Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
PREZENTUL este forma verbala care 'dezvolta registrul sematic cel mai bogat, acoperind
functional toate cele treiperspective temporale: trecut, prezent, viitor sau dezvoltand un sens
pantemporal.' (Dumitru Irimia)
ex: Omul se scoala, trezeste inhama caii si umbla de colo pana colo prin curte. (M. Preda)
-in alternanta cu verbe la timpuri trecute, produce 'ierarhia planurilor de adancime, prin
tehnica basoreliefului', aducand, figura si faptele eroului 'in clara lumina a prezentului', in
contrast cu adversarii lui si 'actiunile coneze care sunt impinse in penumbra timpului' (T.
Vianu)
- 'Preferinta pentru perfectul simplu ca timp narativ in proya si pentru prezentul istoric in
poeyie este in secolul trecut, principala diferenta dintre norma narativa a prozei si cea a
poeziei' (R. Zafiu).
ex: Mihnea incaleca, calul sau tropota,
3. prezentul etern/atemporal - 'mijloc al potentarii retorice' (T. Vianu), prin care timpul
naratiunii , timpul enuntarii si al receptarii se inscriu intr-un continuum temporal, fara
inceput si fara sfarsit, perceput din persctiva cosmica sau metafizica;
- in plan stilistic, valoarea expresiva e generata de concizia plastica a discursului si, fregvent,
de valentele metaforice/metonimice ale verbelor la prezentul gnomic; in creatii neo/
postmoderniste, prezentul gnomic este asociat unor realitatii prozaice.
Singuratatii.
Apele marii.
(M. Eminescu)
ex: Sa ai noroc in viata, vorba Aurichii, asta e tot. Unul se zbate de mic, invata, isi umple
plamanul de oftica si altuia ii pica mostenirea de-a gata. (G. Calinescu)
- este exprimat prin verbe cu sens iteratic sau prin verbe care primesc un asemenea
continut semantic in contextul stilistic;
ex: Iar acolo batranul dascal, cu-a lui haina roasa-n coate,
- are o functie dinamic - evocativa: ca ' timp al evocarii concrete [] si imagine vie a
miscarii' (T. Vianu), proiecteaza un eveniment, un un proces sau o stare intr-o durata
nedeterminata si instituie o perspectiva subiectiva, un punct de vedete al naratorului/al
personajului/al eului liric;
- in poezia populara epica sau lirica valoarea expresiva este conferita, frecvent, de
situarea intr-o durata indeterminata, specifica timpului baladesc, mitic; la final de vers,
verbele la imperfect genereaza monorima.
Se cufunda in mare
(M. Eminescu)
- valoarea expresiva a imperfectului a unor verbe cu sens iterativ (sau a verbelor care primesc
conotatii echivalente prin determinarii adverbiale/substantivale etc.) rezita in forta cu care
exprima, sugereaza o dubla inscriere a fiintei intr-un continuum temporal si intr-un tipar
repetabil al existentei.
ex: Partea dezagreabila era ca urcam si coboram fara sa stim de ce, iar asta ni se comunica
simplu de catre cei imbufnati si initiati sumar [] imi repetam necontenit, ca idiotizat:' N-as
fi crezut-o niciodata in stare sa faca asta' (Camil Petrescu)
4. imperfectul oniric situeaza lumea narata intr-un timp imaginar de grad secund (durata
fictionara exterioara): ' Este timpul la care se povestesc visele sau cosmarurile' (U. Eco)
ex: Se facea ca la o curte verde in paraclisul patimilor rele cei trei Crai, mari egumeni ai
tagmei prea senine slujeau pentru cea din urma oara vecernia (Mateiu Caragiale)
- rolul stilistic de 'indice al trecerii de la realitate la imaginar in jocurile de copii' (I. Coteanu),
devine o strategie discursiva prin care se construiesc premise ale viziunii poetice, se
intemeiaza lumi posibile, se imagineaza experiente ipotetice.
ex: incepu vechiul joc de-a imaginile: incerca sa aduca la suprafata imagini cat mai
vechi, cat mai departate, sa le mareasca, sa le dea viata [] si nu era deloc usor, pentru ca
trebuia sa fie tot timpul atent
PERFECTUL SIMPLU 'putin frecvent in limba literara comuna, este, in stilul beletristic un
al doilea timpal narativitatii' (T. Vianu)
1. perfectul simplu narativ exprima o durata absoluta, de mare concentrare epica, situand
prim planul evenimentelor/al momentelor relatate, al starilor enuntate intr-un trecut
recent, apropiat de timpul nararii;
- este timpul naratiunii ulterioare, timp al 'narativitatii obiective, descriptive neutre, epice;
miscarea construita prin perfectul simplu este rapida si fara durata' (D. Irimia)
- situarea in finalul textului in care predomina al timp narativ imperfectul sau prezentul
provoaca o schimbare de ritm narativ, avand rolul de accelerare brusca a relatarii;
ex:Se apleaca, lua in maini un bulgare si-l sfarama intre degete cu o placere infricosata. (L.
Rebreanu)
- rolul stilistic este acela de a diferentia timpul diegetic situat intr-un trecut indepartat de
timpul istorisirii si al receptarii, creand o tensiune narativa prin relatia contrastiva intre planul
de adancime al relatarii sintetice/ al evocarii si prim-planul evenimential; in literatura sec. al-
XX-lea este utilizat si ca mijloc stilistic de arhaicizare.
ex: In primavara anului 1916, ca sublocotenent proaspat, intaia data concentrat, luasem
parte, cu un regiment de infanterie din capitala, la fortificarea vaii Prahova, intre Busteni si
Predeal. (C. Petrescu)
Rostul mai-mult-ca-perfectului se modifica la scriitorii mai noi, care nu vor sa exprime prin
el anterioritatea cronologica, ci foarte deseori si anterioritatea cauzala.' (T. Vianu)
Niciodata femeia aceasta nu ma iubise. Reluam tot ce a fost la Odobesti, la tara, si acum
simteam ca acolo am avut dreptate, ca atunci vazusem limpede, ca seria ei aceea fusese. (C.
Petrescu)
VIITORUL 'conform definitiilor clasice, o secventa de enunturi in care timpul verbelor e
viitorul nu ar putea sa constituie o naratiune; in literatura el poate totusi deveni un timp al
reprezentarii unei lumi posibile de tipul visului sau al viziunii, care reduce diferenta dintre
categoriile real si ireal.' (R. Zafiu)
- proiectarea unei suite evenimentiale/a unei serii de textele poetice; strategiile discursive
canonice sunt bazate pe cronologie directa (prezent-viitor) sau inversata (acronia), marcand
in primul caz constiinta irealitatii, iar al doilea, iluzia iminentei unui viitor 'ce va sa fie'
(viitorul apare in incipit, instituind cadrul ireal, premisa a unei realitati fictionare care devine
treptat o certitudine exprimata in final prin timpul prezent) ;
- rolul stilistic principal este crearea unei perspective vizionare, reprezentarea unui plan
interior al reveriei sau al dorintei, al anticiparii profetice ori al presimtirilor nelinistite;
referentul iluzoriu, proiectat ca potentialitate sau ca realitate fictionala se construieste
frecvent pe scenarii consacrate (calatoria initiatica, visulk de iubire, aspiratia spre ideal,
apocalipsa) ;
ex: Cu voia mariei-tale, zice Stroici, vedem ca mosia noastra o sa cada de isnoava in
calcarea paganilor. Cand asta negura de turci va prada si va pustii tara, pe ce vei domni
maria-ta? (C. Negruzzi)
- in caz particular al constructiei diferentiate prin utilizarea gerunziului (vei fi fost/ vei
fi fiind considerata o forma a modului prezumtiv), valoarea stilistica este cea de
exprimare a incertitudinii locutorului sau a unei posibilitati dezirabile, nesigure ori
irealizabile;
Plangand ca botezatu-ne-ai cu vina, pe unde Doamne, vei mai fi fiind? (H. Badescu)
Perfectul compus inscrie evenimentele narate, procesele, starile sau experientele lirice intr+o
durata trecuta inchisa, intr-un interval de timp anterior timpului enuntarii;
- alta functie stilistica este delimitarea planului naratorului (a carui obiectivitate poate
fi exprimata prin perfectul simplu) de planul personajelor, marcat subiectiv prin
perfectul compus;
- forma invechita a perfectului compus (avand doua auxiliare : 'eu l+am fost zarit') este
o marca a registrului stilistic arhaic.