotdeauna sub o formalatent in constiinta tuturor marilor domnitori romani”. Eliade red in varianta sa povestea instituita de romantici si de Mihail Kogalniceanu care, in 1843, facind trimitere la luptele anti-otomane ale moldovenilor si valahilor, le asimila marilor victorii din Antichitate ale lui Alexandru. insf relatiile si confruntarile moldo-valahe cu turcii sint mai tensionate decit las si se vada 0 asemenea schema semnificativa si reductoare. Istoria Moldovei sia Tarii Romanesti este marcata de inaintarea otomanilor in Rumelia (1393-1396), de cdderea Constantinopolului si de instalarea aici a oto- manilor in 1453, de domnia lui Soliman Magnificul intre 1520 si 1566 si de campa- niile acestuia in Ungaria. Istoria moldo-valaha se inscrie, in secolul al XVI1-lea, in miscarea de retragere a Imperiului otoman. Esecul asediului Vienei, din 1683, indeparteaza amenintarea otomana a Europei. In 1683-1684, este infiintata o coalitie a principalilor adversari ai Imperiului otoman. Austriecii, rusii si polonezii, carora li se alatura papa, apoi Venetia, se aliaza. Dupa semnarea pacii de la Karlowitz — in 1699 — cu austriecii, polonezii $i venetienii (rusii o vor semna in iulie 1700), rezultatul este coplesitor pentru otomani. Atunci aproape intreaga Ungarie si Transilvania — care intra la austrieci— sint pierdute de Constantinopol. Rusii obtin Azovul in Crimeea, o parte din Ucraina pina la Nistru, putind astfel sA se intinda pina la Kuban... Moldova si Tara Rom4neasca se afla, deci, in centrul unei miscari geopolitice pe care domnitorii 0 folosesc in functie de politicile mai ample in care se inscriu. Ce puteau romAnii sa faca intre polonezi, unguri si otomani, apoi intre austrieci, rusi $i otomani? Si reziste, uneori, alteori si negocieze. Cultura politica nationala se leaga de rezistenta si trateazi perioadele de supunere si de compromis ca pe niste timpuri ale decadentei. In ceea ce priveste folosirea de catre domnitori a dublei sau triplei lor vasalitati fata de unguri, de polonezi si de turci, aceasta este considerata de istoriografia romana ca un fel de anulare de vasalitate... Mircea recunoaste, in 1387, suzeranitatea Polonici, in 1395 pe cea a Ungariei, iar in 1417 pe cea a Portii. Stefan cel Mare plateste tribut sultanului, se recunoaste vasal al Poloniei in 1459, apoi in 1462 si in 1485. Vasal al Ungariei in 1475, el inceteaza sa plateasca tribut intre 1473 si 1487, apoi intre 1500 si 1504, revocind suzeranitatea poloneza si maghiara... Suzeranitatea otomana impune platirea unui tribut a cdrui valoare variaza in functie de raporturile de forte conjuncturale si implica o dependent& economica reala, deoarece Constantinopolul impune un monopol asupra comertului exterior al principatelor. Pe deasupra tributului, tarile rom4ne platesc turcilor prestatii in natura si prestafii extraordinare in bani. In 1541, pentru a-si recupera tronul, Petru Rares va oferi 100.000 monezi de aur. Valahii sint obligati sa plateasca tribut in 1417, moldovenii in 1456. Astfel, in fiecare an, la 0 data precisa, colectorii trimisi de Poarta adun mii de tone de griu si orz, sute de mii de bovine si oi (141.000 ovine au fost ridicate, in 1691, doar din Moldova). Accasta suzeranitate are impli- catii politice: sultanii se amesteca in problemele legate de inscdunarea domnitorilor alesi, fi accept sau fi destituie; iar confirmarea unui domnitor de catre Constanti-nopol va presupune, fn secolul al XVII-lea, din partea candidatului la tron, 6 investitic importantd. fn sfirsit, statutul de vasalitate.interzice Principatelor s& duck 0 politica externa oficiala. Domnitorii Tarii Romanesti si ai Moldovei nu au repre- zentanti recunoscuti in strainatate, aliantele negociindu-se in secret. Au existat, prin urmare, timpuri tari de mobilizare anti-otomana de partea moldovenilor si valahilor. Chiar la originile intemeierii statelor romanesti, Mircea cel Batrin, domnul Tarii Romanesti sub protectorat maghiar, se afla implicat tn razboiul anti-otoman. El ocupa Dobrogea si Silistra pe malul drept al Dunarii de jos. Ungurii cdutau sa se instaleze la Vidin. Otomanii reactioneaza, ocupé si contro= leaza Bulgaria si ii iau lui Mircea cuceririle recente. in 1394, ei incearcd sd asedieze Bizantul, apoi se reintorc spre Tara RomAneasca. Dupa bataliile de la Rovine, in 1395, side la Nicopole din 1396, Dobrogea revine in stapinirea lor, iar garnizoanele otomane ocupa punctele de trecere ale Dunarii. Aceste schimbari antreneaz& un nou avint al mobilizarii Ungariei si a regelui sau, Sigismund, sustinut de catre Manvel II al Bizantului, de Ordinul Ospitalierilor din Rhodos si de cavalerii ducelui de Bourgogne. Batilia care are loc la Nicopole, in 1396, si care intareste pozitia otomanilor in Balcani, se soldeaza cu infringerea crestinilor. In ceea ce-I privegte pe Mircea, istoricul N. Iorga scrie: ,,Episodul incarcat de mari incercari al cruciadei’ generale era incheiat pentru el. Ceea ce ii raminea de facut era sa-si recistige scaunul $i si adopte o politica de aparare prudent avind in vedere revansa otomand care trebuia in mod necesar sd-I implice.” Acest nefericit episod pe plan militar introduce o dubla reprezentare: aceea a Duniriica linie de demarcatie a pericolului si aceca de dusman necredincios. Aceast& imagine figureaza in cronicile moldovenesti din secolul al XV-lea. Domnia lui Stefan cel Mare impune o intreaga simbolistica a razboiului religios anti-otoman, razboi efectiv in perioada 1475 si 1476, dus in alianta cu ungurii condusi de Matei Corvin. Aceste doua campanii se termina prin retragerea otomanilor si aduce voievo- dului titlul de ,,purtator de victorie”, fiind intelese de contemporani ca 0 continuare a cruciadei. in 1472, Stefan se cdsatoreste cu Maria de Mangop, descendenta a Comnenilor, a Paleologilor si a Assanizilor. Cronicarii ii amesteca pe persi, altadata inamicii Bizanfului cu turcii, cu care se bat moldovenii. Se povesteste ca domnitorul impreuna cu ostenii sai, dupa fiecare victorie, sarbatoresc si, cu ocazia reintoarcerii la Suceava, mitropolitul si intregul cler fac 0 primire deosebité domnitorului. Modelul celebrat in legaturd cu persoana lui $tefan cel Mare este acela al imparatului Constantin, invingator, in 330, al rivalului sau, Maxentiu. Tema este utilizata de istoriografia slavona a manastirilor din Moldova. in 1466-1469, manastirea Putna, far indoiala ridicaté pentru a sarbatori luarea fortaretei Chilia de Stefan, este inzestrata cu bogate donatii, iar biserica este infrumusetata cu picturi murale. fn 1473, Stefan asaza o piatra funerara la Putna, in amintirea voievodului intemeietor al Moldovei, Dragos. Celebrarea lui Stefan cel Mare, care indica trimiterca la o intrigd bizantina,. deschide alte registre de interpretare. Specialistii in istoria artei subliniaza influentele care se intilnesc in proiectele arhitecturale din Moldova ultimelor decenii ale secolu-lui al XV-lea. Conceptia spatiului si a planurilor bisericilor sint specifice traditiei bizantine, in timp ce procedeele de constructic si elementele decorative se explicd prin convergentele gotice. Astfel, biserica Sfintul Nicolae din Radauti este o bisericd de tip occidental adaptata cultului ortodox. Analistii istoriei sociale romanesti, intr-o traditie inceputa de romanticul Balcescu, au gasit momentul cheie al legaturilor dintre suveran si oastea sa. Victoria lui $tefan din 1475 apartine doar moldovenilor. Victoriile lui Stefan si intrarea acestora intr-o memorie colectiva de mostenire bizantina, urmate de gloria timpurilor romantice sint inseparabile de modialitatile inregistrarii lor. Pentru a consemna aceasta istorie au fost utilizate analele curtii $i o cronic& de Putna pentru a sublinia rolul Bisericii in istoria tarii. Fascicolul de retele care sustin inaltarea imaginii lui Stefan se organizeaza plecind de la mai multe ridacini. Apar doua linii de influente, via Serbia si via Ungaria. in 1473, Stefan si ostile sale moldovenesti au ocupat Curtea domneasca din Tara Romaneasca. Stefan captureazi pe sofia printului valah, Maria Despina, si pe unica sa fica. Or, printesa este de origine sirba, iar Stefan se va casatori cu fiica sa la moartea Mariei de Mangop, in 1477. Maria Despina este insotita de scribi bulgari care introduc in Tara Romaneasca si Moldova manuscrise bulgare si sirbesti. Pe de alta parte, Stefan este contemporanul lui Matei Corvin de Ungaria. Iar Corvin atrage la curtea sa umanisti care pot si creeze un nou ideal politic. Italianul Antonio Bonfini, instalat la Buda in 1486, stabileste pentru rege o genealogie romani si afirma ca ginta sa a fost reinnoita ca urmare a unui ordin divin. Dar oare Stefan a cautat sa imite modelul curtii regelui Ungariei, unde cronicarii incurajau opera printului? DRACULA Modalitatile punerii in scen, stilul si deci cdile de rememorare a cruciadelor sint esentiale. Actiunea lui Stefan cel Mare intra intr-o compozitie culturala coerenta. in schimb, domnia aproape contemporanului sau valah, Vlad Tepes sau Dracula va fi cufundata in legenda intunecataé a memoriei romanesti. La originea acestei distorsiuni se afla un personaj, Vlad III, si initiativele sale politice remarcabile printr-un comportament de autocrat crud. Exista insa si un circuit specific de infor- matii din aceeasi perioada care se tes intr-o povestire insingerata. Studiile lui Matei Cazacu consacrate lui Dracula, volumul Istoria prinfului Dracula in Europa centrala si orientala ofera un reper precis asupra construirii istoriei si in vederea reinterpretirii pe care o vor furniza legendele secolelor XIX-XX. Vlad Tepes este fiul lui Vlad II sau Vlad Dracul, de fa numele ordinului Dragonului infiintat de Sigismund de Ungaria. Vlad Tepes urci pe tronul Tarii Romanesti in 1448, apoi intre 1456 si 1462. El va sfirsi asasinat in 1476. Acest print valah mosteneste o dubia vasalitate, fata de Ungaria si fata de otomani. El se izbeste si de o conjunctura dificila: emanciparea oraselor saxone din Sibiu si Brasov, carora regele Ungariei le-a conferit privilegii economice, privilegii contestate de printul valah; lupta careopune pe Matei Corvin lui Frederic al I1]-lea de Habsburg si deturnarea cruciadei, si o chemare la cruciada lansata de Papa Pius in 1459. in 1458, dupa o campanis impotriva marelui vizir Mahomed Pasa, Matei Corvin este prins in razboiul civil din Ungaria. Vlad, care urmeazi in 1460 chemarea papei, este abandonat de domni- torii pro-otomani si de orasele comerciale. impotriva turcilor, el nu este aproape deloc sustinut de catre Corvin. Acesta merge pind la a sprijini un contra-pretendent pentru tronul Tarii Romanesti. Vlad reactioneaza. in 1460 lanseaza expeditii de represalii impotriva Brasovului si trage in teapa pe negustori. in 1462, cl conduce ostilitatile contra otomanilor si cere sprijinul lui Matei Corvin. Turcii vin pind la Tirgoviste, Tara Romaneasca este invadata, dar Vlad Tepes scapa neprins. Matei Corvin merge pe cai ocolite, este sensibil la atitudinea nobilimii transilvane care nu doreste sa-i atace pe turci, cedeaza curind cererilor negustorilor din Sibiu gi Brasov indreptate impotriva lui Vlad si il aresteaza. in 1463, incep sa circule informatii descurajatoare pentru Vlad Tepes, care va trebui sa astepte pina in 1475, cind Matei Corvin va relua lupta impotriva turcilor. fn acel moment, el dispune de alianta cu Stefan cel Mare, in conditiile in care turcii atacasera coloniile italiene din Crimeea si principatul Teodoro-Mangop, aliat al Moldovei. Vlad Tepes, suprave- gheat de Corvin, intra in serviciul armatei ungare. Corvin ezitd sa ii redea tronul TJarii Romanesti ocupat de Basarab III, care se arata docil fata de unguri, sasi gi turci, cdrora le platea tribut. in 1476, Vlad incepe o campanie pentru a relua tronul Tarii Romanesti. El este recunoscut domn de catre Matei Corvin, dar Basarab III si aliatii sai turci il ,,taie in bucati”. De unde vin informatiile singeroase despre Vlad Tepes? Acestea au fost adu- nate de Matei Corvin care trebuie s4-I convinga pe papa, aratindu-i motivele care 1-au determinat sa-1 pedepseasca cu asprime pe printul valah, desi acesta era angajat in lupta impotriva turcilor. Primele texte despre Dracula incep sa circule in Aus- tria chiar in momentul in care o delegatie maghiara negociaza pentru Matei Corvin cu Frederic de Habsburg. Anecdotele privind nenorocitele victime ale lui Dracula se inmultesc. Tiranul este denuntat pentru ca ar fi impiedicat libertatea comertului negustorilor straini, ca ar fi confiscat averile acestora si ca i-ar fi tras in teapa. Matei Corvin utilizeaza tiparul pentru a-si difuza propaganda. Legenda ajunge pina in Rusia, unde, autorul primei povestiri, scrisa in 1486, ar fi Fedor Kuricyn, ambasadorul tarului Ivan II la Buda intre 1482 si 1483, consilierul sau in politica externa. Imaginea care se desprinde din acest text este aceea a unui print justitiar, aparator al egalitatii tuturor printilor, autoritar si crud in fata celor mari sia privile- giatilor, preocupat sa-si asigure un statut de monarh absolut, care se poate lipsi de ajutorul Bisericii. Autoritatea este impusa chiar cu preful unor mijloace singeroase, Acest model de guvernare ar fi inspirat conduitele lui Ivan III si Ivan IV. De altfel, Dracula apoi Ivan III si Ivan IV au condus razboiul impotriva dusmanilor crucii; turcii pentru Dracula, tatarii pentru Rusia...CRUCIADA Revenirea la stilul de cruciada exemplar, pe care se grefeaza o viziune a ambitiei nationale privind unificarea teritoriului intr-un stat centralizat, se pro- duce sub domnia lui Mihai Viteazul (1593-1601). Istoriografia anilor regimului Ceausescu, care incd mai alimenteaza reprezentarea patrici unite, dupa cdderea regimului in 1989, celebreaza opera centralizatoare a acestui domnitor ca prefigura- toare a statului national roman. Aceeasi ideologie insista asupra dificultatilor intil- nite. Astfel, nobilii din Ungaria ii determina pe cei din Moldova sa se ridice impotriva lui Mihai Viteazul; ostilitatea marilor puteri—Imperiul otoman, Imperiul Habsburgilor si regatul polonez — interzice crearea unui puternic stat romanesc in regiunea carpato-danubiana. Tematica crestina este minimalizata in aceste conditii, iar refe- rinta la centralizarea statald este subliniata. Se intilnesc in acest punct doua problematici. Problemele stilului, ale puterii si misiunii sale si acelea ale acceptarii sau ale respingerii acestei puteri consolidate sint legate de alegerea unei politici de compromis cu turcii sau de revolta in fata puterii turce. Contestarea traditiei bizantine pusa in serviciul puterii centrale con- solidate i a unei misiuni de razboi anti-otomane se exprima cu adevarat in secolul al XVII-lea. Domnia lui Mihai Viteazul pune in lumina o schimbare a tacticilor de alianta. Printul valah intra in alianta habsburgica si isi indreapta toate eforturile spre Transil- vania. El se considera crestin si responsabil de mintuirea acestei crestinatati; el se considera suveran si simte ca unitatea politica a celor trei tari romane constituie 0 garantie militard a propriei sale independente. Mihai Vitcazul intrupeaza visurile unei diaspore grecesti care incepe sa spere in victoria si restaurarea imperiului. Dupa debutul pontificatului sau, in 1592, Clement VIII reia un plan de cruciada anti-otomani care aliaza tarile romane cu Polonia si Rusia. Trimisii papei se stradu- iesc sa indeparteze Biserica rusa de patriarhatul din Constantinopol, considerat ca fiind prea dependent de Poarta. Mihai Viteazul, ca si domnitorul Moldovei, Aron-Voda, este sustinut de familia Cantacuzinilor, care reprezinta interesele partii nationale. Conjunctura lacala, cu afirmarea rolului crescut al partii nationale sia Cantacuzinilor, si conjunctura regionala, cu revoltcle anti-otomane de la sud de Dunire, il duc — in 1593 — pe Mihai Viteazul linga Sigismund al Ungariei, alaturi de guvernatorul Stefan Razvan. Patriarhul binecuvinteaza razboiul pe care Mihai Viteazul il defineste astfel: ,,Tot ceea ce am facut, tot ceea ce fac, o fac pentru credinta crestina, vazind ceea ce li se intimplA, in fiecare zi, acestor sarmani crestini”. Mihai Viteazul se impaca in 1597 (se afla in corespondenti cu acesta) cu mitropolitul