2. MIGRAŢII ŞI INVAZII.

INSTALAREA PRIMILOR
BARBARI

1. Delimitări terminologice. Migraţie- invazie- infiltraţie

Invazia barbarilor asupra Europei reprezintă un fenomen
crucial pentru înţelegerea sfârşitului antichităţii şi a începutului Evului
mediu. Din punct de vedere istoriografic, subiectul a fost adesea tratat
prin generalizări comode, nenuanţate. Se poate spune încă şi astăzi că
istoria acestor barbari este puţin cunoscută, mai ales că sursele scrise
sunt puţine, provenind aproape toate din mediul roman. Tocmai de
aceea, pentru a completa imaginea despre ei, istoricii au apelat şi la
informaţii oferite de lingvistică, onomastică, antropologie, arheologie
etc.
Încă de la început se impune observaţia că acest fenomen, ce
presupune deplasări masive de populaţii a fost denumit multă vreme
cu prea puţină rigurozitate terminologică : astfel, s-au folosit aleatoriu
termenii migraţie, invazie, infiltraţie. Abia lucrările apărute în
ultimele decenii au încercat să ofere o clarificare în acest sens. Astfel,
invazie a apărut ca un termen preferat mai ales de istoricii francezi
atunci când prezentaseră penetraţiile de populaţii care au afectat
teritoriul Imperiului roman şi cel al statelor succesorale în Europa şi
Africa de nord între sfârşitul secoluluiIV- sfârşitul secolului VII. În
schimb, migraţie a rămas un termen mai general, preferat de
istoriografia germană ( Völkerwanderug = migraţii ale popoarelor ),
cu avantajul de a nu fi doar legat de ceea ce se întâmplase în vechea
lume romană. În fine, infiltraţia reprezintă o caracteristică a
fenomenelor ce s-au petrecut înainte de prăbuşirea Imperiului roman
de apus, echivalând cu pătrunderea lentă şi multiformă a barbarilor în
Imperiu, cu acordul împăraţilor. Deci, marea invazie a secolului V şi-
a avut rădăcinile în infiltraţia barbară, asociată cu criza structurilor
imperiale. Lucien Musset, un cunoscut specialist în problema

11
invaziilor, sublinia că armata a fost unul din mijloacele de pătrundere
a barbarilor, în epoca lui Teodosie numeroşi ofiţeri superiori fiind
recrutaţi dintre barbari, după cum unii au fost trimişi să repopuleze
regiunile devastate de alţi barbari.
Aşadar, în urma atacurilor succesive din secolele III-IV
Imperiul nu s-a închis pentru barbari (Henri Pirenne- Mahomed şi
Carol cel Mare), dimpotrivă barbarii au început să fie folosiţi în
armată, în urma încheierii unor tratate (foedus) cu împăraţii. Foedusul
reprezenta baza jurudică a stabilirii primilor barbari în Imperiu,
precizând atât respectarea drepturilor Romei de noii veniţi, cât şi
condiţiile staţionării şi întreţinerii barbarilor. Cea mai importantă
clauză era cea a ospitalităţii, adică atribuirea pentru fiecare grup
barbar a unei părţi dintr-o proprietate, cu drept de folosinţă. Dar cum
mulţi barbari n-au mai părăsit aceste terenuri, adaptându-se la noul
sistem agrar, “ ospitalitatea “ a devenit un factor important în
asimilare.
Fenomen crucial pentru epoca de trecere de la antichitate la
Evul mediu, marile invazii nu reprezintă decât o parte a unei imense
mişcări migratorii, orientate de la est la vest şi din nord spre sud, care
a afectat Europa şi jumătatea de nord a Asiei din secolul II î.Hr.până
în secolul al XIII-lea, de la cimbrii şi teutoni până la mongolii din
1237-1241. Migratorii asupra cărora ne vom opri în continuare au ca
punct comun consecinţele suferite de Europa occidentală: dispariţia
Imperiului roman de apus şi crearea de noii regate, mai ales de origine
germanică.

2 Originile migraţiilor
La nivelul cunoaşterii istorice actuale, precaritatea izvoarelor
ne împiedică să surprindem cu totală exactitate cauzele fenomenului.
S-au făcut totuşi mai multe presupuneri ce ar putea explica migraţiile:
-degradarea climaterică, îndeosebi
seceta din Asia centrală sau ridicarea nivelului apei mării pe ţărmurile
germane ce i-ar fi împins pe păstori spre pământuri mai adecvate;
-expansiunea demografică, mai
ales pentru germanii din nord şi vest ( poate efect al unei alimentaţii
mai bune) şi pentru slavi, chiar dacă este greu de făcut o estimaţie
cantitativă;

12
 - structurile sociale particulare,
asociate cu credinţele religioase ( “ver sacrum” la germanici, unde
tinerii trebuiau să-şi caute norocul în exterior, cu ajutorul armelor ) ce
ar fi provocat o emigrare a unor membri ai clanurilor;
-neşansa de a fi împinşi din urmă de
alţi migratori;
-atracţia prăzii;
Cu siguranţă însă că extrema mobilitate a acestor nomazi a
favorizat acţiunile lor îndepărtate. La fel de sigură este superioritatea
militară a cavaleriei uşoare şi rapide, precum şi măiestria în făurirea
armelor. Rezultatele cercetărilor arheologice, precum şi analizele de
laborator au demonstrat că materialul folosit la fabricarea armelor a
fost un factor important ce a contribuit la victoria barbarilor în faţa
romanilor.Ei luptau diferit de romani, bunăoară sistemul cavaleriei
hunilor, cu arcuri şi cai rapizi sau francisca francilor- securea aruncată
de la distanţă în inamic. Totuşi puţine au fost marile bătălii care au
reţinut atenţia cronicarilor ( 378- victoria goţilor la Adrianopol ; 406-
forţarea Rinului de către vandali şi aliaţii lor ). De fapt, fenomenul
migraţiilor se înscrie în durată şi nu s-a consumat în înfruntări decisive
doar. La început ambiţia barbariloe era de a obţine deschiderea
limesului, de a se infiltra şi de a câştiga “ ospitalitatea “ ce le asigura
pământuri în schimbul serviciului militar. De secole Roma recruta
barbari, aşa cum am văzut, ca soldaţi, cu rol în apărare şi în
repopularea aşezărilor.

3 Clasificarea barbarilor şi a invaziilor

La origine cuvântul barbar a fost folosit de greci şi de romani
pentru a desemna toate acele populaţii străine de civilizaţia lor, de
modul de viaţă şi cultura greco-romană. Ulterior, termenul a fost
folosit şi de ei înşişi, de exemplu de franci şi burgunzi. Din secolul
VII cuvântul alunecă spre peiorativ, sugerând un “ păgân”, un “
germanic necreştinat”. În realitate, populaţiile care se ascund sub
apelativul generic de barbari sunt compuse din triburi de origini
diferite, unele adoptând chiar numele învingătorilor. Această
eterogenizare explică în parte prăbuşirea rapidă a unor “imperii
cuceritoare”, de exemplu cel al hunilor. Între aceste populaţii n-a
existat niciodată o coerenţă organică: fiecare a urmat un scop
particular ce se întâmpla la un moment dat să coincidă cu cel al

13
vecinilor, de aici rezultând o colaborare de scurtă durată. Astfel, dacă
marile invazii au avut direcţii dominante destul de clare, acestea au
fost rezultatul suprapunerii mai multor mişcări individuale.
Pentru o clasificare a invaziilor putem lua în calcul mai multe
criterii:
a.după criteriul originii etnice distingem:
-iranienii de rasă albă, veniţi din Asia centrală în stepele din
jurul Mării Negre: sciţii, sarmaţii, alanii.
-asiaticii de rasă galbenă : hunii, avarii, turcii.
-germanicii, un grup vast, eterogen din punct de vedere etnic,
originari din sudul Scandinaviei, de unde migrând spre sud au ajuns în
contact cu romanii. În jurul anului 300 formează în afara limesului
vaste confederaţii, purtând nume variate, distincte prin limbă şi mod
de viaţă ( de exemplu goţii, francii, saxonii, frizii etc.)
b.după criteriul cronologic, în măsura în care îi avem în vedere pe cei
care s-au îndreptat spre Imperiul roman de apus, deosebim:
- primul val (secolele IV-V ): hunii, alanii, goţii, vandalii,
suevii, burgunzii.
- al doilea val (secolele V- VI ): francii, alamanii, bavarezii.
- al treilea val (secolele VI-VII) : longobarzii, avarii.
La toate aceste invazii terestre se mai adaugă cele
maritime din Europa de nord-vest, din secolele IV-VI, adică cele ale
anglilor, saxonilor, iuţilor, picţilor şi scoţilor.
4.Succesiunea evenimentelor
Primul val al invaziilor a fost cel mai important fiindcă
aproape toată Europa a fost afectată. După ce la începutul secolului IV
Imperiul roman îşi consolidase frontierele, mecanismul invaziilor s-a
declanşat în stepele pontice. În anul 375, veniţi din Asia, hunii au
distrus Imperiul alan de pe malurile Caspicii şi au format în 425-434
în Panonia un vast stat nomad, cu frontiere incerte, condus de un rege
atatputernic, ereditar. Trecutul acestor nomazi este greu de reconstituit
înainte de sfârşitul secolului II. ( “ Neamul hunilor este puţin cunoscut
în monumentele din vechime”- Ammianus Marcellinus ). Probabil de
limbă turcică, hunii sunt de tipul nomazilor cavaleri, reprezentanţi ai
celebrei “ arte a stepelor”.
Epoca lor de apogeu se leagă de numele lui Attila, rege din
434 până în 453. Cu inteligenţă, el a exploatat disensiunile din lumea
romană. Iniţial, în primii 15 ani ai guvernării a pornit împotriva

14
Orientului şi oraşelor din Balcani, apoi şi-a schimbat brusc politica, a
urcat pe Dunăre, apoi pe Rin.În primăvara anului 451 a pustiit nordul
Galiei, nu din dorinţa de cucerire, ci pentru a aduna o bogată pradă.
Învins de “romanii” conduşi de Aetius pe Câmpiile Catalaunice ( de
fapt de un conglomerat de barbari în serviciul romanilor: franci,
burgunzi, vizigoţi ) a revenit în Panonia. În anul 452 s-a îndreptat
împotriva Italiei, devastând oraşele din valea Padului ( Milano, Pavia).
S-a gândit se pare să se îndrepte împotriva Romei, dar în urma
celebrei întâlniri cu papa Leon acceptă negocierile, poate în schimbul
unui tribut în aur. Moartea sa neaşteptată la scurtă vreme de la
întoarcerea din această campanie (în 453 ) aduce destrămarea
Imperiului hunilor.
Alanii, cunoscuţi din momentul invaziei hunilor, când
aceştia le-au distrus Imperiul din zona Caspicii, n-au mai format
niciodată după aceea o unitate politică. În secolul V au rătăcit prin
Europa şi prin Africa de nord, sfârşind prin a se topi în marea masă a
germanicilor. Au fost prezenţi, de exemplu, în 406 la trecerea Rinului,
apoi unii au intrat în serviciul Romei, în armata lui Aetius, luptând
împotriva vizigoţilor şi a hunilor. Că au fost prezenţi şi în nordul
Africii o demonstrează faptul că regii vandali au purtat titlul de “ rex
vandalorum et alanorum”, dar nu au exercitat asupra vandalilor nici o
acţiune cu urmări profunde.
Principala populaţie germanică implicată în primul val al
invaziilor a fost cea a goţilor. În secolul IV aveau deja în spate o lungă
experinţă migratorie, de pe coastele sudice ale Balticii în Ucraina,
unde se fixaseră în secolul II. În Ucraina au suferit două transformări
esenţiale:
-s-au împărţit în două ramuri, fiind denumiţi din secolul IV
ostrogoţi (goţii de răsărit), adică “ goţii strălucitori” şi vizigoţi ( goţii
de apus) , adică “goţii înţelepţi”. Vor forma astfel două entităţi politice
distincte, care vor traversa Europa pe itinerarii diferite, dar civilizaţia
lor îşi va păstra unitatea şi sentimentul unei solidarităţi de neam va
persista până la dispariţia ostrogoţilor, în secolul VI.
-vor intra în contact cu lumea romană, prima întâlnire
petrecându-se puţin după anul 230 la sud de Dunăre.
După mai multe incursiuni în zona Dunării, ţelul vizigoţilor
a devenit acela de a încheia foedus cu romanii. Negociat în 332, după
o victorie romană, respectat timp de peste trei decenii, a oferit cadrul

15
pentru mari schimbări de civilizaţie, precum pătrunderea
creştinismului, în varianta ariană datorită episcopului Ulfila. Dar în
anul 377 vizigoţii s-au revoltat împotriva felului în care erau trataţi în
Imperiu şi în 378 în bătălia de la Adrianopol cavaleria gotică a zdrobit
armata romană, iar împăratul Valens a murit în luptă. După un şir de
noi foedusuri ( 382, 392 ), urmate de noi rupturi, în frunte cu noul lor
conducător, Alaric, au devastat Balcanii, apoi în anul 401 au decis să
plece în Italia. După jefuirea Veneţiei, a Milanului, cel mai periculos
moment l-a reprezentat asediul Romei (410). Roma a fost jefuită timp
de trei zile ( 24-27 august ), dar poate şocul moral a fost mai mare
decât pierderile materiale şi umane suferite. Vizigoţii au luat-o
ostatecă chiar pe sora împăratului Honorius, Galla Placidia, dar
ultimul proiect al lui Alaric- de a pleca în Africa – nu se realizează din
lipsă de nave. La puţin timp după acest eşec, Alaric a murit în
Calabria (410). I-a urmat cumnatul său, Athaulf, cel care i-a condus pe
vizigoţi spre nord, spre Galia. Pentru a pregăti reconcilierea cu
romanii s-a căsătorit cu Galla Placidia în ianuarie 414 la Narbonne.
Dar războiul nu s-a încheiat, Athaulf a trecut în Spania pentru a căuta
provizii însă a fost asasinat la Barcelona în 415 de trimişii romanilor.
Abia în anul 418 Honorius a acceptat fixarea vizigoţilor în Aquitania,
cu titlul de federaţi, respectat de astă dată de noul lor conducător,
Teodoric I (418-451 ) care chiar şi-a pierdut viaţa luptând împotriva
lui Attila. Astfel a luat naştere primul regat germanic din Occident.
Ostrogoţii au trăit în umbra hunilor până la moartea lui
Attila. După 454 au încheiat un acord cu Imperiul roman de răsărit
conform căruia li s-a oferit regiunea lacului Balaton. Tot atunci
nepotul regelui Valamer, Theodoric, a fost trimis la Constantinopol
unde a dobândit o bună educaţie, observând însă şi slăbiciunile
Imperiului. Între timp, ostrogoţii au ocupat zona mediană a Dunării,
ameninţând Balcanii, dar o dată cu urcarea pe tron a lui Theodoric
( 473) devin federaţi, urmând să locuiască în Macedonia.
Din cauza unor noi expediţii pe care continuă să le facă, noul
împărat de la Constantinopol, Zenon, a decis să fie deturnaţi spre vest
şi să ia în stăpânire Italia. Aici oricum Odoacru era văzut ca un
duşman al romanilor, iar Theodoric a fost văzut ca persoana ideală
pentru a răsturna stăpânirea acestuia. De fapt, după cucerirea Romei
(476) Zenon se socotea singurul stăpân al romanilor, nerecunoscând
puterea lui Odoacru şi făcând din Theodoric reprezentantul puterii

16
imperiale.În 489 Odoacru a fost învins la Verona, apoi Theodoric a
ocupat fără luptă câmpiile din Italia de nord, cu Pavia şi Milano.
Odoacru s-a refugiat la Ravenna şi abia în 493 a capitulat. După ce a
intrat în fosta capitală Theodoric l-a asasinat pe Odoacru, pe familia sa
şi pe ceilalţi comandanţi militari. Pentru multă vreme a fost însă
ultimul său gest violent, de barbar, fiindcă a pus în Italia bazele unui
nou regat, cel ostrogot, care va preţui moştenirea romană.
Alţi barbari au atacat direct limesul occidental: este vorba de
vandali, veniţi la fel ca şi goţii din Scandinavia, din nordul Iutlandei.
În secolul I d. Hr. erau deja stabiliţi pe malurile Balticii, între Oder şi
Vistula. În anul 406 au trecut Rinul şi au jefuit Galia, toate oraşele, cu
excepţia Toulouse-ului, fiind grav afectate. “Galia a ars precum o
torţă”- scria un contemporan. Apoi, în toamna anului 409 au intrat în
Spania divizată de un război civil şi au jefuit-o. Dar ulterior, înfrânţi
de vizigoţi, au trecut în Africa (429), unde în timpul regelui Genseric
(Geiseric) au întemeiat regatul vandal.
În amalgamul de populaţii care au trecut Rinul în 406 se
aflau şi suevii ; ei aparţineau unei antici populaţii care a ocupat un loc
de prim plan în Germania între secolul I î.Hr.-secolul I d.Hr., dar care
nu apăruseră decât în arierplanul marilor invazii. Împărţiţi în mai
multe grupe, cei mai importanţi se aflau în 411 în Galicia (Spania) şi
profitând de plecarea vandalilor în Africa au format un mic regat în
nord-vestul Peninsulei Iberice. Prea mult nu s-au putut extinde din
cauza vizigoţilor. Despre acest regat se ştiu prea puţine detalii. Au
oscilat se pare între păgânism şi arianism, au lăsat puţine urme în
arheologia şi onomastica din nordul Portugaliei şi sudul Galiciei. La
sfârşitul secolului VI au fost asimilaţi de vizigoţi.
Burgunzii erau o populaţie înrudită îndeaproape cu goţii.
Iniţial locuiau în Scandinavia, apoi din secolul I d. Hr între Oder şi
Vistula. Înaintând spre sud-vest îi găsim în secolul III la frontierele
Imperiului, apoi în 406 în marea masă de populaţii care a trecut Rinul.
Conform tradiţiei şi-ar fi stabilit reşedinţa la Worms, iar în 413 au
încheiat un foedus cu romanii, prin care au obţinut “ partea din Galia
cea mai apropiată de Rin”. Au adoptat apoi creştinismul în formula
ariană. În anul 443 au încheiat un al doilea foedus prin care li se
acorda Sapandia, o ţară ale cărei frontiere nu sunt azi exact cunoscute,
dar care se pare cuprindea vestul Elveţiei actuale, cu Geneva ca şi
capitală. Aliaţi ai romanilor, au fost folosiţi împotriva hunilor în anul

17
451. La sfârşitul secolului V în formă definitivă regatul lor cuprindea
teritoriul de azi al Elveţiei, Franche- Comté şi sudul Burgundiei
(căreia i-au dat numele lor). Pentru că stăpâneau drumurile de
circulaţie dintre Italia, Galia şi Germania regatul lor i-a atras pe franci.
Moştenirea burgundă s-a stins în Galia merovingiană (536).
Al doilea val al invaziilor a adus evenimente mai puţin
aventuroase, înaintări lente, fără incursiuni spectaculoase. Migratorii
sunt doar dintre germanici, însă efectele sunt mai durabile. Dacă
primii au format state strălucitoare, dar efemere, acum prin franci s-a
întemeiat un stat puternic, durabil. Consecinţe la fel de însemnate au
avut şi stabilirea alamanilor şi bavarezilor în jurul Rinului şi Dunării
superioare.
Aşadar francii au fost eroii perioadei. Ei erau de fapt o
confederaţie de populaţii, mai mult sau mai puţin autonome care n-au
atacat niciodată limesul ci s-au infiltrat lent, devenind soldaţi ai
armatei imperiale în Galia, coloni în Belgia şi pe malurile Rinului,
apoi pe pământurile abandonate de apărarea romană. Divizaţi în două
grupe ( salieni şi renani ), au profitat de dezordinea din lumea romană
pentru a avansa treptat spre sud. Adevărata intrare în istorie şi-o vor
face în timpul lui Clovis.
Ca şi francii, alamanii sunt un popor apărut mai târziu, în
urma regrupării triburilor ieşite din lupta împotriva romanilor de-a
lungul limesului renan şi danubian (numele lor chiar semnifică “ toţi
oamenii”). După 406 s-au stabilit pe malul stâng al Rinului, în
Alsacia, apoi după conflicte cu francii vor fi treptat asimilaţi.
Bavarezii au avut o origine mai târzie şi chiar mai obscură
decât cea a alamanilor. Au fost amintiţi cel mai târziu în izvoare
scrise, abia în secolul VI la Iordanes. Se pare că au trecut limesul abia
la sfârşitul secolului V- începutul secolului VI, în epoca în care
longobarzii părăseau Austria inferioară pentru Panonia. Până în
secolul VIII a existat o colaborare strânsă între ei şi longobarzi.
Aşezaţi în regiuni joase au format rapid entităţi politice, iar în secolul
VIII au devenit un centru de putere pentru acei germanici care doreau
să scape de supremaţia francilor. Însă Carol cel Mare a reuşit să-i
supună, încorporând Bavaria în anul 788.
Un al treilea val migrator a fost provocat şi de recucerirea
bizantină, ce se părea că lăsase un vid de putere în Italia. Dar el s-a
declanşat într-o ordine inversă celui din secolul V: mai întâi în

18
Occident ( cu longobarzii ), apoi la Dunărea mijlocie (cu avarii ). A
fost foarte compozit, antrenând germanici (longobarzi ), popoare ale
stepei ( avari, bulgari ) şi slavi.
Probabil originari din Scandinavia, longobarzii sunt
menţionaţi pentru prima dată la începutul erei noastre pe cursul
inferior al Elbei. Istoria lor ne interesează în special din secolul VI,
când după ce se stabiliseră în Panonia conform unui foedus, presaţi de
avari şi-au abandonat terenurile şi au trecut limesul italian (568).
Chiar bizantinii le-au “deschis ochii” asupra bogăţiilor Italiei,
folosindu-i în luptele împotriva ostrogoţilor (552). Longobarzii au
forţat limesul italian la Friuli, după care au cucerit oraşele din Câmpia
Padului :Milano, Padova, Mantova, Cremona, Pavia. Au format în
acest spaţiu un regat, dar niciodată cu coerenţă internă. Vor fi cuceriţi
de Carol cel Mare.
Când longobarzii le-au cedat Panonia în 568, avarii erau de
puţin timp în Europa. Veniseră din Altai, fiind de origine turcică. Din
570 şi-au fixat un cadru statal, dar au continuat jafurile fiind timp de
două secole în Europa un pericol permanent pentru vecini, până cănd
vor fi definitiv înfrânţi de Carol cel Mare. În ciuda violenţei lor, statul
lor era destul de evoluat având o capitală- ringul- şi o monedă proprie.
La toate aceste invazii terestre le putem asocia pe cele
maritime ale germanicilor din nord, care au bulversat harta Europei de
nord-vest. Raidurile devastatoare ale saxonilor spre ţărmurile Mării
Nordului au început din anii 300, după care au urmat tentativele de
populare pe continent, dar mai importante în Britania. Succesele
saxonilor, anglilor, frizilor şi iuţilor au fost posibile datorită faptului
că spaţiul insular fusese abandonat de Roma şi că era slăbit de luptele
dintre micile regate celtice. Apogeul acestei migraţii a avut loc în
secolul VI când s-au format mai multe mici regate: Kent,
Northumbria, Wessex, Sussex, Mercia.
În concluzie, se poate spune că marile invazii au schimbat
înfăţişarea Europei. În timp ce Imperiul roman de Răsărit îşi păstrase
un relativ imobilism, Occidentul a cunoscut o evoluţie precipitată, ca
urmare a venirii acestor populaţii dinspre nord şi dinspre est, dovadă
constituirea regatelor barbare.

19