Teologia icoanelor, in lumina traditiei dogmatice ortodoxe

Studiul de fata urmareste sa prezinte teologia icoanelor in lumina traditiei dogmatice si

canonice ortodoxe, asa dupa cum a fost ea afirmata si intarita de hotararile dogmatice si
canonice ale sinoadelor Bisericii Ortodoxe Ecumenice si transmisa de Sfintii Parinti de-a lungul
secolelor, indeosebi in perioada iconoclasmului.

Desi epoca apostolica nu avea neaparata nevoie de icoane, pentru ca amintirea Celui
intrupat marturisea nemijlocit despre existenta Sa, iar cuvantul Evangheliei propovaduit la toate
neamurile lumii de atunci pastra inca vie prezenta Sa, totusi, graiul imaginii, ca marturie a
credintei in Iisus Hristos Cel intrupat, rastignit, inviat si inaltat la ceruri, a fost marturie inca de
la inceputurile crestinismului. Elementele iconografiei crestine au prins viata inca de pe vremea
catacombelor sub forma de imagini simbolice si alegorice. Primele imagini ale iconografiei
crestine "ce au putut fi gasite, apar in jurul anului 200 pe mormintele martirilor, conform
obiceiurilor funerare ale lumii de atunci. Sunt imagini din Vechiul Testament si tocmai prin
aceasta se vadeste ca aceste imagini reprezinta ceva mai mult decat o simpla podoaba".
In prezent, este indeobste recunoscut, ca, cel putin din secolul al IV-lea, se poate constata si
atesta in chip documentar si cinstirea sau cultul icoanelor. In secolul al VIII-lea, cand apare
miscarea iconoclasta, care timp de aproape doua secole (725-843) a pus in discutie legitimitatea
uzului si a cinstirii icoanelor, acestea constituiau deja o realitate evidenta in viata sacramentala si
liturgica a Bisericii Ortodoxe. Consecinta pozitiva a iconoclasmului a fost insa elaborarea unei
teologii a icoanelor la Sinodul al VII-lea ecumenic, intrunit la Niceea, in anul 787. Aceasta
teologie niceeana a icoanelor avusese insa precursori de seama care deja fundamentasera
scripturisitic si patristic cultul icoanelor. Pana la anul 843, cand ideologia iconoclasta a fost
definitiv nimicita, teologii iconofili au sporit modul de intelegere al teologiei icoanelor stabilit la
sinodul al VII-lea ecumenic. Asa dupa cum preciza si un ierarh ortodox, "...originalitatea
(duminicii) Ortodoxiei este legata nu numai de amintirea celui de al VII-lea Sinod ecumenic,
care proclama venerarea sfintelor icoane, ci si de adorarea continua a prototipului tuturor
icoanelor...", despre care ne-au invatat teologii iconofili. Parintii si teologii iconofili ne dau
marturie graitoare despre acea "Traditie nescrisa", de care vorbea Sfantul Ioan Damaschinul, ale
carei dispozitii ne impuneau venerarea Icoanelor si a crucii.
Traditia nescrisa, confirmata si intarita de Sinodul al VII-lea ecumenic, prevedea cinstirea
icoanelor Mantuitorului, a Nascatoarei de Dumnezeu, ale Sfintilor si ale ingerilor, asa dupa cum
ne marturiseste acelasi teolog al icoanelor. "Noi veneram icoana sa, a lui Hristos. Noi veneram -
marturisea sfantul Ioan Damaschin - tot ce este al Sau, slujitorii Sai, prietenii Lui, si mai presus
de orice pe mama Sa, Nascatoarea de Dumnezeu". Intr-adevar, Biserica Ortodoxa a adus si aduce
Sfintei Fecioare, icoana vie a Evei celei noi, care a nascut Adevarata Lumina, o cinstire mai mare
decat aceea a Sfintilor, si anume aceea de supravenerare. Venerarea icoanelor Sfintilor n-a fost
considerata niciodata de Biserica Ortodoxa ca o diminuare a cultului de adorare adus lui
Dumnezeu, ci dimpotriva, "noi pictam pe Hristos ca Domn in asa fel ca nu-L privam de armata
Sa. Sfintii sunt... armata Domnului". In icoanele Sfintilor ortodocsi se reflecta viata pnevmatica a
lui Hristos; fetele lor stralucesc curatia si prezenta Duhului sfintitor al lui Hristos. Noi ne
inchinam Domnului Hristos, supra-cinstim pe Maica Domnului si cinstim pe Sfinti, si prin
icoanele care ii reprezinta, care raman adevarate realitati pnevmatizate ale lui Hristos. "Aceasta
pnevmaticitate - afirma un teolog ortodox - pe langa faptul ca reprezinta pe Hristos impreuna cu
actele Sale mantuitoare, unice, este singurul mod obiectiv in care poate fi sugerata spiritualitatea
nescrisa imprejur (necircumscrisa), a dumnezeirii lui Hristos in forma circumscrisa uman,
sugerand adancimile abisale dumnezeiesti prin trasaturile unei fete omenesti fizic circumscrise,
dar prin spiritul ce-l reflecta sugerand ea insasi necircumscrisul". Aceasta prezenta a Duhului
Sfant in chipul uman zugravit pe icoana sugereaza insa si cea mai concentrata manifestare a
spiritualitatii umane fata de natura, pentru ca insusi Dumnezeu a luat fata omeneasca pentru
vecie. Originea icoanelor si justificarea lor in Biserica o adevereste deci insasi marturisirea

1
credintei in Hristos cel intrupat si jertfit pe crucea de pe Golgota. In aceasta intrupare omul a
devenit icoana lui Dumnezeu, pentru ca El "ne-a grait noua prin Fiul" (Evrei I, 1-2). Asadar,
putem afirma ca primul care a facut o icoana este insusi Dumnezeu care a nascut pe Fiul Sau,
Unul-Nascut, Cuvantul Sau, "...icoana Sa insufletita, naturala, caracterul neschimbat al eternitatii
Sale. El a facut apoi pe om dupa chipul si asemanarea Sa". De aceea, Sfantul Ioan Damaschin era
indreptatit sa afirme ca "icoana este o asemanare, un model , o intiparitura a cuiva, care arata in
ea pe cel ce este infatisat in icoana ".
In icoanele Sfintilor, Parintii Bisericii au vazut o salasluire a lui Hristos, sau a Duhului
Sau, respectiv a puterii si lucrarii dumnezeiesti necreate, "o trecere in revista a faptelor lor
sublime", un mijloc de unire, cu Dumnezeu, prin contemplare. Invatatura proprie romano-
catolicismului - despre caracterul creat al harului a privat pe crestini "de o prezenta reala si
indumnezeitoare a lui Dumnezeu in el si prin aceasta sfintenia, a fost redusa de Catolicism la o
categorie aproape pur etica, inchisa in limitele creatului, fie el natural, sau supranatural" .
Teologhisind despre icoanele sfintilor de pe iconostas, si importanta lor pentru concentrarea
atentiei credinciosilor in realizarea unirii cu Dumnezeu prin contemplare, Pavel Florensky afirma
ca acestea sunt "ferestre care dau spre privelistea de dincolo", si care indica existenta ei, "pentru
a concentra pe credinciosi. Concentrarea atentiei - sublinia teologul rus - este conditia
progresului spiritual".
Prin stradania lor continua de a-si indumnezei firea umana, Sfintii au devenit "fii si
mostenitori prin harul lui Dumnezeu (Gal. IV, 7 ,Rom. VIII, 17), si prin aceasta mijlocitori intre
Dumnezeu si om, si icoane vii de urmat in credinta si in acest efort, in aceasta epectaza de
induimnezeire a firii umane. Pentru acest merit al Sfintilor, Sfantul Ioan Damiaschinul ne invata
sa ridicam, "...lui Dumnezeu biserici in numele lor, aducandu-le daruri, cinstindu-le memoria si
pornind in ea bucuria noastra spirituala... sa le facem... icoane...".
Pentru crestinul ortodox, icoana ramane un mijloc de comunicare a lui Hristos din planul
invizibil cu noi cei aflati in lumea materiala. "...Respingerea icoanei - declara un teolog ortodox -
este proprie celor ce resping in general orice fel de comunicare a lui Hristos din planul invizibil
cu noi prin vreo putere oarecare, afara doar de oarecare comunicare de putere prin cuvant...
Numai unde cuvantul a fost asociat cu Tainele si cu cinstirea icoanelor s-a pastrat unitatea
credintei, acestea fiind prin identitatea lor in toate timpurile, franele care au tinut cuvantul in
matca traditiei pornite de la Apostoli".
Pentru teologii ortodocsi, icoanele sunt imagini pictate ale unei realitati care "evoca
prototipul", sunt simboale ca anticipare a realitatii simbolizate, sunt "chipul frumusetii in calitate
de asemanare cu Dumnezeu", sunt documente ale "constiintei religioase", "o limba sacra" a
traditiei ortodoxe si o "arta spirituala, liturgica si teologica", si nu doar religioasa. Cinstirea
sfintelor icoane, in conceptia teologiei ortodoxe, nu este deci o inchinare la chipuri cioplite, de
la care fusese oprit poporul evreu, ci o veneratie adusa celor care mijlocesc penltru noi (Facere
XVIII, 17-33 ; Iov XLII, 7-10), pentru ca "nu ne inchinam materiei, ci celui ce este infatisat in
icoana, dupa cum nu ne inchinam materiei din care este facuta Evanghelia:, nici materiei Crucii,
ci chipului Crucii". In timp ce idolul ramane imaginea unui lucru real sau ireal, conceput si
cinstit ca divinitate, icoana crestina este asemanarea unui lucru cu existenta reala, care a existat
sau exista, este imaginea adevarului, si nu produsul plasmuirii mintii omenesti.
Poporul evreu a primit porunca de a nu-si face "chip cioplit, nici vreo infatisare a celor ce
sunt sus in cer, sau jos pe pamant, sau in apa si sub pamant..." (Deut. V, 8-9), dintr-o pedagogie
divina, intrucat traia in mijlocul popoarelor pagane si idolatre, care l-ar fi tentat la reprezentare
materiala a lui Dumnezeu, fiinta pur spirituala si imperceptibila prin simturi. Simboalele legii
vechi - mielul pascal, toiagul lui Aaron, cortul sfant, sicriul legii etc. - constituiau semnele
sensibile ale prezentei lui Dumnezeu in mijlocul poporului ales. Aceste simboale erau o
anticipare a icoanelor, precum insusi Vechiul Testament era o anticipare, o calauza, un pedagog
catre Hristos. Un teolog ortodox remarca ca "...nu recunoasterea unei lucrari a lui Dumnezeu in
obiectele naturale si cu deosebire in simboalele sacre, indicate de Dumnezeu in mod
supranatural, era interzisa in Vechiul Testament, ci identificarea lor cu Dumnezeu insusi" pentru

2
ca insasi distinctia pe care o face Vechiul Testament intre simboalele naturale si cele sacre,
indicate prin Revelatia supranaturala si introduse in cult, "era menita sa fereasca poporul Israil de
a confunda pe Dumnezeu cu natura in mod panteist". Dupa porunca Legii vechi, cinstirea adusa
lui Dumnezeu nu s-a materializat prin reprezentari iconografice pentru cauzele mentionate mai
sus, dar aceasta cinstire cunoaste forme exterioare, ca de pilda aprinderea candelelor si a tamaiei
inaintea chipurilor si obiectelor sfinte (Exod XXVII, 20-21 ; XXX, 1-8 ; Lev. XXIV, 2-4).
Asadar, nici Legea veche nu opreste cinstirea chipurilor si a obiectelor sfinte, asa dupa cum
pretindeau iconoclastii si dupa cum sustin, astazi, unii protestanti si cultele neoprotestante.
In crestinism, reprezentarea lui Dumnezeu in formele artei iconografice a devenit posibila
datorita faptului istoric al intruparii. "Negresit, sa nu faci icoana lui Dumnezeu Cel nevazut - ne
invata teologul icoanelor, Sfantul Ioan Damaschin. Dar cand vezi ca Cel fara de corp s-a facut
pentru tine om, atunci vei face icoana chipului Sau omenesc. Cand Cel nevazut s-a aratat vazut
in trup, atunci vei infatisa in icoana asemanarea Celui care s-a facut vazut. Cand Cel fara
greutate, fara calitate si fara marime, din pricina superioritatii firii Lui, Cel care exista in chipul
lui Dumnezeu, a luat chip de rob (Filip. II, 6-7), prin aceasta apropiere de calitate si cantitate a
imbracat chipul corpului, atunci zugraveste-L in icoane si aseaza-L spre contemplare, pe Acel
Care a primit sa fie vazut...".
Sfanta Scriptura ne spune ca insusi Dumnezeu a ingaduit icoanele, pentru ca El a nascut
pe Fiul Sau, care este "icoana naturala a Tatalui" (Col. I, 15). Tot Dumnezeu a facut pe om dupa
"chipul si asemanarea" Sa (Gen. I, 26). Sfantul Clement Romanul ne adevereste ca, mai presus
de toate, Dumnezeu "a plasmuit, cu Sfintele si neprihanitele Sale maini, pe om, fiinta cea mai
aleasa si mai mareata, chip al icoanei Lui..." ( iar Sfantul Grigorie de Nazianz ne marturiseste ca
Hristos este chipul Tatalui, iar omul a fost creat dupa chipul lui Dumnezeu.
Cat priveste reprezentarile iconografice ale ingerilor, fiinte spirituale, Biserica Ortodoxa invata
ca acestea nu redau prin culori natura proprie acestor fiinte, circumscrise totusi in timp si spatiu,
si care au deci un fel de corporalitate spirituala, ci le reprezinta fie, analogic, fie in forma in care
au aparut oamenilor.
Natura umana nu este autarhica, ci ea se poate desavarsi numai prin participare, numai
prin comuniune, numai prin har. Sfintii s-au facut, prin excelenta, partasi la harul divin, si de
aceea cel care cinsteste un sfant participa la sfintenia si la harul care salasluieste in el. Prezenta
Sfantului Duh se afla "... si in sfintele icoane - ale sfintilor - nu in chip substantial, ci -prin har si
lucrare". In Biserica Ortodoxa, venerarea sfintelor icoane se intemeiaza insa "nu numai pe natura
subiectelor insesi care sunt infatisate pe ele, ci si pe credinta in aceasta prezenta plina de har, pe
care Biserica o invoca prin puterea sfintirii icoanei. Ritualul binecuvantarii icoanei stabileste o
legatura intre imagine si prototipul ei, intre cel ce este infatisat si infatisarea insasi". Prin puterea
acestei prezente harice, orice icoana sfintita este, in principiu, facatoare de minuni. De aceea se
poarte spune ca cinstirea sfintelor icoane face parte din insasi fiinta pietatii Ortodoxiei, din cultul
Bisericii noastre, care "...constituie cel mai mare si pretios lucru pe care il avem". Cultul este cel
care ne mijloceste legatura ontologica cu prototipurile icoanelor. Pavel Florensky releva ca
invatatura Parintilor Bisericii, confirmata de Sinodul al VII-lea ecumenic, si anume ca "...in ceea
ce (priveste icoana, sufletul se inalta la prototipul sau" a fost inteleasa gresit, "intr-un sens
psihologic si subiectiv. Anumiti iconoclasti au acceptat partea subiectiva a icoanelor, dar ei neaga
legatura ontologica cu prototipurile. Iconoclastii, in aceasta perspectiva nu neaga posibilitatea si
utilitatea icoanelor, ci considera ca idolatrie venerarea lor". In contextul acestei afirmatii, putem
admite ca toti acei crestini care recunosc utilitatea liturgica si artistic-religioasa a icoanelor, dar
neaga legatura lor ontologica cu prototipurile, pe care acestea le reprezinta, nu sunt altceva decat
niste iconoclasti deghizati. A recunoaste si marturisi aceasta legatura ontologica cu prototipul, pe
care o realizeaza o icoana, inseamna a recunoaste prezenta lucrarii divine, a harului divin, adica a
caracterului ei sacramental si liturgic. Cinstirea icoanelor, precum si reprezentarea lor in pictura
iconografica, ramane o marturie vie a dorintei uimane pentru indumnezeirea prin har si un mijloc
de comuniune cu Dumnezeu si Sfintii Sai, a caror viata apartine istoriei umane. Fara a fi un fetis
sau un idol, icoana este pentru crestinul ortodox o prezenta harica a lui Hristos. "Noi trebuie sa

3
credem -ne marturisea Sfantul Teodor Studitul -ca harul divin este prezent in icoana lui Hristos,
si ca aceasta comunica sfintenia celor care se apropie cu credinta". De aceea, pentru crestinul
ortodox, icoana ramane inainte de toate un obiect de cult, pentru ca ea este sfintita, prin "numele
divin si prin numele prietenilor lui Dumnezeu, si de aceea ea primeste harul Duhului Sfant".
Cat ipriveste natura sau caracterul cultului icoanelor, trebuie retinut faptul ca Parintii
Bisericii nu l-au confundat niciodata cu cinstirea pe care o dam lui Dumnezeu. Pe Dumnezeu il
cinstim prin latrie sau adorare iar pe Sfinti, icoanele si moastele lor, ii cinstim prin simpla
venerare, sau - dupa cum o numeste Sfantul Ioan Damaschinul - cinstirea relativa, pentru ca sta
in relatie cu prototipul la care se refera. Intre icoana si prototip exista asemanare, dar nu
identitate de natura. Calitatea asemanarii cu prototipul justifica deci si legitimeaza cultul
icoanelor, iar cea de diferenta prin natura determina gradul sau esenta acestui cult.
Dupa invatatura Bisericii Ortodoxe, sensul ultim al cinstirii icoanelor este tot Dumnezeu.
Leontie, episcopul Neapolei din Cipru (secolul al VII-lea) raspunde la invectivele iconoclastilor
ca, atunci "cand vei vedea pe crestin, inchinandu-se Crucii, cunoaste ca aduce inchinaciunea lui
Hristos cel rastignit, si nu lemnului. Pentru ca, daca ar cinsti firea lemnului, negresit ar trebui sa
se inchine si padurilor si copacilor, dupa cum tu, Israile, te inchinai odinioara acestora, zicand
arborelui si pietrei : tu esti Dumnezeul meu si tu m-ai nascut (Ier. II, 27). Dar noi nu spunem asa
nici Crucii, nici chipurilor Sfintilor, caci nu sunt dumnezeii nostri, ci carti deschise spre aducerea
aminte a lui Dumnezeu si spre cinstirea Lui, asezate in Biserici in vazul tuturor si venerate. Cel
care cinsteste pe mucenic, cinsteste pe Dumnezeu, pentru care mucenicul a suferit mucenicia.
Cel care se inchina apostolului lui Hristos, se inchina Celui care l-a trimis pe apostol. Cel care se
prosterna in fata Maicii lui Dumnezeu este evident ca aduce cinstea Fiului ei, caci nu este alt
Dumnezeu decat Unul singur, Cel cunoscut si adorat in Treime". Cei pentru care icoana este un
fetis, dovedesc deci ca nu o considera obiect de cult, a carei cinstire se indreapta in ultima
instanta tot catre Dumnezeu, si sunt lipsiti de prezenta harica pe care aceasta ni-l aduce in casele
si bisericile noastre, iar in zilele de sarbatoare, in cadrul Sfintei Liturghii, expusa intr-o
reprezentare care corespunde sarbatorii respective. Privilegiul pe care icoana ni-l face in
aprofundarea vietii harice nu-l vor avea asadar nicodata cei care nu-i cunosc adevarata ei
teologie, asa dupa cum ne-a fost ea predata de traditia Bisericii Ortodoxe. "Exista o Traditie..., a
icoanelor - afirma om teologc catolic ;- care se integreaza in Traditie pentru a face pe credinciosi
sa traiasca intr-o spiritualitate profunda. De aceea, toti admit ca se poate vorbi de o teologie a
icoanelor si, intr-un anumit fel mult mai usor decat o teologie a artei crestine in Occident, luata
in ansamblul sau, sau in unele din manifestarile sale particulare... De aceea - declara teologul E.
Vauthier - se poate vorbi de o asistenta particulara a Duhului Sfant, ca si pentru celelalte
componente ale Traditiei, la un grad pe care singur Duhul il stie...". Aceasta Traditie a fost
confirmata, sub inspiratia Sfantului Duh, in Sinodul al VII-lea ecumenic, care a restabilit cultul
icoanelor. A nu respecta acest cult, inseamna deci a huli Duhul Sfant sub inspiratia caruia Parintii
sinodali au formulat dogma cinstirii icoanelor, si a ne lipsi de acele carti deschise spre aducere
aminte de Dumnezeu si spre cinstirea Lui, care raman icoanele.
Cei care nu cinstesc icoanele si Crucea lui Hristos, dar marturisesc ca cunosc si respecta
Cuvantul Scripturii, ar trebui sa-si aminteasca cuvintele Sfantului Apostol Pavel adresate
Filipenilor: "Fratilor, ...multi despre care v-am vorbit adeseori," ...se poarta ca dusmani ai
Crucii lui Hristos. ..Sfarsitul acestora este pieirea" (Filip. III, 17-19).
Pentru noi crestinii ortodocsi, "...icoana nu se defineste pe ea insasi ca o arta apartinand
uneia sau altei epoci istorice, nici ca expresie a particularitatilor nationale ale unui popor sau
altul, ci numai prin functia ei care este universala precum Ortodoxia insasi, fiind determinata de
insasi esenta chipului si rolului ei in Biserica". Icoana are deci, in Ortodoxie, in primul rand, un
rol liturgico-sacramental, si apoi unul artistic. Asa se explica de ce in Ortodoxie nu exista rit
liturgic fara icoana. Un teolog anglican constata si el ca, in Biserica Ortodoxa, "...o icoana poate
exista doar intr-un cadru particular de credinta si cult careia ii apartine. O icoana despartita de
acest cadru inceteaza de a mai fi icoana... Arta icoanei este o arta liturgica". Mai mult, icoanele
ortodoxe - bizantine prin excelenta - sunt intotdeauna expresia grafica a ideilor teologice.

4
Fecioara, de exemplu, nu este reprezentata ca o mama oarecare, ca in Occident, ci ca mama lui
Dumnezeu, Theotokos, Regina cerului, mijlocitoarea, cea care mijloceste intre Dumnezeu-Fiul si
oameni.
In Ortodoxie, "...frumusetea icoanei nu poate supravietui fara spiritul doctrinar care i-a
dat viata". In Ortodoxie se poate deci vorbi mai intai de o teologie a icoanelor, de o teologie care
comporta o iconologie, si apoi de o arta iconografica bisericeasca, dar care nu are scopul sau
pentru sine, ci insasi continutul sau este determinat de necesitatile si canonul (erminia) Bisericii.
Iconoclastii, si urmasii lor de astazi, indiferent ce crez dogmatic marturisesc, au facut marea
greseala de a substitui icoana persoanei, de a intelege eronat ca, in Biserica Ortodoxa, icoanei i
se aduce aceeasi cinstire ca prototipului pe care il reprezinta, si ca ea localizeaza o comuniune, ca
prezenta reala a lui Hristos. Mai mult, neintelegind taina unirii iposiatice a intruparii Domnului
Iisus Hristos, au crezut ca privind chipul zugravit al lui Hristos Cel intrupat, noi veneram in El
numai pe Iisus-Omul, nu si pe Cuvantul sau Fiul lui Dumnezeu. "A voi sa reprezinti pe Hristos -
afirmau iconoclastii intruniti la sinodul de la Hiera - (Constantinopol) in anul 753 - nu se poate
evita o dilema ; umanitatea este aceea care se exprima prin imagine si se cade in nestorianism ;
daca se pretinde el se pune accentul pe o reprezentare neincarnata, asupra divinitatii lui Hristos,
se cade in mod fatal in monofizitism. In definitiv - concludeau participantii la sinodul de la Hiera
- adevaratul cult datorat lui Hristos si Sfintilor consta in a reproduce imaginile lor in inimile
noastre, a ne configura lor, prin imitarea vietii lor. In ce priveste prezenta lui Hristos, pe care
icoana, prin natura sa, vrea sa o creeze, ea trebuie cautata in Euharistie".
Dupa cum se poate constata, iconoclastii nu cunosteau sau nu vroiau sa inteleaga crezul
dogmatic al Calcedonului si al Sinodului al VI-lea ecumenic, care formulasera dogma unirii
Ipostatice si a consecintelor acestei uniri. Teama lor nejustificata de a nu se cadea in nestorianism
sau monofizitisim era asociata cu neprecizarea diferentei intre prezenta substantiala a lui Hristos
in Sfanta Euharistie si prezenta harica din sfinta icoana. Cat priveste prima afirmatie, Sfantul
Ioan Damaschinul le-a raspuns ca tocmai in virtutea unirii ipostatice dintre cele doua firi -
dumnezeiasca si omeneasca - in persoana divina-umana a Mantuitorului, zugravim "... pe
Dumnezeul Cel nevazut, nu ca nevazut, ci pe Unul care s-a facut vazut pentru noi, prin
participarea la corp si sange.... Nu zugravesc dumnezeierea nevazuta - marturisea Sfantul Parinte
- ci zugravesc corpul vazut al lui Dumnezeu ; caci daca este cu neputinta sa se zugraveasca
sufletul, cu atat mai mult Dumnezeu, care a dat sufletului imaterialitatea". La a doua nedumerire,
pe care au mostenit-o si unii crestini din zilele noastre, teologul Paul Evdokinnov le raspunde ca
in Biserica Ortodoxa nu s-a zis niciodata, si nu se poate spune, ca "icoana lui Hristos este
Hristos, cum se spune : aceasta paine este trupul lui Hristos, pentru ca aceasta ar fi o idolatrie
evidenta. Icoana este o imagine care marturiseste de o prezenta, de o ordine bine definita : ea
permite o comuniune de rugaciune, care nu este propriu- zis o comuniune euharistica,
substantiala, cu natura glorificata a lui Hristos, ci o comuniune spirituala, mistica cu Persoana
Sa. Ea opereaza o intalnire in rugaciune, fara a localiza aceasta comuniune in icoana, ca vehicul
al prezentei... Biserica - continua P. Evdokimov - vede pe Hristos in mod liturgic. Iconografia
urmeaza aceasta viziune si o traduce. Intregul mister al icoanei rezida in aceasta asemanare
dinamica si misterioasa cu Prototipul, cu Hristos total". In aceasta consta, intr-adevar, teologia
icoanei sau teologia frumusetii, precum si intregul ei mister.
In Biserica primara icoana a fost concretizata indeosebi sub forma simbolurilor - vita de
vie, ancora, porumbelul, pestele, arca, bunul pastor, pomul vietii, si mai ales Sfanta Cruce, care
propovaduia dogma intruparii si a rascumpararii neamului omenesc. Folosirea simboalelor in
Biserica primara a fost cauzata dupa parerea teologilor iconofili, de faptul ca "...evreii convertiti
traiau inca sub influenta legii mozaice ; mai mult, ei credeau ca neamurile vor cadea in
paganism, daca cultul imaginilor le era permis. Pentru aceasta ratiune, se picta mai intai prin
simboale - pe care noi le cunoastem datorita catacombelor - pestele, ancora, painea, mielul si
altele inca. Ulterior, apar personaje care, de asemenea, au o semnificatie simbolica : Jonas, Orfeu
si, in ultimul loc, Bunul Pastor". Prin mijlocirea acestor simboale, crestinii si-au amintit de
prototipurile pe care le reprezentau, asa dupa cum ne adevereste si traditia dogmatica a Bisericii

5
Ortodoxe. "Fiindca noi suntem legati de simturi - marturiseau Parintii Sinodului al VII-lea
ecumenic - nu putem ajunge la cele inteligibile decat prin mijlocirea simboalelor sensibile, fie
prin meditarea Scripturii, fie prin reprezentarea iconografica. Caci asa ne amintim de toate
prototipurile si suntem condusi spre ele : pe unele le percepem prin auz, pe altele le contemplam
prin vedere, amandoua se explica reciproc, fara nici o contradictie, se lumineaza una pe alta si se
bucura de aceeasi cinste".
Originea icoanelor trebuie insa cautata nu numai in simboalele mentionate, ci si in
"...pictura caracteristica primelor veacuri ale crestinismului, mai ales in Egipt... Portretele
zugravite in encaustica, pictura in ceara, o tehnica proprie primelor veacuri, stau la baza
icoanelor care, incepand din secolul al VI-lea, ocupa un rol tot mai larg in pictura bizantina".
Icoanele din secolul al VI-lea, pastrate in manastirea Sfanta Ecaterina de pe Muntele Sinai,
constituie o marturie a genului picturii iconografice a Bisericii primare.
Simboalele crestine, si mai ales sfintele icoane, au constituit intotdeauna reprezentari in
imagini ale catehismului ortodox. Ca raspuns la falsele interpretari ale invataturii sale de catre
eretici, Biserica Ortodoxa a formulat crezul si dogmele, creand o teologie speculativa. Aceasta a
fost expusa si interpretata de ierarhie ex cathedra. Credinciosul de rand, indiferent de ce natie
era, avea insa nevoie de alte comentarii si interpretari mult mai empirice. Pentru aceasta ratiune,
pentru a raspunde acestor cerinte ale credinciosilor, Biserica Ortodoxa a gasit un real sprijin in
pictura iconografica si murala, care a ramas, de-a lungul secolelor, o Biblie deschisa, cu
comentariu, pe intelesul tuturor, si "ferestre spre eternitate". Continutul icoanelor a fost insa legat
de viata, de evolutia si de intreaga traditie a Bisericii, si de specificul etnic si artistic al
credinciosilor respectivi.
Cinstirea sfintelor icoane a avut un deosebit scop catehetic, in marturisirea dreptei
credinte si in edificarea credinciosilor intru aceasta, pentru ca icoanele au ramas intotdeauna
pentru obstea crestinilor "o teologie transpusa in culori", care a talcuit deci in graiul culorilor
dogma ortodoxa. In Biserica Ortodoxa, rolul instructiv-didactic al icoanelor a fost asociat cu cel
al contemplatiei religioase si al aducerii aminte a adevarurilor de credinta si ale istoriei sfinte.
Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic afirmau ca, prin, icoane, "noi avem intotdeauna amintirea
lui Dumnezeu. Caci Cuvantul Scripturii nu este intotdeauna cantat (citit) in Sfintele Biserici; dar
reprezentarea prin icoane este in Biserici ca un amvon perpetuu, care seara, dimineata si ziua ne
istoriseste si ne aminteste adevarul celor ce s-au facut". Alaturi de cuvant (predica), icoana face
parte integranta, in Ortodoxie, din mesajul si marturisirea de credinta a Bisericii. Atat cuvantul
cat si icoana exprima prezenta lui Hristos Cel intrupat. Dar, in raport cu cuvintele, icoana
reprezinta "superioritatea unei comunicari simultane si atemporale cu realitatile atemporale".
In sedinta a saptea a Sinodului al VII-lea ecumenic, Sfintii Parinti intruniti la Niceea, in anul
787, au formulat dogma despre sfintele icoane, prin care au confirmat si intarit cele cu dreapta
credinta mai inainte legiuite de catre Sfintii Parinti. "...Noi pastram - declarau Sfintii Parinti -
fara innoire toate traditiile bisericesti asezate pentru noi prin scris sau in chip nescris, dintre care
una este si inchipuirea icoanelor prin zugravire, ca una ce concorda cu istoria propovaduirii
evanghelice, si care ne serveste spre incredintarea intruparii adevarate - iar nu inchipuite - a lui
Dumnezeu-Cuvantul si spre un astfel de folos. Caci cele ce una pe alta se arata, fara indoiala, se
lamuresc una pe alta. Asa fiind, mergand ca pe o cale imparateasca, urmand invataturii celei de
Dumnezeu graite a Sfintilor Parintilor nostri si predaniei Bisericii Ortodoxe - caci stim ca aceasta
este a Sfantului Duh, care salasluieste intr-insa - hotaram, cu toata grija si staruinta ca, dupa
chipul cinstitei si de viata facatoarei Cruci, asemenea sa se inalte si cinstitele si sfintele icoane,
zugravite in culori si in mozaic sau facute din alt material cuviincios, in sfintele lui Dumnezeu
biserici, pe sfintele vase si vesminte, pe pereti si pe scanduri, in case si pe drumuri : atat icoana
Domnului Dumnezeului si Mantuitorului nostru Iisus Hristos si cea a Preacuratei Stapanei
noastre, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, cat si ale cinstitilor ingeri si ale tuturor sfintilor si
ale barbatilor celor cuviosi. Caci cu cat mai des sunt priviti acestia prin zugravirea icoanelor, cu
atata si cei ce le privesc , sunt indemnati spre amintirea si iubirea prototipurilor si spre a da
acestora sarutare si inchinaciune cinstitoare desigur nu adevaratul cult care, dupa credinta

6
noastra, se cuvine numai Firii dumnezeiesti - in felul in care ne inchinam chipului - cinstitei si de
viata facatoarei Cruci si sfintei Evanghelii si celorlalte lucruri sfinte - si sunt indemnati spre a le
cinsti prin aducere (jertfa) de tamaieri si lumanari, precum se obisnuia si la cei vechi, in chip
bine cinstitor.
Caci cinstea data icoanei se urca la prototipul ei; iar cel ce se inchina icoanei, se inchina
persoanei zugravite pe ea. Caci asa se intareste (pazeste) invatatura Sfintilor Parintilor nostri,
adica predania Bisericii Ortodoxe, care a primit Evanghelia de la o margine a pamantului la alta;
astfel urmam lui Pavel care vorbeste in numele lui Hristos si intregii dumnezeiesti si apostolice
adunari..., intarind traditiile pe care le-am primit... Iar pe aceia care indraznesc sa cugete sau sa
invete altfel sau sa distruga traditiile bisericesti, urmand ereticilor..., si se gandesc la vreo innoire
sau sa elimine ceva din cele asezate de Biserica, Evanghelia sau chipu-l Crucii sau pictura in
icoane, sau o sfanta ramasita de martir, sau sa gandeasca intortocheat si cu rea credinta pentru a
rasturna vreuna din traditiile legiuite ale Bisericii Ortodoxe, sau sa trateze sfintele obiecte sau
sfintele manastiri ca ceva de rand, acestia daca sunt episcopi sau clerici, oranduim sa fie
caterisiti, daca sunt insa monahi sau laici, sa fie indepartati din comunitate".
Dupa cum se poate constata, Parintii Sinodului al VII-lea ecumenic nu au facut altceva
decat sa formuleze ca dogma invatatura traditionala despre icoane, deja existenta in Biserica.
Aceasta dogma a fost aparata apoi cu tarie de Parintii Bisericii, si marturisita cu mare triumf in
anul 843, cand, in memoria acestei staruinte in apararea cultului icoanelor si, implicit, a dreptei
credinte, s-a instituit Duminica Ortodoxiei, consfintind biruinta Ortodoxiei asupra tuturor
ereziilor vremii de atunci si a iconodulilor asupra iconoclastilor.
Teologia icoanelor stabilita de Sinodul al VII-lea ecumenic a fost consemnata si de
erminiile sau manualele-calauza ale zugravilor. Atunci cand canonul iconografic este respectat,
avem garantia ca icoana reproduce un adevar deja recunoscut. Cand insa canonul nu este
respectat de pictorul respectiv, opera sa nu poate fi admisa, pentru ca ea "constituie o noua
revelatie, care trebuie sa fie verificata". Pictura iconografica sau murala nu trebuie deci sa fie
produsul unui rationalism teologic si nici al unei inventii artistice subiective, ci marturia unei
realitati ontologice, a traditiei Bisericii. Pictorul trebuie sa cunoasca mai intai fondul dogmatic,
teologia icoanelor, si apoi sa incerce in smerenie si rugaciune sa ajunga la viziunea spirituala, la
starea de contemplatie a lumii supranaturale pe care el o va infatisa in identitatea ei ontologica.
Despre respectarea canonului iconografic si pregatirea launtrica a pictorului, a icoaografului, P.
Florensky afirma ca "cu cat canonul este mai stabil, cu atat mai profund si mai clar corespunde el
exigentei spirituale. Ce este canonic este bisericesc, ce este bisericesc este ortodox ; el exprima
universalul. De aceea, purificarea sufletului prin eliminarea de tot ce este subiectiv deschide
sfantului adevarul etern al naturii umane in Hristos...".
Din perspectiva aceasta a obligatiei pictorului de a-si purifica sufletul prin inlaturarea a
tot ce este subiectiv, acelasi teolog al icoanelor afirma ca "in sensul riguros al cuvintelor, singuri
Sfintii pot sa faca icoana". In indrumarile sale catre ucenicii zugravi, ieromonahul Dionisie cel
din Furna (secolul al XVIII-lea) recomanda ca "cel care voieste a deprinde mestesugul zugravirii,
...sa se roage... si sa se faca pentru el ...rugaciune catre Domnul Iisus Hristos,...". Acelasi pictor,
creator de scoala, indemna pe ucenicii sai sa ia aminte bine, "necrutand osteneala ci cu prea
multa ravna sa se iscuseasca si deplin sa invete mestesugul acesta, fiind de la Dumnezeu, dat si
oranduit, acesta este dumnezeiesc lucru... Iar cati pentru a banilor iubire cu lacomie, fara evlavie
si cu nebagare de seama, se apuca de lucrul acesta, bine sa ia seama, aducandu-si aminte de cea a
Iudei, a iubitorului de argint si a celor de un narav cu dansul". Intr-adevar, pictorii si iconografii
de seama ai Bisericii Ortodoxe, inclusiv cei care au pictat, Cozia, Voronetul, Moldovita si
Horezu, de pe plaiurile romanesti, au fost cu adevarat sfinti, in-vrednicindu-se de adevarate
viziuni spirituale. Acestora le datoram iconografia crestina, iar celor care s-au invrednicit doar de
talantul artei iconografice le datoram numai o arta religioasa, pentru ca, in conformitate cu
invatatura Biserici, "facerea de icoane nu depinde de inventia pictorilor, ci exprima legislatia
aprobata si traditia Bisericii Ortodoxe Ecumenice...

7
Conceptia si traditia icoanelor deriva de la Sfintii Parinti, si nu de la pictor,- domeniul pictorului
este limitat la arta sa, in timp ce continutul si aranjamentul icoanelor este descris de Sfintii
Parinti. Un teolog ortodox adeverea ca, in Biserica Ortodoxa rasariteana, "in temeiul hotararii
Sinodului al VII-lea ecumenic, singura partea artistica a icoanei esta produsul pictorului,
continutul sau spiritual depinde de Sfintii Parinti. Aceasta hotarare marturiseste... ca adevaratii
creatori ai icoanelor sunt Sfintii Parinti. Ei creeaza contempland ceea ce icoana va infatisa".
Istoria ecleziastica ne confirma ca de la intruparea lui Hristos si de-a lungul secolelor se gasesc
sfinti iconografi si iconografi sfinti in frunte cu Sfantul evanghelist Luca. Acestor iconografi le
apartine crearea de icoane, celorlalti crearea unei arte iconografice religioase. Iconografilor si
pictorilor iconografi de astazi, care doresc sa apartina acelor creatori de icoane, nu le ramane
decat sa-si aminteasca ca sunt urmasii parintelui picturii, bisericesti, sfantul evanghelist Luca, si
acest lucru ii indatoreaza o traire in Hristos, pentru ca "iconografia este metafizica existentei
concrete".
In Biserica Ortodoxa s-a pastrat intotdeauna canonul impus de erminia picturii bizantine,
care a reliefat cele patru roluri ale icoanei ortodoxe : pedagogic, didactic, cultic, haric - de
mijlocire a darurilor dumnezeiesti - si estetic. Invataturile parintilor iconografi, trecute in erminia
picturii bizantine, sunt "...marturii directe ale invataturii lui Hristos si a Duhului Sfant".
Transpunerile invataturii de credinta in lumea imaginilor creeaza insa, in iconografia ortodoxa
orientala si in iconografia catolica occidentala, o lume de idei dogmatice aparte. Iconografia
occidentala ramane lipsita de o anume prezenta harica, de nimbul sfinteniei, consecinta imediata
a invataturii romano-catolice despre har si lucrarea sa. Intentia si idealul iconografiei ortodoxe
sunt insa expresia categoriei sfinteniei, straina de idealul artei antichitatii clasice, a valorii binelui
si frumosului. In Bisericile Ortodoxe, iconografia este expresia fidela a invataturii de credinta, a
dogmelor sale. Ea nu se adreseaza numai sentimentului si simtului artistic, ci mai intai sufletului.
Daca comparam, de pilda, icoanele crucifixului produse de arta occidentala cu cele ale
iconografiei orientale, de acelasi gen, afirmatia ramane revelatoare si in aceasta privinta. Arta
crestina occidentala prezinta tragedia unui om aflat in agonia suprema, vizand, in primul rand, sa
"miste si sa caute a incita sentimentele de exaltare ale durerii umane".
Dimpotriva, iconografii ortodocsi au creat icoane ale crucifixului in care "pe fata
Domnului, domina si se exprima majestatea regala (majastatea suferintei controlate), calmul si
serenitatea,- in locul durerii martiriului, semnificatia teologica sublima a sacrificiului implinit pe
cruce, care este condensat in cuvantul lui Hristos (s-a sfirsit, adica, opera s-a implinit). Astfel, in
timp ce pictura occidentala, orientand opera sa spre emotie, a prezentat o drama umana,
iconografia orientala, adresand opera sa mai intai sufletului, a exprimat kenoza divina a Omului-
Dumnezeu pe cruce. Totusi, pictura ortodoxa, crezand impreuna cu parintii si imnografii Bisericii
ca Trupul Domnului n-a suferit nici o alterare de nici un fel... l-a reprezentat... fara nici o alterare
datorata mortii...". De aceea nu exista aici nici spasme ale gurii: nici ochi impaienjeniti...".
Icoanele ortodoxe redau deci cu staruinta si acrivie, aceasta indumnezeire a firii umane, acel
theosis, consecinta directa a intruparii lui Hristos si a acelei "viziuni ceresti in identitatea sa
ontologica", care nu este proprie decat Ortodoxiei rasaritene.Pentru un crestin ortodox, icoanele
raman asadar infatisari vizibile ale reprezentarilor supranaturale. Ele au ca scop de a inalta
sufletul nostru in starile ceresti. Daca pentru un catolic occidental, pictura in ulei este mult mai
apta pentru a reproduce lumea senzoriala, iar pentru un protestant occidental, gravura este mult
mai potrivita pentru schema sa silogistic-rationala, pentru un ortodox, icoana face sa transperseze
esenta metafizica in ceea ce reprezinta ea, in mod concret ca sa devenim fii ai luminii taborice.