Sunteți pe pagina 1din 46

Regina Maria a României

De la Wikipedia, enciclopedia liberă

Maria a României

Date personale
Nume la naștere Marie Alexandra Victoria
29 octombrie 1875
Născută
Eastwell Park, Kent, Anglia
(62 de ani)
Decedată
Sinaia
Înmormântată Mănăstirea Curtea de Argeș
Alfred, Duce de Saxa-Coburg și Gotha
Părinți
Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei
Alfred, Prinț de Saxa-Coburg și Gotha
Prințesa Beatrice de Saxa-Coburg-Gotha
Frați și surori
Prințesa Alexandra de Saxa-Coburg-Gotha
Prințesa Victoria Melita de Saxa-Coburg și Gotha
Căsătorită cu Ferdinand I
Copii Carol al II-lea al României
Elisabeta de România, Regina Greciei
Maria de România, Regina Iugoslaviei
Nicolae
Arhiducesa Ileana de Austria, Prințesă a Ungariei, Croației și Boemiei
Mircea
Germania
Cetățenie Regatul Unit
România
Religie Anglicanism
diaristă
Ocupație
infirmieră
Apartenență nobiliară
Familie nobiliară Casa Regală de Hohenzollern-Sigmaringen
Imn regal Trăiască regele
Regină a României
Domnie 10 octombrie 1914 – 20 iulie 1927
Încoronare 15 octombrie 1922
Predecesor Regina Elisabeta a României
Semnătură

Modifică date / text

Membru de onoare al Academiei Române


Maria a României (n. 29 octombrie 1875, Eastwell Park, Kent, Anglia - d. 18
iulie 1938, castelul Pelișor-Sinaia, Regatul României) a fost principesă de
coroană și a doua regină a României, în calitate de soție a principelui de
coroană devenit ulterior regele Ferdinand I al României. A fost mama
regelui Carol al II-lea. Maria, născută Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg
și Gotha, a fost mare prințesă a Marii Britanii și Irlandei, fiind nepoata
reginei Victoria a Marii Britanii.

Părinții săi au fost Alfred Ernest Albert de Saxa-Coburg și Gotha, duce de


Edinburgh, iar mama, Maria Alexandrovna Romanova, mare ducesă a Rusiei,
unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Maria și-a petrecut copilăria și adolescența la reședința familiei din Eastwell


Park, comitatul Kent.

S-a căsătorit la 29 decembrie 1892 cu Ferdinand I, principele moștenitor al


tronului României, încercând încă de la început și reușind să se integreze
națiunii care o adoptase ca principesă și, începând din 1914, ca regină.
A urmărit constant întărirea legăturilor dintre România și Marea Britanie,
dovedind reale calități diplomatice în susținerea și apărarea intereselor
României. S-a opus intrării României în Primul Război Mondial de
partea Puterilor Centrale și a susținut alianța cu Antanta, în vederea susținerii
de către aceasta a realizării statului național român.

Pe timpul războiului și-a însoțit soțul în refugiu în Moldova, activând ca soră de


caritate în spitalele militare, activitate care a făcut să fie numită în popor
„mama răniților”.

În perioada Conferința de Pace de la Paris (1919) dar și după încoronarea,


alături de regele Ferdinand, ca suverani ai României Mari (Alba Iulia, 15
octombrie 1922) a participat la o campanie diplomatică pentru recunoașterea
internațională a statului român reîntregit, având întrevederi oficiale sau
informale cu suveranul englez, cu președintele Statelor Unite ale
Americii, Woodrow Wilson, președintele Franței Georges Clemenceau sau cu
reprezentanții de marcă ai mass-mediei europene.

După moartea lui Ferdinand și venirea la putere a fiului său, Carol al II-lea
(1930), acesta a reușit îndepărtarea reginei Maria din viața politică, obligând-o
practic să trăiască într-un soi de exil intern la reședințele sale de
la Balcic și Bran.

În ultimii doi ani de viață, bolnavă fiind, s-a tratat la diferite sanatorii din
Europa, revenind în țară în vara lui 1938, murindla reședința sa de la Pelișor.

A cerut prin testament ca trupul să-i fie înhumat în biserica episcopală de


la Curtea de Argeș, iar inima să fie păstrată într-o raclă la capela Stella Maris a
reședinței din Balcic. După cedarea Cadrilaterului în 1940, inima reginei a fost
mutată la Bran.

Regina Maria a fost o iubitoare și o colecționară de artă, susținând o serie de


personalități artistice și literare cu burse și bani. Este autoarea unor interesante
scrieri memorialistice, precum și a unor povești și versuri pentru copii.

Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii


denigratoare sistematice, cele mai cunoscute fiind cele orchestrate de Puterile
Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii ani după al
Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi întâlnite și
astăzi.

Constantin Argetoianu, unul din criticii constanți și nemiloși ai reginei, este și


cel care reușește să sintetizeze în câteva cuvinte rolul reginei Maria și locul pe
care ea îl merită în istorie:

„Oricâte greșeli va fi comis regina Maria, înainte și după război, războiul rămâne pagina ei,
pagină cu care se poate făli, pagină care se va așeza în istorie la loc de cinste. O găsim în tranșee
printre combatanți în rândurile înaintate, o găsim în spitale și în toate posturile sanitare printre
răniți și bolnavi. O găsim de față la toate adunările care încercau să facă puțin bine. Nu a
cunoscut frica de gloanțe și de bombe, cum nu a cunoscut teama și scârba de molimă sau
nerăbdarea față de eforturile așa de des inutile, provocate de dorința ei de mai bine. Regina
Maria și-a îndeplinit datoria pe toate fronturile activităților sale, dar mai presus de toate pe acela
al încurajării și ridicării moralului acelora care o înconjurau și care au trebuit să decidă, în cele
mai tragice momente, soarta țării și a poporului său. Se poate afirma că, în răstimpul pribegiei
noastre în Moldova, regina Maria a întrupat aspirațiile cele mai înalte ale conștiinței românești.
Prin modul cum a influențat în 1916 intrarea României în război și din nou în 1918, când aproape
numai datorită ei, regele Ferdinand nu a ratificat dezastruoasa pace de la București, regina s-a
așezat ca ctitoriță a României întregite și ca una din cele mai mari figuri ale istoriei noastre
naționale.[1]”
—Constantin Argetoianu , Pentru cei de mâine: Amintiri din vremea celor de ieri

Cuprins

[ascunde]

• 1 Copilăria și adolescența

• 2 Principesă de Coroană a României

• 2.1 Căsătoria

• 2.2 Relația cu Ferdinand

• 2.3 Viața ca la Curtea Regală

• 2.4 Copiii și educația acestora

• 3 Regină a României

• 3.1 Neutralitatea și războiul


• 3.2 Conferința de pace

• 3.3 Regina României Mari

• 3.4 Moartea regelui Ferdinand

• 4 Regină-Mamă

• 5 Activitatea politico-diplomatică

• 6 Activitatea caritabilă

• 7 Activitatea literar-artistică

• 8 Titluri, formule de adresare, însemne și distincții

• 9 Controverse, neclarități și incertitudini

• 9.1 Aspecte controversate privind viața privată

• 9.2 Campanii denigratoare

• 9.3 Gustul pentru lux

• 9.4 Implicarea în aspecte economice și comerciale

• 10 Arbore genealogic

• 11 Opera literară

• 12 Galerie foto

• 13 Referințe și note

• 14 Bibliografie

• 15 Bibliografie suplimentară

• 16 Vezi și

• 17 Legături externe
Copilăria și adolescența[modificare | modificare sursă]
Casa Regală a
României

Carol I

Regina soție
Regina Elisabeta
Copii
Principesa Maria
Ferdinand
Ducesa de Edinburgh cu copii Regina soție
Regina Maria
Copii
Prințul Carol
Prințul Nicolae
Principesa Elisabeta
Principesa Maria
Principesa Ileana
Familia ducelui de Saxa-Coburg și Gotha la 1890
Prințul Mircea
Carol al II-lea

Soție
Principesa Elena
Copii
Prințul Mihai
Mihai I

Soție
Principesa Ana
Copii
Principesa
Margareta
Principesa Elena

George, Duce de York, viitorul rege George al V-lea


Principesa Irina
Principesa Sofia
Principesa Maria
Nepoții
Principele Nicolae
Maria Alexandra Victoria de Saxa-Coburg și Gotha s-a născut la 29
octombrie 1875 la reședința familiei, de la Eastwell Park, comitatul
Kent, Anglia, fiind fiica cea mare a părinților săi Alfred Ernest Albert de Saxa-
Coburg și Gotha, duce de Edinburgh și Maria Alexandrovna Romanov, mare
ducesă a Rusiei, unica fiică a țarului Alexandru al II-lea al Rusiei.

Tatăl său era cel de-al doilea fiu al reginei Victoria și prințului-consort Albert.
Mama sa era singura fiică în viață a din căsătoria țarului Alexandru al II-lea al
Rusiei cu Maria Alexandrovna de Hessa.

Maria a fost botezată în ritul anglican la capela privată


a castelului Windsor pe 15 decembrie 1875, având ca nași de botez pe:
împărăteasa Rusiei Maria Alexandrovna și țareviciul Alexandru al III-lea(bunica
și unchiul pe linie maternă), Alexandrine, ducesă de Saxa-Coburg și
Gotha (mătușă pe linie paternă), Alexandra, prințesă de Wales (mătușă pe linie
paternă) și prințul Arthur, duce de Connaught(unchi pe linie paternă).
[2] Botezul a fost de natură „strict privată”, deoarece a fost realizat în ziua care
urma celei de-a 14-a comemorări a morții prințului-consort Albert.[3]
Pe fondul atmosferei tensionate din familie, cauzată de o mamă irascibilă,
dominatoare și neglijată, și un tată slab de fire și plecat aproape permanent în
lungi călătorii pe mare, prințesa Maria va fi crescută timp de aproape 12 ani
numai la Eastwell Park, reședința de la țară a familiei de Edinburgh, preferată
de mama sa reședinței oficiale de la Londra, palatul Clarence House.[4]:p. 9
Eastwell Park a rămas unul din locurile favorite ale Mariei, pe care l-a evocat
întotdeuna cu bucurie și nostalgie.

„Oricât aș îmbătrâni, mirosul frunzelor uscate de toamnă îmi va aduce mereu în fața ochilor
imaginea vechii case englezești. Acea aromă, oriunde aș fi, îmi evocă viziunea locului Eastwell
Park, cu cărările sale prin pădure, pe care le băteau pașii noștri copilăroși.[5]:p. 5”
—Regina Maria, Povestea vieții mele

În timpul copilăriei Maria s-a atașat foarte mult de sora sa mai mică, Victoria
Melita, alintată Ducky de către familie, cele două surori rămânând foarte
apropiate pe tot parcursul vieții. La vârsta de 10 ani, în 1885, Maria avea să fie
domnișoară de onoare la căsătoria prințesei Beatrice, cea mai tânără fică a
reginei Victoria, cu prințul Henry de Battenberg.[6]
În 1886, ducele de Edinburgh a fost numit la comanda Flotei din Mediterana,
astfel familia s-a mutat în Malta pentru următorii trei ani. Maria și Ducky își vor
petrece timpul făcând plimbări la monumentele istorice de pe insulă și luând
lecții de călărie. În Malta, Maria se îndrăgostește pentru prima dată, după cum
va recunoaște mai târziu, alesul fiind Maurice Bourke, căpitanul yahtului
ducelui.[7]:p. 1
Anul 1888 a fost și anul înfiripării idilei cu prințul George, vărul său,
viitorul rege George al V-lea. „Începând de la vârsta de treisprezece ani,
întotdeauna vreun bărbat sau băiat era îndrăgostit de mine! Primul meu
adorator a fost George, vărul meu, acum rege al Angliei.”[5]:pp 50-51
La începutul anului 1892, fratele mai mare al prințului George, ducele de
Clarence și Avondale, a murit, acesta devenind al doilea în linia de succesiune
la tronul britanic. Părinții săi, prințul și prințesa de Wales, încurajați de regina
Victoria, au făcut o cerere formală în căsătorie în numele său, părinților lui
Missy, dar Ducesa de Edinburgh a respins-o imediat, pretinzând că fiica sa
tocmai a fost confirmată în ritul luteran german, ceea ce nu îi permite să intre
în Biserica Anglicană.[7]:p. 2
Crescută în credința ortodoxă, pe care și-a păstrat-o și după mariajul cu ducele
de Edinburgh, ducesa Maria Alexandrovna nu a dorit o căsătorie între veri
primari, lucru interzis de canoanele ortodoxe. Este posibil ca ea să fi avut și
unele rațiuni politice, în sensul încercării de a realiza o atenuare a tensiunilor
dintre Rusia, țara ei maternă, și România pe subiectul Basarabiei.[8]
În 1889 tatăl său, la presiunile reginei Victoria, a acceptat să succeadă
unchiului său Ernest al II-lea, la conducerea Ducatului de Saxa-Coburg și Gotha,
astfel încât întreaga familie se va muta începând cu acest an în Germania,
la Coburg.[9]

Principesă de Coroană a României[modificare | modificare sursă]


Căsătoria[modificare | modificare sursă]

Principesa Maria în anul căsătoriei, 1893


Principele Ferdinand în anul căsătoriei, 1893

Maria va avea parte de o adolescență foarte scurtă, petrecută la Coburg și


Rosenau, ea fiind obligată să intre în complicatul balet politico-diplomatic al
căsătoriilor monarhice europene din a doua parte a secolului XIX.

„Anii trec și Maria, care a devenit una dintre cele mai frumoase și titrate prințese din Europa, se
apropie de vârsta fatală la care trebuie să te gândești la viitor. Viitorul pentru o tânără de rangul
ei este cuprins într-un singur cuvânt: căsătorie. În acea epocă nici nu se punea problema să ceri
părerea copiilor, care trebuiau să se căsătorească din motive ce nu țineau de sentimente, ci de
politică. Maria va trebui să se încline în fața sorții obișnuite. Pentru ea, având un caracter atât de
ferm, va fi o rană care nu se va cicatriza decât după mulți ani. Maternitatea și apoi politica vor fi
într-un fel substitute ale dragostei neîmplinite.[4]:p. 28”
—Guy Gauthier, Missy, regina României

În aceeași perioadă, Casa Regală a României era în căutarea unei partide


pentru prințul de coroană Ferdinand, menite să asigure viitorul acestei dinastii.
Astfel vor fi declanșate o serie de acțiuni menite să contribuie la cunoașterea și
apropierea dintre Ferdinand și Maria. Primele întâlniri din anul 1891 vor fi
eșecuri totale, dar apoi prin intervenția energică a împăratului german care îl
cheamă pe timidul Ferdinand și îi ordonă să rezolve situația, simultan cu
presiunile făcute de marea ducesă Maria Alexandrovna asupra Mariei, lucrurile
se vor aranja prin anunțarea logodnei noului cuplu, în vara lui 1892.[4]:pp 30-
47

Castelul din Sigmaringen, locul căsătoriei


Castelul Krauchenwies - luna de miere

Pentru oficializarea logodnei regele Carol I a efectuat în toamna lui 1892 o


vizită la Londra pentru a se întâlni cu ducele de Edinburgh, tatăl Mariei, și apoi
cu regina Victoria, care a fost de acord cu căsătoria preconizată, oferindu-i cu
acest prilej lui Carol Ordinul Jartierei.[10]
La 10 ianuarie 1893, la Sigmaringen în Germania, este
celebrată căsătoria Alteței Sale Regale Marie de Edinburgh cu Alteța Sa Regală
Ferdinand, Prințul de Coroană al României. Celebrarea a cuprins de fapt un
număr de trei ceremonii de căsătorie: civilă, catolică (religia lui Ferdinand) și
protestantă (religia Mariei).

Căsătoria civilă a avut loc în Salonul Roșu al castelului din Sigmaringen, fiind
oficiată de Karl von Wedel, mareșalul curții imperiale, împăratul Wilhelm al II-
lea al Germaniei fiind primul dintre martorii care și-au pus semnătura pe actul
de căsătorie.

Principala ceremonie, cea catolică, a avut loc la catedrala orașului, Maria fiind
condusă la altar de tatăl său, ducele de Edinburgh. Maria devenea astfel prima
prințesă britanică, după câteva sute de ani, care se căsătorea cu un prinț
catolic.[11]
Cea de-a treia ceremonie, cea protestantă, a fost una mai modestă, fiind
oficiată în unul din saloanele palatului de către un capelan al Marinei Regale
Britanice.[12]
Deși regele Carol I, preocupat permanent de simțul datoriei, le-a urat
doar „Honigtag” („o zi de miere”),[10] proaspătul cuplul regal avea să petreacă
totuși o lună de miere la castelul Krauchenwies din Bavaria. De aici au plecat
spre țară, cu o scurtă oprire la Viena unde își vor îndeplini prima lor sarcină
oficială, aceea de a-l vizita pe împăratul Franz Josef. Având în vedere situația
politică delicată a momentului (era în plină desfășurare procesul
memorandiștilor) vizita avea să fie scurtă urmată de o traversare
a Transilvaniei pe timp de noapte și cu luminile trenului stinse.[13] Cuplul
princiar va avea parte de o primire călduroasă încă de la trecerea frontierei, la
Predeal, urmată de o serie întreagă de ceremonii și recepții oficiale.
„Românii sunt latini. Vorbesc cu inima și cu mâinile. Din primul moment o adoptă pe Maria. În
spatele acestei spontaneități afective se ascunde ceva mai profund. Începutul, poate, al unui
sentiment monarhic profund în România. După aproape treizeci de ani de monarhie prusacă
serioasă și competentă, dar care duce lipsă de imaginație, a venit în sfârșit momentul pentru o
regalitate care vorbește sufletului. Este un dialog care între Maria și poporul român va continua,
în ciuda vicisitudinilor istorice, timp de patruzeci și cinci de ani.[4]:p. 52”
—Guy Gauthier, Missy, regina României

Relația cu Ferdinand[modificare | modificare sursă]

Ferdinand și Maria ca Principe și Principesă de Coroană

Relația cuplului princiar și apoi regal Ferdinand și Maria a fost una complexă și
cu o evoluție sinuoasă în timp, dar ceea ce a constituit o constantă a acestei
relații a fost permanenta disocierea între viața publică și cea privată, pe care
atât Ferdinand cât și Maria au făcut-o. Ei nu au lăsat niciodată ca problemele
personale sau de cuplu să primeze în detrimentul funcțiunilor publice pe care le
aveau la nivelul societății, focalizându-și energiile și eforturile într-un mod
concertat, pentru îndeplinirea misiunii care le revenea. ”Preocuparea noastră
cinstită a avut întotdeauna un singur obiect: România. Orice greșeli vom fi
făcut, pe noi ne-au animat de fiecare dată intențiile cele mai bune și sunt
convinsă că și poporul știe acest lucru.”[14]:p. 214
Faptul că această căsătorie a fost stabilită din interese dinastice, fără ca cei doi
viitori soți să aibă vreun cuvânt de spus, ca și diferența de vârstă și
temperament a lor, a făcut ca în primii ani de căsătorie relația celor doi să fie
una destul de tumultoasă și inegală.

„Noi suntem naturi total diferite, nu putem înțelege anumite lucruri pentru că mintea noastră
lucrează complet altfel. În tinerețea noastră ne făceam unul pe altul să suferim, eram ca doi cai
rău împerecheați, deși erau întotdeauna probleme asupra cărora cădeam de acord.[15]:p. 122”
—Regina Maria, Însemnări zilnice

Cu timpul, cu apariția copiilor, cu o mai bună înțelegere din partea lui


Ferdinand și cu mai buna integrare a principesei Maria în Casa Regală și în
societatea românească, perechea princiară a reușit să treacă peste cele mai
multe dintre aceste asperități, reprezentând un factor de stabilitate pentru
viitorul dinastiei și al României în general. Cel mai bine a sintetizat această
perioadă tot regina Maria care îi mărturisea la un moment dat regelui Ferdinand
”ce păcat că a trebuit să irosim atâția ani ai tinereții ca să învățăm cum să
conviețuim!”[14]:p. 214
„Din pricină că fusese prea îndelung subjugat și apăsat, regele Ferdinand avea nevoie adesea să
fie înviorat și întărit. Felul meu de a fi îi insufla curaj și nădejde. În ceasurile de îndoială, găsea în
mine o încredere de oțel, pe care singur n-o avea. Mână în mână, eram mai puternici. Nu era în
firea soțului meu să mă recunoască în văzul tuturor ca pe o colaboratoare. [...] Dar avea
încredere în mine, eram o tovarășă plină de veselie, uneori cam nesupusă care însă niciodată nu-l
dezamăgea. Afară de aceasta, menirea și țelurile noastre erau aceleași și trăiam amândoi pentru
același ideal: binele țării noastre. Aceasta ne făcea răbdători unul față de altul și ne insufla
fiecăruia îngăduință pentru cusururile celuilalt.[16]:pp 14-15”
—Regina Maria, Despre relația cu regele Ferdinand

Ferdinand și Maria ca rege și regină

Diferența de temperament dintre Maria și Ferdinand, a indus în anumite


momente percepția că acesta ar fi fost sub dominația energicei sale soții, ceea
ce era de multe ori doar o aparență. Chiar dacă Ferdinand lua hotărârile cu
greutate și de multe ori ajutat de alții, inclusiv regina, el nu lua decât acele
hotărâri la care singur ajunsese la concluzia că sunt cele corecte.

„Părerea obișnuită este că era sub influența Reginei Maria, că ei i se datorează hotărârile care l-
au dus Ia gloria întregirii neamului. Lucrul nu este exact. Desigur că în unele probleme Regina
Maria a exercitat o înrâurire asupra lui într-o oarecare măsură. Chiar personalități mai puternice
din apropierea lui l-au putut influența, ca să nu mai vorbim de o personalitate atât de hotărâtă,
de vie ca a Suveranei. Însă o adevărată, o decisivă influență dânsa nu putea exercita, fiindcă
legătura sufletească dintre ei era prea slăbită, prea erau departe și străini unul de altul. În
tinerețile lui dânsul o iubise mult, această dragoste nu fusese însă împărtășită.[17]:p. 122”
—Ion G. Duca, Amintiri

Cu toate iubirile regelui Ferdinand și ale reginei Maria, relația lor de cuplu s-a
consolidat ajungând ca între ei să se stabilească o toleranță amabilă și un
devotament sincer al unuia față de celălalt, uniți într-o camaraderie cordială și
autentică, de grijile comune pentru țară și pentru familie. Ea se închina în fața
superiorității sale ca rege și bărbat în public. El se pleca în fața ei în viața
particulară, pentru că știa că ea înțelegea lumea mai bine decât el.[18]:p.
22 „Acum suntem cei mai buni asociați, cei mai loiali tovarăși, dar viețile
noastre se întretaie doar în anumite chestiuni.”[15]:p. 122
„Când s-au urcat pe tron dragostea lor se stinsese de ani de zile. [...] Regele însă admira multe
din însușirile soției lui — voința, sinceritatea, vitalitatea, veselia dar atâta tot. Treceau săptămâni
și luni fără să-și vorbească altceva decât banalități la masă și față de martori. Nici o intimitate
între două vieți îndreptate pe cărări despărțite. Tronul pe de o parte, încercările ei repetate pe de
altă parte, îi apropia din nou vrând ne vrând, dar nu destul. Este sigur că în fundul sufletului său
el a avut față de dânsa adevărata stimă și adevărata încredere, o cunoștea însă prea bine ca să
nu se sfiască de ea.[17]:p. 122”
—Ion G. Duca, Amintiri

Viața ca la Curtea Regală[modificare | modificare sursă]


Maria a întâmpinat dificultăți mari în adaptarea la noua sa condiție de soție a
principelui moștenitor al coroanei României. Lumea de la București, latină și
ortodoxă, era foarte diferită de lumea anglo-saxonă și protestantă în care
crescuse. „Nu am fost adusă în România pentru a fi adorată și răsfățată, ci
pentru a face parte din construcția imaginată de regele Carol. Am fost
importată, pentru a fi șlefuită, educată și antrenată conform viziunii marelui
bărbat.”[19]:p. 105 Totul i se părea ciudat și straniu în noua sa țară, de la
arhitectura edificiilor din București până la mohorâtele încăperi ale Palatului
regal în care trebuia să locuiască. „Bântuiam tristă ore întregi, singură în
camerele acelea pe care le uram, încăperi grele, nemțești, opulente, pline de
ornamente apăsătoare, pompoase, fără vre-un ungher în care să te poți
adăposti. Totul era « Altedeutsch » și nu de cea mai bună calitate.”[19]:p. 107

Palatul Regal la 1900

Palatul Cotroceni la 1900

Castelul Pelișor

Maria și Ferdinand au trebuit să participe în perioada imediat revenirii în țară la


o întreagă suită de manifestări oficiale prilejuite de căsătoria cuplului princiar
unde, deși au întâlnit toată elita politică, culturală și militară a României, Mariei
i s-a interzis de către regele Carol să își facă prieteni în societatea românească
deoarece „prietenii nu erau întotdeauna cei mai buni sfătuitori, plus că
favoritismul creează gelozii, așa că e mai sigur să nu ai prieteni.”[19]:p. 106 În
acest fel, în primii ani ai șederii sale în România „cercul familiei s-a restrâns la
bătrânul unchi Carol, regele, și soțul meu, subjugat de cultul pentru bătrânul
de fier, tremurând mereu la gândul că acțiunile sale l-ar putea nemulțumi pe
acest sclav al datoriei care era capul familiei.”[19]:p. 105 Discuțiile
interminabile cu Carol și Ferdinand nu-i făceau nici o plăcere tinerei prințese,
având în vedere atât faptul că subiectele predilecte ale acestora erau
problemele de stat, cât și totala ei lipsă de pregătire în acest domeniu. „Atât
unchiul (Carol I - n.n.) cât și Nando vorbeau mult, îmi spuneau multe lucruri,
discutau politică, aveau lungi discuții militare, fumând țigări puternice, dar
pentru mine toate acestea erau de parcă ar fi vorbit în chineză.”[13]
În viziunea lui Carol, „acest rege conservator și maniac al disciplinei, care s-a
zbătut mai mult decât oricine altcineva să construiască România modernă”,
[20] singurul rol pe care perechea moștenitoare trebuia să îl joace era acela de
a-și face datoria în ducerea mai departe la îndeplinire a acestui proiect al său.
În acest scop, i-a tratat pe Ferdinand și Maria fără nici un fel de
menajamente. „Regele Carol nu avea nici o afecțiune pentru Principele
Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia.”[17]:p.
99 Cât despre Maria, Carol afirma simplu că „o prințesă moștenitoare are doar
datorii și singurele sale drepturi sunt cele care decurg din această
situație.”[4]:p. 56
De asemenea, raporturile lui financiare cu perechea princiară au fost în aceeași
notă: „i-a lăsat veșnic să se zbată cu ridicole greutăți financiare, cu o
numeroasă și costisitoare familie, când ar fi putut să le asigure traiul cuvenit,
mărindu-le subvenția sa numai cu câteva zeci de mii de lei în plus.”[17]:p. 103
În martie 1896 cuplul moștenitor al coroanei României se mută în noua
reședință princiară, Palatul Cotroceni, care, începând cu 1892, începuse să fie
amenajat special în acest scop de către Regele Carol I. Acest fapt va permite
obținerea unui grad mai mare de independență în viața privată a familiei
princiare, și începutul unei desprinderi de tutela regelui. Maria se va dedica
amenajării interioarelor noii locuințe potrivit gusturilor și dorințelor sale,
precum și practicării sportului său preferat, călăria, practicată pe câmpul de
instrucție de la Cotroceni, aflat în apropierea noului palat.[21] Tot Carol va
construi și o nouă reședință de vară pentru principii moștenitori, Castelul
Pelișor, situat în complexul familiei regale de la Sinaia, inaugurat în anul 1903.
[22]
În anul 1896, Ferdinand și Maria vor reprezenta familia regală română la
festivitățile prilejuite de încoronarea țarului Nicolae al II-lea al Rusiei. Cei doi
vor petrece momente plăcute la Sankt Petersburg, Maria rămânând profund
impresionată de amploarea festivităților și fastul de la curtea imperială rusă.
Când ceremoniile s-au terminat și au trebuit să plece spre casă „am realizat că
acesta a fost un episod pe care nu-l voi mai trăi niciodată în această viață. Era
sfârșitul visului. Întoarcerea la « datorie și abnegație » nu a fost ușoară. Totul
părea mic, plictisitor, ponosit, înghesuit, neinteresant; viața plată,
perspectivele cenușii. Unica bucurie reală a fost să-mi revăd copii, dar după o
petrecere îndelungată chiar și propriii copii pot părea puțin străini.”[23]
Regina Maria în uniforma Regimentului 4 Roșiori

În conformitate cu uzanțele caselor regale și într-o încercare de a asigura o


implicare mai mare a principesei de coroană în activitățile statului, Regele Carol
I decide, în 1896, numirea principesei Maria în calitate de comandant onorific al
Regimentului 4 Roșiori. Maria va fi foarte mândră de această numire, purtând
uniforma și conducând regimentul la manifestațiile oficiale, dar și fiind aproape
de soldații săi pe timpul războiului. S-a implicat activ în toate acțiunile pe care
Regimentul 4 Roșiori (denumit mai târziu Regimentul 4 Roșiori „Regina Maria”)
le-a desfășurat de-a lungul vremii.[24]
Anul următor, 1897, aduce un eveniment trist la Palatul
Cotroceni: îmbolnăvirea principelui Ferdinand de o formă gravă de febră tifoidă,
care a fost aproape de a-i cauza moartea. Pentru Maria, eventuala dispariție a
lui Ferdinand ar fi putut însemna sfârșitul șederii sale în România. Regele Carol
i-ar fi păstrat cei doi copii, principele Carol și principesa Elisabeta, despre care
afirma că aparțin înainte de toate Coroanei României, iar Maria ar fi fost
probabil nevoită să se întoarcă la familia sa, în urma unui aranjament dinastic
specific. Maria nu concepea ca toate sacrificiile sale să fi fost în zadar și de
aceea va alege să se bată pentru a-l susține pe Ferdinand în lupta sa cu boala.
„Se va bate pentru că știe că acest om, mai mult un complice afectuos decât
un soț iubitor este cheia destinului său.”[4]:p. 93
După convalescența și însănătoșirea lui Ferdinand, perechea va pleca și va
petrece iarna 1897/1898 pe Coasta de Azur, în compania rudelor Mariei din
familia imperială rusă. Regele Carol I va fi nemulțumit de modul, prea liber în
concepția sa, în care principii, și în special Maria, își petrecuseră voiajul și ca
drept pedeapsă, Maria nu este luată în vizita pe care Carol, însoțit de
Ferdinand, o va face în iulie 1898 în Rusia.
Copiii și educația acestora[modificare | modificare sursă]
Cuplul princiar (și apoi regal) Ferdinand și Maria va avea un număr de 6 copii,
din care unul, principele Mircea, a murit la o vârstă fragedă. Primul lor copil s-a
născut la numai nouă luni și cinci zile de la căsătoria lor, este vorba
despre principele Carol, născut la castelul Peleș, în 1893. A urmat
apoi principesa Elisabeta (1894), principesa Maria (1900), principele
Nicolae (1903), principesa Ileana (1909) și principele Mircea, născut în ianuarie
1913.

Titlul și Data decesului


Imagine Data nașterii Observații
numele (Vârsta)
Viitorul rege Carol al II-lea al
României, între 8 iunie 1930 și 6
septembrie 1940. A abdicat în favoarea
fiului său Mihai, trăind în exil până la
sfârșitul vieții. A murit în 1953
în Portugalia.
Căsătorii:

1. Ioana Maria Valentina Lambrino


(Zizi), la 31 august 1918, la Odesa. Un
fiu, Mircea Grigore Carol Lambrino.
4
Prințul 15 Căsătorie morganatică, anulată prin
aprilie1953(59 d
Carol octombrie1893 hotărârea Tribunalului Ilfov, în 1919.
e ani)
2. prințesa Elena a Greciei și
Danemarcei, la 10 martie 1921. Un
fiu, viitorul rege Mihai al României.
3. Elena Lupescu, la 3 iunie 1947, la Rio
de Janeiro, Brazilia. Fără urmași.
Între 1925 și 1930 a fost exclus
din Casa Regală a României, în urma
renunțării la calitatea de prinț
moștenitor. În această perioadă a
purtat numele Carol Caraiman.

Regină a Greciei (1922-1924) în


urma căsătoriei cu prințul George al
Principesa 14 II-lea al Greciei, la 27 februarie 1921,
12
Elisabeta noiembrie1956( la București. Divorțează la 6
octombrie1894
„Lisabeta” 62 de ani) iulie 1935. Fără urmași. Din 1948
până la moarte a trăit în exil la Cannes,
unde a și murit.
Regină a Iugoslaviei (1922-1934), în
urma căsătoriei cu regele Alexandru I
al Iugoslaviei, la 8 iunie 1922, la
Principesa 22 Belgrad. A avut trei copii:
Maria 6 ianuarie1900 iunie1961(61 de prinții prințul Petru, Prințul
„Mignon” ani) Tomislav și prințul Andrei.
Din martie 1941 până la moarte a trăit
în exil în Marea Britanie, unde a și
murit.
Membru al Regenței (iulie 1927 -
iunie 1930), pe timpul minoratului
regelui Mihai I.
Căsătorii:

1. Ioana Dumitrescu-Doletti, la 7
noiembrie 1931, la Tohani. Fără
urmași. Căsătorie morganatică. Rămân
căsătoriți până la moartea soției, în
Prințul 9 1963.
Nicolae 3 august1903 iunie1978(74 de
2. Thereza Lisboa Figueira de Mello,
„Nicky” ani) la 13 iulie 1967, la Lausanne. Fără
urmași. Rămân căsătoriți până la
moartea prințului.
Din 1937 a trăit în exil în Elveția.
Între 1937 și 1942 a fost exclus
din Casa Regală a României, în
urma căsătoriei morganatice cu Ioana
Doletti. În această perioadă a purtat
numele Nicolae Brana.

Principesa 5 ianuarie1909 21 Căsătorii:


Ileana ianuarie1991(82
de ani) 1. Arhiducele Anton de Habsburg, la 26
iulie 1931, la Sinaia. A avut șase copii:
prinții Ștefan, Arhiduce de Austria
și Dominic, Arhiduce de Austria,
precum și prințesele Maria Ileana,
Arhiducesă de Austria, Alexandra,
Arhiducesă de Austria, Maria
Magdalena, Arhiducesă de Austria
și Elisabeta, Arhiducesă de Austria.
Divorțează în 1954.
2. Ștefan Isărescu, la 20 iunie 1954,
la New York. Fără urmași. Divorțează
în 1965.
Din 1948 a trăit în exil
în Elveția, Argentina și Statele Unite
ale Americii. În 1967 a trecut
la monahism sub numele de Maica
Alexandra,
fondând mănăstirea „Schimbarea la
Față” din Ellwood
City, Pennsylvania, SUA, unde și este
înmormântată.[25]

A murit la Buftea, la vârsta de numai 3


ani, fiind bolnav fiind de febră tifoidă.
2 A fost înmormântat în curtea Palatului
Prințul
3 ianuarie1913 noiembrie1916( Cotroceni, iar în 1941, a fost
Mircea
3 ani) reînhumat, la cererea prințesei Ileana,
în capela de lângă Castelul Bran, unde
fusese adusă și inima reginei Maria.

Principele Ferdinand, Principesa Maria și copiii Carol, Maria, Nicolae și Elisabeta, 1906

Relațiile dintre părinți și copii în familia regală Ferdinand și Maria au fost în


aparență normale, dar în fapt atât regele cât și regina nu s-au implicat în
educația copiilor regali, așa de mult pe cât ar fi fost necesar, astfel încât
aceștia să conștientizeze și să înțeleagă pe deplin misiunea care le revenea în
cadrul societății românești. Maria, fire copilăroasă și îndrăzneață, nu a reușit
să-și supravegheze copiii cu strictețe, în vreme ce Ferdinand, datorită
incapacității sale de a lua hotărâri și mai ales datorită timidității sale excesive,
nu a reușit la rându-i să se impună în viața copiilor săi. Copiii au primit, desigur,
instrucția cuvenită rangului, dar Casa Regală nu putea ține locul unei adevărate
instituții pedagogice. Curtea a reprezentat mai degrabă un mediu delăsător, în
care fiecare copil regal a crescut în voia lui, fără o educație riguroasă,
corespunzătoare viitoarei lor misiuni, formarea personalității lor suferind de
lacune serioase.[18]:p. 92
Pentru Maria „copiii mei erau punctul central al vieții mele. Femeile din rasa
mea sunt mame pătimașe și nu ne putem închipui lumea fără copii. Toată
munca, toată străduința și năzuința noastră n-au alt țel decât de a-i modela
potrivit idealului nostru, de a-i face fericiți și de a le pregăti un viitor
frumos.”[26]:p. 310
Maria își adora copiii, dar dragostea ei era ineficientă. Nu se putea hotărî să-și
disciplineze copiii așa cum ar fi trebuit, deoarece chiar ea spunea: „nu aveam
fire de pedagog. De fapt, mă trăgea inima să fiu prea îngăduitoare; am avut
întotdeauna groază de orice fel de tiranie sau de constrângere și mi-a fost cu
neputință să înving groaza ce aveam de a dojeni. Din nenorocire însă
severitatea în doză prea mică e tot atât de primejdioasă pentru bunele
rezultate ale educației ca și severitatea în doze prea mari. Mărturisesc că multe
din dezamăgirile și chiar din dezastrele vieții mele pot fi atribuite acestei
neputințe înnăscute de a certa sau de a dezaproba.”[26]:pp. 310-311 În ceea
ce-l privea pe principele Ferdinand, principesa Maria îi scria mamei sale că:
„Nando se ocupă de timbrele lui și de regulamentele militare lăsând educația
copiilor în seama primei persoane care insistă să o facă. La el groaza de a nu
face cumva ceva ce nu se cuvine îl împiedică să facă lucrurile pe care ar trebui
să le facă.”[27]:p. 195

Principesa Maria cu primii săi copii, Carol și Elisabete, în 1895

Peste toate acestea s-a mai suprapus și ingerința regală, Regele Carol I și
regina Elisabeta luându-i pe micii Carol și Elisabeta din mâinile părinților săi cât
mai devreme, deoarece regele considera că educația viitorului moștenitor al
tronului era una din responsabilitățile sale și era dreptul său în calitate de șef al
familiei și de rege.[18]:p. 51
„Se știe că este o tradiție în neamul Hohenzollern ca domnitorii să fie în rele raporturi cu
moștenitorii lor. Regele Carol nu s-a abătut de la această tradiție familiară. Nu avea nici o
afecțiune pentru Principele Ferdinand, îl tiraniza cât putea și îl umilea mai mult decât trebuia. Dar
nici de Principele Carol pe care pretindea că-l iubește — mai puțin totuși decât pe Principele
Nicolae, incontestabil nepotul sau răsfățat — nu s-a ocupat de fel. A neglijat complet instrucția și
educația lui, ca și cum ar fi vrut să lase României urmași cu totul nepregătiți spre a-i lua
succesiunea.[17]:p. 103”
—Ion G. Duca, Amintiri politice

Tot referitor la principele Carol și mediul educațional de la curte, filosoful


Constantin Rădulescu-Motru consemna că „în sufletul lui nu era îndeajuns de
bine plămădită voința de a domni peste țara strămoșilor lui. De vină era mediul
de la curte, de plăceri ușoare, lingușire și intrigi, adică acel sistem de a se izola
între acei câțiva intimi care formează camarila. Rugina a fost mai tare decât
oțelul. Avem în sfârșit pe primul Hohenzollern om ca toți oamenii.”[28]
În legătură cu educația principelui Nicolae, Sabina Cantacuzino spunea:
„copilăria i-a fost puțin îngrijită, ca a tuturor copiilor regali. Crescut în mijlocul
șoferilor Curții, de mic înjura ca și ei, petrecea ziua mai mult în garaj decât în
clasă, astfel că era aproape analfabet, până la vârsta de 16 ani, când regele
Ferdinand, după aventura principelui Carol și anularea căsătoriei acestuia, se
hotărî să-l trimită la un colegiu în Anglia. Acolo făcu mai multe sporturi decât
teze, dar învăță să aibă o ținută elegantă când se afla în lume.”[29]:p.
232 Eșecul educării copiilor familiei princiare în sensul înțelegerii rolului și
menirii lor publice a fost „un produs al cooperării dintre prea multe autorități și
prea puțină disciplină”.[27]:p. 197

Regină a României[modificare | modificare sursă]


Neutralitatea și războiul[modificare | modificare sursă]
Principesa Maria a devenit Regină a României, odată cu accederea la tron a
principelui Ferdinand, la 11 octombrie 1914, după moartea regelui Carol I. Era o
perioadă crucială din istoria României, marcată de izbucnirea Primului Război
Mondial, în care atât familia regală cât și întreaga societate românească era
profund divizată în tabere ce susțineau fie neutralitatea fie intrarea în război de
partea uneia sau alteia dintre cele două alianțe aflate în conflict.

Prin moartea regelui Carol I se deblocase de la sine o stare politică tensionată.


În parlament noua pereche conducătoare este primită cu căldură și speranță,
fiind aclamați îndelung. „Ovațiile adresate noii Regine în Parlament erau
sincere. Publicul era conștient că loialitatea fermă a Mariei față de cauza
Aliaților a fost cea care îl sprijinise și va continua să-l sprijine pe soțul ei de
origine germană. «Ca Principesă Moștenitoare, fusese populară; ca Regină era
și mai iubită”, spunea Prințesa Callimachi."[27]:p. 223

Regina Maria pe timpul vizitei într-un spital de campanie, în anul 1917

În ciuda presiunilor financiare și morale atât din partea Antantei, cât și


a Puterilor Centrale, România a rămas credincioasă neutralității în decursul
primilor doi ani ai primului război mondial. Țara nu era pregătită de război.
Reginei Maria nu-i plăcea neutralitatea. Aceasta o făcea „să-și controleze
fiecare cuvânt", ceea ce, după cum spunea ea, „era cu totul în afara felului
meu de-a fi".[27]:p. 231 Regina era de asemenea foarte încrezătoare în
capacitatea regelui Ferdinand de a rezista presiunilor interne și externe și de a
acționa doar în interesul țării:
„Ferdinand este înainte de toate Regele României și un excelent patriot... Nando poate că nu este
foarte energic, dar are o ciudat de puternică doză de rezistență și cu cât este mai constrâns și
amenințat, cu atât mai puțin se va pune în mișcare; el nu este ceea ce poate fi numit un om de
acțiune, dar nu poate fi intimidat, în plus, eu sunt acolo ca să-l ajut să se lupte și pot să spun că
sunt un bun câine de pază![27]:pp 236-237”
—Regina Maria

Pe tot parcursul perioadei de neutralitate Maria a susținut realizarea


obiectivelor naționale prin alăturarea României de partea puterilor Antantei.
Având în vedere descendența sa regală anglo-rusă, dar și popularitatea foarte
mare de care se bucura în rândul populației, ea a fost percepută în țările
Antantei ca fiind unul dintre principalii factori de influență în favoarea cauzei
Antantei în România.[30][31] „Regina Maria este de două ori aliata noastră,
odată prin naștere iar a doua oară prin inima ei”, spunea ministrul Franței la
București, contele Saint-Aulaire.[32]:p. 322
Legăturile Mariei cu casele regale rusă și britanică vor fi folosite de regele
Ferdinand și primul ministru Ionel Brătianu, regina trimițând, la solicitarea
acestora, o serie de lungi scrisori neoficiale regelui George al V-lea și țarului
Nicolae al II-lea, în care prezenta detaliat dorințele României de realizare a unui
stat național unitar, precum și justificările temeiurilor pe care se bazează
aceste dorințe. Regina Maria a reprezentat astfel o importantă resursă
diplomatică pentru conducerea statului român, care a putut astfel să
ocoloească constrângerile neutralității și să își facă cunoscută poziția.

„Împăratul Rusiei și Regele Angliei fiind amîndoi verii mei primari, era ușor pentru mine să am
legături neoficiale cu ei și desigur că eram gata să-mi servesc țara pe orice cale. Avînd în vedere
că atît Regele, cît și primul său ministru aveau deplină încredere în mine, eram mai inițiată în
problemele și secretele de stat decît se obișnuiește în ce privește reginele.[33]:p. xxv”
—Regina Maria, Povestea vieții mele
Regina Maria în vizită la sanatoriul Carpați, august 1917

După finalizarea unor lungi și dificile negocieri cu reprezentanții Antantei,


concretizate prin încheierea unui tratat politic și a unei convenții militare,
România a intrat în război la 14 septembrie 1916, declarând război Imperiului
Austro-Ungar.[34]
„Regina Maria a îmbrățișat cauza războiului precum alții o religie.”[32]:p.
399 Încă de la început ea se va implica în organizarea și buna funcționare a
serviciului de ambulanțe destinate frontului. Va vizita zilnic spitalele militare și
se va ocupa personal de coordonarea și aplanarea fricțiunilor dintre diferitele
organizații de Cruce Roșie prezente în România (pe lângă cea națională erau
prezente cele din Franța, Marea Britanie și Rusia).”[4]:pp 190-191
La sfârșitul lui noiembrie 1916, familia regală împreună cu conducerea politică
a țării pleacă în refugiu în Moldova. Aici ea își va continua cu tenacitate și
hotărâre, activitățile de coordonare a serviciilor sanitare.

„În fiecare dimineață, Regina, în uniformă de infirmieră, însoțită de o doamnă de onoare și de un


grup de brancardieri voluntari se duce la gară pentru a-i primi pe răniți. Regina înfruntă moartea
și ceea ce este fără îndoială cel mai greu, depășește oboseala unei zile nu de opt ore ci a unei zile
care se întinde până noaptea târziu, cu șaisprezece, șaptesprezece sau optsprezece ore de
muncă, pe cât de respingătoare pe atât de periculoasă, în mijlocul emanațiilor infecte ale
cangrenelor. Când este vorba de Regina nu ne referim la curaj. Curajul presupune teamă și
energia de a învinge. Sentiment necunoscut pentru o suverană a cărei îndrăzneală aduce a
invulnerabilitate.[32]:p. 360”
—Contele Saint-Aulaire, Ministrul Franței la București

Această prezență permanentă și directă a regelui Ferdinand și reginei Maria în


mijlocul soldaților care luptau în cele mai grele sectoare ale frontului, ca și
promisiunea solemnă a regelui că o parte din pământul țării le va reveni lor, a
dus la crearea unei simbioze între familia domnitoare și popor, fapt care se va
proba în condițiile dificile ale anilor 1917-1918. „Deși rușii ne-au dat un prost
exemplu pentru că mulți dintre ei au devenit bolșevici și își părăseau posturile
cu miile, soldații noștri prost hrăniți, înarmați insuficient, rareori lăudați, veșnic
obosiți, au rămas credincioși regelui, de neclintit în mijlocul debandadei foștilor
lor aliați. Am trăit printre ei pretutindeni, în spitale, pe front, chiar și în tranșee,
i-am văzut înfometați, scheletici, renăscând la viață, redevenind ființe
sănătoase și puternice. Juraseră să reziste ca un zid pentru a apăra ultima
părticică de pământ românesc care era încă al nostru”.[35]
După semnarea Armistițiului de la Focșani cu Puterile Centrale la 26
noiembrie 1917,[36] relațiile dintre Regina Maria pe de o parte, regele
Ferdinand, Ion I.C. Brătianu și Barbu Știrbey se deteriorează, ca urmare a
situării pe poziții divergente privind acțiunea viitoare. Maria consideră
armistițiul un angrenaj în care România și-a prins mâna, în vreme ce Brătianu și
Știrbey îl consideră o manevră diplomatică menită să câștige timp. Evoluțiile
viitoare vor confirma punctul de vedere al reginei, din acel moment Puterile
Centrale nefăcând altceva să „strângă șurubul angrenajului” conducând în
numai trei luni la semnarea umilitoarei păci separate.[4]:p. 215
Incapacitatea conducerii politice a țării de a identifica o soluție viabilă, precum
și contextul extern defavorabil, îl silesc pe Regele Ferdinand să accepte o
întâlnire cu ministrul Imperiului Austro-Ungar, contele Czernin, la 27 februarie
1918, care, pe un ton arogant și umilitor, îi cere să semneze pacea sau va fi
înlocuit cu un alt rege din casele regale austriecă sau germană. „Regele a
plâns și a lăsat impresia că ar vrea să facă pace dar că este încă în mâinile
celor ce-l înconjoară”, consemnează Alexandru Marghiloman.[37]:p. 376

Regele Ferdinand și Regina Maria decorând militarii care au luptat la Mărășești, august 1917

Regele și guvernul se resemnează și, în lipsa altor opțiuni, decid să înceapă


negocierile pentru o pace separată, deși erau conștienți că odată încheiată o
astfel de păci, în conformitate cu prevederile tratatului din august 1916,
România se autoexcludea din Antantă și implicit ar fi fost în imposibilitatea de a
putea participa ca țară aliată la conferința de pace, în cazul unei victorii a
Antantei. Regina Maria s-a opus cu vehemență semnării acestei păci, fapt ce îi
va atrage reproșuri din partea lui Ferdinand, Brătiani și Știrbey. Într-un act fără
precedent și care nici nu a mai fost repetat ulterior, regina îi înfruntă pe
aceștia, demonstrând pentru prima dată că poate fi un factor politic de care
trebuie să se țină seama. „A urmat o scenă teribilă, în care i-am spus Regelui
că își vinde sufletul și onoarea și, o dată cu acestea, onoarea familiei și țării
sale [...] nu pentru că era prost, ci pentru că un om cu un caracter ca al său
devine întotdeauna instrumentul celor mai puternici decât el și păcălitul lor.
Regele a izbucnit într-o furie cumplită și «dacă ar fi fost un om din popor», cu
siguranță că m-ar fi bătut”. Regina și-a continuat atacul, referindu-se și la cei
doi sfetnici regali care erau de față, Ionel Brătianu și Barbu Știrbey. „Trebuie să
ți se spună odată că cei din jurul tău [...] te-au prins într-o plasă de dezonoare
după ce ți-au subminat sistematic credința și energia, până când ai devenit
doar un instrument lipsit de viață în mâinile lor murdare [...] Pentru că oricum
vom muri, mai bine să murim cu capul sus, fără să ne mânjim sufletele [...]
punându-ne [...] semnătura pe condamnarea noastră la moarte”.

Știrbey a spus că, deși Regina „judeca absolut corect” în unele privințe, era
nedreaptă față de Rege cerându-i „să opună singur rezistență, pentru că
Maiestatea sa nu putea reuși dacă nu era susținut de... oameni responsabil”.
Maria a replicat că „în această țară nu există bărbați și îmi este rușine că sunt
Regina unor lași!”[27]:pp 293-294
Regina l-a câștigat de partea ei și pe principele moștenitor Carol, care
în Consiliul de Coroană din 3 martie 1918 s-a opus semnării păcii separate,
spunând: „Sper ca în această țară se va găsi un om de stat care să ajute pe
Rege să nu semneze o pace înjositoare”.[38]
Perspectiva divizării monarhiei, dar și conștientizarea de către liderii politici că
în situația disperată respectivă singura legătură viabilă a țării cu Antanta mai
era reprezentată doar de regina Maria, l-a determinat pe Ferdinad să facă tot
ceea ce a depins de el pentru a nu semna tratatul de pace separat. După
război, majoritatea oamenilor politici au recunoscut că acesta a fost momentul
crucial care a contribuit la conservarea drepturilor României ca stat aliat,
recunoscând totodată și meritele acțiunii singulare și disperate a reginei Maria
în luarea și ducerea la îndeplinire a acestei decizii extrem de dificile.[39][40] „Cu
adevărat, în acel moment al istoriei, Maria a fost singurul bărbat al
României.”[4]:p. 216[32]
Atitudinea reginei Maria de respingere a păcii cu Puterile Centrale a rămas
aceeși pe tot parcursul anului 1918. În lunia august a stârnit o furtună
diplomatică vizitând unele sate care urmau să fie cedate Austro-Ungariei,
conform tratatului de pace. Primul ministru Marghiloman s-a deplasat la Bicaz
spre a-și exprima față de Rege dezaprobarea față de gestul reginei. „Ferdinand
m-a dojenit într-o oarecare măsură”. Maria i-a spus însă lui Marghiloman nu-i
pasă de scrupulele lui diplomatice. „Când țăranii s-au strâns în jurul meu
plângând, sărutându-mi mâinile și plângându-și soarta, eu le-am spus că nu
consider acesta un rămas-bun definitiv, că mai sunt încă speranțe și că ultimul
cuvânt va fi spus de tunurile Aliaților.”[27]:p. 311
Regina Maria și-a adus o contribuție importantă și recunoscută, pe plan
național și internațional, la realizarea obiectivelor naționale ale României, la
sfârșitul Primului Război Mondial.[41]
„Regina Maria, mai mult decât oricine altcineva, s-a bătut pentru a asigura reîntoarcerea
Transilvaniei, Basarabiei și Bucovinei la România, la sfârșitul Primului Război Mondial. A dormit pe
câmpurile de luptă ale celui de-al Doilea Război Balcanic și ale Primului Război Mondial, alături de
soldații săi. Prin forța de nezdruncinat a voinței sale, această prințesă britanică s-a redefinit pe
sine însăși ca româncă oferindu-le supușilor săi o mai bună înțelegere a ceea ce urma să fie
România, decât oricare din viziunile fasciștilor sau comuniștilor autohtoni care au urmat după ea.
[42]”
—Robert D. Kaplan, Fantomele Balcanilor

Conferința de pace[modificare | modificare sursă]


Prin acțiunile familiei regale, monarhia din România a ieșit din război
bucurându-se de un mare prestigiu în cadrul poporului român, ceea ce i-a
permis să acționeze ca un factor ponderator și de echilibru în societate.[43][44]
[45]:pp. 346-347 Faptul că regele Ferdinand nu a semnat Tratatul de la Buftea-
București, ca și faptul că încetarea ostilităților a găsit România în stare de
război cu Puterile Centrale, au asigurat participarea sa în rândul puterilor
învingătoare, la Conferința de Pace de la Paris. Delegația oficială a României a
fost condusă de primul ministru, Ion I. C. Brătianu.[46]
Atitudinea inflexibilă a lui Brătianu, coroborată cu resentimentele primului
ministru al Franței Georges Clemenceau față de acceptarea de către guvernul
României a păcii separate din 1918, va duce la conflict deschis între aceștia și
părăsirea conferinței de către delegația română. Această atitudine a deranjat
profund pe „Cei Patru Mari”, care au adoptat o atitudine dură față de România.
Situația susținerii intereselor naționale la conferință fiind periclitată, politicienii
români caută o ieșire din această situație. Ministrul Franței la București, contele
Saint-Aulaire, propune trimiterea la Paris a reginei Maria, într-o ultimă încercare
de recăpătare a bunăvoinței Aliaților.[18]:pp. xxiv
Brătianu și regele Ferdinand sunt de acord. Regina este încântată de rolul care i
s-a oferit. Prințul Barbu Știrbey îi dă asigurări ca „să nu obiecteze la cuvântul
«neoficial sau incognito» pentru că, odată ajunsă acolo, totul se va transforma
într-o primire oficială”.[18]:p. xxiv
Ion G. Duca, viitorul prim-ministru, aprecia că Brătianu a făcut o greșeală când
a procedat astfel. „Regina nu a putut fi de folos cauzei României, și, deși
populația Parisului i-a făcut o primire entuziastă și i-a dat câtva timp iluzia că
este idolul capitalei franceze, oamenii serioși nu au înțeles rostul vizitei
ei.”[38]:p. 185 Totuși viitorul a demonstrat că Duca nu a avut cea mai clară
percepție asupra a felului în care regina Maria era văzută de francezi. Șeful
Cabinetului Militar al primului ministru Clemenceau, generalul Mordacq, făcea
următoarea prezentare reginei României:
„Se spunea - și nu erau departe de adevăr - că ea era adevăratul bărbat al familiei regale
române. În cercurile oficiale se știa foarte bine că în momentul în care armatele germane
victorioase, dar puțin numeroase (1917), încercau să impună pacea României, doar ea a declarat
că onoarea și interesul obligau să se lupte până la capăt, că făcuse eforturi supraomenești pentru
a împiedica tratativele, dar că fusese totuși nevoită să cedeze în fața politicienilor români. În
Franța au fost întotdeauna apreciați oamenii îndrăzneți, de orice sex ar fi, ceea ce explică
popularitatea reginei Maria încă de la sosirea în țara noastră.[47]”
—Generalul Mordaq, șeful Cabinetului Militar al primului ministru al Franței - 1919
Regina României Mari[modificare | modificare sursă]
Moartea regelui Ferdinand[modificare | modificare sursă]

Regină-Mamă[modificare | modificare sursă]


În perioada 8 iunie 1930 - 18 iulie 1938, Regina Maria a locuit izolată,
majoritatea timpului, la castelele sale din Bran si Balcic . Cauzele decesului
său, după o lunga si grea suferință, relatate in prestigioasa revistă americană
TIME ,numărul din 21 iunie 1937, au fost datorate comportamentului reprobabil
al fiilor săi :

„...ruptura finală dintre Carol si Nicolae s-a întâmplat la o petrecere în familie ,la Palatul
Cotroceni, când Carol a propus un toast in cinstea roșcovanei intruse, Madame Lupescu; prințul
de 15 ani, Mihai, a scăpat jos paharul de șampanie; Carol i-a tras un picior. Nicolae a intervenit. O
armă, se pare că a lui Nicolae, a detunat. Regina Maria ,care a primit glontele în piept, a început
sa scuipe sânge."”

Activitatea politico-diplomatică[modificare | modificare sursă]

Activitatea caritabilă[modificare | modificare sursă]

Activitatea literar-artistică[modificare | modificare sursă]

Titluri, formule de adresare, însemne și


distincții[modificare | modificare sursă]

Coroana reginei Maria


Blazonul Reginei Maria

Steagul Reginei României (1922–1927)

Monograma Reginei Maria

 29 octombrie 1875 – 10 ianuarie 1893: Alteța Sa Regală Prințesa Maria de


Edinburgh, Prințesă a Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei, Prințesă de
Saxa-Coburg-Gotha, Ducesă a Saxoniei (Princess Marie of Edinburgh, Princess
of the United Kingdom of Great Britain and Ireland, Princess of Saxe-Coburg-
Gotha, Duchess of Saxony)
 10 Ianuarie 1893 – 10 Octombrie 1914: Alteța Sa Regală Principesa de
Coroană a României
 10 Octombrie 1914 – 20 Iulie 1927: Maiestatea Sa Regina României
 20 Iulie 1927 – 18 Iulie 1938: Maiestatea Sa Regina Maria a României
Coroana
Coroana confecționată pentru încoronarea de la Alba lulia a Reginei României, a
fost realizată de casa de bijuterii „Falize”, din Paris, pe baza proiectului întocmit
de pictorul Costin Petrescu, cel care a conceput și mantiile purtate de familia
regală la ceremonia de încoronare. Coroana a fost realizată în stil Art Nouveau,
din aur transilvănean, având ca model coroana doamnei Despina-Milița, soția
lui Neagoe Basarab. Simbolurile regalității apar pe cele
două pandantive laterale, de inspirație bizantină: pe unul este gravată în aur
stema mică României, iar pe celălalt stema Casei de Edinburgh, din care
provenea regina Maria. Coroana a costat circa 65 000 de franci, asigurați de la
bugetul de stat printr-o lege specială.[48][49]
Blazonul

Ca descendentă în linie masculină a suveranului britanic, Maria avea dreptul să


poarte armele Regatului Unit, peste care era suprapus un ecuson de argint
reprezentând Saxonia, având cinci compartimente: o pereche exterioară cu
ancore albastre, o pereche interioară cu cercuri cu smalț roșu și cel central cu o
cruce, de asemenea cu smalț roșu. În 1917, ecusonul Saxoniei a fost scos de pe
stemă printr-un act al regelui George al V-lea.[50]
Steagul

Steagul Reginei României avea culoarea roșu-purpuriu, cu o bordură din


triunghiuri galbene și albastre, dispuse alternativ. Pe mijlocul steagului este
amplasată acvila cruciată de aur, încoronată, similară cu cea de
pe stema României Mari. (vezi detalii laHeraldica României)

Distincții

Regina Maria a primit de-a lungul vieții sale următoarele ordine naționale sau
ale altor țări:[51]
 - Marea Cruce a ordinului Coroana României (România)

 - Marea Cruce a ordinului Carol I (România)

 - Legiunea de Onoare (Franța)[33]: p. 41


 - Medalia Militară (Franța)[52]: p. 131
 - Ordinul Coroana Italiei (Italia)[52]: p. 199
 - Ordinul Imperial al Coroanei Indiei (Marea Britanie)

 - Ordinul Crucea Roșie Regală (Marea Britanie)[33]: p. 59


 - Ordinul Victoria și Albert (Marea Britanie)

 - Ordinul Sfântului Ioan (Marea Britanie)[33]: p. 59


 - Ordinul Vulturul Alb (Serbia)

 - Ordinul Sfântul Sava (Serbia)

 - Ordinul Regina María Luisa (Spania)


Controverse, neclarități și incertitudini[modificare | modificare sursă]
Aspecte controversate privind viața
privată[modificare | modificare sursă]

Zizi Cantacuzino

Prințul Barbu Știrbey

Prințul Boris al Rusiei

Jopseph (Joe) Boyle

Waldorf Astor
Viața publică și privată a reginei Maria a fost una destul de tumultoasă, ceea ce
avea să o facă în opinia unora dintre istorici „unul dintre cei mai controversați
monarhi ai secolului XX”.[53] Poate cel mai bine a sintetizat acest
aspect patriarhul Miron Cristea, care în discursul de adio la moartea reginei
în 1938 va afirma că: „În tot cazul, se va putea spune că a fost o femeie care
și-a trăit viața intens”.[54]
Unul dintre cele mai controversate aspecte din viața reginei au fost
presupusele sale relații extraconjugale.[55][56][57]
Relația cu Zizi Cantacuzino

Prima dintre acestea este relația cu locotenentul Gheorghe (Zizi) Cantacuzino,


consumată în anii 1897-1898. „Nu se știe dacă atunci, în vara lui 1897, a fost
mai mult decât un mic flirt între Maria și frumosul locotenent de viță nobilă, dar
regele Carol I a chemat-o să dea explicații, și însăși bunica ei, Regina Victoria,
i-a scris mustrând-o aspru”.[55] Existența relației a fost recunoscută chiar de
Maria, care afirmă însă că a fost doar o relație platonică. Înfruntându-l pe „der
Onkel”, Carol I, Maria mărturisește: „Este adevărat ce se insinuează.
Cantacuzino mă iubește. Mi-a mărturisit. Ne-am plimbat împreună prin păduri.
Este deja prea mult, e adevărat, dar asta a fost tot.”[4]:p. 99.
Oricum, acest lucru avea să de-a naștere la o serie întreagă de speculații,
existând lucrări și istorici care îi vor atribui lui Zizi Cantacuzino paternitatea
principesei Maria (Mignon), care avea să se nască la începutul anului 1900.[58]
Relația cu prințul Boris al Rusiei

O altă opinie este aceea că Mignon ar fi de fapt fiica prințului Boris al Rusiei.
[59]
„[...] Boris ducea o viață depravată, frecventând prostituate și fiind în același timp implicat în
afaceri amoroase scandaloase, printre care una și cu Maria, viitoarea regină a României [...]. Era
un secret public faptul că tatăl fiicei ei nu era soțul acesteia ci Boris, deși de dragul reputației
coroanei românești, afacerea a fost mușamalizată, soțul înșelat recunoscând paternitatea fiicei
Maria. A fost bine, căci aceasta a devenit în cele din urmă regina Iugoslaviei”.[60]”
—Donald Crawford, The Last Tsar: Emperor Michael II

Trebuie menționat că Mignon, născută în ianuarie 1900 a fost concepută la


sfârșitul lui martie-începutul lui aprilie 1899. „Afacerea Cantacuzino” fusese
făcută publică în vara lui 1898 iar vizita prințului Boris la București a fost în
1897, el mai întâlnindu-se cu perechea princiară română în primăvara lui 1898,
la Nisa. În momentul actual, nu există informații certe privind o eventuală
prezență a celor doi (Zizi Cantacuzino și prințul Boris), în anturajul principesei
Maria în perioada martie-aprilie 1899, pe de altă parte nici nu se poate exclude
această posibilitate.

Relația cu Waldorf Astor

Relația cu prințul Barbu Știrbey


Relația cu Joe Boyle

Constantin Argetoianu caracteriza astfel relația reginei cu colonelul canadian


Joe Boyle: Cred că aventurierul canadian a fost singurul bărbat care a dominat,
dar care a dominat complect, până la siderație, pe această nobilă și mândră
femeie. Știrbei a avut o covârșitoare influență asupra ei, dar n-a dominat-o
niciodată. Numai Boyle a făcut dintr-însa ce a vrut.[61]
Campanii denigratoare[modificare | modificare sursă]
Personalitate complexă și puternică, regina Maria a fost supusă unor campanii
sistematice de denigrare și defăimare, cele mai cunoscute fiind cea orchestrată
de Puterile Centrale în Primul Război Mondial și autoritățile comuniste, în primii
ani după al Doilea Război Mondial, campanii ale căror reminiscențe mai pot fi
întâlnite și astăzi.

Campania Puterilor Centrale (1914-1918)

Încă din timpul neutralității, Germania a investit sume considerabile pentru a


determina, prin presă, un curent favorabil Puterilor Centrale. Ca una din
principalele susținătoare a curentului filo-antantist, regina Maria a devenit una
din țintele predilecte ale acestei prese.[62]:p. 153 „O găsesc pe principesa
Maria, stând în picioare cu spatele rezemat de sobă, și dusă pe gânduri.
Înfundat în marea canapea de lângă ușa verandei, era Principele Ferdinand
congestionat, slab, trist și abătut. A fost o seară funebră. În ziua aceea chiar
apăruseră împotriva lor infamii prin ziare, erau deci mâhniți și îngrijiți.”[17]:p.
82 Cu altă ocazie, tot I. G. Duca remarcă atacurile josnice proferate în
campaniile denigratoare duse de publicații cum ar fi Facla, condusă de N.D.
Cocea sau România Muncitoare, condusă de Cristian Racovski.
„Tonul presei era violent. Gazetele vândute legațiilor străine, ca Facla lui Cocea, publicau
neîncetat articole. [...] Principele Ferdinand era atacat murdar, din alcoolic și urecheat nu era
scos. În sfârșit, nu erau cruțate nici bătrânețile Reginei Elisabeta, nici tinerețile Principesei Maria.
[17]:p. 81”

Dacă pe timpul neutralității, presa filo-germană s-a menținut în anumite limite,


odată cu intrarea României în război, a fost declanșată o amplă campanie
propagandistică, unul din obiectivele principale fiind familia regală. Acum sunt
puse în circulație cele mai multe dintre așa-zisele „dezvăluiri” privind
incapacitatea regelui de a conduce țara sau imoralitatea și venalitatea reginei.

„Presa Puterilor Centrale și, alături de ea, o bună parte a presei din țările neutre ce simpatizau cu
Germania, ne atacau zilnic în chipul cel mai trivial și mai insultător. Când zic ne ataca,
întrebuințez de fapt un eufemism, dar corespunzător realității era ne spurca. Nu era infamie pe
care să nu opună fie pe socoteala țării, fie pe socoteala familiei regale. Dacă s-ar fi ținut seama
de afirmațiunile acestor ziare, s-ar fi putut crede că suntem cel mai ticălos, cel mai abject popor
din lume.[62]:pp 154-155”
—Ion G. Duca
Campania autorităților comuniste (1948-1964)

Regina Maria a fost una din primele ținte alese de propaganda nou instalatelor
autorități comuniste, după anul 1948. „Vina” principală care i se imputa reginei
era atitudinea sa profund anti-bolșevică din timpul Primului Război Mondial.
Deoarece viața și activitatea reginei era foarte bine cunoscută de marea masă
a populației, iar tehnica punerii în circulație de minciuni pur și simplu nu era
eficientă, acestea fiind ușor de demontat, s-a apelat la mijloacele și tehnicile
mai subtile ale manipulării prin răstălmăcirea sistematică și intenționată a
adevărului.

„Comuniștii au căutat sistematic să erodeze mitul reginei Maria. Soluția aleasă, cea mai eficientă
dintre toate, a fost uitarea, în general numele său nu era nici măcar menționat. Cele câteva
referințe care au fost făcute «scăpate», cu ipocrizia caracteristică dictaturilor, erau informații
rupte din context și «prelucrate» referitoare la imoralitatea sexuală a reginei.[63]”
—Lucian Boia, Istorie și mit în conștiința românească

În lucrările de istorie din perioada stalinistă, regele Ferdinand și regina Maria


sunt aspru criticați în primul rând pentru pentru așa-zisa „cotropire”
a Basarabiei, act determinat, în opinia istoricilor comuniști,de faptul că familia
regală a României devenise „instrumentul politicii antisovietice a puterilor
imperialiste”.[64]
În una din aceste lucrări cu caracter propagandistic antimonarhic, Regina Maria
era caracterizată ca fiind „agentă a capitalismului englez și executantă docilă a
directivelor guvernului englez”.[65] Alexandru Gârneață, un alt așa-zis
„istoric”, a publicat prin 1948-1949 o carte despre Adevărata istorie a unei
monarhii. Familia de Hohenzollern, în care familia regală era denigrată în cele
mai abjecte moduri, fără a aduce nici un fel de dovadă la afirmațiile făcute.
Despre regina Maria, acesta pomenește, fără a preciza vreo sursă, despre
„desfrânatele orgii conduse de «gingașa domniță» la Palatul Cotroceni, dar și
prin toate cantonamentele armatelor aliate”.[66]
Gârneață susține că regina Maria ar fi fost chiar alcoolică, relatând că ea a fost
văzută în repetate rânduri „coborând beată dintr-un yacht, purtată fiind de tot
atât de trejii săi tovarăși de beție”. Această afirmație de presupus alcoolism al
reginei, este o pură invenție a autorului, ea ne mai fiind menționată de nici o
altă lucrare, fiind contrazisă chiar de către istoricii oficiali ai PCR din anii
’80, Mircea Mușat și Ion Ardeleanu, care referindu-se la momentului morții
reginei Maria, menționează că doctorii sugeraseră la momentul respectiv, în
iulie 1938, că regina ar suferi de ciroză, boală care i-ar fi adus și moartea,
„lucru care era însă puțin probabil la o femeie care abia dacă se atinsese de
alcool”.[64]
În domeniul literaturii vârful de lance al acestor operațiuni de denigrare l-a
constituit scriitorul Isac Ludo căruia i s-a permis accesul la „fondul secret de
carte”, pentru „documentare”.[67] Procedeul ales de acesta este unul destul de
primitiv: scoate anumite date și informații din publicațiile interbelice, relativ
cunoscute opiniei publice, și le reformulează și interpretează într-o manieră
specifică proletcultismului și ideologiei luptei de clasă. Rezultatul va fi
romanul Domnul General guvernează, apărut în anul 1953, pentru care a
primit Premiul de Stat.[68] Romanul povestește „adevărata viață a Reginei
Maria” amestecând informații preluate trunchiat și denaturate din „Note
Politice” ale lui Alexandru Marghiloman, cu invenții și mistificări grosolane,
menite să creeze o stare de confuzie și derută pentru cititor, în lipsa unor surse
obiective alternative de informare.[69] De altfel, Ludo este criticat chiar de unii
reprezentanți de de seamă ai comunității evreești pentru modul său de a
proceda.
„Astăzi Ludo zace în Biblioteca Academiei Române, adună documente din viața social-politică a
regimurilor trecute din România și le reactualizează prin falsificare crasă, pentru a obține ce?
Batjocura, murdăria, goliciunea amară a parvenirii. Ludo tipărește la Editura de Stat tomuri
groase, tone de otravă, câștigă averi din noroiul ce-l aruncă asupra trecutului românesc, noroi
care personifică propria sa dramă. Asemenea decădere morală, ca evreu, mă doare.[70]”
—Alexandru Șafran, fost Șef-Rabinul Cultului Mozaic din România

Ludo este cel care a pus în circulație una dintre cele mai
mari mistificări referitoare la regina Maria, aceea referitoare la presupusa
participare a reginei, împreună cu principesele Elisabeta și Maria, la o orgie
sexuală care ar fi avut loc la spitalul de campanie de la Coțofănești. El pleacă
de la următoarea mențiune făcută de Alexandru Marghiloman în memoriile
sale: „16/29 august 1918 - Interpelarea doctorului Gerota asupra ambulanțelor
«Regina Maria» și asupra spitalului de la Coțofenești. Întorc destul de fericit
chestiunea și discuția se sfârșește cu o bună impresie.”[71]:p. 15
Pornind de la cest pasaj Ludo dezvoltă o întreagă scenă referitoare la o
presupusă orgie sexuală la care participă infirmierele conduse de regina Maria
și fiicele ei și ofițerii străini (francezi). Scena se termină cu un ritual purificator
în care un grup de soldați revoltați dau foc așezământului spitalicesc.[68]:pp.
148-149
Pasajul este luat, prelucrat și publicat după 1990, de către un anume „Dr.
Dumitru Garofil” într-o publicație mai puțin cunoscută, “Magazin-revista a
românilor de pretutindeni”, adăugând fără a preciza care este sursa, că
originalul ar fi fost publicat în anii 1920 în ziarul Partidului Comunist din
SUA, Daily Worker. În forma aceasta, articolul este preluat necritic în prezent,
de multe surse on-line, sub titluri ca „Maria, regina adulterului, orgia de la
Coțofănești”[72]
După 1964, în încercarea de a legitima un comunism de sorginte națională,
autoritățile renunță la campania denigratoare și reintroduc parțial referirile la
rolul pozitiv jucat de Ferdinand și Maria în viața statului român, dar numai în
lecții cu circuit închis predate activului de partid și de stat.[73]:p. 249
Gustul pentru lux[modificare | modificare sursă]
Implicarea în aspecte economice și
comerciale[modificare | modificare sursă]

Arbore genealogic[modificare | modificare sursă]


[arată]Arbore genealogic pentru Regina Maria a României

Opera literară[modificare | modificare sursă]


Cărți[74]
 ro Limba română

 Ilderim. Poveste în umbră și lumină, Editura literară a Casei Școlilor, București,


1921
 Regina cea rea, București, 1916
 Minola. Povestea unei mici regine triste, Tipografia serviciului geografic al
armatei, Iași, 1918
 Sămânța înțelepciunii, Cluj, 1925
 Păsări fantastice pe albastrul cerului, Editura atelierelor grafice ale ziarului
Universul, București, 1928
 Stella Maris. Cea mai mică biserică din lume, București, 1930
 Copila cu ochi albaștri, București, 1931
 Ce-a văzut soldatul Vasile. Poveste din timpul războiului, București, 1932
 Măști, Editura librăriei Socec, București, 1938
 Regine încoronate. Povestire din trecut, Adevărul, București, 1944
 Kildine - povestea unei mici principese răutăcioase, Editura Corint, București,
2003
 en Limba engleză

 The Lily of Life (Crinul Vieții), London: Hodder &c Stoughton, 1913
 The Dreamer of dreams (Visătorul de vise), London: Hodder & Stoughton, 1915
 Ilderim. A tale oflight and shade, London: Duckworth, 1925
 Four Seasons out of a Man's Life (Patru anotimpuri din viața unui om),
București, 1915
 The Story of a Heart (Povestea unei inimi), Craiova, 1915
 The Child ofthe Sun (Copila soarelui), Editura „Versuri și proză”, Iași, 1918
 My Country (Țara mea), London: Hodder & Stoughton, 1916
 The Stealers of Light. A Legend (Hoții de lumină. O legendă), London: Hodder &
Stoughton, 1916
 Peeping Pansy, London: Hodder & Stoughton, 1919
 The Story of Naughty Kildeen (Kildeen - Povestea unei mici principese
răutăcioase), London: Oxford University Press, 1922 Ibid, New York: Harcourt,
Brace and Co., 1926
 The Queen of Romania's Fairy Book (Cartea de basme a Reginei României),
New York: Frederick A. Stokes, 1923 Ibid., London, T. Fisher Unwin 1925
 Why? A Story of a Great Longing (De ce? Povestea unui mare dor), StockhoJm:
Svenska Tryckeriaktiebolaget, 1923
 A Legend from Mount Athos (O legendă de la muntele Athos), Editura librăriei I.
Hertz, București 1923
 The Lost Princess. A fairy Tale (Prințesa pierdută. Un basm), London: S.W.
Partridge & Co, 1924
 The Country that I Iove. An exile's Memoirs, London: Duckworth, 1925
 What Vasile Saw (Ce-a văzut Vasile), Boston D.C. Heath, 1925
 KandiKlara Kalandjai, Cluj, 1925
 The Voice on the Mountain. A Story for those who understand (Glasul de pe
munte. O poveste pentru acei ce înțeleg), New York: Alfred A. Knopf, 1923 and
1926, Ibid., London: Duckworth, 1924
 How I came to Tenha Yuvah (Cum am ajuns la Tenha Yuvah), Cernăuți, 1928
 The Magic Doll of România. A wonder story in which East and West do meet,
New York: Frederick A. Stokes, 1929
 Crowned Queens. A Tale from out the Past (Regine încoronate. Povestire din
trecut), London: Heath Cranton, 1929
 My dream houses (Casele mele de vis), București, 1930
 The Story of My Life (Povestea vieții mele), vol. I-III, London: Cassell, 1934-1935
 The Story of My Life, New York: Charles Scribner's Sons, 1934 Ordeal: The Story
ofMy Life., New York: Charles Scribner's Sons, 1935
 Masks. A Novel (Măști. Un roman), London: Duckworth, 1935. Masks, New York:
E.P. Dutton & Co, 1937
 A Christmas Tale (O poveste de Crăciun), New York: Aldus Printers, 1957
 The Story of My Life, New York: Arno Press, 1971
 Miracle of Tears (Miracolul lacrimilor), Woodside: Bluestar Communications,
2001
 fr Limba franceză

 Mon Pays (Țara mea), Paris: Georges Cres & Cie, 1917
 Kildine Historie d'une mechante petite princesse, France: Maison Alfred Mame
et Fils, 1922
 Historie de ma vie, Paris: Pion, 1937-38
Articole extrase din scrieri publicate în periodice

 ro Limba română

 În numele tău și Lacrimi, publicate în „Calendarul Regina Maria pe 1918”,


Tipografia serviciului geografic, Iași, 1918
 en Limba engleză

 A Queen in a Crisis: „It is No Sinecure to be the Queen of a Country” (O Regină


aflată în criză: „Să fii regina unei țări nu este o sinecură”) , în „Ladies' Home
Journal”, decembrie 1918
 The Vanished Tsarina (Țarina dispărută) , în „The Living Age”, octombrie 1919
 Some Memories of the Russian Court (Niște amintiri de la Curtea Rusiei) , în
„The Living Age”, octombrie 1919
 The Fallen Czar (Țarul detronat) , în „Woman's Home Companion”, iulie 1920
 A Resurrected Army (O armată renăscută) , în „The Living Age”, iulie 1921
 Modern Fashions, în „The Living Age”, februarie 1925
 Lulaloo—A Fairy Tale Told by a Queen (Lulaloo - O poveste spusă de o Regină),
în „'Good Housekeeping”, martie 1925
 Making Marriage Durable (Făcând căsătoria durabilă) , în „New York World”,
mai-iunie 1925
 My Journey to America. Impressions of America (Călătoria mea în America.
Impresii despre America) , în „The World”, New York, 1926
 Is Royal Blood a Blessing? (Este sângele regal o binecuvântare?) , în „Pearson's
Magazine”, 1927
 My Life as Crown Princess (Viața mea ca prințesă moștenitoare) , în „The
Saturday Evening Post”, 1933-34
 My Mission (Misunea mea) , în „Cornhill Magazine”, octombrie-decembrie 1939

 fr Limba franceză

 Un Martyr de la Grande Tragedie: Le Tsar Nicolas II (Un martir al marii tragedii:


Țarul Nicolae II) , în „Revue des Deux Mondes”, septembrie 1919
 Une reine regarde la Vie (O regină privește viața) , în „Excelsior”, Paris, iunie
1925
Manuscrise nepublicate

 ro Limba română

 Scrisă când am devenit Regină


 Paginile mele românești
 București
 Pagini scrise în decembrie 1916
 Colonelul Boyle
 Ioan Brătianu

 en Limba engleză

 The Real Regina Maria. The Story of a Soul (Adevărata Regina Maria. Povestea
unui suflet)
 A Book of Remembrances (O carte a aducerilor aminte)
 The Future of Monarchy (Viitorul monarhiei)
 New Queens for Old (Noi regine în locul celor vechi)
 Clothes (Haine)
 About Beauty (Despre frumusețe)
 About marriage (Despre căsătorie)
 About Women (Despre femei)
 Woman's Dress and Woman's tongue as Influence on the Marriage Problem
(Rochia femeii și limba femeii ca mijloc de influență în problema căsătoriei)
 About men (Despre bărbați)
 About Fidelity (Despre fidelitate)
 Queen Prayer (Rugăciunea unei Regine)
 The Virtue of Perseverance (Virtutea perseverenței)
 Be Yourself (Fii tu însuți)
 Americans I have met (Americani pe care i-am întâlnit)
 London under three reigns (Londra sub trei domnii)
 The Woman of Tears (Femeia lacrimilor)
 An English princess amongst Foreigners (O prințesă engleză printre străini)
 What it feels to be exiled (Ce înseamnă a fi exilat)
 Greeting written for Mr. de St. Aulaire (Salutare scrisă pentru Domnul de St.
Aulaire)
 Written for the Romanians in America (Scrisă pentru românii din America)
 Defence against a horrible article written in America (Apărare împotriva unui
articol îngrozitor scris în America)
 At Grand-mama's Court (La Curtea bunicii)
 Upon the Education of Royal Children (Cu privire la educația copiilor de regi)
 What Life has taught me (Ce m-a învățat viața)
 What România means to its Queen (Ce înseamnă România pentru Regina sa)
 The Problem of Happiness (Problema fericirii)
 Back to Kind Old London (Acum înapoi la dulcea și bătrână Londră)
 Article written for the coronation - The Bells are Pinging' (Articol scris pentru
încoronare - Răsună clopotele)

Galerie foto[modificare | modificare sursă]

Marea Ducesă Maria Alexandrovna a Rusiei, mama Mariei


Medalie comemorativă emisă cu prilejul căsătoriei Mariei cu Ferdinand

Fotografie de la căsătoria surorii sale Victoria-Melita, Coburg, 1894. Sunt prezenţi regina Victoria
şi împăratul Wilhelm al II-lea

Principesa Maria într-o fotografie realizată de principele Ferdinand la Cotroceni


Regina Maria în uniforma Regimentului 4 Vânători

Ordinul Crucea Reginei Maria, înfiinţat de regele Ferdinand în 1917 (clasa I cu însemne de război)

Regele Ferdinand, regina Maria şi prinţul Carol în 1922


Regina Maria, portret realizat de Pierre Bellet

Încoronarea lui Ferdinand şi a Mariei, Alba Iulia, 1922

Capela Stella Maris de la Balcic unde a fost depusă inima reginei Maria

Mormântul reginei Maria din biserica episcopală de la Curtea de Argeș


Efigia Mariei pe fațada de sud a Arcului de Triumf din București.

Referințe și note[modificare | modificare sursă]


1. ^ Constantin Argetoianu, Pentru cei de mâine: Amintiri din 12.^ Marie, Queen of Rumania, „The story of my life,
vremea celor de ieri. Vol. 3, partea V, Editura Humanitas, part 8”, în The Saturday Evening Post, 3 February
București, 1992, p. 109 1934, accesat pe 27.08.2013

2. ^ Yvonne Demoskoff, Christenings of the Royal 13.^ a b Marie, Queen of Rumania, „My life as a Crown
Princess, part 1”, în The Saturday Evening Post, 14
Family, [1], accesat la 01.08.2013
April 1934, accesat pe 28.08.2013.
3. ^ The Times, 16 Decembrie 1875, apud Yvonne 14. ^ a b Eugen Wolbe, Ferdinand I Întemeietorul
României Mari. O biografie, Editura Humanitas,
Demoskoff, Christenings of the Royal Family, [2], București, 2004
accesat la 01.08.2013 15.^ a b Maria, Regina României, Însemnări zilnice
(ianuarie 1921-31 decembrie 1922), Vol. III, Editura
4. ^ a b c d e f g h i j Guy Gauthier, Missy regina Albatros, București, 2004
României, Editura Humanitas, București, 2010, ISBN16.^ Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol.
978-973-50-2621-9
5. ^ a b Marie, Queen of Romania, The story of my I, Editura Eminescu, București, 1991
life, vol. 1, Cassel, London, 1936
17.^ a b c d e f g Ion G. Duca, Amintiri politice,
6. ^ National Portrait Gallery, Prince and Princess volumul I, Jon Dumitru Verlag, München, 1981-1982
Henry of with their bridesmaids and others on their18.^ a b c d e Ștefania Ciubotaru, Viața cotidiană la
curtea regală a României (1914-1947), Editura
wedding day [3], accesat la 01.08.2013 Cartex, București, 2011
7. ^ a b Jesus Ibarra, Maria, Queen of Romania (1875-19.^ a b c d Regina Maria, The Story of a Good Man.
1938), [4], accesat la 01.08.2013 King Ferdinand of Romania, Arhivele Naționale
Istorice Centrale, fond Regina Maria, vol. III, dosar 7,
8. ^ Diana Fotescu, The marriage of Princess Marie of
apud. Diana Mandache, Regina Maria a României.
Edinburgh and Ferdinand Crown Prince of Romania, Capitole târzii din viața mea. Memorii
redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011, p.
în „Royalty Digest. A Journal of Record”, vol X, nr. xxiii
11, mai 2001, p. 334 20.^ Recenzie la „The Story of My Life”, în The Time
9. ^ H. J. Gibbney, Edinburgh, Duke of (1844–1900), în Literary Supplement, 18 October 1934, p. 703,

„Australian Dictionary of Biography” [5], accesat la apud. Diana Mandache, Regina Maria a României.

01.08.2013 Capitole târzii din viața mea. Memorii


redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011, p.
10.^ a b Marie, Queen of Rumania, „The story of my
life, part 7”, în The Saturday Evening Post, 27 xxiii
January 1934, accesat pe 27.08.2013.
11.^ „The marriage of H.R.H. the Princess Marie of 21.^ Florin Stoican, „Istoria Palatului Cotroceni: de la
Șerban Cantacuzino la Traian Băsescu. Cum a luat
Edinburgh with H.R.H. Ferdinand, Crown Prince of
naștere sediul prezidențial din buricul
Roumania at Sigmaringen, January 10, 1893”,
Bucureștiului”, în Adevărul, 18 mai 2012, accesat la
în Supplement to The Graphic, London, January 21,
18 octombrie 2013
1893, accesat pe 27.08.2013.
22.^ Dana Mihai, „110 ani de la inaugurarea Castelului Teodor, Istoria României, Editura Enciclopedică,

Pelișor, darul făcut de Carol I lui Ferdinand și Reginei București, 1998, p. 416
Maria”, în Adevărul, 3 februarie 2013, accesat la 1835.^ Maria, Regina României, Povestea vieții mele, vol.
octombrie 2013 - În Actul inaugural al castelului, III, Editura Eminescu, București, 1991
pictat de regină pe pergament se consemnează: 36.^ Tudor Cireș, „Armistițiul de la Focșani și urmările
„Noi, Carol I, rege al României, clădit-am această lui”, în Jurnalul Național, 26 noiembrie 2012,
casă alăturea de falnicul castel Peleș pentru iubiții accesat la 20 octombrie 2013
noștri nepoți. Sfințită de biserică spre a aduce
37.^ Alexandru Marghiloman,Note politice 1897-1924,
binecuvântarea cerului, noi, Ferdinand, principe al
vol. 3, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”,
României cu Maria, principesă primit-am această
București, 1927
nouă clădire, cu inima recunoscătoare și plină de
38.^ a b Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul III, Jon
dragoste. Intrat-am cu ai noștri copii, Carol, Dumitru Verlag, München, 1981-1982
Elisaveta și Maria, în anul mântuirii 1903, iar al 39.^ Constantin Argetoianu, Memorii: pentru cei de
domniei regelui Carol al 37-lea, în ziua de 24 maiu. mâine - amintiri din vremea celor de ieri, Volumele
Datu-i-am nume, Pelișor.” 1-11, Editura Machiavelli, București, 1997-1998

23.^ Marie, Queen of Rumania, „My life as a Crown 40.^ Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul I-III, Jon
Princess, part 4”, în The Saturday Evening Post, 05 Dumitru Verlag, München, 1981-1982
May 1934, accesat pe 28.08.2013. 41.^ „Maria, regină a României”, în Enciclopedia
24.^ „Regina Maria și Regimentul 4 Roșiori”, în Revista Britanica, vol 10, Editura Litera, Chișinău, 2010, pp
Forțelor Terestre, accesat pe 28.08.2013 66-67

25.^ The Orthodox Monastery of the Transfiguration, 42.^ Robert D. Kaplan, Balkan Ghosts - A journey
accesat la 17 octombrie, 2013 through history, St. Martin's Press, New York,

26.^ a b Maria, Regina României, Povestea vieții mele, 1996, ISBN 0-312-42493-0
vol. II, Editura Eminescu, București, 1991
43.^ Nicolae Iorga, Prefață la lucrarea generalului
27.^ a b c d e f g Hannah Pakula, Ultima romantică.
Viața reginei Maria a României, vol. II, Editura Lider, Alexe Anastasiu, Dinastia regală și poporul român,
București, 2003
Institutul de Arte Grafice „Convorbiri Literare”,
28.^ Constantin Rădulescu-Motru, Regele Carol al II-
București, 1924
lea, apud. Teșu Solomonovici, Regii României – o
istorie adevărată, Editura Tess Expres, București,
44.^ Général Maxime Weygand, Préface a Général
Pétin, Le Drame Roumain 1916-1918, Edition Payot,
1991, p. 143
Paris, 1932
29.^ Sabina Cantacuzino, Din viața familiei Ion I.C.
Brătianu, Editura Albatros, București, 1996
45.^ Ion I. Nistor, Istoria românilor, vol. II, Editura
Biblioteca Bucureștilor, București, 2003
30.^ Roumania Joins the Entente Powers, în „The
Illustrated War News”, 6 September 1916
46.^ Constantin Botoran, Ion Calafeteanu, Eliza
Campus, Viorica Moisuc, România la Conferința de
31.^ And an Ally to Be? The Queen of Roumania, în
Pace de la Paris (1918-1920). Triumful principiului
„The Illustrated War News”, 3 February 1915
naționalităților, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1983,
32.^ a b c d Saint Aullaire Auguste Felix Charles de pp. 328-336
Beaupoil, Confession d'un vieux diplomate,
Flamarion, Paris, 1953 47.^ Generalul Mordaq, șeful Cabinetului Militar al
33.^ a b c d Diana Mandache, Regina Maria a
României. Capitole târzii din viața mea. Memorii primului ministru al Franței, apud. Guy
redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011 Gauthier, Missy. Regina României, Editura
34.^ Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith
Humanitas, București, 2010, p. 238
Hitchins, Șerban Papacostea, Pompiliu
48.^ Cornel Constantin Ilie, Coroana reginei Maria, în 64.^ a b Andreea Lupșor, Regele Ferdinand în
istoriografia comunistă, în „Historia”, [8], accesat la
revista „Istorie și Civilizație ”, anul III, nr. 26,2 octombrie 2013
București, noiembrie 2011, p. 78, ISSN 2066-9429 65.^ Maior V. Anescu, căpitan M. Popa, Jefuirea

49.^ Izabela Török, Mantia Regelui Ferdinand, accesat poporului român de către monarhie, Editura Militară

la 8 noiembrie 2013 a Ministerului Forțelor Armate ale R.P.R., București,


1958
50.^ Heraldica – British Royalty Cadency
66.^ Alexandru Gârneață, Adevărata istorie a unei
51.^ Maria, Regina României, Însemnări zilnice, Vol. I-
monarhii. Familia de Hohenzollern, București,
VIII, Editura Albatros, București, 2002-2013
Editura Cartea Românească, f.a.
52.^ a b Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-
1924, volumul 4, Institutul de Arte Grafice 67.^ Publicațiile interzise până la 1 mai 1948- „Uz
„Eminescu”, București, 1927
Intern”, București, 1948
53.^ Sherman D. Spector, în recenzia la Terence
Elsberry, „Marie of Romania: The Intimate Life of a
68.^ a b Isac Ludo, Domnul General guvernează,
Editura de Stat pentru Literatură și Artă, București,
Twentieth Century Queen”, în Slavic Review, Vol. 33, 1953
No. 1 (March, 1974), p. 174. 69.^ Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924,
vol. 1-4, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”,
54.^ Alex Mihai Ștefănescu, Regina Maria, suverana
București, 1927
cea mai iubită de Armata Română, [6], accesat la
29.08.2013 70.^ apud. Dan Culcer, România. Forme de
guvernământ, [9], accesat la 18 octombrie 2013
55.^ a b Ion Bulei, „Lumea românească la ‘900.
Amanții reginei”, în Ziarul Financiar, 20 iulie 2007, 71.^ Alexandru Marghiloman, Note politice 1897-1924,
accesat la 29.08.2013
vol. 4, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”,
56.^ Daniela Cârlea Șontică, „Iubirile reginei”,
București, 1927
în Jurnalul Național, 24 octombrie 2005, accesat la
29.08.2013 72.^ Maria, regina adulterului, orgia de la
Coțofănești, [10], accesat la 18 octombrie 2013
57.^ Ion Cristoiu, „Însemnări - Ce nu ne spune Regina
Maria”, în Jurnalul Național, 11 februarie 2007, 73.^ Alex Mihai Stoenescu, Eșecul democrației
accesat la 29.08.2013 române, Editura RAO, București, 2010

58.^ Francisco Veiga, Istoria Gărzii de Fier 1919-1941,74.^ Listă compilată și prelucrată din lucrarea: Diana
Mistica Ultranaționalismului, ediția a II-a, Editura Mandache, Regina Maria a României. Capitole târzii

Humanitas, București, 1995, p. 185, ISBN din viața mea, Editura ALLFA, București, 2011

9789732803929
Bibliografie[modificare | modificare sursă]
59.^ Principesa Maria a României, [7], accesat la
29.08.2013  ro Limba română

60.^ Donald Crawford, The Last Tsar: Emperor Michael Anastasiu, Alexe, Dinastia regală și poporul român,

II, Murray McLellan Limited, 2011, ISBN Institutul de Arte Grafice „Convorbiri Literare”,

9780957009110, p.28 București, 1924


 Argetoianu, Constantin, Memorii: pentru cei de
61.^ Constantin Argetoianu, Memorii, vol. V, Editura
mâine - amintiri din vremea celor de ieri, Volumele
Machiavelli, București, 1995, p.156
1-11, Editura Machiavelli, București, 1997-1998
62.^ a b Ion G. Duca, Amintiri politice, volumul II, Jon
Dumitru Verlag, München, 1981-1982  Badea-Păun, Gabriel, Mecena și Comanditari. Artă și
63.^ Lucian Boia, „Mitologia feminină”, în Istorie și mit mesaj politic, București, Noi Media Print, 2009
în conștiința românească, Editura Humanitas,  Bărbulescu,Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith ,
București, 1997, ISBN 963-9116-96-3
Papacostea, Șerban , Teodor, Pompiliu , Istoria
României, Editura Enciclopedică, București,  Pakula, Hannah, Ultima romantică. Viața reginei
1998, ISBN 973-45-0244-1 Maria a României, vol. I-II, Editura Lider, București,
 Buhman, Eugeniu Arthur, Patru decenii în serviciul 2003
Casei Regale a României. Memorii. 1898-1940,  Păiușan-Nuică, Cristina , Regina Maria și Carol al II-
Editura Sigma, București, 2006 lea: întoarcerea fiului rispitor, în revista „Istorie și
 Ciubotaru, Ștefania, Viața cotidiană la curtea regală Civilizație ”, anul III, nr. 17, București, februarie
a României (1914-1947), Editura Cartex, București, 2011, pp 28–30, ISSN 2066-9429
2011  Pepene, Nicolae, Stoian, Emil, Inima Reginei Maria,
 Covașă, Angela, Missy de Edinburgh și regina Maria Editura Ilustratis, Brașov, 2005
a României, în revista „Istorie și Civilizație ”, anul IV,
 Rosetti, Dimitrie R., Dicționarul contimporanilor,
nr. 32, București, mai 2012, pp 10–17, ISSN 2066- Editura Lito-Tipografiei „Populara”, București, 1897
9429  Rusu, Dorina, Membrii Academiei Române 1866-
 Duca, George I, Cronica unui român în veacul XX, 2003. Dicționar, Editura Academiei Române,
vol. I-II, Jon Dumitru Verlag, München, 1984 București, 2003.
 Duca, Ion G., Amintiri politice, volumul I-III, Jon  Sandache, Cristian, Viața publică și intimă a lui
Dumitru Verlag, München, 1981-1982 Carol al II-lea, Editura Paideia, București, 1998, ISBN
 Gauthier, Guy, Missy, regina României, Editura 973-9131-91-3
Humanitas, București, 2010
 Stoenescu, Alex Mihai, Eșecul democrației române,
 Iorga Nicolae, Ce ne este Dinastia?, Institutul de
Editura RAO, București, 2010,ISBN 978-606-8251-
Arte Grafice „Luceafărul”, București, 1936
12-7
 Iorga, Nicolae, Memorii, vol. 1-7, Editura Națională
 Stoica, Stan, Vasile Mărculeț, George Marcu
„Ciornei”, București, 1931-1939
ș.a., Dicționar biografic de istorie a României,
 Iorga, Nicolae, Supt trei regi, f.d.e., București, 1932
Editura Meronia, București, 2008, ISBN 978-973-
 Marcu, George (coord.), Dicționarul personalităților
7839-39-8
feminine din România, Editura Meronia, București,
 Suciu, Dumitru, Monarhia și făurirea României Mari,
2009, pp. 132–133, ISBN 978-973-7839-55-8,
Editura Albatros, Bucureși, 1997, ISBN 9732404205
 Mandache, Diana, Regina Maria a României.
 Vaida Voevod, Alexandru, Memorii, vol. 1-4, Editura
Capitole târzii din viața mea. Memorii
Dacia, Cluj, 1994-1998
redescoperite. Editura ALLFA, București, 2011, ISBN
 Wolbe, Eugen, Ferdinand I Întemeietorul României
978-973-724-347-8
Mari. O biografie, Editura Humanitas, București,
 Marghiloman, Alexandru, Note politice 1897-1924,
2004
vol. 1-4, Institutul de Arte Grafice „Eminescu”,
 xxx, Dicționar Enciclopedic, vol.IV, L-N, Editura
București, 1927
Enciclopedică, București, 1993, ISBN 973-45-0350-2
 Maria, Regina României, Însemnări zilnice, vol. I-VII,
 xxx, Enciclopedia Britanica, vol 10, Editura Litera,
Editura Albatros, București, 1996-2013
Chișinău, 2010
 Maria, Regina României, Povestea vieții mele,
 fr Limba franceză
Editura Eminescu, București, 1991
 Maria, Regină a României, Țara mea, Hodder &  Guy des Cars, Les Reines de Coeur de Roumanie,

Stoughton, London, 1916 Lafon, Paris, 1991

 Nistor, Ion I., Istoria românilor, vol. II, Editura  Guy Gauthier, Missy, reine de Roumanie, France-

Biblioteca Bucureștilor, București, 2003 Empire, Paris, 1994


 Général Pétin, Le Drame Roumain 1916-1918,  Philip Martineau, Roumania and her Rulers (Marie of
Edition Payot, Paris, 1932 Romania), Stanley Paul, London, 1927
 Saint Aullaire Auguste Felix Charles de  Hannah Pakula, The Last Romantic: A Biography of
Beaupoil, Confession d'un vieux diplomate, Queen Marie of Roumania, Weidenfeld & Nicolson,
Flamarion, Paris, 1953 London, 1984

 en Limba engleză  Leonard Taylor, The Sourdough and the Queen - The

 Sorin Cristescu, Queen Marie of Romania - Letters many Lives of Klondyke Joe Boyle, Metheuen,

to Her King, Editura Tritonic, Bucuresti, 2016, ISBN Toronto, 1983, ISBN 978-0458968107

978-606-749-102-9
Bibliografie suplimentară[modificare | modificare
 Sorin Cristescu, Queen Marie of Romania - Letters
sursă]
to Her Mother, vol. I 1901 - 1906, Editura Tritonic,
Bucuresti, 2016, ISBN 978-606-749-145-6  Săndulescu, Al. (2008), Întoarcere în timp:
memorialiști români, Ediția a II-a, revăzută și
 Sorin Cristescu, Queen Marie of Romania - Letters
adăugită, București: Editura Muzeul Național al
to Her Mother, vol. II 1907 - 1920,Editura Tritonic,
Literaturii Române, pp. 101-126
Bucuresti, 2016, ISBN 978-606-749-153-1
 Life of Queen Marie of Romania in Images, Diana
 Diana Fotescu, Americans and Queen Marie of
Fotescu, Diana Mandache, Center for Romanian
Romania, Portland, Oxford, 1998
Studies, 2003
 Diana Mandache, Later Chapters of My Life. The

Lost Memoir of Queen Marie of Romania, Sutton,


2004, ISBN 978-0-7509-3691-0.