Facultatea de Psihologie

Specializarea

PSIHOPEDAGOGIE SPECIALA, forma IFR

AN I , SEM.II

FUNDAMENTELE PSIHOLOGIEI

Lect. Univ. dr. Cristiana Georgescu

Prep. Univ. drd. Rodica Enache

Anul universitar
2003-2004
 CUPRINS
- SUBIECTE

C U P R I N S...........................................................................................................................1

B I B L I O G R A F I E G E N E R A L A..............................................................................5

1. GANDIREA..........................................................................................................................6

1.1 Definirea si caracterizarea gandirii.....................................................................6

1.2. Specificul psihologic al gandirii.........................................................................7

1.3. Conceptul si piramida conceptelor..............................................................................8

1.4. Intelegerea.....................................................................................................................10

1.5. Creativitatea..................................................................................................................11

1.6. Invatarea cognitiva.......................................................................................................11

1.7. Operatiile gandirii.........................................................................................................12

1.8. Rezolvarea de probleme..............................................................................................14

2. MOTIVATIA.......................................................................................................................16

2.1. Conceptul de motivatie................................................................................................16

2.2. Caracterizarea motivatiei ca stimul intern.............................................................16

2.3. Structura motivationala...........................................................................................18

2.4. Formele motivatiei....................................................................................................21

2.5. Functiile motivatiei...............................................Eroare! Marcaj n document nedefinit.

3. AFECTIVITATEA............................................................................................................23

3.1. Definire si caracterizare...........................................................................................23

3.2. Afectivitate si cunoastere (cognitie).......................................................................24

3.3. Afectivitate si motivatie...........................................................................................25

3.4. Caracteristicile afectivitatii......................................................................................25

2
3.5. Expresiile emotionale si rolul lor............................................................................26

3.6. Modalitatile afectivitatii, procese afective.............................................................27

3.7. Functiile afectivitatii.................................................................................................30

4. COMUNICARE SI LIMBAJ............................................................................................31

4.1. Specificul psihologic al comunicarii......................................................................31

4.2. Limba si limbaj..........................................................................................................32

4.3. Formele comunicarii................................................................................................32

A. Comunicarea nonverbala..............................................................................................33
B. Comunicarea verbala (limbajul).....................................................................................34

4.4. Formele limbajului....................................................................................................34

4.5. Functiile limbajului...................................................................................................36

4.6. Reglarea cunoasterii si comportamentului prin limbaj........................................37

5. ATENTIA........................................................................................................................38

5.1. Caracterizare si definire...........................................................................................38

5.2. Formele atentiei........................................................................................................39

5.3. Insusirile atentiei......................................................................................................39

5.4 Interactiunile cu alte fenomene psihice......................................................................40

6. VOINTA..........................................................................................................................40

6.1. Caracterizare si definire...........................................................................................40

6.2. Structura actului voluntar........................................................................................42

6.3. Defectele vointei.......................................................................................................42

6.4. Insusirile vointei.......................................................................................................42

7. PSIHICUL UMAN...........................................................................................................43

7.1. Psihicul ca forma a vietii de relatie.........................................................................43

7.2. Psihicul ca fenomen inseparabil de structurile materiale, cuantice si energetice

43

7.3. Psihicul ca forma ideal-subiectiva si constructiva a realitatii.............................44

7.4. Psihicul ca fenomen conditionat si determinat social-istoric.............................44

3
8. PERSONALITATEA.......................................................................................................44

8.1. Conceptul de personalitate.....................................................................................44

8.2. Temperamentul.........................................................................................................47

8.3. Aptitudinile................................................................................................................48

8.4. Caracterul..................................................................................................................49

8.5. Atitudinile..................................................................................................................50

8.6. Devenirea personalitatii..............................................................................................50

4
 BIBLIOGRAFIE GENERALA

1. A. COSMOVICI Psihologie generala Ed. Coloseum 1996

2. I. RADU Introducere in psihologia contemporana Ed. Sincron
1991
3. P.P. NEVEANU Dictionar de psihologie Ed. Albatros 1978
4. P.P. NEVEANU Psihologie generala vol.I,II 1978
5. M. ZLATE Intoducere in psihologie Ed. Sansa 1994
6. M. ZLATE Fundamentele psihologiei Ed. Prohumanitate 2000
7. V. PAVELCU Din viata sentimentelor Ed. Stiintifica si pedagogica -
1969

5
 1. GANDIREA

1.1 Definirea si caracterizarea gandirii

Gandirea poate fi descrisa ca o activitate de mare complexitate, in ea

intervenind intreg psihismul, indeosebi vointa de a rezolva o problema.
Daca de exemplu, ma uit pe fereastra, vad pamantul ud, balti, spun:
Asta noapte a plouat. Afirmatia are la baza un proces de gandire care este
mijlocit fiindca nu vad ploaia ci numai consecintele.
Deci, gandirea este o succesiune de operatii care duc la dezvaluirea
unor aspecte importante ale realitatii si la rezolvarea anumitor probleme. Cand
spunem o succesiune, nu inseamna ca gandirea trebuie sa dureze mult;
implicarea operatiilor se poate realiza extrem de repede, ca si cum ar fi
simultane. Alteori, rezolvarea presupune eforturi prelungite, ani de zile, aspect
subliniat in actul de creatie, in care gandirea este inclusa in mod organic.
Desfasurandu-se larg, in mai multe faze discursivitate, si apeland la
resursele celorlalte procese psihice (memorie, afectivitate, vointa), gandirea
indeplineste in sistemul psihic uman un rol central si este definitorie pentru
om, ca subiect al cunoasterii logice, relationale.
Centralitatea gandirii consta in:
1. antreneaza toate celelalte disponibilitati si functii (pentru a se trece de la
particular la general, de la aparenta la esenta);
2. are rol coordonator de stat major al sistemului care orienteaza,
conduce si valorifica celelalte procese si functii (perceptiile devin
observatii, comunicarea verbala dobandeste inteles, vointa isi
precizeaza scopurile, planurile pe baza rationamentelor).
Procesualitatea gandirii trece de la o secventa la alta la anume produse:
idei, concluzii, sisteme cognitive incheiate. Acestea reintra in circuit si servesc
ca baza sau mijloace pentru noi demersuri ale gandirii.
Pentru a defini gandirea trebuie sa ne punem intrebarea ce anume
reflecta informational in planul intelectual subiectiv din lumea obiectiva.
Daca faptele singulare nu sunt obiect al gandirii ci al proceselor senzoriale,
gandirea opereaza cu invarianti, cu constante. Se pune problema ce
reprezinta invariantii din multitudinea obiectelor si fenomenelor care se divid in
clase si categorii.

Dificultati in definirea gandirii

Nu se poate face o delimitare intre senzorial si logic pentru ca procesele
senzoriale se intelectualizeaza integrate verbal-logice, iar unele logice iau
forme intuitive de manifestare (conceptele figurale).
Insuficienta cunoastere a structurii gandirii gandirea nu se reduce la
singular, opereaza cu invariantii relationali si obiectuali, dar ontologic nu exista
decat prin individual, particular.

6
 Psihologia traditionala ofera o definire descriptiv-explicativa gandirea e
considerata procesul psihic de reflectare a insusirilor esentiale si generale ale
obiectelor si fenomenelor, a relatiilor dintre acestea, in mod mijlocit,
generalizat, abstract, cu ajutorul notiunilor, judecatilor, rationamentelor.
In aceasta definitie se precizeaza continutul informational si unele
caracteristici.
Psihologia contemporana ofera o definitie operationala: gandirea e un
sistem ordonat de operatii de prelucrare, interpretare, verificare a informatiilor,
bazat pe abstractizare, generalizare si subordonat sarcinii alternativei optime
din multimea sarcinilor posibile (M. Golu Introducere in psihologie).
Cele doua definitii sunt complementare si pe baza lor putem identifica
principalele caracteristici psihologice ale gandirii:
- caracterul informational gandirea prelucreaza, interpreteaza
informatiile, diferentiaza categoriile, relatiile obiective, le reproduce si
le coreleaza;
- caracterul mijlocit gandirea nu opereaza direct asupra realului ci
asupra informatiilor furnizate de senzatii, perceptii, evocate de
memorie, e mijlocita de limbaj care ajuta la interiorizarea si
exteriorizarea informatiilor;
- caracterul mijlocitor mijloceste celelalte procese, confera inteles, se
mijloceste pe sine prin produsele sale.

1.2. Specificul psihologic al gandirii

Termenul de gandire a cunoscut numeroase acceptiuni si interpretari. La

inceputul secolului trecut, sfera conceptului era foarte larga. Termenul
respectiv era folosit pentru denumirea tuturor proceselor psihice superioare.
Gandirea conceptuala a fost considerata mai tarziu o forma superioara de
inteligenta. Aceasta presupunea:
- inlaturarea pentru un anume timp a tendintei de actiune si proiectarea
acesteia la nivel mental;
- implicarea rationamentului in proiectarea actiunilor anticipate ca
eficiente.
Pentru Jean Piaget diferitele forme ale gandirii (preconceptuala,
concreta, formala) sunt anumite parti, stadii ale inteligentei care incepe prin a
fi senzatia motorie si ajunge sa fie reflexiva, formala la adolescenta.
Pierre Oleron propune pentru termenul de gandire pe cel de activitati
intelectuale. Acestea se realizeaza dupa circuite lungi, deci nu sunt
imediate, ca reflexele. Ele necesita elaborare si folosire de scheme, de
modele simbolice. Au specific inventia, mai ales in R.P. Principalul mijlocitor al
lor este limbajul. Depind de motivatie care poate produce continuare,

7
distorsionarea rationamentelor in functie de interese, idei preconcepute.
Numai unele dintre activitatile intelectuale au caracter de gandire.
P.P.Neveanu considera ca gandirea e dimensiunea distinctiva a
intelectului, cea mai importanta pentru psihic, aceasta pentru ca introduce
modificari in informatie, face trecerea de la neesential la esential, de la
particular la general, de la concret la abstract. Are rol de dispecer, de stat
major pentru ca: antreneaza toate celelalte resurse psihice in procesul
cunoasterii si pentru ca orienteaza, conduce si valorifica toate celelalte
procese psihice.

1.3. Conceptul si piramida conceptelor

Gandirea are doua mari componente:

- informationala reprezinta latura de continut (dispune de unitati
informationale despre ceva obiecte, fenomene, situatii)
- operationala functionala, implica transformari ale informatiilor in
scopul obtinerii unor produse cu ajutorul carora se depaseste situatia
problematica.
Latura informationala este reprezentata de ansamblul notiunilor si
conceptelor care sunt forme generalizate de reflectare a insusirilor obiectelor
si fenomenelor.
Un concept este un raspuns comun la o clasa de fenomene a caror
membri manifesta cateva trasaturi comune. Conceptul este un prototip al
obiectului (Rosch).
Conceptele sunt produse ale rationamentelor.
Conceptele sunt condensari ale experientei trecute.
Conceptele nu sunt date senzoriale ci sisteme bazate pe raspunsurile
noastre la diferite situatii. Ele reunesc datele senzoriale independente. Sunt
ajutate de cerinte si de simboluri.
Conceptele au doua moduri de utilizare:
- extensiva comuna pentru toti oamenii;
- intentionala difera de la individ la individ.
Conceptele sunt sisteme de raspunsuri invatate, cu ajutorul carora
organizam si interpretam datele primite prin perceptii, influenteaza
comportamentul si ne permit sa aplicam automat experienta noastra la
situatiile prezente.
L.S.Vagotski introduce termenul de piramida notiunilor pentru a ilustra
organizarea si ierarhizarea lor.
Creierul are tendinta de unificare, de grupare a stimulilor. Aceasta
tendinta este solicitata de nevoile adaptarii, ale vietii si este posibila datorita
gandirii. Gruparea se realizeaza mai intai intre obiectele ce servesc aceluiasi
obiectiv (ex. copilul distinge parintii sai de alti oameni straini, etc.).

8
 In comparatie cu categoria, conceptul este o realitate mult mai
complexa, desi aceasta poate duce treptat la formarea lui (ex. categoria
articole de incaltaminte este formata din obiecte diferite: pantofi, cizme,
ghete, etc.). Unul din rezultatele importante ale categorisirii il reprezinta
formarea de scheme cognitive.
Omul, folosind limba, realizeaza abstractizari, adica sesizarea unor
relatii esentiale. Acestea sunt denumite relatii semantice. Cristalizarea unor
relatii semantice in jurul unui cuvant duce la aparitia notiunilor. Notiunile
incorporeaza doua categorii de relatii semantice:
a) relatii de predicatie referitoare la caracteristicile conceptului (balena
naste pui vii, respira prin plamani, traieste in oceane);
b) relatii de subordonare privind raportul notiunii cu altele mai generale
(balena este mamifer, vertebrat).
Notiunea sau conceptul, ca unitate de baza a gandirii, consta dintr-o
condensare selectiva sau integrare de informatii despre insusirile generale si
esentiale ale anumitor clase de fenomene, obiecte sau relatii.
Fiind un integrator categorial, notiunea este intotdeauna generala, dar se
situeaza la diverse niveluri de generalitate (ex. galben culoare; privighetoare
pasare fiinta, etc.).
Unele notiuni sunt mai aproape de concret. Aceasta a permis ca
sistemul cognitiv global, la care a ajuns omenirea, sa poata fi reprezentat
printr-o piramida a conceptelor, universal valabila, in care dispozitia pe
verticala a integratorilor este fixa si absolut exacta, nefiind ingaduit sa se
inverseze vreo pozitie (ex. a notiunii de gen cu cea de specie: caine animal).
Conceptul sau notiunea este traita subiectiv ca o semnificatie ce se
refera la o clasa de fapte ale existentei. De aceea conceptul nu se poate rupe
de judecati si rationamente pentru ca ori de cate ori incercam o definitie a unui
concept facem trimiteri la alte concepte cu care se afla in raporturi de
subordonare, coordonare, supraordonare. Astfel, fiecare concept apare ca un
loc de intalnire intre diverse dimensiuni conceptuale.
Ed.Goblot notiunea este o posibilitate de a formula numeroase
judecati cu privire la o clasa de obiecte sau fenomene.

Sunt relevate 2 categorii de concepte:

1. concepte empirice sau potentiale sau cotidiene, specifice copilului si

scolarului, nu dispar in totalitate la adulti. La orice om, indiferent de
varsta, o mare parte din cunostinte au un caracter empiric.
M.Zlate arata ca in conceptele empirice persista trasaturi concrete,
particulare, insusiri locale, dependente accidentale, neesentiale. Ele sunt
saracacioase in continut, fragile, labile, altele sunt rigide, toate puternic
individualizate cognitiv, actional si mai ales afectiv.

9
 2. concepte stiintifice cuprind insusirile esentiale ale obiectelor si
fenomenelor, in continutul lor impunandu-se semnificatia obiectiva a
acestora; ele reflecta legitatile realitatii existentei, permit elaborarea
definitiilor.
O notiune empirica maturizata poate fi exprimata printr-o definitie. In
schimb, notiunea stiintifica nu se finalizeaza, ci debuteaza cu o definitie logica,
deci cu o precisa integrare in sistem. Notiunile se formeaza in conditiile
dezvoltarii psihice prin acumulare de experienta, prin comunicarea cu altii, prin
insusirea limbii si culturii. Procesul formarii piramidei conceptelor presupune
cu deosebire, constituirea progresiva a operatiilor de abstractizare si
generalizare.

1.4. Intelegerea

Datorita gandirii, omul desprinde semnificatiile obiectelor, fenomenelor,

actiunilor cu care se intalneste, prin raportarea noilor informatii la fondul de
cunostinte asimilate si sistematizate.
Esential pentru intelegere este modul in care se conjuga informatia
stocata cu informatia noua, prima indeplinind rolul de cod fata de cea de a
doua. Deci nu poti decodifica decat daca ai in prealabil suficiente cunostinte
corespunzatoare.
Pentru ca intelegerea sa se realizeze adecvat, este necesar sa intervina
o selectie fie in activarea vechilor cunostinte, fie din punctul de vedere al trierii
noilor informatii.
Sarcinile intelegerii pot avea diferite obiective: o simpla identificare,
descoperirea unei cauze, a unei interdependente, surprinderea unor corelatii,
etc.. Demersurile intelegerii, de fiecare data au un caracter specific (ex. una
este sa intelegi principiul de functionare al unui dispozitiv tehnic care
necesita cunostinte de mecanica, fizica, etc. si alta este sa intelegi motivele
care se afla in spatele unui anumit comportament. Modul de intelegere
corespunde unei specializari a gandirii.
In functie de gradul de dificultate (distanta intre cunostintele vechi si
datele noi) intelegerea se realizeaza spontan sau printr-un proces de durata
desfasurat multifazic, discursiv.
Intelegerea spontana este rezultatul unei relative automatizari a
explorarilor cognitive si presupune o prescurtare a operatiilor de decodificare.
Intelegerea discursiva se realizeaza treptat, necesita eforturi constiente, are in
vedere decodificarea dimensiunilor esentiale ale fenomenului si apoi la
decodificarea integrala, in final producandu-se o restructurare mintala.
In studiul fiecarei discipline intervine intelegerea discursiva, esalonata pe
ani scolari. In acest caz apar de regula dificultati prin decodificarea intelesului

10
unor segmente de continut sau in corelarea acestora. Intervin obstacole
cognitive nu inteleg bine, nu-mi este clar. Astfel, procesul intelegerii
dobandeste structura unei rezolvari de probleme.

1.5. Creativitatea

Forma superioara de rezolvare a problemelor are la baza relatii putin

inrudite cu ideile din structura cognitiva in vederea obtinerii unor produse noi.
Nu se cunoaste care reguli din structura cognitiva sunt relevante.

1.6. Invatarea cognitiva

In general, prin invatare se dobandesc noi comportamente. Copilul si

scolarul invata sa mearga, sa vorbeasca, sa numere, sa actioneze in cele mai
diverse forme, sa se conduca dupa valori, sa participe la viata sociala si
profesionala, etc.
Toate, inclusiv stiinta, cultura, profesia, se dobandesc prin invatare.
Unele forme ale invatarii sunt spontane, latente, altele sunt constiente,
organizate, sistematice, indreptate catre anumite obiective sau continuturi asa
cum este invatarea scolara. Se considera ca in anumite grade invatarea este
generativa sau formativa si constructiva. In cadrul invatarii scolare, un rol
central revine invatarii cognitive. Aceasta este activitatea de asimilare sau
insusire a cunostintelor si operatiilor intelectuale corespunzatoare, de
constituire a unor sisteme cognitive si structuri operationale conforme cu
obiectele de studiu.
Pentru invatare este hotaratoare actiunea cu motivatia, obiectivele ei in
vederea receptarii, prelucrarii si valorificarii informatiilor. In evolutia lor,
actiunile intelectuale parcurg cateva etape trecand de la forme externe,
observabile, la reprezentari, la formulari verbale, apoi se interiorizeaza, ajunge
la modele mintale abstracte, generalizate.
Formarea conceptelor si a sistemelor de concepte (ex. numar, animal,
etc.) fac parte din invatarea cognitiva. Trecerea de la concepte empirice la
cele stiintifice, in cadrul invatarii scolare, intra de asemenea in perimetrul
invatarii cognitive. Invatarea cognitiva se sprijina si contribuie la dezvoltarea
operatiilor generale si specifice ale gandirii. In centrul ei se afla continutul
cognitiv informational asimilat.
Invatarea cuvintelor si a semnificatiilor notionale asociate lor este
esentiala in invatarea cognitiva. Din acest motiv, invatarea cognitiva este
solidara cu intelegerea integrala si aprofundata a materialului studiat si

11
propune cultivarea inteligentei. Cea mai activa strategie a invatarii cognitive
este problematizarea si in general rezolvarea problemelor.
Intrucat invatarea cognitiva nu se limiteaza numai la insusirea corecta a
cunostintelor stiintifice ci are in vedere dezvoltarea si valorificarea lor
aplicativa, apeleaza si la euristica.
Desi memorarea este strict necesara, nu trebuie sa i se acorde
intaietate. Invatarea cognitiva este concentrata pe gandire, de aceea in scoala
trebuie sa se clarifice problemele, sa fie sistematic inteles materialul,
reformulat personal si abia dupa aceea memorat.

1.7. Operatiile gandirii

Ansamblul operatiilor si procedeelor mentale de transformare a

informatiilor, de relationare, prelucrare, combinare si recombinare a schemelor
si notiunilor in scopul ajungerii la noi cunostinte sau R.P. formeaza latura
operationala a gandirii.
Gandirea opereaza cu 2 categorii de operatii:
1. fundamentale
de baza, prezente in orice gandire;
constituie scheletul ei (analiza, sinteza, abstractizarea,
generalizarea, comparatia).
2. speciale sau instrumente
opereaza cate 2, in perechi antitetice;
se folosesc numai in anumite acte de gandire, se particularizeaza
in functie de continut (ex. algoritmice sunt orientate in aceeasi
directie, efectuarea corecta a unei operatii sprijina corectitudinea
urmatoare);
corespund principiului economiei gandirii euristice;
au o desfasurare arborescenta, din fiecare nod subiectul trebuie
sa aleaga una;
corespunde principiului autoorganizarii gandirii;
modalitati reproductive modalitati stereotipizate;
modalitati productive de gandire descopera un nou principiu de
relationre a datelor, ceea ce aduce o noua solutie;
modalitati divergenta cat mai multe si cat mai indepartate de
punctul initial;
modalitati convergenta.
Cele doua modalitati se completeaza si duc la formarea unor structuri
cognitive ale gandirii. Acestea sunt sisteme organizate de informatii si operatii
bazate pe ordonare, diferentiere interioara, operativitate. Aceste structuri se
caracterizeaza prin:

12
 - completitudine pot fi mai sarace, mai articulate, mai dezarticulate,
mai extinse.
- operativitate mai flexibile, mai rigide;
- grad de formare sunt deja constiente sau in formare;
- finalitate se soldeaza cu efecte adaptative sau nu.

Rolul lor esential de a filtra, de a media intrarile in gandire.

Fenomene de influenta negativa a structurii gandirii apar asupra R.P.,
ex.:
- fenomenul orbirii gandirii nu se sesizeaza ceea ce este esential
intr-o problema;
- fenomenul stereotipiei gandirii perseverarea ei in aceeasi maniera
de lucru, chiar daca s-au schimbat conditiile;
- fenomenul fixitatii functionale nu ofera alte utilizari obiectului decat
cele stiute.

Analiza consta in separarea mintala, dintr-un intreg a insusirilor sau

partilor sale.
Sinteza este operatia inversa analizei, constand in unificarea mintala,
intr-un intreg a unor parti sau insusiri.
In orice proces de gandire se intalnesc ambele operatii. Analiza si
sinteza reunesc dezmembrarea, structurarea obiectului singular, conform unui
model.
Analiza presupune desfacere, descompunere iar sinteza reconstituire,
recompunere de relatii, scheme, ducand nu la un obiect singular ci la un obiect
intelectual, care are sau nu corespondent in realitate.
Abstractizarea este operatia mintala prin care desprindem o anumita
insusire a unui obiect sau fenomen fara sa tinem seama, in momentul
respectiv de celelalte insusiri. Celelalte insusiri care nu ne intereseaza le
ignoram.
In cazul abstractizarii intalnim doua cazuri:
- reliefare, retinere de insusiri;
- omitere a unora.
Ex. in rezolvarea unei probleme de geometrie, daca avem de demonstrat ceva
in legatura cu un triunghi dreptunghic, mintal facem abstractie de alte insusiri
(marimea unghiurilor, dimensiunea laturilor, etc.), abstractizam doar prezenta
unghiului drept si dimensiunile triunghiului.
Generalizarea abstractizarea duce la generalizare; insusirea abstracta
regasita la diferite obiecte, le confera o nota comuna, pot forma o categorie
unica.

13
 1.8. Rezolvarea de probleme

A rezolva o problema inseamna a recurge la transformari, la

reorganizari, restructurari. Restructurarea e o recentrare.
Behavioristii explica R.P. in termenii stimul-raspuns, cand un raspuns se
asociaza cu un stimul, legatura sub forma de lant, cu mediatori superiori de tip
verbal. Un stimul se poate asocia cu diverse raspunsuri, cel mai usor cu cel
din varful piramidei.
Psihologia genetica (Piaget) considera ca R.P. se face prin umplerea
golurilor. Problema apare cand intervine ceva nou, atunci cand acesta e
integrat in structurile operatorii vechi, care se extind, se completeaza, apare
posibilitatea rezolvarii.

I.Radu si M.Miclea propun urmatorul model:

1. problemele au un caracter psihogenetic pentru ca structurile
cognitiv-operatorii in functie de care ele apar sunt un rezultat al
dezvoltarii genetice;
2. problemele au functie constituanta pentru ca pot genera noi
structuri;
3. problemele dispun de o schema vectoriala ceea ce poate
prefigura ce tip de solutie cere;
4. problema presupune un model mintal acceptat cu rol de a
evalua solutia.

Gandind asupra situatiilor, subiectul intampina unele dificultati, se

confrunta cu obstacole pe care se straduieste sa le depaseasca prin mijloace
cognitive. Acesta este un proces de rezolvare a problemelor si constituie
domeniul performant de lucru al gandirii.
Problema este, deci, ca un obstacol cognitiv, ca o bariera, o dificultate
teoretica sau practica.
Problema reprezinta un sistem de intrebari asupra unei necunoscute,
pentru ca dificultatea se prezinta ca o lacuna a cunoasterii.
Inainte de problema, apare situatia problematica (chomsky) atunci cand
subiectul constata ca procedeele obisnuit uzuale nu sunt suficiente pentru a
acoperi lacuna din gandire, este o neconcordanta intre mijloace si scopuri.
Problema este un obstacol cognitiv in relatiile dintre subiect si lumea sa,
iar asumarea sarcinii de a depasi obstacolul ca si demersurile cognitive si
tehnice in acest scop contureaza domeniul rezolvarii problemelor.

Categorii de probleme, dupa gradul de structurare:

- probleme bine definite, care se rezolva prin strategiile algoritmice;
- probleme slab definite, implica strategii euristice.

14
 V.Reitman avand in vedere criteriile:
1. masura specificarii datelor initiale din situatia problematica;
2. masura specificarii scopului deci a starii finale;
3. necesarul de operatii de transformare,
propune o tipologie cu urmatoarele 5 categorii de probleme:
1. productiv-necreative necesita doar o gandire reproductiva, sunt
rezolvate prin strategii;
2. demonstrativ-explicative sau inovativ-creative in care starea finala e
bine specificata, se cere demonstrarea, dovedirea, gasirea cauzalitatii;
3. euristic-creative in care atat inceputul cat si sfarsitul sunt slab
delimitate, au grad mare de ambiguitate, solicita capacitati cognitive
inalte;
4. inventiv-creative tipice pentru creatia tehnica actuala, asemanatoare
cu cele euristic-creative, dar cu starea initiala mai bine specificata;
5. de optimizare cu starea initiala bine definita dar cu cea finala
necunoscuta.

FAZELE PROCESULUI REZOLUTIV

1. punerea problemei adica o reformulare a ei prin care se anticipeaza
legaturile posibile intre cunoscut si necunoscut; de felul cum este pusa
problema depinde in mare masura rezolvarea ei. Este o etapa analitica,
presupune intelegerea conflictului, definirea variantelor posibile de
combinare a datelor;
2. formularea ipotezei atat asupra solutiei cat si a procedelor de
rezolvare. Daca sunt mai multe variante rezolutive ipotetice, se testeaza
pentru alegerea celei optime;
3. modelul rezolutiv se lucreaza sintetic;
4. etapa executiva a solutionarii efective a problemei. Daca nu s-a reusit
se reia de la inceput traseul.

STRATEGII DE REZOLVARE A PROBLEMELOR

B.Zrgo propune 3 categorii de strategii:
- anticipativ-exploratorii
- anticipativ-rezolutive
- executive
Este necesar sa se gaseasca relatia mascata in contextul situatiei
problematice.
O strategie de succes devine un principiu care se poate generaliza.
Problemele foarte complexe se fragmenteaza in subprobleme, in modele de
solutii, reprezinta variante furnizate de gandirea divergenta. Asa se lucreaza in
cosmonautica, in fizica, si tehnica nucleara, in cercetarile oncologice sau in
cele privind flagelul SIDA.

15
 2. MOTIVATIA
2.1. Conceptul de motivatie

n privina motivaiei nu exista o unitate de aprecieri, de

definiri. Daca pentru unii specialisti ai psihologiei experimentale
motivatia este neinsemnata, pentru altii este fundamentala.
Pentru J.Nuttin motivatia reprezinta aspectul dinamic al
relationarii subiectului cu lumea, este orientarea activa a
comportamentului spre situatii, obiecte preferate. Pentru acelasi
psiholog, termenul de motivatie desemneaza aspectul dinamic,
directional, selectiv al comportamentului.
Motivatia este aceea care face ca un subiect sa se orienteze, sa
prefere o categorie de obiecte si nu alta. Ea reprezinta un ansamblu
de factori interni care determina comportamentul.
In filogeneza si ontogeneza se elaboreaza anumite stari de
necesitate (hrana, umiditate, apa, relaxare, etc.)
Dupa M.Golu motivatia leaga persoana de lume, o mentine in
sfera determinismului exterior, ceea ce este vital pentru om.

Caracterizarea motivatiei ca stimul intern

In filogeneza si ontogeneza se elaboreaza anumite stari de
necesitate sau sensibilizari ale organismului pentru diferite obiecte.
Asa se dezvolta nevoia de substante nutritive, de oxigen, de anumite
conditii de temperatura, umiditate, presiune, de semnale
informationale care urmeaza a fi receptionate si apoi prelucrate,
nevoia de miscare, actiune, relaxare, de comunicare, de realizare.
Toate acestea nu sunt altceva decat trebuinte, conditii ale vietii,
procese pulsionale fundamentale ce semnalizeaza perturbarile fie de
tipul privatiunilor, fie de cel al exceselor, intervenite in sistemul
organism, fie in sistemul de personalitate.
Alaturi de trebuinte se dezvolta si impulsuri (trebuinte aflate in
stare de excitabilitate accentuata), intentii (implicari proiective ale
subiectului in actiune), dorinte (trebuinte devenite constiente),
valente (orientari afective spre anumite rezultate), tendinte (forte
directionate mai mult sau mai putin precis).
Ansamblul acestor stari de necesitate ce se cer a fi satisfacute
si care il determina, il instiga pe individ pentru a si le satisface
formeaza sfera motivatiei.

16
 Aceasta constituie o noua categorie de stimului si anume
stimulii interni. Unii autori au definit motivatia c o cauza interna a
comportamentului.
Unele dintre formele motivatiei s-au format in decursul
filogenezei si ai sunt date omului prin nastere. Cele mai multe se
formeaza, insa, in cursul vietii, fiind dependente atat de
particularitatile mediului extern cat si de specificul starilor de
necesitate interne existente deja.
Practic, ele nu sunt altceva decat stimularile externe care
actionand repetat asupra individului si satisfacandu-i anumite
cerinte de autoreglare au fost interiorizate si transformate in conditii
interne. (ex. daca uni copil i se repeta frecvent trebuie sa te speli
pe maini, sa-ti faci lectiile, acesta stimulul devine interior).
Motivatia este o parghie importanta in procesul autoreglarii
individului, o forta motrice a intregii sale dezvoltari psihice.
Motivatia prin caracterul ei propulsativ si tensional rascoleste,
sedimenteaza si amplifica materialul constructiei psihice a
individului.

Functiile motivatiei
Trebuintele in plan functional cuprind 2 faze:
1. cresterea tensiunii pe masura ce se apropie momentul
satisfacerii Tolman a numit gradientul scopului.
2. reductia tensiunii.
Nesatisfacerea lor poate duce la: dilatarea, exacerbarea lor, fie la
stingerea, la perturbari caracteriale.
Trebuintele au capacitatea de a se activa nu numai in prezenta
ci si in absenta stimulului. Se satisfac nu numai pe cai normale ci si
pe cai indirecte, simbolice.
Functia de activare interna difuza si de semnalizare
a unui dezechilibru fiziologic sau psihologic. Este specifica
trebuintelor care au o dinamica deschisa: debuteaza cu o alerta
interna, continua cu o agitatie crescuta, poate ajunge chiar la stari
de mare incordare pentru a se finaliza prin satisfacerea lor. In
acest caz starea de necesitate apare dar nu declanseaza inca
actiunea.
Functia de mobil sau de factor declansator al
actiunilor efective. Este mobilul care alege dintre deprinderile
existente pe cea care va fi actualizata.
Functia de autoreglare a conduitei prin care se
imprima conduitei un caracter activ si selectiv. Eficienta reglatorie
este dependenta, in egala masura, de energizare si directionare.

17
2.4. Teorii asupra motivaiei
1. Teoriile instrumentaliste au avut o larg
rspndire n psihologie, multe comportamente
fiind explicate prin intermediul lor. n esen,
aceste teorii presupun stabilirea unor inventare,
a unor liste de trebuine.
H.Murray pornind de la investigarea unor caracterisitici ale
personalitii stabilete o list de trebuinw
corespunztoare unor tipuri de comportamente motivate
social cu aplicabilitate n numeroase domenii:
-trebuine primare sau viscerogenice (12: nevoia de ap,
hran, etc.)
-trebuine psihogenice (27: nevoia de afiliere, recunoatere,
autonomie, realizare)
Aceste modele au fost criticate de A.H.Maslow deoarece
acesta consider c motivele enumerate au o probabilitate
egal de a se manifesta ceea ce nu exactdeoarece apariia
lor este condiionat de o serie de factori: starea individului,
gradul de satisfacere a trebuinelor.
2. Teoriile holist-umaniste propuse de A. Maslow vizeaz
structurarea, ierarhizarea i organizarea trebuinelor.
Bazat pe etaje suprapuse, de motive crescnde ca
importan, piramida lui Maslow are cinci niveluri distincte
(vezi schema). O trebuin este cu att mai improbabil cu
ct este mai continuu satisfcut; o trebuin nu apare ca
motivaie, dect dac cea inferioar ei a fost satisfcut;
succesiunea trebuinelor nu trebuie neleas i interpretat
rigid n sensul c trecerea la o alt trebuin ar necesita
satisfacerea n ntregime i durabil a trebuinei anterioare;
apariia unei trebuine noi dup satisfacerea alteia
anterioare vechi, nu se realizeaz brusc, nprasnic, ci
gradual. Teoria lui Maslow ofer posibilitatea explicrii
funcionarii simultane a trebuinelor, fenomenelor de
compensare, de slab sau supramotivare.
3. Teoria dinamico-evolutiv a motivaiei a fost propus de
C.Mamali. Ea se bazeaz pe evoluia sistemului
motivaional al indivizilor ca urmare a interaciunii
dintre ei. Balana motivaional este dat de raportul
dinamic existent ntre nivelul ierarhic al motivelor
proprii pe care prile aflate n interaciune i le
satisfac i respectiv de nivelul ierarhic al motivelor pe
care le satisfac celorlali.

18
 4. Modelul relaional al motivaiei elaborat de J.Nuttin.
Motivaia este conceput n termeni psihologici i nu
psihofiziologici sau psihopatologici adic relaional i
comportamental. Punctul de plecare al acestui model
teoretic l reprezint relaiile prefereniale pe care
omul n comportamentul su le stabilete cu lumea.
Trebuinele de cretere, autoactualizare, autorealizare,
interaciunea, schimbarea, progresul alturi de cele de
altruism, plcere, satisfacie n munc i gsesc
funcionalitatea n contextul relaiilor biologice,
psiholgice i cognitive, pe care individul le ntreine cu
lumea nconjurtoare.

Structura motivationala
Trebuintele sunt structuri motivationale bazale si fundamentale
ale personalitatii, fortele ei motrice cele mai puternice reflectand
echilibrul biopsihosocial al omului in conditiile solicitarilor mediului
extern. Trebuintele semnalizeaza cerintele de reechilibrare in forma
unor stari si imbolduri specifice.
In functie de geneza si continutul lor se clasifica in:
trebuinte primare innascute, care asigura integritatea fizica
a organismului); acestea cuprind la randul lor:
trebuintele biologice sau organice de foame, de sete,
sexuale.
Trebuintele fiziologice sau functionale de miscare,
relaxare, descarcare.
Acestea sunt comune pentru om si animal, dar la om sunt
modelate si instrumentate sociocultural.
trebuinte secundare formate in decursul vietii si cu rol de
asigurare a integritatii psihice si sociale a individului; acestea
cuprind:
trebuinte materiale de locuinta, confort, unelte,
instrumente;
trebuinte spirituale de cunoastere, estetice, etice, de
realizare a propriei personalitati;
trebuinte sociale de comunicare, de anturaj, de
cooperare, etc.
A.Maslow stabileste 5 categorii de trebuinte pe care le organizeaza
intr-o piramida a trebuintelor. Pe baza acestei piramide putem
explica inlantuirea trebuintelor, trecerea de la unele la altele, reusim
sa intelegem conduita individului.

19
 TREBUINTE DE
AUTOACTUALIZAR
E de autoanalizare
TREBUINTE ESTETICE
nevoia de ordine, de frumos

TREBUINTE DE CUNOASTERE
nevoia da a sti, de intelegere
TREBUINTE DE STIMA SI STATUT
legate de apreciere, nevoia de realizare, de
a fi competent
TREBUINTE DE AFILIERE
legate de apartenenta, dragoste

TREBUINTE DE SECURITATE

TREBUINTE FIZIOLOGICE
hrana, sex, odihna

Ele precizeaza ca o trebuinta este cu atat mai improbabila cu

cat este satisfacuta mai continuu. Aceasta inseamna ca trebuinta
care motiveaza comportamentul este cea nesatisfacuta.
Sau, o trebuinta nu apare ca o motivatie decat daca cea
anterioara ai a fost satisfacuta. Acest lucru sugereaza existenta unei
ordini, a unei succesiuni in satisfacerea lor.
Sau, cu cat o trebuinta se afla mai spre varful piramidei, cu atat
ea este mai specific umana. Acestea sunt mai putin urgente din
punct de vedere subiectiv, insa satisfacerea lor produce fericire.
Satisfacerea fireasca a trebuintelor se asociaza cu reducerea
trebuintelor, necesitatea lor duce fie la dilatarea, fie la strangerea
lor, insotita uneori de perturbari caracteriale.
Motivele constituie reactualizari si transpuneri in plan
subiectiv a starilor de necesitate. Cand individul isi da seama de
deficitul de substante nutritive din organism si se orienteaza spre
inlaturarea lui., trebuinta s-a transformat deja in motiv.
Alaturi de motive constiente exista si unele motive inconstiente
care indeplinesc un rol important in activitate. Spre deosebire de
trebuinta care nu intotdeauna reuseste sa declanseze o actiune,

20
motivul declanseaza comportamente corespunzatoare de
satisfacere.
De aceea, motivul poate fi definit ca fiind mobilul care
declanseaza, sustine si orienteaza actiunea. De aici decurg si cele
doua segmente ale motivului:
energizant si dinamogen;
orientativ si directional.
Intre cele doua segmente exista o stransa interactiune, de
aceea subiectul trebuie sa urmareasca sustinerea lor reciproca.
Motivele sunt extrem de variate: individuale si sociale;
inferioare si superioare; minore si majore; egoiste si altruiste. In
structura personalitatii, ele se intrepatrund si formeaza adevarate
retele, configuratii sau constelatii de motive. Acest fapt explica de ce
aceeasi stimulare pe unul il indeamna la actiune, il ambitioneaza
chiar, iar pe altul nu.
Daca un individ se apuca de multe activitati si nu finalizeaza
corespunzator nici una dintre ele, inseamna ca el nu si-a format inca
interesele. Ele sunt tendinte, preferinte spirituale, atractii puternice
ale individului, centrate pe un obiect fizic, o persoana sau o
activitate fara a viza anumite avantaje.
Interesele sunt formatiuni motivationale mai complexe decat
trebuintele si motivele deoarece implica organizare, constanta si
eficienta. In structura lor psihica intra elemente cognitive, afective si
volitive. Exista interese generale si personale, pozitive si negative,
profesionale si extraprofesionale (de timp liber) sau o multitudine de
interese clasificate in functie de domeniul de activitate in care se
manifesta: tehnice, literar-artistice, sportive, etc.
Indiferent de domeniu, deosebit de importante sunt interesele
creative caracterizate prin cautarea unor solutii noi, a unor procedee
inventive, originale.
Convingerile sunt idei puternic ancorate in structura
personalitatii, intens traite afectiv, care impulsioneaza spre actiune.
Sunt convingeri numai acele idei care reprezinta pentru individ o
valoare, o certitudine subiectiva, care il ajuta sa distinga intre bine si
rau, frumos si urat, adevar si minciuna.
Sunt convingeri numai ideile-valoare care se contopesc cu
trebuintele si dorintele individului, cu aspiratiile si cu trasaturile lui
de personalitate.
Ele isi au radacinile in afectivitatea subiectului, in emotiile,
sentimentele si pasiunile sale. Convingerile marcheaza
comportamentul, il orienteaza, de aceea sunt virulent aparate, mai
ales atunci cand sunt contrazise si atacate. In aceste imprejurari
devin idei-forta. Daca sunt foarte puternice, ele pot actiona chiar si

21
impotriva instinctului de conservare (Horea, Closca au murit pentru
convingerile lor).
Idealurile reprezinta proiectii ale individului in sisteme de
imagini si idei care ii ghideaza intreaga existenta.
Sunt considerate anticipari, generalizari si optimizari ale
proiectului existential. Idealul este construit de individ in functie de
particularitatile lui proprii, cu timpul reuseste sa devina o valoare
personala si astfel motiveaza comportamentul.

Formele motivatiei

De obicei formele motivatiei se clasifica doua cate doua in

perechi opuse, contrare.
Motivatia pozitiva si motivatia negativa
Prima este produsa de stimularile premiale (lauda, incurajarea)
si se soldeaza cu efecte benefice asupra activitatii sau relatiilor
interumane (ex. angajarea in activitate, preferarea persoanelor).
Cea de-a doua forma este produsa de folosirea unor stimuli
aversivi (amenintarea, blamarea, pedepsirea) si se asociaza cu
efecte de evitare, respingere, abtinere.
Motivatia intrinseca si motivatia extrinseca
Aceasta clasificare are in vedere sursa producatoare a
motivatiei. Daca sursa generatoare se afla in subiect, in nevoile si
trebuintele lui personale, atunci este vorba de o motivatie directa
sau intrinseca. Specificul acestei motivatii consta in satisfacerea ei
prin indeplinirea actiunii adecvate (ex. cand cineva citeste o carte
pentru ca il intereseaza invata din nevoia de a tine treaza trebuinta
de investigatie). Spunem ca toate acestea au la baza o motivatie
intrinseca.
Daca sursa generatoare a motivatiei se afla in afara subiectului,
fiindu-i sugerata sau chiar impinsa de o alta persoana, daca ea nu
izvoraste din specificul activitatii desfasurate, atunci este o
motivatie indirecta sau extrinseca (ex. un tanar care opteaza pentru
o profesie tentanta doar pentru anumite avantaje, este impulsionat
de motivatie extrinseca).
Motivatia cognitiva si motivatia afectiva
Prima isi are originea in activitatea exploratorie, in nevoia de a
sti, de a cunoaste, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipica fiind
curiozitatea pentru nou, pentru schimbare. Se numeste cognitiva

22
deoarece actioneaza dinlauntrul proceselor cognitive (dinlauntrul
perceptiei gandirii, memoriei, imaginatiei) stimuland activitatea
intelectuala din aproape in aproape. Datorita ei se trece de la
explorare la reproducere, de aici la intelegere, apoi la interes
stiintific, pentru ca in final sa ajunga pana la inclinatia
creativa.Motivatia cognitiva isi gaseste satisfactie in nevoia de a
intelege, explica, rezolva.
Motivatia afectiva este determinata de nevoia omului de a
obtine aprobarea din partea altor persoane, de a se simti bine in
compania altora. Cand esti constiincios la serviciu, in pregatirea
examenelor pentru a nu pierde aprobarea altora, spunem ca esti
animat de motivatie afectiva.
Aceste forme sunt inegal productive. Motivatia pozitiva,
intrinseca, cognitiva, sunt mult mai productive decat motivatia
negativa, extrinseca, afectiva. Aceasta apreciere este valabila doar
daca se opereaza in limita cuplurilor motivationale amintite.Daca
luam in considerare si alti factori ca: varsta subiectilor,
temperamentul, caracterul lor, vom constata de pilda ca la scolarii
mici este mai productiva motivatia extrinseca sau pedeapsa care
naste o motivatie negativa poate sa se soldeze cu efecte pozitive
(evitarea raspunsurilor incorecte, adoptarea unor comportamente de
prudenta, etc.).

23
 5.AFECTIVITATEA
Definire si caracterizare

Intre stimulii interni (care au fost reuniti sub denumirea de motivatie) si

realitatea inconjuratoare au loc anumite relatii, unele de sustinere, satisfacere,
altele sub forma de confruntari, de ciocniri. Rezultatele, efectele acestor relatii
sunt procesele afective.
P.P.Neveanu apreciaza ca afectivitatea este fenomenul de rezonanta a
lumii in subiect. Nu obiectul in sine este important ci relatia dintre el si subiect,
pentru ca numai in aceasta relatie obiectul dobandeste semnificatie, in functie
de durata si gradul satisfacerii trebuintelor.
In timp ce aprobarea sau satisfacerea cerintelor interne genereaza
placere, multumire, entuziasm, etc., nesatisfacerea sau contrazicerea lor
conduce la neplacere, indignare, tristete, etc. in cadrul proceselor afective, pe
prim plan se afla nu atat obiectul cat valoarea si semnificatia pe care acesta o
are pentru subiect.
Nu obiectul in sine este important, ci relatia dintre el si subiect, pentru ca
numai intr-o asemenea relatie obiectul capata semnificatie, in functie de
gradul, durata satisfacerii trebuintelor. De aceea unul si acelasi obiect (o
persoana, o carte, un parfum, etc.) produce stari afective variate la persoane
diferite. Mai mult chiar, la una si aceeasi persoana, un acelasi obiect produce

24
stari diferite in momente diferite. Odata el a satisfacut integral cerintele
persoanei respective, altadata doar partial sau deloc.
Procesele psihice care reflecta relatiile dintre subiect si obiect sub forma
de trairi, uneori atitudinale, poarta denumirea de procese afective.
Daca in procesele cognitive subiectul se subordoneaza obiectului pe
care incearca sa il studieze cat mai complet, in cazul proceselor afective el se
subordoneaza relatiei intr-un fel siesi, pentru a el este acela care face ca
obiectul reflectat treptat sa prezinte o anumita valoare.
Procesele afective, desi sunt diferite de cele cognitive, sunt intr-o
stransa interactiune cu ele. Atunci cand conflictul afectiv produs de ciocnirea
dintre procesele afective (emotii, sentimente, pasiuni) este solidar cu conflictul
cognitiv, respectiv cu ciocnirea ideilor, conceptiilor, a modalitatilor de rezolvare,
randamentul activitatii intelectuale este mai mare si invers.
Interactiuni exista si intre afectivitate si motivatie. Procesele afective ar
putea fi considerate ca reprezentand motive active aflate in plina desfasurare,
in timp ce motivele sunt de fapt procese afective condensate, cristalizate.
Afectivitatea este prezenta incepand cu prestatiile inconstientului si
terminand cu realizarile constiintei. De aceea este considerata ca fiind
componenta bazala, infrastructurala a psihicului, nota sa definitorie prin care
omul se diferentiaza de inteligenta artificiala.

Afectivitate si cunoastere (cognitie)

J.Piaget considera ca afectivitatea si inteligenta sunt inseparabile. In

viziunea sa, afectivitatea este o sursa energetica de care depinde functionarea
inteligentei, nu si structura sa.
S-au facut unele comparatii intre stadiile dezvoltarii intelectuale
analizate de J.Piaget si stadiile dezvoltarii afective ale copilului precizate de
S.Freud.

A. Criteriile de comparatie dintre cele doua categorii:

1. Gradul de organizare:
- la S.Freud stadiile sunt in stare de organizare si dezorganizare
continua;
- la J.Piaget stadiile sunt forme de echilibru dinamic intre structurile
cognitive formate.
2. Cronologia stadiilor:
- la S.Freud cronologia nu este obligatorie;
- la J.Piaget cronologia este logica.
3. Distanta dintre regresia afectiva si deteriorarea intelectuala:
- la S.Freud exista reveniri regresive;

25
 - la J.Piaget evolutia este ireversibila, nu se revine la stadiile deja
parcurse.

B. Asemanari intre cele doua categorii:

1. Mecanismele de perceptie, incorporare ale lui S.Freud sunt
complementare cu asimilarea la J.Piaget.
2. Mecanismul identificarii comporta o transformare ceea ce al apropie de
mecanismul acomodarii.

C. Diferente intre cele doua categorii:

1. In timp ce procesele cognitive opereaza cu instrumente specializate (ex.
gandirea cu operatiile de analiza, sinteza; imaginatia cu procedeele
aglutinare, diminuare, divizare), in procesele afective omul reactioneaza
cu intreaga sa fiinta. Afectivitatea e o vibratie organica, psihica,
comportamentala, este tensiunea intregului organism cu consecintele de
atractie sau respingere.
2. Daca in procesele cognitive subiectul se subordoneaza obiectului, in
procesele afective, subiectul se subordoneaza relatiei intr-un fel siesi,
pentru ca el introduce o anumita valoare, semnificatie.
3. Desi procesele afective sunt declansate prin acte cognitive (ex. citirea
unei carti, vizionarea unui film, ascultarea unui concert, reamintirea unei
intamplari), ele nu se reduc la acestea. Esentiale nu sunt potentele si
organizarea cognitiva a indivizilor ci organizarea motivationala, raportul
obiectului (perceput, gandit) cu satisfacerea sau nu a trebuintelor
subiectului.
4. Atunci cand tensiunea afectiva scade, se ajunge la indiferenta, scade si
capacitatea individului de a solutiona problemele.

Afectivitate si motivatie

Afectivitatea capata uneori proprietati motivationale (ex. sentimentul

poate deveni forta energetica, de propulsare pentru realizarea activitatii). Pe
de alta parte motivul (ex. sa promovez cu nota mare) poate deveni afectiv si
tensional pentru realizarea scopului (V.Pavelcu).
Altii deosebesc cele 2 fenomene sustinand ca motivul are un caracter
vectorial, iar procesul afectiv unul de camp, emotia este atat cauza cat si
efect al motivatiei.
P.P.Neveanu arata ca procesele afective sunt motive activate si
desfasurate intr-o situatie data iar motivele procese afective condensate,
cristalizate, solidificate (ex. ma duc sa vad filmul x pentru ca doresc sa

26
revad actorul, sa urmaresc transpunerea in pelicula a unui roman indragit,
etc.).
E.B.Hurlock, pentru a urmari relatia dintre afectivitate si motivatie, a
facut un experiment. A impartit o clasa de elevi in 3 grupuri (laudat, dojenit,
ignorat) carora li se dau spre rezolvare sarcini simple timp de 5 zile. Inainte de
inceperea lucrului, primului grup i se aduce elogii, celalalt e mustrat iar ultimul
neglijat. Cea mai eficienta a fost ignorarea deoarece a scazut potentialul
afectiv.
Nu trebuie confundate cele doua fenomene. Exista stari de motivatie
fara emotie (cand subiectul cunoaste mijloacele de atingere a scopului sau
cand pana la scop e nevoie de o perioada lunga de timp), dupa cum exista si
emotii care nu se asociaza cu stari motivationale (cand individul este doar
spectator, nu este implicat).

Caracteristicile afectivitatii

Caracteristicile proceselor afective sunt:

1. Polaritatea proceselor afective consta in tendinta acestora de a gravita
fie in jurul polului pozitiv, fie in jurul polului negativ, ca urmare a
satisfacerii sau nesatisfacerii trebuintelor, aspiratiilor. De obicei
procesele afective opereaza in perechi: bucurie-tristete, simpatie-
antipatie, iubire-ura, etc. Polaritatea se exprima in caracterul placut sau
neplacut al starilor afective, stenic sau astenic (unele mobilizand sau
demobilizand subiectul), incordat sau destins (unele sunt tensionale
altele relaxante).
2. Intensitatea proceselor afective indica forta, taria, profunzimea de care
dispune la un moment dat trairea afectiva. Vor fi unele stari afective
intense si chiar foarte intense, altele mult mai sterse. Este in functie de
valoarea afectiva a obiectului, de semnificatia lui in raport cu trebuintele
subiectului dar si de complexitatea afectiva a subiectului. Cresterea
intensitatii starilor afective se obtine nu prin repetarea stimulului (ca la
memorie), care ar duce la tocirea afectivitatii, ci pin schimbarea,
amplificarea semnificatiilor afectogene ale obiectului sau persoanei cu
care stabilim relatia. O asemenea crestere a intensitatii trairilor afective
trebuie sa se produca in anumite limite optime, depasirea acestora
soldandu-se cu perturbarea activitatii. De aceea este necesar nu numai
un optimum motivational ci si un optimum afectiv.
3. Durata proceselor afective consta in intinderea, persistenta in timp a
acestora, indiferent daca persoana sau obiectul care le-a provocat sunt
sau nu prezente. Ele pot dura un an, doi, toata viata sau numai cateva

27
 clipe (ex. frica, groaza, persista si dupa ce a trecut pericolul; dragostea,
ura, pot fi nelimitate).
4. Mobilitatea proceselor afective exprima fie trecerea rapida in interiorul
aceleiasi trairi emotionale de la o faza la alta, fie trecerea de la o stare
afectiva la alta. In primul caz este trecerea de la stadiul primar,
nespecific, la stadiul secundar, specific; in cel de-al doilea este vorba de
trecerea de la o emotie la un sentiment sau de la un sentiment de un
anumit tip la un altul (ex. de la dragoste la ura si invers).

Expresiile emotionale si rolul lor

Expresivitatea proceselor afective consta in capacitatea acestora de a

se exterioriza, de a putea fi vazute, se realizeaza prin intermediul unor
semne exterioare care poarta denumirea de expresii emotionale.
Cele mai cunoscute expresii emotionale sunt:
- Mimica ansamblul modificarilor expresive la care participa
elementele mobile ale fetei (ex. deschiderea ochilor, pozitiile
sprancenelor, miscarile buzelor, etc.). Prin intermediul mimicii se
exteriorizeaza mirare, dezamagire, tristete, indignare, etc.
- Pantomimica ansamblul reactiilor la care participa tot corpul (ex.
tinuta, mersul, gesturile mersul sprintar tradeaza bucurie,
nerabdare, etc.).
- Modificarile de natura vegetativa amplificarea sau diminuarea
ritmului respiratiei, vasoconstrinctie, vasodilatatie, hipotonusul
muschilor, soldate cu paloare, inrosire, tremuraturi, lacrimi,
transpiratie.

Expresiile emotionale nu sunt izolate unele de altele, se coreleaza, se

subordoneaza starilor afective, conduc la formarea conduitelor emotional-
expresive (ex. conduita expresiva a bucuriei privire agera, sclipitoare, fata
iradiaza tonus, este colorata, tinuta dreapta, etc.).
Expresiile si conduitele emotionale se invata prin imitatie, prin efort. La
orbii din nastere, expresivitatea este saraca, stearsa. Noi le putem dirija sau
provoca voluntar. Le putem simula si pot fi folosite conventional, pentru a le
transmite chiar daca nu le traim in mod real (ex. mimam mirare, bucurie,
tristete, afectiune, suparare, fara a trai intensitatea lor).
Este o conventionalizare sociala a expresiilor, a conduitelor; se codifica
in obiceiuri, reactii prin raportare la context. Au rol de comunicare (facem
cunoscute celorlalti, starea traita de o persoana asa cum dorim).
Au rol de a influenta conduita altora (ex. x manifesta frica pentru a nu
ramane singur; manifesta spaima pentru a fi ajutat).

28
 Au rol de contagiune de a influenta pe altii, de a provoca stari pozitive,
negative colective.
Au rol de accentuare sau de diminuare chiar, a starii traite (radem pentru
a ne exterioriza, plangem pentru a ne descarca).

Modalitatile afectivitatii, procese afective

Clasificarea trairilor afective se realizeaza dupa o multitudine de criterii.

Printre acestea enumeram:
1. Proprietatile de care dispun (intensitate, durata, mobilitate,
expresivitate);
2. Gradul lor de constientizare;
3. nivelul calitativ al formelor motivationale din care izvorasc (unele
izvorasc din nesatisfacerea trebuintelor, altele din nesatisfacerea
convingerilor, idealurilor).

In baza lor, procesele afective se impart in 3 categorii: primare,

complexe, superioare.

A. Procesele afective primare au un caracter elementar, spontan, slab

organizate, sunt mai aproape de biologic, de instinct, mai putin elaborate
cultural, de aceea scapa controlului constient. In categoria lor includem:
a1) Tonul afectiv al proceselor cognitive se refera la reactiile
emotionale care coloreaza, care insotesc orice act de cunoastere. O senzatie,
o reprezentare, o amintire, o idee. Ele trezesc in noi stari afective de care
adeseori nici nu ne dam seama; culorile, sunetele, mirosurile genereaza nu
doar acte cognitive ci si afective (de placere, de insatisfactie).
a2) Trairile afective de provenienta organica sunt cauzate de buna sau
proasta functionare a organelor interne (ex. in cardiopatii apar stari de alarma
afectiva, in bolile gastro-intestinale apar stari de indispozitie, in hepatita
predomina euforia, in maladiile pulmonare predomina starile de iritare).
a3) Afectele sunt forme active, simple, impulsive, foarte intense si
violente, de scurta durata, cu aparitie brusca, cu desfasurare vulcanica.
Groaza, mania, frica, spaima, accesele de plans zgomotos, de ras in cascade
(hohote) sunt astfel de afecte; ele se afla foarte aproape de instincte. Sunt
insotite de o expresivitate bogata, se manifesta direct, necontrolat, uneori pot
duce la fapte necugetate. Controlul constient nu este total exclus, de aceea
omul este considerat responsabil de actiunile efectuate sub imperiul afectelor.

B. Procesele afective complexe sunt in mare masura constientizate,

intelectualizate.

29
 b1) Emotiile curente sunt forme afective de scurta durata, active,
intense, provocate de insusirile separate ale obiectelor, au caracter situativ, au
o orientare bine determinata spre o persoana, spre un obiect. Se
concretizeaza in: bucurie, tristete, simpatie, ura, admiratie, dispret, speranta,
deznadejde, placere, dezgust, etc.. Se manifesta in comportamente mai
nuantate, rafinate, in principal dupa tipare si conveniente socioculturale.
b2) Emotiile superioare sunt legate nu atat de obiecte, cat de o
activitate pe care o desfasoara subiectul. Ele pot apare in activitatile
intelectuale, in reflectarea frumosului, in comportamentul moral. Presupun
evaluari, acordarea unor semnificatii valorice. Conflictul dintre asteptarile si
obisnuintele emotionale pe de o parte si caracterul inedit al situatiilor cu care
ne confruntam produce socul emotional. Spre deosebire de afecte, ele se
supun invatarii, existand chiar o forma de invatare afectiva.
b3) Dispozitiile afective sunt stari difuze, cu intensitate variabila si
durata relativa. Sunt mai vagi, nu au orientarea precisa a emotiilor. Desi pot
avea o cauza sau mai multe, individul nu-si da seama momentan de aceasta.
Dispozitiile negative genereaza comportamente pesimiste iar cele pozitive,
optimiste. Daca dispozitiile se repeta, se pot transforma in trasaturi de
caracter. Persoanele inchise, nehotarate, taciturne, anxioase, blazate ca si
cele deschise, bine dispuse, vesele, entuziaste, se formeaza prin repetarea in
personalitatea subiectului a dispozitiilor traite.

C. Procesele afective superioare se caracterizeaza prin repetare

valorica, situata nu la nivel de obiect (ca cele primare) de activitate (ca cele
complexe) ci la nivel de personalitate.
c1) Sentimentele sunt trairi intense, de lunga durata, relativ stabile,
specific umane, conditionate social-istoric. Ele iau forma de atitudini afective
care se pastreaza chiar toata viata. Datorita stabilitatii lor putem anticipa
conduita cuiva. Sentimente ca dragostea, ura, invidia, gelozia, admiratia,
indoiala, recunostinta, includ elemente de ordin intelectual, motivational,
voluntar si caracterizeaza omul ca personalitate.
Exista o stransa legatura intre sentimente si procesele cognitive. Ele
influenteaza mult imaginatia, perceptia, gandirea si mai ales atentia.
Mediul social are o influenta hotaratoare asupra structurii si evolutiei
sentimentelor.

Societatea reglementeaza modul de manifestare a trairilor afective. In

China, in Japonia, dezlantuirea nestapanita a afectelor e considerata a fi o
dovada a lipsei de civilizatie. In Europa lucrurile stau altfel. A.Camus in
romanul sau Strainul relateaza ca unuia din personajele sale, acuzate de
crima, i se imputa si faptul de a nu fi plans la moartea mamei sale, ca dovada
a insensibilitatii fata de oameni. La noi, in popor, se angajeaza in unele cazuri,

30
bocitoare pentru a jeli mortul cat mai expresiv. Deci sentimentele cunosc
moduri diferite de exteriorizare.
Exista o tendinta de generalizare a sentimentelor, unele din ele devenind
temelia afectiva prin care individul pretuieste valori. Astfel, dreptatea ca
valoare se bazeaza pe sentimentul egalitatii intre semeni, frumosul
presupune trainicia unor sentimente estetice, adevarul aspiratia spre
deplina obiectivitate.
Acestea sunt sentimente-valori care pentru persoanele cu un inalt nivel
de maturitate au rolul unor axe principale. Faptul se aplica prin aceea ca
sentimentele-valori prin stabilizare devin trasaturi de caracter; simtul
raspunderii sociale isi are originea in respectul fata de parinti, fata de
autoritati, de dascali sau altruismul isi are izvoarele in dragostea fasa de om,
in sentimentul indatoririlor sociale, etc.

Varietatea sentimentelor este extrem de mare. De aceea o clasificare a

sentimentelor e foarte dificila. Se pot face doar cateva mari diviziuni. Pornind
de la gradul de complexitate distingem:
- sentimente inferioare sunt considerate cele aflate in relatie cu
tendinte de ordin biologic sau strict personal.
- sentimente superioare sunt cele in relatie stransa cu valori sociale,
cu aspiratii colective, benefice din punct de vedere social. In aceasta
categorie sunt incluse 3 mari grupe:
- sentimente morale sunt in raport direct cu viata sociala,
sentimentul dreptatii, al dragostei fata de om, fata de munca, al
patriotismului, al apartenentei la comunitate, al responsabilitatii.
- estetice sunt legate de trairea frumosului din natura, arta,
mediul social, de creatia artistica.
- intelectuale consta in aspiratia de a cunoaste, aspiratia de a
sti cat mai mult, de a culege cat mai variate informatii
(eruditul), de a solutiona, de a descoperi ceva nou
(caracterizeaza cercetatorul).

Functiile afectivitatii

H.Pieron (1930) reprezentant al psihologiei functionaliste considera ca

rolul emotiei este de descarcare anormala a cantitatii de energie nervoasa.
Aceasta descarcare depaseste cantitatea de energie ce poate fi consumata
pentru reactiile normale prin starea lor de agitatie, prin intensitate.
H.Pieron si P.Janet apreciaza ca emotiile dezorganizeaza conduita.
Alti psihologi, dimpotriva, considera ca emotiile, prin faptul ca
mobilizeaza energetic intregul organism, organizeaza conduita.

31
 W.B.Cannon (1911) emotiile sunt modalitati de activare a
organismului in scopul restabilirii echilibrului. Un rol deosebit il au factorii
biochimici.
V.Pavelcu mediaza cele 2 orientari considerate unilaterale si apreciaza
ca are 2 roluri, pe de o parte emotia restabileste echilibrul, prin derivare, prin
risipirea fortelor inutile, asigurand linistire, rezolvarea conflictului. Pe de alta
parte e un proces de degradare a psihicului spre fiziologie, starile de furie, de
groaza, paralizeaza, il fac pe subiect agresiv, necontrolat.
Functia esentiala a proceselor afective este de a pune organismul in
acord cu situatia, de a adapta, de a regla conduita.
Chiar daca initial dezorganizeaza, va duce mai apoi la o organizare
superioara, subiectul va fi pregatit pentru ca in alta situatie sa reactioneze
adecvat.
Apoi au functia de a sustine energetic, de a furniza forta necesara
formarii si operarii cu produsele proceselor cognitive: imagini, concepte, idei.
Ele potenteaza, sprijina, regizeaza schimburile cu ambianta. Chiar frustrarea,
stresul, daca au intensitate moderata, nu doar dezorganizeaza conduita ci pot
fi orientate si spre performante, creatie.

4. COMUNICARE SI LIMBAJ
Specificul psihologic al comunicarii

Notiunea de comunicare, limba, limbaj sunt polisemantice, au o

pluralitate de sensuri. Aceasta pentru ca sunt fiecare notiuni
complexe si totodata pentru ca reprezinta obiect de studiu pentru
mai multe discipline stiintifice (lingvistica, psihologie, cibernetica).

Incercari de definire:
Comunicarea este
- o relatie de schimb intre doua sau mai multe persoane, 2 sau
mai multe grupuri;
- un schimb de semnificatii, semnificatia se poate transmite
prin mijloace verbale dar si nonverbale;
- pentru Anzien(?) si Martin (1969) comunicarea reprezinta
ansamblul proceselor psihice si fizice prin care o persoana
sau mai multe se pun in relatie cu o alta sau cu mai multe in
vederea atingerii unor obiective.
Esentiale pentru actul comunicarii sunt:
- relatia dintre indivizi sau grupuri;

32
 - schimbul, transmiterea si receptarea de semnificatii;
- modificarea voita sau nu a comportamentului.

Continutul comunicarii este foarte variat (imagini, notiuni, idei)

centru cognitiv dar si afectiv acceptare, respingere; motivational
trebuinte, aspiratii; volitiv se declanseaza, stopeaza actiunea.

Se comunica 3 tipuri de informatii:

- cognitive;
- indiceale (centrate pe locutor, pentru definirea, controlul
acestuia);
- injoctive sau conative schimburile intre interlocutori pentru
a inainta comunicarea spre scop.

Mijloacele comunicarii:
- vocal (cuvinte) / nonvocal (gesturi, atitudini);
- verbal (cuvinte) / nonverbal (non cuvinte).

Din combinare:
- vocal-verbal cuvantul ca unitate lingvistica;
- vocal-nonverbal intonatii, calitatea vocii;
- nonvocal-verbal cuvantul scris ca unitate lingvistica;
- nonvocal-nonverbal expresia fetei, gesturi, atitudini.

Limba si limbaj

Diferentieri:
a) In timp ce limba este un fenomen social, limbajul este un
fenomen individual, individualizarea se realizeaza atat in plan
fiziologic (datorita aparatului fonator) cat si in plan psihologic (diferit
prin timbru, dispunerea cuvintelor in fraza). Este acel coeficient
personal. Rubinstein spunea ca limbajul este limba in actiune.
b)ca limba este extraindividuala, limbajul, in schimb, vehiculeaza
limba, constientizeaza elementele fonetice, grafice, realizeaza
trecerea de la cuvinte izolate la structuri (propozitii, fraze).

Comunicarea are o sfera mai larga decat limbajul, se realizeaza

atat prin mijloace verbale cat si nonverbale.
Limbajul este o comunicare verbala realizata cu mijloace
lingvistice dar depaseste limitele comunicarii deoarece se poate
desfasura si atunci cand nu are loc comunicarea cu nimeni.

33
 Formele comunicarii
In functie de numarul de persoane care participa la comunicare:
- interpersonala participa 2 persoane, primeste deseori
nuante intime sau profesionale, conventionale cand se
cunosc mai putin.
- de grup reglata de optica generala, este deci
supraindividuala. Aceasta poate fi:
- intergrup intre mai multe grupuri;
- intragrup in cadrul aceluiasi grup.

In functie de instrumentele folosite (vezi mijloacele

comunicarii). Cea mai raspandita este clasificarea comunicarii in
verbala si nonverbala.

In functie de prezenta sau absenta obiectivelor:

- incidentala subiectii ofera informatii despre statut, rol,
aspiratii, fara a avea aceasta intentie;
- consumatorie este expresia unor stari, vrea sa-si
exteriorizeze starea afectiva, nu sa furnizeze informatii; este
un schimb cu celelalte persoane din placere, pentru a trece
timpul.
- Instrumentala:
- urmareste modificarea conduitei celorlalti;
- are intotdeauna un scop;
- este de tip utilitar;
- are cel mai mare efect, celalalt este obiect de
valorificat;
- comuniune:
- bucuria de a fi impreuna este motivul;
- vizeaza atmosfera creata.

A. Comunicarea nonverbala
Se realizeaza prin mijloace nonverbale: corpul uman, spatiul
(teritoriul), imaginea.
a1) Comunicarea prin corp cea mai complexa recurge la
aparenta fizica, gesturi, mimica.
Aparenta fizica infatisarea, starea, imbracamintea, poate fi un
mijloc profesional (de politist, de medic, etc.). imbracamintea pune
in evidenta trebuinte (originalitate), intentii (de a place, de a trezi
interesul).
Gesturile pot fi:
- autice care nu au nici o legatura cu cele comunicate (ex.
manevrarea pixului la examen),

34
 - simbolice exprima aprobare, negare, nemultumire.
Stiinta gesturilor se numeste kinezica. Exista o legatura intre
unitatile verbale si unitatile gestuale; primelor le corespund
kinemele cele mai mici unitati de actiuni gestuale.

Expresia fetei mimica (ex. sustinerea, fixarea privirii

admiratie, vinovatie). Prin aceasta putem stimula, orienta,
decodifica, intelege, sustine comunicarea cu celalalt.

a2) Comunicarea prin spatiu

In sociologie exista trei tipuri de teritorii:

- tribale;
- familiale;
- personale.
Studiul relatiilor spatiale ca mod de comunicare este realizat de
stiinta numita proxemica. Problemele studiate de proxemica sunt:
- felul cum e perceput spatiul in diferite culturi;
- efectele simbolice ale spatiului;
- distantele fizice ale comunicarii.
Sunt mentionate 4 tipuri de distante:
- intima corp la corp sau maximum 15-40 cm, vocea are rol
minor;
- personala 45-75 cm, pana la 125 cm, vocea e normala,
familiara;
- sociala 125-210 cm, max 360, vocea e distincta, intensa;
- publica 3,6 m-7,5 m, discursul este formalizat, gesturile
conventionale.

a3) Comunicarea prin imagini fotografii, benzi desenate,

cinema
- este omniprezenta (TV);
- se exercita intr-un sens unic;
- este foarte eficienta, fiind profitabila pentru un numar mare
de persoane;
- este important mesajul lingvistic care completeaza, exprima;
- limbajul ochilor un indice de iconicitate.
Rolurile mijloacelor nonverbale:
- de transmitere (idei, informatii, trasaturi de caracter);
- de a preciza comunicarea (devine receptiva).
Rolurile comunicarii verbale:
- de a accentua;
- de a contrazice;

35
 - de a substitui;
- de a repeta.

B. Comunicarea verbala (limbajul)

Limbajul este mijlocul de transmisie si totodata o conduita

verbala ce implica activitati numeroase (vorbire, receptare, schimb
de mesaje, decodificare, reproducere).
Conduita verbala relationeaza cu alte conduite simbolice
(desen, scris, gesturi). Una din problemele foarte importante este
aceea a achizitiei limbajului. Unii au considerat ca este innascut iar
altii ca structura sa se construieste treptat. Astfel:
1. Teoriile nativiste (Noam Chomsky) sustin ca in lume intram
pregatiti pentru vorbire prin:
- structuri anatomice: laringe, faringe;
- preferinta de a asculta, de a distinge sunetele;
- trecerea prin: gangurit, lalatiune.
Noam Chomsky s-a orientat spre gasirea regulilor prin care
structurile profunde se pot transforma in structuri de suprafata.
A constituit gramatica generativa.
A subliniat necesitatea de a studia nu doar comportamentul
verbal ci si reprezentarile mentale pe care acestea le reflecta.
El face o deosebire intre competenta lingvistica si conceptul
de performanta lingvistica.
Competenta consta in cunoasterea proprie subiectului, care
ia forma unui sistem de reguli, a unei gramatici.
Performanta lingvistica reprezinta capacitatea de a folosi
sistemul de reguli in functie de imprejurari.
Considera limbajul (mai ales structurile profunde si
competenta lingvistica) fiind innascut, argumentul este
localizarea centrului limbajului.
Este primordiala pentru el lingvistica cu structurile ei
profunde si nu achizitia limbajului, nu cognitia.

Formele limbajului

Distingem mai intai limbajul:

-activ - ne referim la initiativa in comunicare, la procesul de
pronuntare a cuvintelor si de fixare a lor in scris;
-pasiv - este vorba de receptionarea si intelegerea limbajului. Citirea
este o varianta a limbajului pasiv.

36
 Limbajul articulat, verbal, este impartit in 2 mari forme:

-limbajul exterior cel prin care comunicam cu semenii nostri;

limbajul exterior se divide in:
-oral este cel mai important. De la el pornesc toate celelalte. Este
forma fundamentala a limbajului.
Vorbirea fiecaruia are un caracter adresativ pregnant, rolurile de
subiect initiator sau de obiect receptor alterneaza, una si aceeasi
idee circula prin mintea mai multor persoane, in final se poate
ajunge la concluzii de origine si valabilitate comuna. In acest caz pot
interveni prescurtari, comutari de sens.
Un rol deosebit aici il are expresivitatea, prin variatiile de intensitate,
inaltimea sunetelor pronuntate care au o uriasa insemnatate in
intelegerea semnificatiilor si sensurilor celor comunicate. De
asemenea, este important accentul.
Expresivitatea verbala mai este sustinuta de alegerea cuvintelor,
evitarea repetitiilor, lungimea si densitatea frazelor.
Limbajul oral dispune si de mijloace extralingvistice de expresivitate.
Acestea sunt gesturile, mimica, postura, etc.
Limbajul oral este de doua tipuri:
-dialogat cand schimbam diferite pareri cu una sau mai multe
persoane;
-monologat atunci cand o persoana se adreseaza unui auditor care
asculta (elevi, in cazul conferintelor, discursurilor). Este mai dificil
decat limbajul dialogat, el presupune cursivitate, organizare,
adaptare la auditor, se presupune ceea ce intelege si eventualele
intrebari, raspunzandu-se operativ la acestea. Aici se mai disting 2
forme de limbaj:
situativ care nu poate fi inteles decat daca
te afli in situatia la care se refera cel care
vorbeste. De obicei, este intalnit in cazul
copiilor de 6-7 ani, ei isi inchipuie ca ceilalti
vad persoanele si imprejurarile vizate;
contextual e un limbaj evoluat, el fiind
accesibil in functie de propozitiile, frazele
propuse.
scris este mai pretentios, intrucat necesita o activitate
de elaborare a frazelor, nu permite erori gramaticale,
trebuie sa se conformeze normelor de claritate, sa fie
concis. Fiecare redactare trebuie sa tina seama de
destinatia sa. Nu este permis ca textul unei conferinte

37
 sau prelegeri sa fie redactat in acelasi mod ca un studiu
sau lectie din manual.
limbajul interior insotitor permanent al gandirii abstracte,
desfasurandu-se aproape permanent cat suntem in stare de
veghe. Este cel care se desfasoara in sfera launtrica.
Este o vorbire cu sine insusi si pentru sine, o continua
comentare a situatiilor ce se ivesc, a intentiilor si a mijloacelor ce
pot fi utilizate in atingerea scopului urmarit.
Se dezvolta prin interiorizarea treptata a dialogurilor si
controverselor exterioare desfasurate in realitate. Evolutia limbajului
interior este lenta, ajunge la maturitate abia odata cu varsta
adolescentei.
Este centrat pe intelesuri, pe idei, imagini, prezinta un
maximum de economicitate, uzeaza de prescurtari, condensari, are
o extraordinara viteza de lucru, de sute de ori mai mare decat cea a
vorbirii. Multe propozitii sunt eliptice, comprimate, inlocuite cu titluri,
simboluri verbale.
Limbajul intern are mai multe forme:
automatizata desfasurata in baza deprinderii;
pasiva implicata in ascultare si intelegere;
anticipativa prin care se planifica vorbirea orala sau
scrisa;
vorbire interna ca modalitate desfasurata de limbajul
intern.

Functiile limbajului

Eficienta comunicarii depinde de gradul de implicare a

individului sau a grupului, iar aceasta exprima caracterul functional
al limbajului.
In toate incercarile (Karl Buhler 1933, A.Ombredane 1951,
R.Jacobson 1960) este precizata functia reglatoare a comunicarii si
limbajului maniera in care schimbul conduce la modificari,
restructurari de atitudini, afecte, cognitie.

Functiile precizate in raport cu individul: (dupa Gerard

Wackenheim):

38
 1. functia de integrare a individului in mediul sau sa
coopereze, sa ia pozitie fata de altii, sa asimileze experienta;
2. functia de autodezvaluire ne facem cunoscuti
celorlalti, ne corectam perceptii, ne putem intelege pe noi mai
bine;
3. reglatoare a conduitei altora;
4. functia terapeutica mijloc de vindecare, sustinuta de
psihanaliza, psihodrama.

Functiile precizate in raport cu grupul: (dupa Gerard

Wackenheim):
1. functia productiva eficienta realizam obiective, probleme;
2. functia facilitatoare a coeziunii grupului se naste, se dezvolta;
3. functia de valorizare a grupului isi afirma prezenta,
importanta, originalitatea;
4. functia rezolutiva a grupului salveaza prestigiul, mijloc
terapeutic in acest caz sociodrama e un argument in sustinerea
acestei functii;

Functiile limbajului:

1. Functia de comunicare sau de transformare a unui continut de

la o persoana la alta. Comunicarea prin intermediul limbii
consta intr-o succesiune de cuvinte prin care cautam sa
suscitam anumite idei si rationamente la auditor.
2. Functia cognitiva de integrare, conceptualizare si in general
de elaborare a gandirii. Prin aceasta functie in primul rand, isi
orienteaza si fixeaza rezultatele activitatii de cunoastere. In al
doilea rand, prin aceasta functie se faciliteaza si mediaza
operatiile de abstractizare si generalizare. Ea permite
explorarea realitatii, imbogatirea si clarificarea cunostintelor.
3. Functia simbolic-reprezentativa de substituire a unor obiecte,
fenomene, relatii prin formule verbale sau alte semne.
4. Functia expresiva sau afectiva de manifestare complexa a
unor idei, imagini nu numai prin cuvintele insesi dar si prin
intonatie, mimica, pantomimica, gestica.
5. Functia persuasiva sau de convingere, de inductie la o alta
persoana a unor idei si stari emotionale.
6. Functia reglatorie sau de determinare, de conducere a
conduitei altei persoane si a propriului comportament.
7. Functia practica limbajul este un instrument. Prin el actionam
asupra altora, in special asupra celor din jur. Actiunea nu
consta numai in comunicare de informatii, noi, prin cuvinte

39
 putem incita imediat la fapte (ex. prin cuvinte ca vino,
intra, stai, du-te, interlocutorii realizeaza diferite comenzi
in plan concret.
8. Functia dialectica de formulare si rezolvare a contradictiilor
sau conflictelor problematice.
9. Functia ludica vorbirea poate fi prilej de joc presupunand
asociatii verbale de efect, ritmica, ciocniri de sensuri, mergand
pana la constructia artistica: cuvinte incrucisate, jocuri de
cuvinte (calambururi), cautarea de rime.

Reglarea cunoasterii si comportamentului prin limbaj

Cand stimulul dobandeste o anume semnificatie prin

comentariu verbal, refluxul de orientare se mentine, reactia devine
stabila.
Ajuta la discriminarea perceptiva (ex. copii de 12-30 luni sa
deosebeasca doua lazi colorate diferit, una rosie, una verde, sub una
a pus o bomboana). Cand intervine limbajul, discriminarea perceptiei
este mult mai rapida. Se poate face pe baza de imitatie.
Produce modificari in conduita persoanelor.
Ajuta la dirijarea perceptiei in R.P. micsoreaza timpul, numarul
erorilor.
In cadrul proceselor persuasive rolul argumentarii.
Persuasiunea este influentata de:
1. caracteristicile sursei persuasive credibilitatea, puterea de a
distribui recompense, pedepse.
2. caracteristicile mesajului tipul de mesaj, natura, unilateral,
bilateral.
3. caracteristicile receptorului atentie, intelegere, actiunea.

Sunt tehnici de reglare a proceselor persuasive:

- tehnica inocularii se poate stimula apararea individului
inoculandu-i argumente contraatitudinale;
- tehnica de sustinere prin analogie cu aportul de vitamine,
argumentele care ii permit sa reziste la contraargumentele
ulterioare.

Impactul mesajului persuasiv este cu atat mai mare cu cat este

capabil sa inlature orice contraargumentare din partea receptorului.

40
 5. ATENTIA
Caracterizare si definire

Asupra omului actioneaza simultan o multitudine de obiecte si

fenomene din care numai o parte sunt necesare la un moment dat
pentru adaptare.
Schimbarile de comportament inregistrate in acest proces
evidentiaza notiunea de atentie.

Atentia este procesul psihic de orientare selectiva si

concentrare a energiei psihice asupra obiectelor, fenomenelor ori
sarcinilor, in scopul realizarii optime a activitatii.
A.Neveanu activare, tonificare, mobilizare, orientare selectiva
i concentrare focalizata a proceselor psihocomportamentale in
vederea unei reflectari optime si facile sau/si a unei interventii
eficiente in adaptarea psihocomportamentala.

Caracteristici:
- Orientarea atentia este directionata la un moment dat
asupra unor obiecte, fenomene, sarcini, ganduri, stari
interne, etc., precis determinate care sunt selectate (de catre
ea) din ambianta sau din planul mental, neglijandu-le pe
celelalte.
- Concentrarea faza urmatoare aceste elemente sunt
fixate, atentia focalizanu-se asupra lor, astfel elementele
aflate in focarul atentiei formeaza campul atentiei.

Indicii comportamentale ale atentiei:

- intoarcerea capului si fixarea privirii asupra obiectului sau
persoanei vizate; daca obiectul este un gand, o imagine, o
amintire, privirea este pierduta in departare;
- scaderea frecventei respiratiilor in momentele de
concentrare maxima, miscarile respiratorii se inhiba pentru
scurt timp (tragerca).

41
 Atentia este considerata de unii autori fenomen psihic, insa ca
si procesele psihice, se desfasoara in mai multe faze:
1. orientare neselectiva, asteptare;
2. atitudine pregatitoare;
3. atentie afectoare, focalizata.

Atentia nu are un continut informational specific si nici un

produs propriu de aceea cei mai multi psihologi o considera
fenomen psihic.

Formele atentiei

Dupa plasarea obiectului atentiei:

- externa obiectul aflat in ambianta cu actiune exterioara
proprie;
- interna obiectul (imaginile, ideile, sentimentele, gandurile
subiectului).
Dupa intentia si efortul solicitat, dupa complexitatea mecanismelor
prin care este declansata:
- involuntara forma simpla, declansata spontan, desfasurata
fara efort, cu o durata relativ scurta; apare in prezenta unor
factori externi sau interni.
- voluntara forma superioara declansata intentionat,
desfasurata cu efort pe interval de timp dorit de subiect
(concentrarea);
- post-voluntara apare la unii subiecti datorita repetarii
neschimbate a conditiilor de activitate; ea este deprinderea
de a fi atent.

Insusirile atentiei

Sunt dependente de insusiri ale sistemului nervos, de varsta si

antrenamentul subiectului, de dotarea lui psihologica a, de aceea, la
nivelul personalitatii sunt considerate aptitudini:
- concentrarea;
- stabilitatea;
- volumul cantitatea de obiecte cuprinse in campul atentiei;
- mobilitatea capacitatea de a deplasa intentionat sau post-
voluntar atentia de la un obiect la altul; aceasta comutare
variaza de la o persoana la alta, fiind mai mici atentie
mobila sau mai mari atentie rigida. Mobilitatea nu este

42
 aceeasi cu fluctuatia atentiei, care este involuntara si deci
nociva;
- distributia calitate necunoscuta de toti psihologii; ea este
capacitatea de a scinda atentia pe activitati, obiecte diferite
(ex. soferul urmareste traficul, manevreaza automobilul,
vorbeste la telefon, etc.)

5.4 Interactiunile cu alte fenomene psihice

Atat forma involuntara cat si cea voluntara, sunt favorizate de

motivatie.
Atentia poate fi ingreunata sau facilitata de procese afective ca
frica, sentimentul datoriei, pasiunea, nepasarea, indiferenta.
Concentrarea energiei psihice a atentiei organizeaza procesele
cognitive intr-o directie specifica, precisa: un obiect este perceput
clar, o idee e inteleasa bine, etc.
Unii psihologi sustin ca atentia este un fenomen de orientare si
concentrare a activitatii psihice cognitive.
Bolile psihice, patologia sunt redate prin atentie:
- exagerata obsesiile, ideile fixe;
- atrofiata oscilatia de la o activitate la alta.

6. VOINTA
Caracterizare si definire

Vointa are un scop constient propus, ce consta in formularea

verbala a rezultatului urmarit, o anticipare mentala a acestuia.
Scopul este insotit de intentia indeplinirii lui, de asumarea
sarcinii depasind dorinta de a realiza actiunea.
Fixarea etapelor in plan mintal, etapele ce vor fi parcurse
pentru realizarea scopului (in cuvinte) reprezinta imaginea actiunii si
a anticiparea verbala a fazelor, reprezinta planul, modelul sau
programul actiunii.
Subiectul ia decizia de a pune planul in aplicare.
Punerea in practica a actiunii in plan real presupune
confruntarea permanenta cu modelul realizat mintal.
Deci:
Actiunea este controlata de informatiile de constatare si
comenzile date in limbajul interior.

43
Sintetic: scop intentie plan decizie reglare verbala.
La vointa apare, insa, efortul voluntar, care este componenta
definitorie a acesteia (ex. marul nu se afla pe masa; in loc de
scrisoare trebuie elaborata o lucrare mai voluminoasa).

Vointa reprezinta un proces reglatoriu (alaturi de procesele

afective) de mobilizare prin limbaj a energiei psiho-nervoase
(psihicului) pentru depasirea obstacolelor si indeplinirea scopurilor
propuse.
P.P.Neveanu este o capacitate si un proces de conducere a
activitatii sub toate aspectele ei. Este un sistem de autoreglaj
superior, intrucat este efectuat precumpanitor prin cel de-al doilea
sistem de semnalizare ce implica scop si un plan elaborat constient,
organizare a fortelor proprii prin stapanirea unora si mobilizarea si
angajarea convergent finalista a altora.
M.Zlate este capacitatea individului de a initia, determina si
actiona, dar si capacitatea de a amana, frana, inhiba tendintele spre
actiune. Ea comporta asadar o putere de impulsiune si o putere de
inhibitie.
Psihologii au ajuns in cele din urma la concluzia ca specificul
psihologic al vointei il reprezinta efortul voluntar.

Este vointa un act determinat sau nu?

Daca este determinata, de unde vine aceasta determinare? Din
exterior sau din interior?
Care este natura vointei?
Ce loc ocupa in sistemul de personalitate al individului?

Determinarea vointei.
Pentru unii filosofi vointa reprezinta forta universala
primordiala, principiu spiritual, forta initiala care pune in
legatura cele doua laturi ale vietii: materiala si spirituala.
Fichte Hartman Schopenhauer spunea ca vointa e dirijata de un
principiu divin, de o activitate universala care actioneaza
permanent, subordonand toate fortele omului si orientandu-se spre
anumite scopuri, fara vreo legatura cu ratiunea.
Psihologii au pornit de la ideea ca viata psihica,
comportamentul, sunt determinate de un set complex de forte de
neinteles. Astfel vointa ia forma:
- determinism psihic (psihanaliza);
- determinism ambiental (behaviorism)

44
 Oamenii nu sunt liberi sa se determine ei insisi, ci sunt
determinati de forte din afara controlului lor, indiferent de natura
psihica sau materiala a acestor forte.

Natura vointei
Cei mai multi ganditori au cautat explicarea proceselor
volitionate in afara lor, in alte fenomene psihice, mai mult sau mai
putin apropiate de vointa. Numitorul comun la care s-a ajuns la un
moment dat, fara ca acesta sa reprezinte o solutie pentru natura
vointei il reprezinta sinteza intre afectivitate si rationalitate.

Locul vointei in sistemul de personalitate a individului

Vointa se elaboreaza odata cu personalitatea si prin intermediul
ei. Vointa este o capacitate a personalitatii in actiune. Este o functie
care rezulta din integritatea si unitatea personalitatii, implicand intr-
o faza specifica participarea tuturor functiilor psihice si dobandind
prin aceasta o functionalitate specifica de autoreglare si
autodeterminare deosebit de importanta in autorealizarea
personalitatii.

Structura actului voluntar

Actul voluntar reprezinta actul care se constituie in prezentul

istoriei si care face sinteza dinamica a arheologiei organismului si a
capacitatilor sale reflexive (el este deci complex, si de aceea
singular si personal) pentru a actiona intr-o realitate actual rationala
si pentru a pune initiativele dincolo de ratiunea insasi.
Actul voluntar este alcatuit din:
1. conceperea situatiei, (stabilirea obiectivului de atins);
2. deliberarea (examenul solutiilor disponibile, inventarierea
argumentelor pro si contra, in functie de sistemul de valori de
care ele dispun);
3. decizia (retinerea unei singure variante actionale din cele
disponibile;
4. executia (traducerea in fapt a actului respectiv si realizarea
obiectivelor propuse).

45
 Defectele vointei
Vointa comporta, dupa cum am vazut, o putere de impulsiune,
dar si o putere de inhibitie. James vorbea inca de la inceputurile
psihologiei despre forte impulsive si forte inhibitoare si de
raporturile dintre acestea, raporturile fiind pentru starea de
normalitate sau pentru cea patologica a vointei.
Concluzia lui Foulguie (?): excesul sau deficitul de excitatie si de
inhibitie face ca vointa sa fie imperfecta, insa prin lipsa echilibrului
nu prin lipsa vointei, exemplele date de el sunt elocvente:
Impulsivul i se poate reprosa lipsa vointei? Nu! defectul nu consta
in aceea ca nu vrea ci ca vrea prea mult si prea repede;
Suprainhibatul are sau nu are vointa? el este un voluntar! Dar
toata energia lui se concentreaza pe ce? Pe frane!
Insuficienta inhibitiei nu este un obstacol pentru decizie si actiune;
ea face numai ca decizia sa fie impersonala, iar actiunea negandita.
Se intelege, deci, de la sine, ca educarea vointei consta in stabilirea
echilibrului intre cele doua categorii de forte.

Insusirile vointei

Vointa este un proces superior format in timpul vietii, spontan

sau dirijat dar in dependenta de intreaga dezvoltare a personalitatii.
Formarea ei presupune interiorizarea actului de comanda-supunere:
J.Piaget la inceputul ontogenezei (procesul de dezvoltare
individuala) adultul da comenzi copilului pe care acesta le (asculta
si( executa; treptat acesta isi da comenzi pe care le executa singur.
Insusirile reprezinta calitatile vointei. Cele mai importante sunt:
- puterea energia cu care subiectul se angajeaza in actiune,
fermitatea cu care ia hotarari;
- perseverenta capacitatea de a urmari consecvent
realizarea scopului propus chiar si dupa ce s-a demonstrat ca
este greu, foarte greu sau imposibil de realizat (corelare
aproape patologica cu rigiditatea gandirii); incapatanarea
lipsa de perseverenta.
- Independenta calitatea de a lua hotarari analizand critic
propriile idei si pe ale altora, receptivitatea la ideile altora
sau la nivelul propriei responsabilitati; sugestibilitate
negativism.
- promptitudinea rapiditatea cu care se delibereaza si se iau
hotarari, coreleaza cu temperamentul, rapiditatea gandirii,

46
 increderea in sine si experienta; tergiverarea graba,
pripeala, indecizie.

7. PSIHICUL UMAN
Psihicul ca forma a vietii de relatie

Toate organismele vii exista in virtutea legitatii, adaptarii, ele

exercita functii de semnalizare de mediere a reactiilor si
comportamentelor vitale, prin informatii obtinute la diferite niveluri
(iritabilitate, excitabilitate, sensibilitate, inteligenta senzomotorie,
reflexivitate, etc.).
Relatiile de semnalizare fac parte din sfera vietii de relatie, in
absenta lor, existenta organismului este pusa in pericol.
Psihicul reprezinta una din formele vietii de relatie, cand
organismul reactioneaza prin sensibilitate, inteligenta, reflexivitate
numai in relatie cu ceva, omul aude, vede, elaboreaza ganduri, face
miscari (ex. deprivarea senzoriala: Bexton, Heron si Scott 1954 in
laboratorul lui Hebb).
Psihicul nu exista si nu functioneaza normal decat in relatie cu
exteriorul, lumea obiectelor fiind expresia directa, nemijlocita a vietii
de relatie a individului.

Psihicul ca fenomen inseparabil de structurile materiale,

cuantice si energetice

Raportat la substratul sau material, psihicul apare ca avand

origine materiala, ca provenind din materie, dar ca neidentificandu-
se cu ea, ca fiind un produs, un rezultat al materiei superior
organizate.
Destructurarea sau suspendarea functiilor creierului odata cu
distrugerea organelor de simt, a unor parti din creier sau in urma
unor traume cerebrale demonstreaza legatura indestructibila dintre
psihic si creier.
Legatura dintre psihic si creier a fost demonstrata prin atatea
argumente incat nimeni nu o mai contesta.

47
 Modelul interactionist sistemic (M.Golu 1984) creierul apare
si se dezvolta ca organ al psihicului, iar psihicul este functia lui,
creierul si psihicul nu sunt entitati corelate dinafara, ci formeaza o
unitate evolutiv-dinamica, creierul nu poate genera psihic in virtutea
organizarii sale centrale si activismului sau bioenergetic. ()
specializarea sa in acest sens facandu-se prin conectarea cu fluxurile
informationale si cu prelucrarea lor.

Psihicul ca forma ideal-subiectiva si constructiva a realitatii

Modul de fiintare al psihicului este:

- imaginea ca proces primar;

- constructorul generalizat-abstract ca produs secundar;
- trairea ca vibratie a intregului organism;
- efortul, incordarea ca mobilizare a resurselor neuropsihice.

Psihicul ca fenomen conditionat si determinat social-istoric

Evolutia omului prin excelenta o fiinta sociala se realizeaza

nu de la sine, ci prin intermediul mijloacelor materiale (unelte,
obiectele cu care interactioneaza), dar si a mijloacelor spirituale
(semne, simboluri, cuvinte).
Societatea ii furnizeaza insa nu doar mijloacele ci si
continuturile cu care acesta va opera.
Omul isi apropie subiectiv nu numai realitatea fizica ci si
realitatea sociala, istoria unui individ izolat neputand fi rupta de
istoria celor care ii sunt contemporani.
Comportamentul individual este impregnat de obiceiuri, traditii,
mentalitati, prejudecati ca si de ceea ce s-ar putea numi spiritul
vremii, al epocii.

48
 8. PERSONALITATEA
Conceptul de personalitate

1. Ipostazele personalitatii

Ralph Linton in Fundamentul cultural al personalitatii 1945

afirma ca:
Personalitatea este o realitate psihologica, este o preocupare la fel
de veche ca specia umana.
Conceptul modern de personalitate si studierea procesului de
formare al personalitatii sunt fenomene recente, mai noi chiar decat
studiul despre cultura si societate. S-au evidentiat doua consecinte
strans legate intre ele:
a) necesitatea de a diferentia personalitatea ca realitate
psihologica de personalitate in calitate de concept;
b) necesitatea delimitarii conceptuale.

Deci, ca realitate:
1. personalitatea reprezinta:
- totalitatea psihologica ce caracterizeaza si individualizeaza
un om;
- omul viu, concret, empiric, pasional, rational, deci
- omul asa cum este el resimtit in afara noastra sau in propria
noastra fiinta.
2. personalitatea este:
- obiectul ultim si prin urmare cel mai complex al
psihologiei;
- inglobeaza aproape toata psihologia pentru ca nu exista
experienta psihica, denumita prin diferite concepte, care sa
nu fie integrata in personalitate;
- nu exista nici o teorie, nici o conceptie care sa nu se
raporteze, intr-o forma sau alta la teoria si conceptia
personalitatii.

Dar:
Aceasta nu inseamna ca personalitatea are un scop anexionist,
ca vrea sa-si subordoneze toate celelalte ramuri ale psihologiei.

Dimpotriva:

49
 Trebuie sa atraga atentia celui care studiaza psihologia
personalitatii ca nu trebuie sa ignore sau sa neglijeze celelalte
domenii ale psihologiei.

Personalitatea, atat ca (1.) cat si ca (2.) ocupa un loc central in

psihologie.

2. Delimitari conceptuale
A. Conceptul de individ - individul reprezinta totalitatea
insusirilor biologice (ereditare sau dobandite) care asigura
adaptarea la mediul naturala caracterul indivizibil al individului.

Caracteristici esentiale:
1. este un produs in intregime determinat biologic;
2. este un reprezentant al speciei (indiferent, animala sau
vegetala);
3. este o notiune aplicabila tuturor organismelor, fara conotatii
descriptive sau evaluative.

B. Conceptul de individualitate in decursul existentei

individului, insusirile biologice se specializeaza, se ierarhizeaza,
capatand unele note distinctive, originale. Individul cu organizarea
sa specifica, diferentiata, irepetabila si ireductibila.

C. Conceptul de persoana persoana este

corespondentul in plan social a individului in palan biologic.
Persoana este individul uman, ca entitate concreta, intr-un cadru
relational dat, asa cum este perceput de cei din jur, adica,
ansamblul insusirilor psihice care asigura adaptarea la mediul
social-istoric.

D. Conceptul de personalitate asa cum organizarea

structural-functionala a individului se diferentiaza si se
specializeaza in timp, tot asa si ansamblul insusirilor psihice ale
persoanei suporta de-a lungul timpului un proces de structurare in
urma caruia nu numai ca se diferentiaza intre ele dar se si
valorizeaza, devenind unice. Deci, personalitatea este o persoana
+ o nota de valoare, organizarea superioara a persoanei.

E. Conceptul de personaj exista 2 acceptiuni ale

conceptului de personaj:

50
- manifestare in afara, in comportament a persoanei si
personalitatii, ca exteriorizare a lor, ca desfasurare a potentialului
activitatii psihice, a excesului de energie, a excitabilitatii si
emotivitatii;
- persoana in rol, omul interpretat cu rol social.

3. Tipuri de definitii ale personalitatii

Definitiile personalitatii sunt numeroase si chiar contradictorii.

G.Altport a stabilit, prin analiza comparativa, 3 tipuri de
definitii:

1. Definitii prin efect extern.

Criteriu: modul de manifestare a personalitatii in afara, in
exterior:
Definitie: Personalitatea este suma totala a efectului produs de
un individ asupra societatii, adica, ceea ce cred altii despre
tine.

2. Definitii prin structura interna.

Criteriu: modul de manifestare interna a personalitatii.
Definitie: Personalitatea reprezinta organizarea dinamica in
cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care determina
gandirea si comportamentul sau caracteristic.

3. Definitii pozitiviste.
Criteriu: complexitatea personalitatii si imposibilitatea explorarii
ei ca structura.
Definitie: Personalitatea este conceptualizarea cea mai
adecvata a comportamentului unei persoane in toate detaliile
sale, pe care omul de stiinta o poate da la un moment dat.

Personalitatea este o structura complexa implicand un

ansamblu de substructuri si functionand sistemic. Astfel,
personalitatea devine un sistem hiper-complex, probabilist, dinamic,
deschis.
Sistem bio-psiho-socio-cultural cu 3 principale substructuri,
laturi, dimensiuni:
1. temperament latura dinamic-energetica;
2. aptitudini latura instrumentala a personalitatii:
3. caracter latura rezolutiv-productiva a personalitatii.

51
 Temperamentul

Dinamica ne furnizeaza informatii cu privire la cat de:

iute lenta
mobila rigida
accelerata domoala
uniforma neuniforma
este conduita individului.

Energetica ne arata care este cantitatea de energie de care

dispune un individ si mai ales modul in care aceasta este
consumata.

Temperamentul este una din laturile personalitatii care se

exprima cel mai pregnant in conduita si comportament, prin miscari,
reactii afective, vorbire, etc.

Tipologii temperamentale substantiale

Criteriu: substante existente in corpul omenesc lichide sau

solide.
Hipocrate si Galenius numesc aceste substante umori (sange,
limfa, bila galbena, bila neagra): sangvin, flegmatic, melancolic,
coleric.
*** cercul tipologiilor***

Probleme generale ale temperamentului:

a) Care este natura psihica a temperamentului?

R: natura afectivo (se ia in calcul emotivitatea) reactiva
(stimul-raspuns)

b) Ce exprima temperamentul din personalitate?

R: forma ei de manifestare, nu continutul pentru ca prin el
insusi temperamental nu genereaza nici continuturi psihice ,
nici performante, nu el este cel care confera valoare omului.
Pe unul si acelasi temperament pot fi formate caractere
diferite (iar acelasi caracter poate fi format pe
temperamente diferite). Nimeni nu este bun sau rau, cinstit
sau incorect prin temperament.

c) Temperamentul este innascut sau dobandit?

52
 Cvasiunanimitatea psihologilor considera temperamental
ca fiind innascut. Temperamental reprezinta manifestarea
tipului de a.n.s. in sfera vietii psihice. Totusi, intre tipul de
a.n.s. si temperament nu exista o identitate? De ce? A.n.s.
are o sfera mai larga, manifestarea sa in planul vietii
fiziologice (ex. de neidentitate, echilibrul, dexteritatea,
mobilitatea).

Aptitudinile

Definitii:

a) definirea aptitudinilor prin opozitie cu capacitatile:

Aptitudinea este substratul congenital al unei capacitati,
preexistand acesteia din urma, care va depinde de dezvoltarea
naturala a aptitudinilor, de educatie, eventual, si de exercitiu. Numai
capacitatea poate fi obiectul unei aprecieri directe, aptitudinea fiind
o virtualitate. Capacitatea este aptitudinea + castigul ei in cantitate
si calitate, venit prin exercitiu.

b) definirea aptitudinilor prin raportarea la finalitatea functionarii lor:

Finalitatea aptitudinilor o reprezinta obtinerea unui randament
superior mediei, intr-un anume domeniu de activitate.

c) definirea aptitudinilor prin sesizarea continutului lor specific

Aptitudinile reprezinta un complex de procese si insusiri psihice
individuale structurate intr-un mod original, care permite efectuarea
cu succes a anumitor activitati (ex. a merge, a manca sunt
aptitudini? Nu!).
Asadar, pentru ca o insusire psihica sa fie aptitudine, trebuie sa
satisfaca o serie de cerinte:
1. sa fie individuala, diferentiatoare in planul randamentului
activitatii;
2. sa asigure efectiv finalitatea activitatii;
3. sa contribuie la realizarea unui nivel calitativ superior al
activitatii;
4. sa dispuna de un mare grad de operationalitate si eficienta.

Forma calitativ superioara a aptitudinilor complexe este

talentul. Acesta este dobandit sau innascut?
In procesul formarii aptitudinilor, conteaza nu ereditatea sau
mediul cat calitatea acestora.

53
 Laturii instrumentale a personalitatii i-au fost incadrate
subsistemele rezolutiv-productiv (inteligenta) si transformativ-
constructiv (creativitatea).
In mod evident, inteligenta si creativitatea sunt aptitudini insa,
in acelasi timp, ele sunt mai mult decat simple componente ce
merita a fi abordate, psihologic, separat, la randul lor ca sisteme.

Inteligenta reprezinta un sistem complex de operatii care

conditioneaza modul general de abordare si solutionare a celor mai
diverse sarcini si situatii problematice; se au in vedere aici, operatii
si abilitati ca: adaptarea, generalizarea si deductia, corelarea si
integrarea, anticiparea, compararea rapida a variantelor actionale si
selectarea celei optime.

Caracteristici fundamentale:
- capacitatea de a solutiona situatii noi;
- rapiditatea, supletea, mobilitatea, flexibilitatea ei;
- adaptabilitatea si flexibilitatea.

Creativitatea a devenit concept central in psihologie, pe fondul

foamei de creativitate in solutionarea unor probleme.
Unii psihologi formuleaza definitii prin asimilarea creativitatii cu
alte fenomene psihice (capacitati, inteligenta, rezolvarea de
probleme, etc.)
Guilford: creativitatea = rezolvarea problemelor
Creativitatea a devenit unul dintre cele mai fascinante
probleme, depasind cu mult sfera psihologiei si patrunzand in cele
mai diverse specialitati. Asa au fost create premisele abordarii
diversificate ale creativitatii (multilaterale) deci a intelegerii
adecvate si profunde, pe de o parte.
Pe de alta parte, aceasta a atras imprecizia termenilor utilizati
si daca vreti, pulverizarea creativitatii intr-o multitudine de aspecte,
adesea contradictorii.

Privita dintr-o perspectiva mai ingusta si sumara si adica

specific psihologica, creativitatea are 4 acceptiuni importante. Astfel
avem creativitatea ca:
1. produs creativitatea face parte din categoria
produselor psihice creatoare prin noutate, originalitate,
valoare si aplicabilitate vasta.
2. proces vizeaza caracterul fazic, ea nu se produce
instantaneu, necesita parcurgerea unor etape distincte
(pregatirea, incubatia, iluminarea, verificarea).

54
 3. potentialitate general umana intrebarea: exista
oameni necreatori? Nu! Sub forma latenta, virtuala,
creativitatea este aptitudine general umana.
4. dimensiune complexa a personalitatii integrarea in
sine, intreaga personalitate si activitate psihica, la randul ei
se subsemneaza si se integreaza organic in structura
personalitatii devenind una dintre cele mai complexe
dimensiuni ale personalitatii.

Caracterul

Caracterul este responsabil de felul in care oamenii

interactioneaza unii cu altii in cadrul societatii. Este modul de a fi
al omului.
Caracterul este structura psihica complexa, prin intermediul
careia se finalizeaza cerintele externe si, in functie de care se
elaboreaza reactiile de raspuns.
Caracterul a mai fost denumit si profilul psiho-moral, evaluat in
principal dupa:
- unitate
- consistenta
- stabilitate.
Caracterul este configuratia sau structura psihica individuala,
relativ stabila si definitorie pentru om, cu mare valoare adaptativa
deoarece pune in contact individul cu realitatea, facilitandu-i
stabilirea reactiilor, orientarea si comportarea potrivit specificului
sau individual.
In sens larg, caracterul este schema de organizare a profilului
psiho-moral, general al persoanei, considerata prin prisma unor
norme si criterii etice, valorice (impuse si/sau acceptate la un
moment dat de societate, sau nu).
In sens restrictiv, caracterul poate fi definit in termeni de
atitudini si trasaturi, deci: ca ansamblu inchegat de actiuni si
trasaturi care determina o modalitate relativ stabila, constanta, de
orientare si raportare a subiectului la cei din jur, la sine insusi, la
activitatea desfasurata, la insasi societate, ca realitate socio-umana
globala.

Atitudinile

55
 Nu orice reactie imediata este o atitudine, ci doar orientarea
constienta, deliberata, sustinuta de o functie interpretativa,
valorizatoare, justificativa.
Aptitudinea este intemeiata pe convingeri puternice ale
subiectului, un fel de dispozitie latenta.
Atitudinea se exprima cel mai adesea in comportament prin
intermediul trasaturilor de caracter (modestia, demnitatea, siguranta
de sine, etc.).
Trasaturile de caracter reprezinta seturi de acte
comportamentale covariante sau particularitati psihice ce fac parte
integranta din structura personalitatii. Dar: orice trasatura
comportamentala este trasatura de caracter? Nu! Trasatura de
caracter trebuie sa satisfaca urmatoarele cerinte:
1. esentiale, definitorii pentru om;
2. stabilizate, durabile;
3. coerente;
4. asociate cu o valoare morala;
5. specifice si unice, deoarece trec prin istoria vietii individului.

Devenirea personalitatii

Omul nu se naste cu personalitate ci devine personalitate!

La nastere, el este candidat pentru obtinerea acestui atribut.
K.Lewin distinge 3 niveluri de structurare a personalitatii:
1. nivelul structurilor primare insuficiente diferentiale,
fara conexiuni interne intre elementele componente;
2. nivelul structurilor semi-dezvoltate diferentierea
interna a elementelor componente si specifice fiecarui
subsistem;
3. nivelul structurilor dezvoltate individualizarea
subsistemelor psihice ale personalitatii (cognitive,
volitionale, etc.)

Asadar, omul devine personalitate atunci cand:

1. devine cunoscut de lume, de altii, de sine;

56
2. isi elaboreaza un sistem propriu, personal de reprezentari,
conceptii, motive, scopuri, atitudini, convingeri, in raport cu
lumea si cu sine;
3. desfasoara activitati socialmente utile si recunoscute;
4. emite, sustine si argumenteaza judecati de valoare intemeiate;
5. creeaza valori sociale;
6. are un profil moral bine conturat si coerent;
7. si-a format capacitatea de control si autocontrol;
8. se integreaza in societate armonios si util;
9. stie sa se puna in valoare, sa se faca cunoscut de altii;
10. poate fi luat de model pentru formarea altor personalitati.

57