Tema si viziune O scrisoare pierduta-I.L.

Caragiale
Cel mai mare dramaturg roman, cu vocatia comicului si a tragicului,
I.L.Caragiale apartine epocii marilor clasici, publicandu-si piesele in anii 80
ai secolului XIX, in revista Convorbiri Literare. Se incadreaza realismului
clasic prin capacitatea magistrala de a reflecta generalul in individual, astfel
incat varietatea caracterelor construite face concurenta starii civile, prin
rigoarea si masura compozitionala, sustinute de simetrii interne ingenioase,
dar si prin caracterul veridic al reflectarii realitatii din unghi satiric, subtil
moralizator, autorul fiind fidel dictonului ritendo castigat mores-prin ras
indreptam moravurile, convins ca nimic nu-i biciuie mai tare pe ticalosi
decat rasul.
Tema celei de a treia comedii, capodopera inegalabila O scrisoare
pierduta este ilustrarea vietii publice si de familie a unor politicieni rosi de
ambitii ridicole. Crezul declarat al autorului simt enorm si vaz monstrous
anunta viziunea satiric caricaturala prin care este reflectata conditia umana
cu viciile ei capitale: parvenitismul si demagogia, abuzul de putere si
tradarea, adulterul si ipocrizia, vanitatea, incultura si prostia.
Doua scene ilustrative sunt cea din expozitiune (actul I, scena I), in care
prefectul si politistul judetului, instrument servil al puterii, familiarizeaza
publicul cu moravurile locale si cea din actul III, scena V, in care Nae
Catavencu, polul declansator al conflictului dramatic central, isi tine
discursul politic in sedinta de numire a candidatului oficial pentru Camera
Deputatilor.Prima scena consta in schimbul de replici dintre prefectul
judetului si politist. Tipatescu se arata revoltat de stirile citite cu glas tare
din ziarul local Racnetul Carpatilor, al carui proprietar este rivalul sau
politic, Nae Catavencu. Respectivul articol acuza Guvernul ca lasa
conducerea judetului in ghearele unui bampir. Dupa ce se calmeaza,
Tipatescu asculta istorisirea lui Pristanda. Acesta nu se sfieste sa se planga
de bugetul redus al familiei sale numeroase si prefectul ii aduce aminte ca
a tras condeiul la arborarea steagurilor din oras, insusindu-si niste bani
publici. Lamentatiile politaiului famelie mare, renumeratie mica, dupa
buget sunt sanctionate verbal de vigilenta superiorului daca nu curge,
picaLas ca stim noi.
Cea de-a doua scena, in care Catavencu isi rosteste de la tribuna
discursul electoral cu ocazia sedintei oficiale de numire a candidatului, este
ilustrativa pentru demagogia personajului. La tribuna, candidatul cere
cuvantul cu modestie, lupta ostentativ cu emotia ce pare a-l birui,
accepta ulterior, cu aer foarte degajat, intreruperea discursului sau.
Deplin stapan pe tehnicile de impresionare a auditoriului, isi incepe
discursul cu intreruperi cu efect psihologic Iertati-ma, fratilor, daca sunt
miscat, daca emotiunea ma apuca asa de tare. Comicul de intentie este
evident, satira autorului vizand ipocrizia umana.
Actiunea se desfasoara in capitala unui judet de munte, in zilele
noastre, pe fundalul agitat al unei campanii electorale. Vaga determinare
spatio-temporala se transforma intr-o metafora a unei lumi mai largi,
derivand din intentia clasicului de a reflecta in particular generalul si
universal valabilul. Jocul electoral e pretutindeni o conventie intre alegatorii

adesea turmentati de false promisiuni, care le insala buna credinta, si alesii

care nu se dau in laturi de la niciun machiaverlac, conform principiului
tenacitatii lupta si da-i si da-i si lupta.
Alaturi de intriga, conflictul este o categorie estetica fundamentala in
dramaturgie. Conflictul principal este unul politic intre cele doua tabere ale
puterii (Catavencu si Tipatescu). Serios in esenta, conflictul este coborat in
ridicol, caci elemental declansator este un fapt banal: pierderea unei scrisori
de amor. Rezolvarea facila a acestui conflict central al comediei atrage dupa
ea un final fericit. Pe langa conflictul principal, se dezvolta doua conflicte
secundare, in interiorul aceleiasi tabere: cel dintre Zoe si Tipatescu si cel
dintre Farfuridi, Branzovenescu si triunghiul amoros. Acestea au caracter
temporar si au rolul de a genera si de a intretine tensiunea dramatica.
Conflictul dintre prefect si amanta sa izbucneste din dorinta personajului
feminin de a pastra aparenta de onorabilitate a celor doi in fata lumii,
deoarece publicarea scrisorii ar duce la compromiterea onoarei.
Fiind o opera care apartine genului dramatic, una dintre principalele
trasaturi ale comediei este prezenta didascaliilor. Indicatiile scenice cuprind
indrumarile autorului scrise intre paranteze si destinate actorilor sau
regizorului in vederea montarii spectacolului. Ele se refera la componenta
decorului, mimica, gesturile, intonatia sau miscarea actorilor, la sunetul si la
luminile spectacolului. Didascaliile au rol si in caracterizarea personajelor.
In cazul lui Catavencu ele fac sa alunece masca sentimentelor autentice,
reclamand un patriotism de fatada Ia poza, trece cu importanta prin
multime si se suie la tribuna; isi pune palaria la o parte, gusta din paharul
cu apa, scoate un vraf de hartii si gazete si le asaza pe tribuna, apoi isi trage
batista si-si sterge cu eleganta avocateasca fruntea.
Dintre tehnicile compozitionale folosite se remarca tehnica bulgarelui de
zapada (amplificarea treptata a conflictului). Maestru al retardarii,
dramaturgul face ca initial sa nu vedem decat efectele agitatiei produse de
un eveniment cauza petrecut in afara scenei si dezvaluit partial pe parcursul
primelor 6 scene din actul I. Apar pe rand Tipatescu, Trahanache si Zoe, care
au fost santajati de publicarea scrisorii in gazeta locala. Apoi apare
Catavencu, santajistul, abia aceasta scena facand conflictul principal sa fie
pe deplin conturat. Amplificarea conflictului se realizeaza prin tehnica
repetitiei. Suspansul este creat prin jocul hazardului: scrisoarea e pierduta
de Zoe, gasita si pierduta din nou de Catavencu, iar apoi regasita pentru a
ajunge la adrisant. De fiecare data acelas personaj, aparent de prisos, este
cel care o gaseste: cetateanul turmentat. Desi involuntar, el este un veritabil
personaj-motor sau impulsor al piesei: el da primul impuls actiunii, ducand
scrisoarea in tabara adversa. Declanseaza astfel vartejul cunoscut al
patimilor dupa ce documentul ii este sustras de Catavencu. Si tot el, intr-un
moment mort al actiunii, printr-o admirabila turnura dramatica, da ultimul
impuls actiunii, precipitand-o spre finalul dorit.
In opinia mea, atenta observatie a moravurilor epocii sale, dezvaluirea
luptelor de culise ale procesului electoral si a coruptiei care defines
societatea vremii sunt alte argumente care sustin viziunea in care este
prezentata tema in cadrul acestei comedii. Prin generalizarea unor situatii si
a unor tipuri, dramaturgul nu se adreseaza doar cititorilor sau spectatorilor

epocii sale, ci receptorilor din orice epoca si din orice context social. In
concluzie, modernitatea comediilor dramaturgului provine din ironizarea
superficialitatii, a viciilor morale si a unui mod de viata care se poate regasi
oriunde si oricand.