Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Prin izvor de drept se nelege actul juridic cu valoare normativ n care sunt
cuprinse regulile de drept.
Analiza izvoarelor dreptului a pus in lumina doua acceptiuni ale acestei notiuni:
izvor de drept in sens material si izvor de drept in sens formal.
1
intelesul pe care-l confera istoria si arheologia juridica notiunii de izvor, acest concept
semnifica un anumit document care atesta o forma suprapusa de drept (izvoare relicve
sau vestigii de civilizatie juridica).
Izvoarele formale ale dreptului impuse de evolutia de pana acum a dreptului sunt
urmatoarele: obiceiul juridic, practica judecatoreasca si precedentul judiciar, doctrina,
contractul normativ si actul normativ.
2
A. Obiceiul juridic (cutuma)
Obiceiul este cel mai vechi izvor de drept. Ca regula sociala, obiceiul precede
dreptului. El apare in treapta primitiva de dezvoltare a societatii, fiind expresia unor
necesitati pe care orice societate le resimte, necesitati legate de conservarea valorilor
comunitatii. La aparitia sa, dreptul preia o serie de obiceiuri si le adapteaza realitatii
specifice unei societati politice.
Obiceiul este rodul unei experiente de viata a unei comunitati, al repetarii unei
practici. Oamenii aplica, in procesul interactiunii lor, in mod inconstient de multe ori,
unele reguli. Pe cale de repetitie, ei ajung la convingerea ca regula respectiva este utila
si necesar a fi urmata in viata de toate zilele.
In acelasi timp, este posibil ca la aparitia unei legi noi (unui cod, spre exemplu),
legiuitorul sa inlature anumite obiceiuri, sa nu le mai recunoasca valabilitatea,
contestandu-le expres (Codul civil, spre exemplu, a abrogat, in buna masura, cutumele
anterioare). Este evident, insa, ca legiuitorul nu poate opri formarea de noi cutume,
uzuri, etc. In afara atitudinii legiuitorului si a legii scrise fata de obicei, instantele de
judecata (jurisprudenta) sunt confruntate cu reguli statornicite pe baza obiceiului. In
practica s-a ridicat problema daca judecatorul poate lua in considerare o regula stabila
de obicei, la care insa nu face trimitere legea (codul). In dreptul vechi, judecatorul care
cunostea un obicei invocat de parte facea aplicatiunea acestuia. Daca, insa, regula era
contestata de cealalta parte, regula trebuia dovedita. Dovada se facea prin mijloacele de
proba obisnuite (proba cu martori) sau se recurgea la ceea ce se chema 'inquisitio per
turbam' (cercetare prin multime). Se recurgea la parerea unui mare numar de oameni din
regiune, cu experienta, care deliberau si emiteau un verdict, de care judecatorul tinea
seama.
In dreptul modern situatia este analizata nuantat. Astfel, in dreptul public (in
dreptul constitutional si in dreptul international public), sub forma uzantelor, obiceiul
3
joaca inca un rol important.
In dreptul privat este sustinuta opinia ca apelul la obicei nu poate fi facut decat
in limita legii (este vorba despre obiceiurile consacrate ca izvoare de drept de catre
lege). Acest lucru este valabil si in dreptul comercial.
B. Doctrina
4
izvoarelor dreptului, fiind recunoscuta si doctrina izvor de drept.
5
Recursul in interesul legii este reglementat atat in materie civila, comerciala, de
contencios administrativ, cat si in materie penala. Codul de procedura civila cat si Codul
de procedura penala cuprind recursul in interesul legii.
6
egalitatii cetatenilor in fata legii si autoritatilor publice, deci, inclusiv al autoritatilor
judecatoresti.
7
l) indeplineste si alte atributii prevazute de legea organica a Curtii.
D. Contractul normativ
8
In sfarsit, in dreptul international public, contractul normativ, sub forma
tratatului, reprezinta izvorul principal de drept. Tratatul este intodeauna expresia
consimtamantului liber al statelor si numai in aceasta masura el este izvor de drepturi si
obligatii pentru statele semnatare. In dreptul international contemporan, tratatul este
mijlocul cel mai important de reglementare a raporturilor dintre state, de cooperare, pe
baza egalitatii suverane a statelor, in sprijinul respectarii suveranitatii si independentei
acestora.
E. Actul normativ
Acest izvor al dreptului are importanta cea mai mare in sistemul izvoarelor
dreptului. Locul proeminent pe care-l detine actul normativ in sistemul izvoarelor de
drept se explica atat prin cauze istorice, cat si prin ratiuni care tin de trasaturile de
continut si de forma ale acestui izvor juridic, in raport cu celelalte izvoare.
Totalitatea actelor normative alcatuiesc dreptul scris (jus scriptum). Siguranta lor
in privinta organizarii ordinii de drept si posibilitatea aplicarii lor imediate le confera o
incontestabila superioritate fata de obicei. Pentru acest motiv, in progresul lor juridic,
popoarele au trecut de la simple practici cutumiare la dreptul scris (de la obicei la lege).
Actul normativ este izvorul de drept creat de organe ale autoritatii publice,
investite cu competente normative (parlament, guvern, organe administrative locale).
Actul normativ cuprinde norme general-obligatorii, a caror aplicare poate fi realizata si
prin interventia fortei coercitive a statului.
9
necesar ca acestea (subiectele) sa-si cunoasca drepturile si obligatiile in mod clar si
neconditionat. Forma scrisa a actului normativ, mijloacele statale specifice de
publicitate a continutului acestuia reprezinta garantii de certitudine a actului normativ,
in raport cu alte izvoare de drept.
Sistemul actelor normative juridice este compus din: legi, decrete, hotarari si
ordonante ale guvernului, regulamente si ordine ale ministerelor, decizii si hotarari ale
organelor administrative locale.
Locul central in sistemul actelor normative il ocupa legile. Lucrul este firesc
daca avem in vedere faptul ca legea este actul normativ elaborat de parlament, organul
puterii legiuitoare, care exprima vointa si interesele alegatorilor. Celelalte acte
normative, elaborate in conformitate cu competentele normative (cu puterea
reglementara) repartizate prin Constitutie altor organe (organele executive), trebuie sa se
subordoneze legilor. Ele sunt elaborate in vederea executarii legilor. Fata de celelalte
acte normative, legea se distinge prin cel putin trei trasaturi specifice: a) legea are o
procedura aparte de elaborare; b) legea are totdeauna caracter normativ (celelalte acte
ale organelor executive, pot avea atat caracter normativ, cat si individual); c) legea are
competenta de reglementare primara si originara (in sensul ca relatiile sociale trebuie
sa-si gaseasca oglindire normativa in mod primordial in continutul legilor si nu al altor
acte normative, acestea nefacand altceva decat sa dezvolte si sa nuanteze reglementarile
primare cuprinse in legi).
10
11