MICROBIOMUL UMAN

Numarul total al celulelor bacteriene din corpul uman este de cel putin 10 ori mai mare
decat numarul de celule umane. Studii recente (NIH Human Microbiome Project/ HMP
Consortium) au permis identificarea si distributia microorganismelor care constituie aceasta
populatie microbiana. Metodele moderne de secventiere (next- generation sequencing/ NGS) au
adus informatii importante referitoare la modul cum aceste microorganisme contribuie la starea
de sanatate sau de boala a organismului uman sau cum microbiomul uman este afectat de diverse
stari patologice.
1. Microbiomul oral
In cavitatea orala exista nise ecologice cu o mare diversitate microbiana: saliva, suprafata
limbii, faringele posterior, crevasele gingivale etc. Se estimeaza mai mult de 500 specii
bacteriene in microbiomul oral. Placa dentara si saliva contin cea mai mare diversitate
bacteriana. Cele mai frecvent identificate genuri sunt: Actinomyces, Prevotella, Streptococcus,
Fusobacterium, Corynebacterium, Veillonella, Rothia, Treponema etc.
Comunitatile microbiene din cavitatea orala, asociate starii de sanatate, protejeaza impotriva
infectiilor (prima poarta de aparare nespecifica), dar pot fi implicate si in diverse procese
infectioase localizate sau sistemice: afectiuni periodontale, endocardita, pneumonie de aspiratie
etc.

REZISTENTA NATURALA
DEFINITIE: totalitatea mecanismelor nespecifice care contribuie la apararea organismului
uman impotriva unor microorganisme care ar putea determina o stare de boala.
Rezistenta naturala, antiinfectioasa este realizata cu ajutorul unor factori nespecifici, cum sunt:
- Barierele cutanate si mucoase,
- Bariere chimice,
- Flora normala,
- Factori tisulari.
Factori care influenteaza rezistenta naturala:
- Varsta,
- Matabolismul intermediar,
- Influenta mediului inconjurator,
- Starea de stress,
- Suprainfectii.
1. Bariere fiziologice: Bariere cutanate si mucoase:
a) Integritatea anatomica a pielii asigura o bariera mecanica, un invelis continuu,
impermeabil pentru majoritatea agentilor infectiosi. Aparitia unor leziuni traumatice
(arsuri, intepaturi) la nivelul pielii formeaza porti de intrare pentru microorganisme spre
tesuturi.
- Descuamarea continua a stratului cornos al epidermului limiteaza multiplicarea
microorganismelor patogene si patrunderea lor spre straturile profunde.
- Secretiile glandelor sudoripare si sebacee elimina bacteriile din canaliculele glandelor si
de pe suprafata pielii.
- Orificiile externe ale canaliculelor glandelor sudoripare si sebacee pot juca rolul portii de
intrare pentru bacterii piogene, in cazul in care si ceilalti factori locali ai rezistentei
naturale sunt alterati (scaderea pH- ului).
- Unele specii bacteriene pot patrunde in tesuturi prin pielea intacta: Treponema pallidum,
Leptospira icterohemorrhagiae etc.
b) Mucoasele: prin structura si secretiile pe care le produc, inhiba patrunderea
microorganismelor in structurile profunde.
- Factorul principal al apararii locale a mucoaselor este IgA secretoare.
- Mucusul: in conditii fiziologice, la nivelul bronsiilor, microorganismele sunt inglobate
in substanta vascoasa, iar cilii vibratili declanseaza reflexul de tuse, care permite
eliminarea secretiilor bogate in bacterii si virusuri patogene. In conditii patologice, cand
epiteliul bronsic ciliat este alterat (viroze respiratorii, tuse convulsiva, leziuni mecanicecorp strain etc), eliminarea microorganismelor este incetinita sau blocata, cu favorizarea
infectiilor secundare ale cailor respiratorii profunde.
- Secretiile glandelor exocrine (saliva, lacrimi, bila, suc pancreatic): contin substante
antibacteriene naturale (lizozim) sau au un pH alcalin/ acid cu rol bactericid.
2

PROCESUL INFLAMATOR
Cel mai vechi mecanism de aparare al organismului descris de Mecinicov- 1892. Este primul
raspuns al organismului gazda la agresiunea produsa de microorgasnismele patogene la nivelul
tesuturilor. Etape:
- Degranularea mastocitelor, producerea de mediatori si vasodilatatie,
- Creste permeabilitatea vasculara (exsudarea plasmei, coagularea, fibrinoliza, activarea
sistemului complement, a interferonului- cu proprietati citolitice).
- Agregarea trombocitelor,
- Migrarea leucocitelor, printre leucocite se afla monocite care se transforma in macrofage
cu rol de inglobare si distrugere a microorganismelor patogene;
In focarul de infectie apar mediatorii inflamatiei, produse metabolice, detritusuri celulare,
care actioneaza asupra centrului termoreglator, tesutului hematopoetic, proteinelor reactante de
faza acuta (proteina C- reactiva).
Procesul infectios reprezentat de inflamatie, se resoarbe cu vindecarea completa a tesuturilor
sau poate evolua spre necroza, colectie purulenta sau fibroza.
a) Fagocitoza: fenomenul este caracteristic tipurilor de celule capabile sa inglobeze si apoi
sa distruga intracelular, cu ajutorul unor factori chimici, microorganismele captate.
Principalele elemente celulare care joaca un rol important in inflamatie sunt granulocitele
si monocitele/macrofagele. Monocitele reprezinta forma imatura ce se gaseste in sangele
circulant, forma matura din punct de vedere imunologic, fiind macrofagele care se afla in
tesuturi
Granulocitele includ: neutrofilele, eozinofilele si bazofilele..
Toate aceste celule au rolul de a fagocita, dar cele mai importante sunt neutrofilele si
macrofagele.
Trombocitele joaca si ele un rol important in inflamatie. Dupa actiunea factorului agresiv
trombocitele interactioneaza cu factorii coagularii oprind sangerarea. Trombocitele se
degranuleaza eliberand mediatorii biochimici asa cum este serotonina cu efect
vasoconstrictor. Activarea degranularii trombocitelor este stimulata de unii produsi ai
inflamatiei:colagenul.
PAF (factorul activator plachetar) se formeaza din fosfolipidele membranare; stimuleaza
agregarea si degranularea neutrofilelor, initiaza agregarea plachetara si poate contribui la
aparitia leziunilor tisulare.
Neutrofilele si macrofagele au aproximativ aceleasi functii. Ele circula in sange si sunt
stimulate de procesul inflamator migrand catre peretele vaselor vecine inflamatiei.
Ajunse in exudat sunt atrase catre locul leziunii de factorii chemotactici specifici si pastrate
aici
de
o
retea
de
fibrina
formata
in
exudatul
inflamator.
La locul inflamatiei fiecare tip de celula fagociteaza celule straine sau moarte pana cand
isi termina ciclul vital si moare. Fagocitele moarte devin partea exudatului sau a puroiului ce
este
drenat
spre
circulatia
limfatica
sau
spre
epiteliu.
Neutrofilele
si
monocitele
(macrofage)
difera
prin:
- viteza cu care ajung la locul inflamatiei (neutrofilele ajung primele)
- durata de viata cat raman active (macrofagele au o durata de viata mai mare)
- factorii chemotactici diferiti care le atrag

Gradul de implicare in raspunsul imun

Rolul fagocitelor incepe atunci cand raspunsul inflamator produce migrarea lor din axul
fluxului sanguin catre peretele vascular si fixarea lor de acestea la locul inflamatiei. Acest proces
este denumit proces de marginatie sau de pavimentare.
Marginatia se realizeaza datorita cresterii puterii de absorbtie a celulelor endoteliale din
regiunea respectiva, ca rezultat al producerii unei proteine adezive la suprafata fiecarei celule
endoteliale.
Procesul de migratie este urmat de cel de diapedeza sau emigrare prin spatiile lasate
libere de retractia celulelor endoteliale. In felul acesta fagocitele parasesc spatiul vascular
patrunzand in spatiul interstitial si tesuturile inconjuratoare.
Odata ajunse in exudatul inflamator, fagocitele sunt atrase catre locul inflamatiei prin
fenomene de chemotactism. Fagocitele raspund la factorii chemotactici deoarece, datorita
receptorilor pe care ii au pe membrana lor, ele pot detecta si se pot indrepta catre locul unde
concentratia acestor factori este maxima. Cei mai importanti factori chemotactici pentru
neutrofile, eozinofile si monocite sunt reprezentati de: produsii bacterieni, fractiuni ale
complementului seric (C5 si C3A), fibrinopeptide, produsii de degradare ai fibrinei,
prostaglandine, factorii chenotactici ai neutrofilelor si eozinofilelor eliberati de mastocite,
factorii chemotactici ai monocitelor eliberati de neutrofile. Histamina desi nu reprezinta un factor
chemotactic favorizeaza chemotactismul.
Unele toxine bacteriene cum sunt de exemplu streptolizinele streptococilor- inhiba
chemotactismul neutrofilelor.
Fagocitoza reprezinta inglobarea in interiorul celulei si apoi distrugerea
microorganismelor, celulelor moarte, particulelor straine. Ea incepe imediat ce fagocitele au juns
la locul inflamatiei.
Procesul de fagocitoza implica patru stadii:
- recunoasterea celulei tinta;
- ingestia sau endocitoza ei cu formarea fagozomului,
- fuzionarea lizozomilor fagocitului de peretele celulei tinta (formarea fagolizozomuluI),
- distrugerea celulei tinta de catre enzimele lizozomale.
In timpul digestiei, atat celula tinta cat si lizozomii, cu continutul lor enzimatic, sunt
izolate de restul fagocitului printr-o membrana fina, care protejeaza fagocitul de actiunea atit a
toxinelor microbiene cat si de actiunea litica a propiilor enzime lizozomale.
Majoritatea fogocitelor pot atrage si digera bacterii ce in prealabil nu au fost opsonizate,
dar procesul este lent si in final ineficient.
O opsonina este o substanta care face ca o bacterie sa fie capabila de a fi fagocitata.
Anticorpii pot juca rolul de opsonine sau pot induce opsonizarea prin componenta C3b a
complementului.
Opsonizarea este procesul prin care opsoninele cresc puterea de fagocitoza si este de
multe ori necesara deoarece unele bacterii au o membrana externa rezistenta la actiunea
fagocitului.
Opsonizarea bacteriilor se desfasoara prin 3 mecanisme:
prezenta anticorpilor specifici: bacteria se opsonizeaza prin recunoasterea specifica de
catre IgG si fixarea antigenului specific la nivelul fragmentului Fab; fragmentul Fc este

recunoscut de receptori celulari ai celulelor fagocitare; bacteria opsonizata adera la

suprafata celulei;
anticorpii specifici actioneaza prin calea clasica a activarii complementului
asigurand opsonizarea microorganismului;
opsonizarea nespecifica: activarea complementului pe cale alterna, de catre
polizaharidele bacteriene, fixarea fragmentului C3 activat pe receptori specifici de la
suprafata celulei bacteriene, inglobarea bacteriei de catre fagocite.
Internalizarea bacteriei se realizeaza prin emiterea de mici pseudopode, trimise de
membrana plasmatica ce inconjoara microorganismul formand o vacuola fagocitica
intracitoplasmatica numita fagozom.
Dupa formarea fagozomului lizozomii se concentreaza in jurul acestuia, membrana lor
fuzioneaza cu membrana fagozomului formand fagolizozomul.
Fagocitoza este insotita de o explozie a activitatii metabolice a fagocitului ce are drept
urmare formarea de radicali liberi ai oxigenului, radicali extrem de reactivi. Principalul radical
liber este peroxidul de hidrogen (H2O2) care in combinatie cu mieloperoxidaza lizozomica si
halogenurile de iod, clor sau brom reprezinta un puternic mecanism de distrugere bacteriana.
Mieloperoxidaza are actiune distructiva, probabil prin formarea la nivelul suprafetei
celulei tinta a unor aldehide toxice.
Procesul de distrugere este favorizat de:
- Ph acid (3,5-4,0) din interiorul fagolizozomului, datorat productiei de acid lactic,
- prezenta proteinelor cationice care se fixeaza pe celula tinta si ii distrug membrana,
- elastazele lizozomale ce distrug mucopeptidele din peretele celulei tinta,
- lactoferina care prin fixarea fierului inhiba cresterea si multiplicarea bacteriana.
Cand fagocitul moare membrana se lizeaza si continutul citoplasmatic, inclusiv ezimele
lizozomale, sunt eliberate. Ele pot produce mari distrugeri ale tesutului conjuctiv inconjurator,
dar actiunea lor este inhibata de alfa-1-antitripsina - o proteina plasmatica sintetizata la nivelul
ficatului. Eliberarea produsilor lizozomali contribuie la alte aspecte ale inflamatiei: cresterea
permeabilitatii vasculare; chemotactismul monocitelor; distrugerea tesutului conjuctiv; activarea
sistemelor proteinelor plasmatice.
Fagocitoza reprezinta unul dintre mecanismele frecvent intalnite in rezistenta naturala
impotriva microorganismelor. Inglobarea bacteriilor nu este intotdeauna urmata de distrugerea
acestora, deoarece cocii piogeni sunt inzestrati cu un bogat echipament enzimatic si factori de
virulenta, care pot opri activitatea leucocitelor. Alte bacterii, cum sunt Mycobacteriile, Listeria,
Brucella, Neisseria gonorrhoeae au capacitatea de a se multiplica in interiorul celulelor
fagocitare.
SISTEMUL COMPLEMENT
Definitie: considerat unul dintre factorii esentiali ai rezistentei naturale si ai homeostaziei
imunologice normale, prin care organismul gazda reuseste sa respinga celulele straine in cursul
proceselor de aparare impotriva microorganismelor. Prin multiplele functii biologice, acesta
intervine direct in reactiile citotoxice initiate de anticorpi, fata de o gama larga de cellule
eucariote sau procariote, pe care le lizeaza sau neutralizeaza.

Mecanismul citolizei mediate de complement se realizeaza prin capacitatea acestuia de a

disocia structurile lipidice din membranele celulelor agresoare, producand alterarea ireversibila a
transportului activ.
Sistemul Complement coopereaza cu alte sisteme efectoare celulare care controleaza
raspunsul inflamator: fagocitoza, opsonizarea, dirijarea migrarii si activarea macrofagelor.
Unele tipuri de celule implicate in procesul inflamator (polimorfonuclearele neutrofile,
bazofile sau eozinofile, macrofagele, limfocitele) au receptori de suprafata pentru complement,
care functioneaza si ca modulator al activitatii acestora.
Sistemul Complement este constituit din 12 componente macromoleculare, distincte chimic
si immunologic, existente in mod normal in umori, sub forma de molecule precursoare, inactive.
Componentele C1, C2, C4 intervin in apararea specifica prin efectuarea reactiei de
activare clasica a Complementului, mediate de anticorpi.
Alte componente majore, numite factor D, factor B si properdina, participa la apararea
nespecifica si asigura calea de activare alternativa a Complementului, care este declansata de
component continute in peretele sau membranele celulelor agresoare.
Ambele cai de activare pot functiona separat sau in paralel si devin eficiente in urma
declansarii unui mecanism comun ce are ca scop formarea complexului de atac al membranei
celulare, la care iau parte componentele C5, C6, C7, C8, C9.
Componenta C3 este piesa centrala a sistemului, al carei rol este acela de a face
jonctiunea dintre activarea clasica si alternativa si mecanismul de formare a complexului de
atac.
Procesul se desfasoara ireversibil, ca o succesiune de etape in cascada, care transforma
succesiv, intr- o ordine bine definita, precursorii inactivi in complexe molecular active.
MECANISME DE ACTIVARE
S-au descoperit trei cai de activare a complementului pana in prezent:
1.

Calea clasica (classical pathway), declansata in urma legarii anticorpilor

la un agent patogen;

2.

Calea alternativa (alternative pathway), declansata in urma

recunoasterii unei structuri de suprafata straine(non-self) a agentilor
microbieni;

3.

Activarea de catre structurile polizaharidice de pe suprafata

bacteriilor (MBLectin pathway, mannose-binding lectin pathway).

Pentru calea clasica componentele sunt numerotate de la C1 la C9,

secventa reactiilor biochimice fiind urmatoarea: C1-C4-C2-C3-C5-C6-C7-C8-C9.
Pentru calea alternativa sunt necesare o serie de proteine (factori) cu denumirea: B, D, P, H si I (H si I au functie reglatoare).
Secventa reactiilor biochimice fiind urmatoarea: C3b-B-D-P-C3-C5-C6-C7-C8C9.

Pentru calea MBL, secventa reactiilor biochimice fiind urmatoarea:

MBL-C4-C2-C3-C5-C6-C7-C8-C9.

Toate caile au o secventa initiala de reactii proteolitice care conduc la

obtinerea componentei C5. In urma acestor procese rezulta 2 tipuri de fragmente
proteice: unele mai scurte, ce exercita si efectele biologice si altele mai lungi, ce
raman legate intr-un complex necesar pentru urmatoarea etapa proteolitica. In
urma unei conventii, fragmentele scurte sunt notate cu litera a (ex: C3a, C5a), iar
cele lungi cu b (ex: C3b).
In secventa terminala, de la C5-C9, componentele complementului sunt
activate intr-o maniera neproteolitica si sunt ansamblate intr-un complex ce
distruge membranele agentilor microbieni (MAC, membrane attack complex).

MODUL DE ACTIVARE A COMPLEMENTULUI

BIOSINTEZA COMPONENTELOR SISTEMULUI COMPLEMENT

Ficatul este locul in care se produc majoritatea proteinelor din cadrul
sistemului complement. Aproximativ 90% din proteinele necesare sistemului
complement sunt sintetizate in ficat.
Foarte putine componente au originea in alte organe sau tesuturi. Astfel,
C1q este sintetizat in epiteliul intestinal si monocite/ macrofage, iar factorul D in
tesutul adipos.
Componenta C7 de origine hepatica s-a observat ca nu contribuie cu mai
mult de 60% din concentratia plasmatica a lui C7. Celulele derivate din maduva
osoasa, in particular granulocitele, reprezinta o importanta sursa de C7
Componentele sistemului complement sunt produse in: monocite/ macrofage,
celule endoteliale, limfocite, celule gliale, epiteliu renal, organe de reproducere, etc.
Sinteza complementului este crescuta in raspunsurile de faza acuta ce
urmeaza leziunilor tisulare.
Unele din activitatile biologice ale complementului sunt mediate de catre
receptorii pentru complement, ce reactioneaza cu produsii obtinuti in cursul
declansarii uneia din caile descrise de activare a complementului. Atat eritrocitele
cat si leucocitele exprima pe suprafata celulelor receptori pentru diferitele
fragmente ale complementului.
Cea mai importanta functie fiziologica a complementului mediata prin
receptorii pentru C3 este activarea celulelor purtatoare a acestor receptori si
fagocitarea particulelor opsonizate.

Componentele imunitatii innascute, ca sistemul complement, macrofagele, celulele NK,

granulocitele reprezinta prima linie de aparare a organismului. Aceste celule si molecule sunt
capabile sa recunoasca structuri straine (non-self), pe care incearca sa le indeparteze rapid
(minute-ore). Procesele mediate de complement si receptorii pentru complement fac legatura
intre imunitatea innascuta si cea dobandita prin mai multe modalitati:
1. prezentarea antigenelor prin intermediul celulelor prezentatoare de antigen (APC) cu
receptori pentru complement;
2. activarea limfocitelor B;
3. CR1 si CR2 exprimate pe celulele dendritice foliculare sunt esentiale pentru
dezvoltarea limfocitelor B de memorie;
4. activarea complementului genereaza la locul infectiei peptide ce recruteaza celule
inflamatorii care urmeaza sa elimine antigenul;
5. complementul joaca un rol important in prelucrarea complexelor imune (CI), limitand
formarea CI de dimensiuni mari si solubilizand complexele deja precipitate;
6. activarea complementului conduce la liza bacteriilor si celulelor.

10

ORGANIZAREA SISTEMULUI IMUN

Componentele sistemului imun:
- organele limfoide,
- celulele limfoide,
- mediatorii solubili.
1. Organele limfoide: plasate la intersectia principalelor vase limfatice,
- Asigura instruirea precursorilor limfocitari (organe primare),
- Asigura conditiile necesare desfasurarii activitatii celulelor mature (organe
secundare)
1.1.
Organe limfoide primare:
a) Timus,
b) Maduva osoasa
La nivelul lor, celulele imature sunt instruite si orientate pe doua directii diferite functional, din
care rezulta doua clase de limfocite:
Celulele T derivate timic,
Celulele B derivate medular.
a) Timusul: organ limfoid primar, este situat in regiunea toracica superioara si populat de
limfocite tinere (timocite). 5% parasesc timusul si trec in circulatie. Producerea de
timocite are loc in absenta antigenului si nu este influentata de prezenta sau absenta altor
organe limfoide. Produce factori umorali capabili sa restaureze activitatea imunologica in
absenta organului. Stimulat de sistemul endocrine.
b) Maduva osoasa: instruieste precursorii limfocitelor B. Foarte activa la varste tinere, apoi
isi diminueaza activitatea de instruire, dar care nu dispare niciodata complet. Sintetizeaza
factori hormonali capabili sa maturizeze precursorii limfocitelor B in absenta organului.
1.2.
Organele limfoide secundare:
- Splina,
- Ganglionii limfatici,
- Formatiuni limfoide associate tubului digestiv, respirator, genitourinar (apendice,
amygdale, placi Payer etc).
Sunt populate cu limfocite instruite in organele primare si devenite competente
functional.
La nivelul splinei si ganglionilor limfatici exista arii populate cu celule T (timodependente), cu celule B (medulo- dependente) si arii mixte, cu celule T si B.
2. Llimfocitele T si B, reprezinta un mozaic de celule diferite functional:
- Limfocitele T au functii citotoxice sau de reglare a raspunsului imun,
- Limfocitele B vor secreta imunoglobuline IgA, IgG, IgM etc.

11

2.1.
Subclasele limfocitelor T:
Populatia limfocitelor T este compusa din celule cu rol de imunoreglare (T H, TA, TS, TC)
si din celule citotoxice, cu rol efector in imunitatea mediata celular.
Limfocite TH, helper: ajuta limfocitele B, celulele citotoxice in activitatea lor
specifica. Limfocitul B nu poate raspunde la stimulul antigenelor timodependente decat atunci cand este ajutat si coopereaza cu celulele TH.
Limfocitele TA, amplificatoare a raspunsului imun: in primele saptamani de
viata, limfocitele TA sunt prezente in circulatia sanguine, dar lipsesc in organele
limfoide secundare, desi splina este un loc important pentru generarea si
mentinerea activitatii lor.
Limfocitele TS, supresoare: rol activ in reglarea raspunsului imun, deoarece
restrang si mentin in limite normale, sinteza anticorpilor si reactiile citotoxice.
Limfocitele TC, citotoxice: actioneaza direct si specific asupra celulelor straine de
organism, lizandu- le. Pentru ca efectul citotoxic sa aibe loc, este necesar ca sa
existe un contact direct intre celulele TC si tinta. Acest tip de reactie imuna in care
tinta este lizata prin interventia directa a celulei efectoare, in absenta anticorpilor
sau complemewntului este numita citotoxicitate mediat celular,
timodependenta. LC actioneaza specific asupra tintei, cu instalarea memoriei
imunologice, si expansiunea clonala dupa stimulul antigenic.
2.2.

Clasa limfocitelor B: Alcatuita din subpopulatii de celule care difera intre ele
dpdv al moleculelor de imunoglobuline secretate. Un marker characteristic pentru clasa
limfocitelor B este natura imunoglobulinica a receptorului pentru antigen.

2.3.
Limfocite citotoxice: actioneaza asupra tintei prin efect citotoxic direct:
unele distrug tinta in prezenta anticorpilor, fara interventia complementului (celulele K)
altele exercita effect citotoxic atat in absenta anticorpilor specifici, cat si in absenta
complementului (celulele NK).
Celulele K:
- Exercita efect citotoxic asupra celulelor tinta complexate cu anticorpi din clasa IgG, IgM,
IgE,
- Tintele: hematii, fibroblaste, limfocite, celule normale infectate, celule tumorale etc,
- Este celula nefagocitara, nu secreta imunoglobuline (deosebire fata de macrophage si
LB).
Celulele NK:
- Limfocite capabile sa omoare celule tumorale la prima intalnire,
- Actioneaza spontan, in absenta anticorpilor, complementului, stimulilor anteriori care sa
induca memoria imunologica,
- Nu este celula fagocitara, nu are receptori imunoglobulinici, nu secreta imunoglobuline,
- Interferonul stimuleaza functiile NK,
- Corticosteroizii deprima functia NK.
-

2.4.

Macrofagele: celule cu rol central in reactiile imune, care:

12

- Recunosc,
- Fagociteaza si prelucreaza intracitoplasmatic structurile non- self,
- Prezinta antigenele prelucrate, limfocitelor.
Functiile macrofagelor:
- de curatire (fagocitoza, pinocitoza),
- sinteza si secretie a unor factori: lizozim, factori de crestere, interferon, prostaglandine
etc.,
- reglare: intensitatea stimulului antigenic, migrarea macrofagelor,
- activeaza proliferarea fibroblastelor,
- Efect citotoxic sau citostatic asupra celulelor tumorale,
- Unii imunomodulatori de origine bacteriana sau unele limfokine activeaza macrofagele,
facandu- le mai active.
3. Mediatori solubili neimunoglobulinici ai sistemului imun
(limfokine, monokine)

13