In schimb, adevaratii copiii ai naturii au ridicat o multime de intrebari cercetatorilor.

Un copil salbaticit este o fiinta umana care,

izolata de societate la o varsta frageda, nu isi poate dezvolta abilitati afective, sociale sau lingvistice. Au inceput prin a reconsidera
comportamentul animalelor salbatice, unele dintre ele echipate natural cu instincte de protejare ale puilor neajutorati, care
functioneaza si in cazurile in care micutul respectiv este departe de a fi din aceeasi specie. Este cunoscut cazul unui baietel crescut de
lupi, care pe langa faptul ca urla la luna si avea un comportament identic cu cel al speciei adoptive, devenise masculul alfa al haitei.
Ceea ce inseamna ca lupii il recunosteau ca fiind un membru cu drepturi depline al grupului.

Dincolo de comportamentul protector al unor animale, modul in care acesti copii s-au adaptat la un alt mediu a creat valva in lumea
stiintifica. Una dintre teoriile geneticii umane sustine ca fiintele umane se nasc cu anumite instincte, purtand o amprenta
genetica diferita de cea a stramosilor nostri. Diferenta este data de evolutie. Cazurile copiilor salbatici au adus insa noi informatii in
acesta privinta. Astfel, cercetatorii au aflat ca varsta cuprinsa intre 1 an si 7 ani este vitala pentru formarea normala a unui om. La o
varsta foarte timpurie, creierul uman incepe sa se dezvolte, implicit sa isi adapteze functiile la nevoi. Un copil care traieste in
salbaticie, isi va dezvolta excesiv vederea, auzul si mirosul, pentru ca aceste simturi il vor ajuta sa supravietuiasca. Partea creierului
responsabila de comunicare va ramane inactiva, deoarece nu va fi solicitata. Un om dezvoltat intr-un mediu diferit, chiar daca va
beneficia de multa atentie, nu va invata niciodata limbajul uman pentru simplul fapt ca a pierdut aceasta ocazie. Creierul lui s-a
dezvoltat deja si este adaptat altor nevoi.

Multe dintre cazurile de copii crescuti in salbaticie au inregistrat evolutii minime. Aptitudinea de a merge, de a folosi toaleta sau de a
manca din farfurie au reprezentat adevarate provocari pentru cei care s-au ocupat de ingrijirea si reabilitarea acestor copiii. Chiar daca
au fost inconjurati de afectivitate, putine au fost cazurile in care copiii au raspuns la incercarile oamenilor de a-i reda societatii. Varsta
la care acesti copii au fost izolati a jucat un rol crucial in formarea lor. Cei rataciti la varste fragede, care au petrecut un timp
indelungat in afara societatii, au reprezentat cazuri aproape pierdute, insa cei care s-au instrainat la varste mai mari sau au petrecut in
salbaticie putin timp, au inregistrat cele mai multe rezultate pozitive.

Incapacitatea de a invata limbajul uman nu s-a remarcat numai la copii crescuti in salbaticie, ci si la cei abandonati de parinti, care
traiau in societate, insa izolati de aceasta. Cazurile recente de copii prizonieri in propria casa au socat intreaga lume. Baiatul
pasare descoperit de autoritatile din Rusia, in apartamentul mamei lui, care il hranea, dar uita sa-i vorbeasca, stapanea la 7 ani
limbajul pasarilor. Mai mult decat atat, in comunicarea pe care o incerca cu oamenii dadea din maini incercand sa imite miscarile
aripilor pasarilor. Un alt caz celebru este fetita din Ucraina, Oxana Malaya, care uitata efectiv de parintii ei, a crescut in cusca
impreuna cu cainii pana la varsta de 9 ani, invatand sa comunice cu patrupedele, dar incapabila sa se exprime in limbajul uman.

Faptul ca acesti copii au putut sa isi insuseasca foarte bine limbajul grupului adoptiv, reusind in acelasi timp sa se integreze in mediul
adoptiv, lasand in spate mii de ani de evolutie a speciei umane, a facut ca lumea stiintifica sa aiba o imagine diferita asupra
capacitatii umane de a se dezvolta si de a se adapta la mediu. O poveste mentionata de Herodot, dar foarte concludenta pentru aceste
cazuri, este cea a unor gemeni nou-nascuti, care au fost dati de catre faraonul Psammetichus I unui cioban, cu ordinul de a nu vorbi
niciodata in prezenta lor. Acesta spera ca, lipsiti de orice notiune a limbajului egiptean, copii vor vorbi intr-o alta limba, care va fi, cu
siguranta, limba primordiala a omenirii. Cand unul dintre copii a strigat becos, in incercarea de a imita strigatul unei oi, acestia au
crezut ca identifica echivalentul frigian pentru paine, de unde concluzia acestora ca poporul si limbajul frigian s-a devoltat inaintea
celui egiptean.
Cazuri celebre
Victor din Aveyron
Cunoscut si sub numele de copilul salbatic din Aveyron, povestea lui Victor a inspirat realizarea unui film, denumit Lenfant
sauvage (Copilul salbatic), realizat in 1969 de catre Francois Truffaut.
In momentul descoperirii sale in padurile din apropierea orasului Toulouse in 1797, acesta parea ca si-a petrecut intreaga copilarie
singur in salbaticie. Dupa doua evadari, in anul 1800 revine din proprie initiativa in mijlocul oamenilor. Varsta sa a fost aproximata la
12 ani, insa incapacitatea de a vorbi, preferintele sale culinare si cicatricele de pe corpul sau au fost indicatori ai unei vieti petrecute
departe de societatea umana. Aparitia unui asemenea caz in plina era a Ilumismului s-a dovedit a fi o adevarata providenta, deoarece
in acea perioada dezbaterile legate de diferentele dintre om si animal era in toi. Victor s-a dovedit a fi atunci cobaiul ideal pentru a
stabili granitele care separau omul de celelalte vietuitoare ale planetei. Una dintre teme aborda problema limbajului la om si animale,
deprinderea vorbirii fiind un atribut exclusiv uman, care il aseza pe o treapta superioara, de aceea savantii vremii sperau ca Victor sa le
poata oferi raspunsuri la numeroasele intrebari.

Citeste continuarea in pagina a 2a Imediat dupa descoperirea copilului, profesorul biolog Pierre Jospeh Bonnaterre a inceput
examinarea baiatului, incepand prin a-l dezbraca de haine si a-l expune in zapada. Spre mirarea acestuia, Victor nu numai ca nu s-a
suparat, dar a inceput sa se joace in zapada, ceea ce indica faptul ca felul in care omul percepe temperatura este rezultatul conditiilor in
care a crescut, dar si al experientei. In ciuda faptului ca baiatul putea auzi, acesta a fost studiat la Institutul National al Surzilor,
deoarece in acea perioada se credea ca mutenia este direct legata de capacitatea de a auzi.

Ulterior, Victor a fost preluat de un tanar sudent la medicina, Jean Marc Gaspard Itard, care dorea sa faca din acesta primul baiat
complet reabilitat. Credinta lui Itard era ca doua lucruri separa omul de animal: empatia si limbajul. Misiunea lui era sa il deprinda pe
Victor cu aceste doua capacitati. Ceea ce parea la inceput o treaba usoara s-a dovedit in final a fi un lucru foarte greu. La inceput,
baiatul a inregistrat o evolutie semnificanta, insa pe parcurs a inceput sa involueze. Limbajul uman pe care Itard spera ca Victor sa il
dobandeasca a fost format in final din doua cuvinte: lapte (lait) oh, Doamne (oh, Dieu). Proiectul s-a terminat cu abandonul lui
Itard. Insa stradania celui care dorea sa revolutioneze stiinta nu a fost in totalitate in van. La scurt timp dupa ce Itard isi pierduse orice
speranta, Victor a aratat ca poate indeplini una dintre cele doua conditii: empatia.

Cei doi locuiau intr-o casa impreuna cu menajera. Intr-o seara, cand acesta isi plangea pierderea recenta a sotului , Victor a abandonat
ceea ce facea in acel moment pentru a consola vaduva, dovedind astfel ca este capabil de emotii umane. Baiatul salbatic din
Aveyron a murit la Paris in 1828.

In prezent, studiile unui chirurg francez asupra cazurilor de copii salbatici au dovedit faptul ca majoritatea cartilor despre acestia nu
se bazeaza pe arhive sau documentatii, multe dintre ele avand la baza doar povesti auzite. Conform doctorului francez, Serge Aroles,
majoritatea dintre ele sunt pur fictionale, iar dintre acestea face parte si povestea lui Victor, despre ale carui cicatrici crede ca erau mai
degraba rezultatele unor indelungate abuzuri fizice decat dovezi ale vietii petrecute in salbaticie.

Amala si Kamala
Povestea celor doua fetite indiene despre care se crede ca au fost crescute de lupi este unul dintre cele mai cunoscute cazuri referitoare
la copii salbatici. In 1926, reverendul Joseph Amrito Lal Singh, directorul unui orfelinat local, publica o nota in Calcutta Statesman
prin care anunta faptul ca doua fetite i-au fost incredintate de catre un om care locuieste la marginea unei paduri in apropierea satului
Godamuri, la vest de Calcutta. Acesta a declarat ca in momentul primirii in grija, acestea locuiau intr-o cusca aflata in apropierea
casei, pentru a se razgandi ulterior, spunand ca el a fost cel care le-a salvat din mijlocul lupilor, pe 9 octombrie 1920. Ramase in grija
lui, Singh a botezat cele doua fetite si a inceput tinerea unui jurnal zilnic in care nota comportamentul acestora, realizand una dintre
cele mai complete cronici ale evolutiei unui copil salbaticit.

La orfelinat, cele doua fetite manifestau un comportament propriu lupilor. Nu permiteau nimanui sa le imbrace, zgariau si muscau
oamenii care incercau sa le hraneasca, respingeau mancarea gatita si mergeau folosindu-se atat de picioare, cat si de maini. Amandoua
aveau pielea foarte ingrosata in zona palmelor si a genunchilor, din cauza imitarii mersului lupilor. Fetele erau foarte active noaptea,
manifestau aversiune fata de lumina solara si puteau vedea foarte bine in intuneric. De asemenea, simturile auditiv si olfactiv erau
foarte bine dezvoltate. Se hraneau cu carne cruda, pe care o serveau direct din bolul asezat pe jos. Manifestau insensibilitate la frig
sau la caldura si nu aratau emotii umane de nici un fel, in afara de cel al fricii, care este propriu si animalelor. Chiar si fata de oameni
imprumutasera aceasi atitudine. In general, animalele salbaticemanifesta frica sau insensibilitate fata de om, lucru valabil si in cazul
celor doua fetite. Reverendul a declarat chiar ca cele doua fete aveau obiceiul de a urla noaptea, iar acesta banuia ca fetitele isi chemau
familia.

Singh a incercat sa le obisnuiasca pe cele doua copile sa se adapteze comportamentului uman, insa nu a reusit sa infaptuiasca acest
lucru pe deplin. Amalia a murit in 1921, la un an dupa descoperirea ei, din cauza unei infectii la rinichi. Kamala s-a aratat afectata de
moartea Amalei, iar singuratatea a facut-o sa fie mai receptiva la semnalele primite. A inceput sa deprinda anumite obiceiuri si s-a
obisnuit cu prezenta umana in jurul ei. Dupa cativa ani a reusit sa invete mersul biped, insa fara a reusi sa stea cu adevarat dreapta.
Revenea in pozitia initiala ori de cate ori incerca sa ajunga repede intr-un anumit loc. In evolutia ei de la animal-om la om-animal a
reusit sa deprinda si cateva cuvinte. A decedat in 1929 din cauza unei uremii.

Chirurgul francez Serge Aroles are o perspectiva diferita asupra acestui caz. Conform spuselor sale, povestea Amalei si Kamalei este
una dintre cele mai scandaloase inselatorii legate de copii salbatici. Studiind arhivele privitoare la acest caz, acesta a aflat ca jurnalul
pe care reverendul l-a tinut vreme de zece ani este un fals, intrucat acest document a fost scris in India dupa anul 1935, la 6 ani de la
moartea Kamalei. Chiar si faimoasa poza facuta de Singh celor doua fete, care le infatiseaza mancand carne cruda, a fost facuta in
1937, dupa moartea amandorura. S-a dovedit ulterior ca cele doua fetite sunt din Midnapore si pozau la cererea reverendului Singh.
Exista insa 2 fotografii ale adevaratei Kamala, facute in 1926. In documentele medicale intocmite de doctorul orfelinatului s-au gasit
descrieri ale celor doua fetite, care nu corespund nici pe departe descrierii hiperbolizate pe care reverendul le-o facuse in jurnalul sau,
insistand in mod special asupra dintilor deosebiti de lungi ai acestora. Diverse marturii stranse de-a lungul timpului il fac pe reverend
vinovat de castigarea unor importante sume de bani din exploatarea micutei Kamala, pe care se pare ca o batea pentru ca acesta se
ofere diverse reprezentatii in fata vizitatorilor.

La baza tuturor intentiilor reverendului se aflau interesele financiare, fapt care rezulta si din corespondenta cu un academician
american Robert M. Zingg, care era increzator ca povestea fetitelor crescute de lupi avea sa le aduca multi bani. Dupa studierea mai
multor documente medicale originale, Aroles a concluzionat ca micuta Kamala suferea de sindromul Rett, o tulburare genetica legata
de sex ce afecteaza fetele care, dupa o perioada de dezvoltare normala, prezinta simptome severe de regresie incluzand o diminuare in
cresterea craniului, pierderea capacitatilor de limbaj si motorii si unele note autiste n primii ani.
Traian Caldararu
Un caz autohton care a uimit presa internationala in 2002 este cel al unui baietel gasit in padure, in apropierea Brasovului. In
momentul in care acesta a fost gasit de un cioban era in varsta de 7 ani, dar arata ca un copil de 3 ani. Se pare ca acesta a trait in
padure timp de trei ani. Este un miracol faptul ca un copil neajutorat a putut trai in asemenea conditii, iar majoritatea oamenilor pun
pe seama cainilor salbatici din padure supravietuirea copilului. Cand a fost gasit, acesta se adapostea intr-o cutie de carton,
dezbracat, iar alaturi de el se afla cadavrul unui caine din care se pare ca se hranea.
Nu stia sa vorbeasca, suferea de rahitism si anemie, nu putea sa mearga, iar mainile si picioarele erau acoperite de ranile produse
de degeraturi. Acesta a fost internat imediat, starea lui fizica cunoscand ameliorari imediate datorate unei ingrijiri medicale corecte si
mai ales, hranirii corespunzatoare.

Chiar daca mancarea nu mai avea sa fie o problema odata salvat, copilul manifesta in continuare o dorinta iesita din comun de a
manca, obicei pe care si l-a pastrat multa vreme, refuzand sa permita cuiva sa se apropie de el in timp ce manca si cerand tot timpul o
a doua portie inainte de a o termina pe prima. Cel mai greu si-a dezvoltat abilitatile de vorbire, desi a inregistrat progrese importante,
iar profesorii de la scoala speciala la care invata ii acorda o atentie sporita. Copilul a crescut pana la varsta de trei ani in mijlocul unei
familii de rromi, in cadrul careia abuzurile fizice era zilnice. Mama baiatului s-a intors in mijlocul familiei ei, insa legea tiganeasca ii
da dreptul tatalui sa pastreze copii, prin urmare, Traian a ramas in grija tatalui sau, care l-a neglijat. Se pare ca micutul a fugit de acasa
in urma abuzurilor fizice si lipsei de hrana.

Copiii furati salbaticiei au supravietuit, in general, putini ani dupa aducerea lor in societatea umana. Nu se poate sti, insa, ce sanse
de supravietuire ar avea daca ar fi lasati in mediul in care au crescut. Iar aici intrevine o chestiune de etica. Este mai bine sa aduci in
societate un hibrid om-animal care nu se va adapta niciodata complet, pentru ca este lipsit de mijloacele naturale pentru a face acest
lucru, sau este mai corect sa il lasi in mediul in care s-a dezvoltat, la care este adaptat?