1.

Simbolul de credinta in articolul 2 ne spune ca Fiul lui Dumnezeu este Dumnezeu

adevarat din Dumnezeu adevarat, nascut din Dumnezeu Tatal din vesnicie, de o
fiinta cu Tatal prin care toate s-au facut. Iar de la articolul 3 pana la articolul
7 inclusiv, Simbolul de credinta ne arata ca Dumnezeu Fiul ne-a mantuit prin
intruparea, moartea, invierea si inaltarea Sa la cer, precum si faptul ca El va fi
la sfarsitul veacurilor judecatorul celor vii si al celor morti, intemeind o
imparatie duhovniceasca vesnica.

2. In cele ce urmeaza vom vedea care este invatatura Bisericii noastre

dreptmaritoare despre mantuirea in Hristos.

3. Cuvantul mantuire, cel mai mult folosit in paginile Sfintei Scripturi, este
legat in Noul Testament de opera sau de activitatea Fiului lui Dumnezeu intrupat,
de unde si numele lui de Mantuitor, care inseamna : Izbavitor, Salvator,
Vindecator. De fapt chiar numele Iisus, in limba ebraica Iehosua, inseamna a
elibera, a salva dintr-un pericol, a vindeca de boala care duce la moarte. Trebuie
sa precizam ca ideea de mantuire este strans legata de aceea de pacat. Potrivit
Sfintei Scripturi mantuirea reprezinta in ultima analiza izbavirea de pacat.
Pacatul la randul sau consta in caderea noastra si a firii intregi din viata si
frumusetea cea dintai randuita de Dumnezeu. Toti cati ne nastem in lume avem infipt
in noi ghimpele caderii. Partasi Dumnezeiestii Fiinte, intocmai cu ingerii insa pe
pamant, imbracat in nevinovatie si nerautate, cu trupul luminat de marirea
nemuririi, necunoscand durerea si slobod de griji si de truda in munca lui,
impodobit cu toata intelepciunea de trebuinta, asezat in mijlocul unei naturi care
ii era prietena si supusa, asa a fost omul la inceput, cununa fapturilor lui
Dumnezeu. Prin caderea in pacat insa, el a ajuns lipsit de dar si de viata
dumnezeiasca, vrajmas lui Dumnezeu si gonit de la fata Lui, cu chipul lui
Dumnezeu din el ranit si intunecat, stricat in suferinta si spurcat de patimi,
injugat cu moartea, muncit de duhurile rautatii, bolind de nedumnezeire, in
vrajmasie si in lupta continua cu semenii si cu firea inconjuratoare...Evident raul
si pacatul care il insotesc nu au existat la inceput si de aceea nici nu vor ramane
pana la sfarsit. Deoarece insa noi n-am putut singuri sa ne eliberam din legatura
raului si de sub influenta pacatului, a intervenit Dumnezeu in mare Sa iubire
hotarand sa ne mantuiasca. De fapt nimeni altul, decat Dumnezeu, nu ne putea oferi
mantuirea, El fiind singurul care o are si care o poate da.

Dumnezeu este preasfant, El este sfintenia desavarsita. Sfintenia este unul din
atributele Sale. Prin natura Sa spirituala El respinge pacatul, il elimina, il
nimiceste. Dumnezeu este in acelasi timp atotputernic. El poate sa mantuiasca in
chip desavarsit. Puterea Sa mantuitoare este vesnica pentru oricine il cheama
(Isaia XVL, 17).

Mantuirea este una din lucrarile minunate ale lui Dumnezeu infaptuita prin Fiul
Sau:...El va veni si ne va mantui (Isaia XXXV, 4). Cand s-a plinit vremea, cand
intreaga faptura a ajuns la convingerea ca nu era in stare sa restabileasca singura
raporturile normale cu Dumnezeu si cand suspinul dupa un Mantuitor era mai
fierbinte, Fiul lui Dumnezeu a coborat din cer si in mod suprafiresc a luat trup
omenesc din Sfanta Fecioara Maria si a devenit om (Ioan I, 14). Fiind nascut din
Fecioara Maria, El apartine omenirii, dar pentru ca s-a nascut pe cale
supranaturala, El este fara de pacat. Asa fiind, El intrunea in persoana Sa in
masura deplina toate conditiile ca sa intervina cu viata Sa pentru noi si sa ne
impace cu Dumnezeu. Prin moartea si invierea Sa ne-a spalat pacatele si a refacut
legatura noastra cu Dumnezeu, iar firea noastra cazuta in pacat a fost adusa la
starea cea dintai.

Aceasta lucrare savarsita de Dumnezeu prin Fiul Sau se numeste mantuire obiectiva
si are caracter universal. Mantuitorul nostru voieste ca toti oamenii sa se
mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina (I Timotei, II, 4). Intelepciunea
dumnezeiasca a socotit insa ca e bine sa nu dispara din viata noastra orice urma
despre cadere si mantuirea sa nu se dea cu totul de-a gata, ci sa contribuim si noi
la dobandirea ei. Insusirea mantuirii de catre noi, credinciosii, se numeste
mantuirea subiectiva si se realizeaza prin har, credinta si fapte bune(Nicolae,
Mitropolitul Banatului, Invatatura ortodoxa despre mantuire, Timisoara, 1983, p.
31-33).

Ca si conditia subiectiva a mantuirii, credinta este un dar acordat sufletului din

partea lui Dumnezeu, spre a cunoaste descoperirea lui Dumnezeu si a putea intra in
comuniune cu El prin harul divin. Ea ne ajuta sa intelegem si sa ne insusim
adevaruri care altfel ar ramane pentru noi taine nepatrunse. Ea este ochiul
sufletului cu care strabatem peste lucrurile vazute in lumea celor nevazute.
Obiectul ei fiind realitatile suprafiresti, se leaga de descoperirea dumnezeiasca
facuta prin Iisus Hristos: ...Credinta este din auzire, iar auzirea prin cuvantul
lui Hristos (Romani X, 17). Credinta este conditie a mantuirii deoarece inceputul
mantuirii nu poate fi desprins de credinta in Iisus Hristos, cel care a adus
mantuirea. Credinta este usa harului in viata noastra. Ori de cate ori facem, din
inima, o marturisire de credinta, o noua putere de har intra in fiinta noastra:
Noi am crezut si am cunoscut ca Tu esti Hristos, Fiul Dumnezeului celui viu,
citim in Sfanta Scriptura (Ioan VI, 69). Iata de ce Sfintii Apostoli ziceau
Mantuitorului: Sporeste-ne credinta! (Luca XVII, 5). Credinta ca dar al lui
Dumnezeu nu se adreseaza numai intelectualului, ca sa-L cunoasca si sa-L
marturiseasca pe Dumnezeu, ci intregii fiinte. Adica, nu este suficient sa cunosti
voia lui Dumnezeu, se impune sa o si implinim. In felul acesta credinta aprinde
vointa si intreaga putere a sufletului. Credinta nu are si nu poate ramane la o
forma declarativa, fiindca si demonii cred si se cutremura (Iacob II, 19), ne
spune Sfanta Scriptura. Credinta lor insa nefiind mantuitoare, este falsa,
neadevarata, ceea ce inseamna ca adevarata credinta cuprinde intreg sufletul, il
angajeaza, ii da putere. De aceea caracteristica credintei este de a fi lucratoare
in dragoste(Galateni V, 6), iar dragostea este plinirea legii (Romani XIII, 10).
Mantuitorul arata foarte clar ca din fapte se poate cunoaste credinta, asemenea cum
dupa roade poti cunoaste un pom (Matei VII, 21-26). De aceea Sfantul Iacob
precizeaza: Ce folos fratilor, daca zice cineva ca are credinta iar fapte nu are?
Oare credinta poate sa-l mantuiasca? Daca un frate sau o sora sunt goi si lipsiti
de hrana cea de toate zilele si cineva dintre voi le-ar zice: Mergeti in pace.
Incalziti-va si va saturati, dar fara sa le dea cele trebuincioase trupului, care
ar fi folosul? Asa si cu credinta: daca nu are fapte, e moarta in ea
insasi...Vedeti dar ca din fapte este indreptat omul, iar nu numai din credinta.
Precum trupul fara suflet este mort si credinta fara fapte este moarta(Iacob II,
14-26). Din tabloul judecatii de apoi prezentat de Mantuitorul, vedem foarte
limpede ca dupa faptele savarsite va fi judecat oricare credincios (Matei XXV, 35-
45), iar Sfantul Apostol Pavel confirmand aceasta ne spune ca: Noi toti trebuie sa
ne infatisam inaintea judecatii lui Hristos ca sa ia fiecare dupa cele ce a facut
prin trup, ori bine, ori rau(II Corinteni V, 10). Faptele bune ca rod al
adevaratei credinte, intaresc permanent puterea sufletului spre o continua innoire
a vietii in Hristos, pana la statura barbatului desavarsit, la masura plinatatii
lui Hristos(Efeseni IV, 13). Faptele bune sunt acelea care arata chipul lui
Hristos in viata duhovniceasca a credinciosului. Pornind din credinta, faptele bune
verifica si desavarsesc credinta.

Daca mantuirea se savarseste prin lucrarea harului divin, atunci trebuie sa avem in
vedere ceea ce ne arata Mantuitorul si Sfintii Apostoli cu privire la lucrarea
harului. Astfel, credinciosul se uneste cu Mantuitorul asemenea mladitei cu vita.
El primeste viata cea noua a harului asemenea mladitei din vita. Mladitele sunt
insa mai multe si numai impreuna primesc aceeasi seva care le da viata...(Ioan XV,
5). La fel madularele unui trup primesc acelasi sange, pe care ele il transmit la
altele si iarasi il primesc spre viata aceluiasi trup. Daca un madular se rupe de
corp, el nu mai primeste sangele vietii si moare (Romani XII, 4-5, I Corinteni XII,
12 si 27, Coloseni I, 18). Tot astfel si credinciosii alcatuiesc Trupul tainic al
Domnului, adica Biserica, in care fiecare credincios este madular si unde primeste
fiecare harul Sfantului Duh prin Sfintele Taine, iar prin comuniunea dintre ei
dobandesc mantuirea. Ca harul este primit prin Sfintele Taine reiese foarte clar
din insesi cuvintele Domnului rostite cu prilejul instituirii Botezului si
euharistiei: Cel ce va crede si se va boteza se va mantui...(Marcu XVI, 16),
...Pe cand mancau ei, Iisus, luand paine si binecuvantand, a frant si, dand
ucenicilor a zis: Luati, mancati, acesta este trupul Meu. Si luand paharul si
multumind, le-a dat, zicand: Beti dintru acesta toti, ca acesta este Sangele Meu,
al Legii celei noi, care pentru multi se varsa spre iertarea pacatelor(Matei XXVI,
26-28). Ca harul se transmite in comuniunea credinciosilor, carmuiti de cei lasati
sa fie iconomi ai Sfintelor Taine, adica a ierarhiei bisericesti, reiese limpede
si din cuvintele Sfantului Iacob cu privire la sfanta taina a maslului: Este
cineva bolnav intre voi? Sa cheme preotii Bisericii si sa se roage pentru el,
ungandu-l cu untdelemn in numele Domnului...(Iacob V, 14). De aici vedem ca noi
primim harul mantuirii, dar aceasta nu inseamna ca ne putem declara mantuiti. Se
impune colaborarea pe mai departe cu harul divin, se cere adica efort duhovnicesc
pentru ca Hristos pe care l-am primit in suflet odata cu harul divin al Sfintelor
Taine sa ia chip in noi (Galateni IV, 19). Acum incepe un proces duhovnicesc, care
dureaza pana la sfarsitul vietii, o alergare continua ca cea a alergatorului din
arena, spre a ne incununa de fericirea vesnica (Filipeni III, 12-14). Iar daca
numai in vesnicie mantuirea este desavarsita ne dam seama ca ea poate fi
periclitata, ca drumul mantuirii este cu urcusuri si coborasuri si ca putem oricand
cadea. De aceea si indemnul Apostolului: Lucrati cu frica si cu cutremur la
mantuirea voastra (Filipeni II, 12). Analizand acest aspect dinamic al mantuirii,
vom spune ca primirea harului necesar mantuirii, prin Sfintele Taine este aspectul
sacramental, de sfintire, iar conlucrarea, efortul sustinut spre desavarsirea
mantuirii este aspectul ei moral.

Ce inseamna mantuirea? (Salvarea dintr-un pericol sau eliberarea dintr-un rau).

Care este raul sau pericolul din care trebuie sa ne eliberam? (Pacatul). De ce
pacatul? (Fiindca pacatul atrage dupa sine moartea). De ce? (Fiindca prin pacat
rupem legatura de iubire cu Dumnezeu). Cu referire la pacat, ce inteles are
mantuirea? (Eliberarea de pacat si impacarea cu Dumnezeu). Cine realizeaza aceasta
impacare cu Dumnezeu prin eliberarea de pacate? (Cea de-a doua Persoana a Sfintei
Treimi, Fiul lui Dumnezeu intrupat, adica Iisus Hristos). Datorita faptului ca
Iisus Hristos ne aduce mantuirea, cum il numim? (Mantuitorul). Cum ne-a impacat El
cu Dumnezeu Tatal, eliberandu-ne de pacat? (Prin intruparea, activitatea, moartea,
invierea si inaltarea Sa la cer). Cum numim mantuirea realizata de Iisus pentru
noi? (O numim mantuirea obiectiva). Ne putem noi mantui prin puterile noastre? (Nu
ne putem mantui). Cum ne ajuta Fiul lui Dumnezeu sa ne mantuim? (Prin harul Sfintei
Treimi). Din partea noastra nu se cere nici o participare? (Se cere). Care este
aceasta? (Credinta si faptele bune). Cum se numeste mantuirea dobandita prin har,
credinta si fapte bune? (Se numeste mantuire subiectiva, iar harul, credinta si
faptele bune se numesc conditii ale mantuirii subiective). Unde si cum primim noi
harul mantuitor? (In Biserica, adica prin incorporarea noastra in Trupul tainic al
Domnului. Il primim prin Sfintele Taine). Cum putem intelege ca mantuirea trebuie
primita atat individual, cat si intr-o forma colectiva? (Fiecare credincios vine cu
credinta si faptele bune spre a primi harul divin in Biserica, in comuniunea
Trupului tainic al Domnului, apoi prin stradania personala face vie lucrarea
harului divin). Cum se numeste aspectul dobandirii mantuirii prin harul Sfintelor
Taine? (Sacramental). Dar conlucrarea cu harul divin spre a nu pierde mantuirea si
a ajunge la desavarsirea si sfintenia vietii, spre viata vesnica? (Acesta este
aspectul moral. El tine de voia libera si de stradania fiecarui credincios).

5. In legatura cu lucrarea harului divin pe de o parte, ca si primirea si

conlucrarea cu el, pe de alta parte, nu toti crestinii marturisesc acelasi crez.
Unii spun ca singura credinta te poate mantui, ca nu sunt necesare faptele bune,
fiindca numai harul divin aduce mantuirea pentru aceia pe care dinainte i-a hotarat
Dumnezeu sa fie mantuiti. Ceilalti ar fi sortiti osandei vesnice. Aceasta
invatatura se numeste predestinatie si sustinatorii ei incearca sa o intemeieze
pe spusele Sfantului Apostol Pavel. Astfel, putem citi: ...si stim ca celor ce
iubesc pe Dumnezeu, toate le ajuta spre bine...Cei pe care Dumnezeu i-a cunoscut,
mai inainte i-a si hotarat sa fie asemenea chipului Fiului Sau, ca El sa fie intai
nascut intre multi frati. Iar pe care i-a hotarat mai inainte, pe acestia i-a si
chemat, si pe care i-a chemat, pe acestia i-a si indreptat, iar pe care i-a
indreptat, pe acestia i-a si marit (Romani VIII, 28-30). Cercetand textul, vedem
ca cei cunoscuti si cei hotarati sunt tocmai cei care il iubesc pe Dumnezeu,
iar cineva dovedeste ca il iubeste pe Mantuitorul implinind poruncile Lui (Ioan
XIV, 23), adica va savarsi din credinta faptele bune. In atotstiinta Sa, Dumnezeu
cunoaste din vesnicie pe cei care vor crede in El si vor conlucra cu harul divin.
In cazul nostru este vorba de prestiinta lui Dumnezeu, nu de o predestinare. Mai
departe textul ne vorbeste de hotararea lui Dumnezeu de a-i face pe cei pe care i-
a cunoscut mai dinainte sa fie asemenea chipului Fiului Sau. Ori, Hristos ia chip
in noi (Galateni IV, 19), prin conlucrarea cu harul divin, prin efort duhovnicesc
sustinut din partea credinciosului.

In alta parte Apostolul scrie: Binecuvantat fie Dumnezeu si Tatal Domnului nostru
Iisus Hristos, cei ce intru Hristos ne-a binecuvantat pe noi, in cerestile
locasuri, cu toata binecuvantarea duhovniceasca. Precum intru el ne-a si ales,
inainte de intemeierea lumii, ca sa fim sfinti si fara de prihana inaintea Lui...
(Efeseni I, 3-4). Aceasta alegere spre sfintenie inainte de intemeierea lumii nu se
refera la predestinatie, ci la prestiinta lui Dumnezeu privind planul de mantuire a
lumii prin Hristos, atat a poporului ales, cat si a tuturor neamurilor, inclusiv a
celor carora Apostolul le adreseaza epistola sa. Acestia, ca de altfel toti oamenii
sunt chemati la sfintenie, la mantuire, fiindca Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa
se mantuiasca si sa ajunga la cunostinta adevarului (I Timotei II, 4).

Tot la atotstiinta lui Dumnezeu si nu la predestinatie se refera si textul din II

Tesaloniceni II, 13-14, Iar noi, fratilor iubiti in Domnul, datori suntem
totdeauna sa multumim lui Dumnezeu pentru voi, ca v-a ales Dumnezeu dintru inceput,
spre mantuire, intru sfintirea duhului si intru credinta adevarului la care v-a
chemat prin Evanghelia noastra, spre dobandirea maririi Domnului nostru Iisus
Hristos.

Referindu-se la deosebirea ce trebuie facuta intre predestinatie si atotstiinta lui

Dumnezeu, Sfantul Ioan Damaschin subliniaza urmatoarele: Trebuie sa se stie ca
Dumnezeu stie totul dinainte, dar nu le predestineaza pe toate. Cunoaste mai
dinainte pe cele ce sunt in puterea noastra, dar nu le predestineaza. El nu voieste
sa se faca raul si nici nu forteaza virtutea...Trebuie sa se stie ca virtutea a
fost data in natura de Dumnezeu si El este principiul si cauza a tot binele si este
cu neputinta ca noi sa voim si sa facem binele fara conlucrarea cu ajutorul Lui. In
puterea noastra este sau a ramane in virtute si a urma lui Dumnezeu, care ne cheama
spre aceasta, sau a ne indeparta de virtute, adica de a fi in viciu si de a urma
diavolului, care ne cheama spre acesta, fara sa ne sileasca.

6. Pe drept cuvant s-a aratat ca oricare ar fi treapta de evolutie a fenomenului

religios, in toate timpurile, la toate treptele de cultura si la toate popoarele,
ideea mantuirii e prezenta. Mantuirea e centrul, inima insasi a fenomenului
religios, chiar a celui mai simplu si mai incoherent sistem de credinta
religioasa...Mantuirea este nadejdea suprema a oricarei religii. Nici un
credincios, oricat de degajat in alte privinte, nu se impaca decat cu gandul
certitudinii absolute a mantuirii sale. Toata invatatura sa religioasa, toata gama
actelor sale rituale, toate practicile si aspiratiile sale religioase urmaresc, in
ultima analiza, castigarea mantuirii (Pr. Prof. Ioan Coman, Invatatura despre
mantuire in vechile religii si in teologia patristica, in revista Ortodoxia, nr.
3/1995, p. 323).

Astfel, la popoarele primitive ideea de mantuire este strans legata cu cea de

mantuire a sufletului conceputa ca o integrare in univers, in lumea de dincolo, a
stramosilor si chiar a zeilor.

Mantuirea apare clar evidentiata in religia mozaica, prin faptul ca este exprimata
nu numai ca o idee, ci ca o realitate. Inca dupa caderea primilor oameni in pacat,
Dumnezeu le promite un Mantuitor (Facerea III, 15). Si cum acest Mantuitor va veni
din poporul ales, Dumnezeu i-a fost tot timpul mantuitor, izbavindu-l de toate
nenorocirile care s-au abatut asupra lui. Prin profeti Dumnezeu fagaduieste ca in
timpurile din urma le va trimite pe Regele Mesia ca sa instaureze dreptatea si
mantuirea lui Israel.

Dupa cum putem vedea, in nici o alta religie mantuirea nu ocupa un loc atat de
central ca in crestinism. Religia crestina prezinta o conceptie despre mantuire
precisa, sistematica si sigura. La baza ei sta ideea de mantuire, un mantuitor insa
care nu este creat de om sau chiar de Dumnezeu, nici inconjurat de ceata mitica sau
de mister, nici strain realitatii istorice. Mantuitorul crestin este insusi Fiul
lui Dumnezeu, dar in acelasi timp om adevarat.

7. Din cele pana aici tratate vedem ca potrivit invataturii crestine mantuirea ne
vine prin intruparea, moartea, invierea si inaltarea la ceruri a Fiului lui
Dumnezeu, iar noi o putem primi in Biserica prin harul Sfintelor Taine, cu care
trebuie sa colaboram prin credinta si fapte bune.

8.a) Am vazut ca mantuirea nu se incheie odata cu primirea harului divin al

Sfintelor Taine, ci la dobandirea ei se cere si din partea noastra un aport de
conlucrare. Numai la sfarsitul vietii obtinem cununa dreptatii, sau premiul
biruintei (II Timotei IV, 6-8, Apocalipsa II, 10, III, 11). Datorita acestui fapt
se cuvine sa asteptam cu bucurie mantuirea pe care Dumnezeu ne-o va da-o, dar
intrucat exista posibilitatea caderii, se impune ca intru smerenie sa lucram cu
frica si cu cutremur la desavarsirea mantuirii noastre(Filipeni II, 12).

b) Pentru a ne spori continuu puterile duhovnicesti pe drumul mantuirii, se cuvine

ca implinind porunca Bisericii, sa ravnim la primirea harului divin al Sfintelor
Taine, mai ales al Dumnezeiestii Impartasanii printr-o participare regulata la
Sfanta Liturghie si la celelalte slujbe bisericesti.

c) Drumul credinciosului spre mantuire pretinde o continua curatire a vietii

duhovnicesti, de oricare fel de intinaciune, de orice patima sau pacat. Fara acest
efort sustinut de eliminare a oricarui rau din fiinta sa, crestinul nu va putea
implini scopul mantuirii, al comuniunii cu sfintenia lui Dumnezeu.

d) Efortul continuei curatii duhovnicesti, al sfinteniei sau nepatimirii cum i se

mai spune trebuie neaparat impletit armonios cu innoirea duhovniceasca, cu
cresterea in virtute, prin fapte bune necontenit aratate semenului si
colectivitatii din care facem parte, ajungand astfel la statura barbatului
desavarsit, la masura varstei deplinatatii lui Hristos (Efeseni IV, 13). Numai
astfel mantuirea corespunde desavarsirii vietii duhovnicesti, conform indemnului
Mantuitorului: Fiti desavarsiti, precum si Tatal vostru cel din ceruri desavarsit
este. (Matei V, 48).