Sunteți pe pagina 1din 9

NOŢIUNI DE BAZĂ

ŞI
TERMINOLOGIE FOLOSITE LA AŞCHIERE

2.1 Generalităţi

Cel mai simplu element al unei construcţii îl constituie piesa finită, care intră în
componenţa tuturor construcţiilor, dispozitivelor şi instalaţiilor. Această piesă este
caracterizată de o anumită formă geometrică, mărginită de suprafeţele respective, are
anumite dimensiuni şi o anumită precizie a acestora. Suprafeţele care mărginesc piesa
finită sunt suprafeţe reale, caracterizate de anumite calităţi ale acestor suprafeţe pe
lângă forma lor. Pentru definirea piesei finite se foloseşte desenul de execuţie, sau
desenul de reper, după care se execută toate operaţiile necesare în vederea realizării
acestei piese.
Elementele care caracterizează piesa finită sunt:
- forma geometrică;
- precizia dimensională şi de formă;
- poziţia relativă a suprafeţelor;
- tratamentul termic sau termochimic al suprafeţelor.
Aceste elemente se numesc condiţii tehnice de execuţie şi control, [1] care se trec
pe desenul de execuţie al piesei şi de care se ţine cont la generarea suprafeţelor.
Toate condiţiile care se impun piesei finite prin desenul de execuţie sunt rezultatul
rolului funcţional al acesteia în ansamblul din care face parte. In anumite cazuri se
impune folosirea unor standarde care reglementează toleranţele cotelor libere sau
precizia de poziţie a suprafeţelor pentru care nu sunt trecute expres valorile pe desen.
Aceste standarde trebuie de asemenea trecute pe desen şi ele se aplică tuturor cotelor
nominale şi suprafeţelor piesei. Prin urmare, pentru tehnologi nu există pe desen cote
nominale netolerate şi nici suprafeţe fără toleranţe de formă sau poziţie. Acest lucru
impune anumite restricţii în privinţa procesului de prelucrare şi al maşinilor-unelte pe
care se execută piesa.
In continuare se vor trece, pe scurt în revistă condiţiile tehnice de execuţie şi
control ale pieselor şi abaterile de care acestea sunt afectate.

2.1.1 Condiţiile de formă.


Acestea se referă la respectarea formei geometrice teoretice a suprafeţei date a piesei:
cilindrică, plană, conică, sferică etc. Abaterile care afectează precizia de formă a
suprafeţelor reale ale piesei faţă de suprafeţele teoretice sunt:
NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE 17
- abaterea de la planeitate manifestată prin concavitate şi convexitate;
- abaterea de la circularitate manifestată prin ovalitate sau poligonalitate;
- abaterea de la cilindricitate reprezentată prin conicitate, formă butoi, formă şa
sau formă curbată.
Toleranţele pentru elementele geometrice la care nu s-a specificat toleranţa
individuală sunt reglementate de SR EN 22768-2, [11] care înlocuieşte STAS 2300-
88 privitoare la toleranţele cotelor libere. Tot în acest standard sunt indicate şi
abaterile de poziţie.

2.1.2 Condiţii de precizie dimensională


Aceste condiţii se referă la dimensiunile nominale ale tuturor suprafeţelor, care
alcătuiesc piesa şi la abaterile acestora conform claselor de precizie ISO (IT0, IT01,
..IT18). Toleranţele sunt reglementate de SR EN 20286–2, [10] care înlocuieşte
STAS 8300/3 88. Pentru dimensiunile netolerate abaterile sunt reglementate de SR
EN 22768-1, care înlocuieşte STAS 233-88.

2.1.3 Condiţiile de poziţie relativă


Aceste condiţii stabilesc distanţele şi orientările relative dintre suprafeţele unei piese
precum şi abaterile aferente. Aceste abateri se referă la: abaterea de la paralelism, de
la perpendicularitate, concentricitate sau de la simetrie precum şi bătaia radială sau
frontală. Pentru suprafeţele la care nu sunt indicate toleranţe exprese privitoare la
aceste abateri reglementarea este dată de acelaşi standard cu abaterile de formă.

2.1.4 Condiţiile de calitate a suprafeţei


Calitatea suprafeţei este analizată sub două aspecte: netezimea suprafeţei
(rugozitatea) şi starea fizico-mecanică şi chimică a acesteia, în cazul unor tratamente
de suprafaţă aplicate în scopul măririi rezistenţei la uzură sau coroziune.
Valorile recomandate pentru rugozitate sunt de asemenea standardizate, în
conformitate cu recomandările ISO, standardul românesc STAS 3730/1-85 a adoptat
evaluarea numerică a rugozităţii după sistemul liniei medii (sistemul M) - ca fiind cel
mai folosit sistem de referinţă, aplicat şi verificat în practică.

Condiţiile de execuţie şi control trebuie analizate cu foarte mare atenţie în vederea


stabilirii maşinilor-unelte şi a procedeelor de prelucrare prin aşchiere înainte de
stabilirea procedeelor respective şi a parametrilor de aşchiere.

2.2 Terminologie la aşchiere

2.2.1 Terminologie generală, [5]


Pentru generarea unor suprafeţe există în tehnică mai multe procedee de prelucrare:
turnare, sudare, deformare plastică la cald (forjare, laminare presare, matriţare),
deformare plastică la rece (laminare, tragere, presare, ambutisare, ştanţare, extrudare),
sinterizare şi aşchiere.
Procedeu de aşchiere este procedeul de prelucrare al suprafeţelor prin care se
generează o suprafaţă prelucrată prin îndepărtarea adaosului de prelucrare şi
18 NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE
transformarea acestuia în aşchii de către tăişul unei scule, care se deplasează relativ
faţa de semifabricat cu o mişcare relativă bine determinată.
Adaosul de prelucrare este cantitatea de material suplimentar care trebuie
îndepărtată prin aşchiere şi este delimitat de suprafaţa iniţială a semifabricatului şi
suprafaţa finală a piesei care se execută.
Semifabricatul este piesa iniţială de la care se porneşte în realizarea piesei
finite şi acesta este delimitat de suprafeţele iniţiale. Semifabricatele pot fi piese
obţinute prin procedeele primare de prelucrare: turnare, forjare, matriţare sau piese
prelucrate intermediar prin alte procedee.
Suprafaţa generată (prelucrată) este suprafaţa care rezultă prin îndepărtarea
adaosului de prelucrare şi poate fi suprafaţa finală a piesei dacă operaţia de aşchiere
este ultima operaţie sau poate fi intermediară dacă mai urmează şi alte operaţii de
prelucrare.
Procesul de aşchiere este ansamblul fenomenelor fizico-mecanice prin care se
produce transformarea adaosului de prelucrare în aşchii şi se generează o suprafaţă
prelucrată. Procesul de aşchiere implică existenţa factorilor care determină
îndepărtarea adaosului şi crearea suprafeţei prelucrate: semifabricatul, dispozitivul de
prindere al acestuia, maşina-unealtă, cinematica adecvată, scula aşchietoare şi
dispozitivul de prindere al acesteia. Toate acestea formează sistemul tehnologic
pentru prelucrarea prin aşchiere.
Indepărtarea adaosului de prelucrare se poate face dintr-o singură trecere a sculei pe
suprafaţa prelucrată, dacă nu este prea mare şi în acest caz se numeşte adaos unic.
Dacă îndepărtarea se face în mai multe faze acestea se numesc treceri, iar partea
îndepărtată la o trecere se numeşte strat parţial.
Şi straturile parţiale sunt divizate în straturi mai mici, care se află la un moment dat în
faţa sculei şi sunt îndepărtate printr-o mişcare relativă a sculei fată de semifabricat,
formând aşchiile.
Aşchia nominală este stratul parţial aflat la un moment dat în faţa sculei şi
urmează a fi detaşat sub formă de aşchie într-un ciclu cinematic al mişcării principale
dintre sculă şi semifabricat.
Suprafaţa aşchiată este suprafaţa generată pe semifabricat la îndepărtarea unei
aşchii nominale (este diferită, de regulă de suprafaţa generată). Aceasta este generată
prin deplasarea tăişului în timpul mişcării relative a acestuia faţă de semifabricat.
In figura 2.1 sunt redate schematic noţiunile amintite mai sus.
Se consideră o operaţie de rabotare a unei suprafeţe plane prin două treceri. In
acest fel adaosul de prelucrare total este divizat în două straturi parţiale s1 şi s2 care
la rândul lor sunt divizate în aşchii nominale, q1, q2,..qn . Secţiunea aşchiei nominale
este 1234 şi este partea din adaosul de prelucrare aflată în faţa sculei. Aşchia este
îndepărtată prin mişcarea de translaţie a sculei în direcţia indicată şi se numeşte în
acest caz mişcare de aşchiere (principală), având viteza de aşchiere, v (principală).
Pentru a aduce noi straturi în faţa sculei este necesară încă o mişcare perpendiculară
pe cea principală, care la rabotare este executată în timpul cursei de revenire a sculei
în poziţia iniţială şi se numeşte mişcare de avans, executându-se cu viteza de avans,
vf.
NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE 19
In acest caz un ciclu cinematic al mişcării principale este format de o cursă dublă a
cuţitului în mişcarea de dute-vino pe care o execută faţă de piesă.

Fig.2.1 Terminologia la aşchiere, [1]

Conform celor arătate mai sus suprafaţa 121’2’ este suprafaţa aşchiată, iar
suprafaţa rămasă după mai multe treceri ale sculei este suprafaţa generată. După
îndepărtarea primului strat parţial s1 scula revine în poziţia iniţială, se reglează
grosimea stratului parţial s2 şi se aşchiază suprafaţa finală, prelucrată.
Din exemplul de mai sus se observă cum adaosul a fost împărţit în straturi parţiale şi
în aşchii nominale şi succesiunea îndepărtării acestora.
Modul de divizare al adaosului poate fi:
- pe adâncimea adaosului;
- pe lăţimea adaosului;
- pe lungimea adaosului;
- mixtă.
Schema în care se prezintă modul de divizare al adaosului de prelucrare în
straturi parţiale şi în aşchii nominale, împreună cu scula aşchietoare în poziţie de
lucru şi cinematica relativă între sculă şi piesă precum şi succesiunea îndepărtării
aşchiilor şi straturilor parţiale se numeşte schemă de aşchiere.
Schema de aşchiere stă la baza proiectării procesului de aşchiere, al cinematicii
maşinii-unelte şi a sculei.

2.2.2 Cinematica aşchierii


Terminologia folosită la cinematica aşchierii este reglementată de STAS 6599/3-89.
S-a văzut în capitolul anterior că pentru îndepărtarea adaosului de prelucrare sub
formă de aşchii este necesar ca între sculă şi piesă să existe o mişcare relativă prin
care tăişul sculei produce aşchierea. Mişcarea rezultantă care produce aşchierea este
compunerea vectorială a mişcărilor componente:
20 NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE
- mişcarea de aşchiere (principală) este mişcarea prin care faţa de degajare a
sculei produce îndepărtarea unei aşchii;
- mişcarea de avans este mişcarea necesară pentru aducerea de noi straturi de
aşchiere în faţa sculei pentru a îndepărta întregul adaos de prelucrare; această
mişcare permite îndepărtarea mai multor aşchii prin repetarea ciclului
cinematic al mişcării principale (rotaţii/min, curse duble/min etc.);
- mişcarea de generare, care poate să coincidă cu mişcarea de avans sau este o
combinaţie de mişcări de avans în aşa fel încât rezultanta lor să dea mişcarea
rezultantă de generare.

Aceste mişcări compuse formează mişcarea rezultantă de aşchiere. Mai avem


următoarele mişcări, care nu se execută, de obicei simultan cu mişcarea principală şi
cea de avans, deci nu se vor compune în mişcarea rezultantă . Aceste mişcări sunt:
- mişcarea de reglare este mişcarea relativă între sculă şi piesă care stabileşte
mărimea primului strat parţial îndepărtat;
- mişcarea de apropiere este mişcarea relativă între sculă şi piesă care permite
apropierea sculei de intrarea în aşchie (de obicei este o mişcare rapidă);
- mişcarea de compensare este o mişcare prin care se corectează poziţia sculei
faţă de piesă pentru compensarea uzurii sau deformării termice în vederea
realizării preciziei dimensionale a piesei.
- mişcarea de retragere este mişcarea prin care scula este readusă în poziţia de
lucru pentru reluarea unui nou ciclu de prelucrare.
Direcţiile mişcărilor de mai sus sunt legate de traiectoria rezultantă a punctului
aşchietor în timpul prelucrării şi diferă de la un procedeu de prelucrare la altul.
Vitezele cu care se execută mişcările de aşchiere sunt următoarele:
- viteza rezultantă de aşchiere, ve este viteza pe direcţia mişcării rezultante la un
moment dat al unui punct aşchietor (este tangentă la traiectoria descrisă de
acest punct în timpul aşchierii);
- viteza de aşchiere, v este viteza principală de aşchiere pe direcţia mişcării
principale de aşchiere al unui punct aşchietor;
- viteza de avans, vf este viteza cu care se execută mişcarea de avans (poate fi
continuă sau intermitentă, caz în care nu se compune cu mişcarea principală şi
ve=v);
- viteza de reglare, vz este viteza momentană cu care se execută mişcarea de
reglare;
- viteza de apropiere, vn este viteza mişcării de apropiere;
- viteza de compensare, va este viteza mişcării de compensare;
- viteza de retragere, vr este viteza mişcării de retragere.
In figurile 2.2…2.5, [5] sunt exemplificate direcţiile mişcărilor şi vitezelor amintite
pentru principalele procedee de aşchiere şi pentru rectificare.
NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE 21

Fig2.2 Direcţiile şi vitezele la strunjire Fig2.3 Direcţiile şi vitezele la frezare

Componentele mişcărilor, direcţiilor şi vitezelor pentru sculele de rotaţie sunt:


- componenta axială (indicele a);
- componenta radială (indicele r);
- componenta tangenţială (indicele t).

Fig2.4 Direcţii şi viteze la frezare conică

Pentru mişcările liniare de aşchiere avem componentele:


- componenta transversală (indicele T);
- componenta normală (indicele N);
- componenta longitudinală (indicele L).
22 NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE

Fig2.5 Direcţii şi viteze la burghiere

Un parametru important legat de cinematica aşchierii este unghiul direcţiei


efective de aşchiere η, care se măsoară în planul de lucru (Pf, conform
fig.2.2…2.4, în care se găsesc atât viteza efectivă de aşchiere cât şi componentele
acesteia) între viteza de aşchiere (principală) şi viteza rezultantă sau efectivă de
aşchiere. Acest unghi este dat de relaţia:

sin ϕ
tgη = , (2.1)
v
+ cos ϕ
vf

unde φ este unghiul dintre viteza de aşchiere (principală) şi viteza de avans, fig2.2.
In cazul în care acest unghi este de 900 relaţia se simplifică, devenind:

vf
tgη = , (2.2)
v

Această relaţie se foloseşte la determinarea geometriei efective a sculelor.

Mişcările de avans

Avansul se defineşte ca deplasarea sculei în raport cu piesa la un ciclu


cinematic al mişcării de aşchiere. Acest avans poate fi măsurat în:
- mm / cursă dublă, la mişcări de aşchiere liniare ;
- mm/ rotaţie, la mişcări de aşchiere de rotaţie;
- grade/ rotaţie, la mişcarea de avans de rotaţie a piesei sau a sculei.
NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE 23
Avansul se notează cu f (de la denumirea în limba engleză a acestuia – feed) şi se
măsoară în planul de lucru în direcţia mişcării de avans, fig2.6.

Fig. 2.6 Avansul şi adâncimea de aşchiere

La sculele cu mai mulţi dinţi (burghie, freze, lărgitoare etc.) apare noţiunea de avans
pe dinte, fz, care reprezintă distanţa între două suprafeţe prelucrate de doi dinţi
consecutivi. Acest avans are expresia:

f
fz = , (2.3)
z

unde z este numărul de dinţi ai sculei.

2.3 Tăişuri

Tăişul unei scule este format de intersecţia celor două feţe active ale fiecărei
scule, faţa adiacentă suprafeţei aşchiate, numită faţa de aşezare şi cea adiacentă
aşchiei numită fată de degajare.
Conform figurii 2.7 avem:
- tăişul principal, T;
- tăişul secundar, T’;
- tăişul activ Tact, porţiunea de tăiş angrenată la un moment dat în aşchiere, ADB,
(punctul D este punctul curent considerat de pe tăiş);
- tăişul secundar activ, T’act porţiunea din tăişul secundar aflată la un moment dat
în aşchiere, BD.
Distincţia între tăişul principal şi cel secundar se face în funcţie de modul în
care acestea participă la ridicarea aşchiei. De regulă tăişul care ridică majoritatea
adaosului de prelucrare sub formă de aşchie este tăişul principal. Intre cele două
tăişuri există o porţiune de racordare care se poate face printr-o rază sau printr-o
faţetă, caz în care aceasta se numeşte tăiş auxiliar sau de trecere.
24 NOŢIUNI ŞI TERMINOLOGIE

Fig2.7 Tăişurile şi adâncimea de aşchiere

Adâncimea de aşchiere, ap este mărimea din adaosul de prelucrare ridicată la o


trecere a sculei, măsurată perpendicular pe direcţia de avans, reprezentând proiecţia
tăişului activ pe un plan perpendicular pe planul de lucru. Mai apare adâncimea
frontală de aşchiere, tf, care reprezintă proiecţia întregului tăiş angajat (principal şi
secundar) pe planul de lucru, Pf, conform figurii 2.7.

BIBLIOGRAFIE

1. Oprean,A. ş.a. Bazele aşchierii şi generării suprafeţelor. Bucureşti, Ed.Didactică şi pedagogică,


1981.
2. Şteţiu, G. Lăzărescu, I, Oprean, C. şi Şteţiu, M. Teoria şi practica sculelor aşchietoare. Sibiu,
Editura universităţii , vol.I, II, III, 1994.
3. * * * STAS 6599/1-88 Noţiuni generale, sisteme de referinţă şi unghiuri.
4. * * * STAS 6599/2-88 Aşchiere şi scule aşchietoare. Relaţii de calcul pentru transformarea
unghiurilor părţii aşchietoare.
5. * * * STAS 6599/2-88 Aşchiere şi scule aşchietoare. Cinematica aşchierii-terminologie
6. * * * ISO 3002/1 Definitions de base pour la coupe et rectification. Partie1: Geometrie de le
partie active des outils coupants. Notions generales, sistemes de reference, angle de l’outil et
angles en travail, brise-copeaux.
7. * * * ISO 3002/2 Definitions de base pour la coupe et rectification. Partie 2: geometrie de la
partie active des outils coupants- formules de conversion general.
8. * * *ISO 3002/3 Grandeurs de base en usinage et rectification. Partie 3: Grandeurs
geometriques et cinematiques en usinage.
9. * * * ISO 3002/4 Grandeurs de base en usinage et rectification. Partie 4: Forces, energie et
puissance.
10. * * * SR EN 22768-1,2 Toleranţe generale. Toleranţe pentru dimensiuni liniare şi unghiulare
fără indicarea toleranţelor individuale
11. * * * SR EN 20286-1,2 Sistemul ISO de toleranţe şi ajustaje.